Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală. O contribuție din partea Comisiei Europene la reuniunea liderilor din Salzburg, 19-20 septembrie 2018

[COM(2018) 634 final – 2018/0329 COD]

(2019/C 159/08)

Raportor: José Antonio MORENO DÍAZ

Coraportor: Vladimíra DRBALOVÁ

Sesizare	Comisia Europeană 24.10.2018
Temei juridic	Articolul 304 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Secțiunea competentă	Secțiunea pentru ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și cetățenie
Data adoptării în secțiune	18.2.2018
Data adoptării în sesiunea plenară	23.1.2019
Sesiunea plenară nr.	540
Rezultatul votului (voturi pentru/voturi împotrivă/abțineri)	169/2/6

1. Concluzii și recomandări

1.1.

CESE ia notă de argumentele Comisiei Europene în favoarea unei reformări a Directivei privind returnarea (1), însă își reiterează convingerea că este esențial, în primul rând, ca Uniunea Europeană să dispună de o politică și o legislație comune pentru migrația legală, precum și privind protecția internațională și azilul (2).

1.2.

CESE se declară preocupat în ceea ce privește criteriile divergente utilizate de statele membre ale UE pentru gestionarea migrației și în special cu privire la tratamentul migranților în situație neregulamentară, care generează insecuritate juridică și inegalitate de tratament.

1.3.

CESE consideră că Comisia ar fi trebuit să lanseze un proces de dialog cu autoritățile naționale și cu societatea civilă pe această temă, după cum a procedat într-o etapă anterioară în cazul Cărții verzi (3).

1.4.

CESE consideră că Comisia ar fi trebuit să furnizeze date sau măcar estimări referitoare la aplicarea Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului (4) privind returnarea și la nivelul de aplicabilitate al acesteia, precum și în ceea ce privește gradul de monitorizare a eficacității aplicării, principalele dificultăți întâmpinate în perioada în care a fost în vigoare și gradul de respectare de către diversele state membre.

1.5.

Comisia ar trebui să își facă o minimă autocritică sau măcar să efectueze o analiză pentru a explica numărul redus de returnări duse la îndeplinire de statele membre și a identifica în mod clar cauzele situației și/sau pe cei responsabili; în cazul în care statele membre nu au pus în aplicare directiva și nici nu au respectat Recomandarea (UE) 2017/432 a Comisiei (5) privind creșterea eficacității returnărilor, ar trebui elaborată o evaluare a impactului. Acest studiu ar trebui să includă o evaluare a modului în care statele membre au abordat crearea programelor operaționale pentru a oferi ajutor și consiliere în materie de returnare și o comparație a rentabilității returnărilor voluntare și forțate.

1.6.

CESE este conștient de faptul că un val de discursuri politice de extremă dreapta și naționaliste privind fluxurile migratorii alimentează atitudini xenofobe și intolerante. CESE consideră că o politică în domeniul migrației cuprinzătoare a UE ar reprezenta cel mai bun argument pentru a risipi temerile cetățenilor europeni.

1.7.

În conformitate cu opiniile CESE exprimate în alte avize (6), trebuie formulat un discurs diferit pe marginea migrației, care să promoveze o viziune lipsită de dramatism a acesteia, ca factor social și economic normal, și care să susțină eforturile de educare a societății pe această temă.

1.8.

Pe de altă parte, CESE poate să sprijine Concluziile Consiliului European din iunie 2018, care afirmă că o condiție prealabilă pentru o politică funcțională a UE este o abordare cuprinzătoare în materie de migrație, care să combine un control mai eficient al frontierelor externe ale UE, o acțiune externă sporită și, în final, aspecte interne, în conformitate cu principiile și valorile UE, și că aceste eforturi trebuie să continue pentru a evita catastrofele umanitare (7).

1.9.

Datele furnizate de Consiliul European din 18 octombrie (8) arată că sosirile neregulamentare în UE au scăzut cu 95 %. În același timp, datele OIM aferente lunii septembrie 2018 (9) precizează că, până la acea dată, 83 067 de persoane sosiseră în UE pe mare, iar alte 1 987 își pierduseră viața.

1.10.

CESE consideră o politică eficace în materie de returnări drept parte integrantă a unei politici cuprinzătoare a UE privind imigrația și azilul; totuși, o astfel de politică lipsește, iar Comisia ar trebui să acționeze în mod consecvent și moderat și să nu adopte o viziune concentrată exclusiv pe securitate și pe apărarea legii, prin care migrația să fie considerată o chestiune de drept penal.

1.11.

CESE consideră că este necesară efectuarea unui studiu comparativ, pe baza datelor și vizitelor în centrele de detenție din UE, examinându-se situația lor și nivelul de respectare a drepturilor omului în cadrul lor.

1.12.

CESE salută eforturile Comisiei de a accelera deciziile privind returnarea și de a corela acest lucru cu decizia de a refuza azilul și decizia de a pune capăt unei șederi legale, precum și, în general, de a lua măsuri astfel încât procedura de returnare să devină mai rapidă și mai eficientă. Cu toate acestea, ar trebui să se ia în considerare măsura în care termenele propuse sunt realiste și ar trebui efectuată o evaluare a obstacolelor care ar putea împiedica ducerea la îndeplinire a acestei intenții.

1.13.

În același timp, CESE consideră că o politică eficace de returnare este legată de un proces de colaborare efectivă cu țările terțe și de încheierea și punerea în aplicare a unor acorduri de readmisie; solicită Comisiei să depună eforturi suplimentare, iar statelor membre să valorifice la maximum aceste mecanisme.

1.14.

CESE consideră, de asemenea, că ar trebui menționate exemple de bune practici aplicate în unele state membre cu scopul de a preveni cronicizarea șederii ilegale a resortisanților țărilor terțe aflați în această situație. Astfel de bune practici cuprind acordarea de permise de ședere cu titlu excepțional pe baza unor puternice legături sociale, de muncă sau de familie (arraigo) în Spania, sau politica Duldung în Germania.

2. Context și propunerea Comisiei

2.1.

Încă din 1999, Uniunea Europeană a încercat să conceapă o abordare cuprinzătoare a migrației care să includă armonizarea condițiilor de readmisie, dreptul de ședere legală a resortisanților țărilor terțe, elaborarea de măsuri juridice și dezvoltarea cooperării practice pentru a preveni migrația neregulamentară. Directiva 2008/115/CE privind returnarea urmărea să instituie o politică eficace de îndepărtare și repatriere bazată pe standarde comune, însă raportul de punere în aplicare a Directivei privind returnarea, publicat în 2014, a demonstrat o evoluție extrem de lentă în ceea ce privește creșterea ratei efective de returnare la nivelul Uniunii: 36,3 % în 2014, 36,8 % în 2015, 45,8 % în 2016, 36,6 % în 2017. Nici Recomandarea (UE) 2017/432, care cuprindea un set de măsuri pe care statele membre ar trebui să le ia pentru a valorifica pe deplin flexibilitatea pe care directiva o oferă, nu a avut ca rezultat o îmbunătățire.

2.2.

Fără a modifica domeniul de aplicare al directivei sau a afecta protecția drepturilor migranților existente în prezent, inclusiv în ceea ce privește interesul superior al copilului, viața de familie și starea de sănătate, și principiul nereturnării, directiva reformată ar trebui să facă procesul de returnare mai eficace, propunând:

—	coerență și sinergii sporite cu procedurile de azil;

—	o nouă procedură la frontieră;

—	proceduri și norme clare pentru a se preveni abuzurile;

—	sugestii pentru promovarea returnărilor voluntare eficiente;

—	norme clare privind detenția.

3. Observații generale

3.1.

3.2.

CESE reiterează recomandările formulate în avizul său privind comunicarea Comisiei din 2002 privind o politică comunitară pentru returnarea rezidenților fără forme legale, deoarece consideră că acestea nu au fost preluate – sau nu în totalitate – în diversele măsuri legislative și de politică introduse la nivelul Uniunii de atunci, în special în ceea ce privește drepturile migranților în situație neregulamentară, regularizarea, returnarea forțată, calea de atac jurisdicțională, dreptul la reîntregirea familiei, detenția și necesitatea unei veritabile politici comune privind migrația legală (10).

3.3.

Intenția declarată a acestei reformări, și anume eficientizarea în mai mare măsură a procedurilor de returnare, accelerarea timpului de prelucrare și corelarea directă a acestuia cu decizia de a refuza azilul și decizia de a pune capăt unei șederi legale, este, desigur, binevenită; statele membre au dreptul de a returna migranții în situație neregulamentară, cu condiția existenței unor sisteme de azil echitabile și eficiente, care să respecte pe deplin principiul nereturnării. Cu toate acestea, în ceea ce privește obiectivele declarate ale modificărilor propuse, CESE este preocupat de efectul pe care acestea îl vor avea. CESE se îndoiește de eficiența acestor schimbări și este foarte îngrijorat că singurul lor rezultat ar putea fi acela de a face situația mai strictă și mai represivă. Principiul fundamental care stă la baza priorității returnărilor voluntare, consacrat în Directiva inițială 2008/115, nu ar trebui ignorat și înlocuit doar cu politici represive.

3.4.

Propunerea ar trebui, totodată, evaluată din punctul de vedere al viabilității obiectivelor sale, îndeosebi dacă își propune să rămână compatibilă cu drepturile omului. Intenția îndepărtării generalizate a tuturor resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul Uniunii, ca unică modalitate de a-i reintroduce în legalitate, este pur și simplu imposibil de aplicat, date fiind experiența ultimilor ani și costurile disproporționate în ceea ce privește viețile omenești, costurile economice și alte costuri pe care această îndepărtare le-ar genera.

3.5.

De-a lungul ultimilor 10 ani, nu a existat o punere în aplicare eficientă, o monitorizare și o evaluare a unei politici de returnare, care, în plus, nu este încă inclusă în mod efectiv într-o politică generală și comună a UE în domeniul migrației.

3.6.

În propunere, Comisia ar fi trebuit să explice motivul pentru care Directiva 2008/115/CE nu a fost aplicată în mod adecvat de către statele membre, care nu au reușit să urmeze nici recomandările din 2017, ce includ orientări privind punerea în aplicare a directivei, și să solicite statelor membre să ia măsurile necesare pentru a elimina obstacolele juridice și practice care îngreunează returnările.

3.7.

Totodată, în contextul unei incertitudini sociale în creștere, ar trebui să se încerce prezentarea de date reale privind migrația neregulamentară spre Uniunea Europeană și interpretarea responsabilă a acestora, cu scopul de a evita alimentarea discursurilor xenofobe și rasiste care consolidează pozițiile extremei drepte.

4. Observații specifice

4.1.

Având în vedere evenimentele desfășurate din 2008, Comisia consideră că modificarea directivei reprezintă o modalitate de a realiza obiectivul legitim de a restabili legalitatea și de a eficientiza în mai mare măsură procedurile de returnare. Cu toate acestea, există multe alte metode prin care se obține același efect, dar care sunt mai eficiente și mai puțin costisitoare (de exemplu, returnările voluntare, regularizările individualizate etc.). CESE consideră o politică eficace în materie de returnare drept parte integrantă a unei politici cuprinzătoare a UE privind imigrația și azilul; totuși, lipsa unei astfel de politici ar trebui să determine Comisia să acționeze în mod autocritic, consecvent și moderat, și să evite adoptarea unei viziuni concentrate exclusiv pe securitate și pe apărarea legii, prin care migrația este considerată o chestiune de drept penal (11).

4.2.

În avizul său anterior, „CESE [reamintea] Comisiei că mai multe avize ale sale au indicat necesitatea adoptării de măsuri de regularizare” (12). Cu toate acestea, legislația europeană prevede măsuri de abrogare, într-un mod rezonabil, a statutului de ședere ilegală al resortisanților țărilor terțe aflați în situația respectivă și căutarea de soluții constructive.

4.3.

Exemple de astfel de măsuri se găsesc la articolul 6 – Decizia de returnare – și articolul 7 – Plecarea voluntară – din Directiva 2008/115/CE, care, până acum, au fost foarte puțin explorate și aplicate de către statele membre, îndeosebi când s-a încercat returnarea unei persoane, fără a se obține niciun rezultat. Din această perspectivă, CESE sprijină Recomandarea (UE) 2017/432 de a se crea programe operaționale de returnare voluntară asistată.

4.4.

Mai mult, CESE observă că normele care se aplică interdicției de intrare pe teritoriu a cetățenilor europeni și a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau de siguranță publică (13) nu sunt aplicate migranților în situație neregulamentară. Este vorba, în speță, de posibilitatea de a solicita ridicarea interdicției după o perioadă de timp rezonabilă, în urma unei schimbări a împrejurărilor, precum și obligația de a nu executa o decizie de expulzare fără a se verifica dacă s-a produs vreo schimbare efectivă a împrejurărilor, în cazul trecerii a mai mult de doi ani de la emiterea deciziei. Nu pare rezonabil ca abordarea aplicată în cazul cetățenilor europeni – adică interdicția de intrare pe teritoriu numai dacă aceștia reprezintă o amenințare la adresa ordinii publice sau a siguranței publice – să nu poată fi pusă în aplicare și în cazul persoanelor a căror unică problemă este legată de documente, dacă există o schimbare semnificativă a situației lor.

4.5.

Este imperativ ca procedura de returnare să cuprindă mecanisme și garanții eficace – care să depășească simpla posibilitate a unui recurs sau a unei căi de atac –, cu scopul de a proteja drepturile și interesele resortisanților străini care fac obiectul procedurilor. Trebuie să existe o modalitate eficace de exercitare a acestor drepturi cu asistența juridică corespunzătoare; în fiecare procedură ar trebui să fie desemnat în mod automat un avocat specializat care a beneficiat de o formare adaptată, care să prezinte argumentele apărării.

4.6.

Politica persecutării persoanelor aflate în situație de ședere ilegală trebuie să fie însoțită de o interdicție generală și fermă a identificării persoanelor pe baza apartenenței lor etnice și/sau religioase. Relaxarea actuală a acestei interdicții face ca Europa să fie un teritoriu în care minoritățile rasiale ar putea fi expuse în mod intolerabil la suspiciunea și controlul autorităților. Mustrarea Spaniei, în iulie 2009 (14), de către Comitetul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite, pentru reținerea unui cetățean spaniol suspectat că ar fi imigrant în situație de ședere ilegală din simplul motiv că era de culoare, este grăitoare.

4.7.

CESE consideră că este necesară efectuarea unui studiu comparativ, pe baza unor date și a vizitării centrelor de detenție din UE, examinându-se condițiile oferite de acestea și nivelul de respectare a drepturilor omului.

4.8.

De asemenea, CESE propune Comisiei să examineze în mod continuu abordarea statelor membre în materie de creare de programe operaționale pentru a furniza mai mult ajutor și mai multă consiliere în materie de returnări, inclusiv sprijin pentru reintegrare în țările terțe de returnare – programe pe care acestea ar fi trebuit să înceapă să le înființeze încă din 2017. Acest lucru ar trebui să includă o comparație a rentabilității returnărilor voluntare și forțate.

4.9.

CESE dorește să menționeze bune practici aplicate în unele state membre cu scopul de a preveni cronicizarea situației de ședere ilegală a migranților în situație neregulamentară. Astfel de bune practici cuprind mecanismele arraigo și Duldung aplicate în Spania și, respectiv, Germania, care permit unora dintre resortisanții străini care au trăit pe teritoriul acestor state în situație de ședere ilegală să obțină, din motive extraordinare, regularizarea situației lor cu condiția îndeplinirii anumitor cerințe; regularizarea excepțională se aplică în mod individual și selectiv.

5. Analiza modificărilor propuse

5.1.

Textul directivei este extrem de clar și introduce nouă modificări specifice asupra cărora se va concentra avizul CESE.

5.2.

Există nevoia de a stabili criterii obiective la nivelul UE pentru determinarea existenței unui risc de sustragere, inclusiv a existenței riscului unor deplasări secundare neautorizate. Pentru a preveni interpretările divergente sau ineficace, la articolul 6, propunerea stabilește o listă comună a criteriilor obiective pentru a stabili existența unui risc de sustragere, ca parte a unei evaluări globale a circumstanțelor specifice ale fiecărui caz în parte. Această listă de criterii este prea cuprinzătoare și depășește Recomandarea (UE) 2017/432. Rezultatul este că, deși directiva prevede două tipuri de proceduri de returnare – pe de o parte, o procedură de urgență și excepțională, lipsită de opțiunea plecării voluntare și supusă altor constrângeri, iar, pe de altă parte, o procedură cu garanții și cu opțiunea îndeplinirii voluntare –, în practică, majoritatea migranților în situație neregulamentară vor face obiectul procedurii care, teoretic, ar trebui să fie aplicată cu titlu excepțional.

5.2.1.

Doar un număr limitat de criterii obiective propuse la articolul 6 – care provin din Recomandarea (UE) 2017/432 și corespund, în textul modificat, criteriilor menționate la literele (f), (h) și (k) – servesc la definirea riguroasă a „riscului de sustragere”. Litera (j) poate fi, de asemenea, considerată un criteriu adecvat în conformitate cu prevederile de la articolul 7 privind obligația de a coopera.

(a)	Lipsa documentelor în momentul inițierii procedurii poate, în majoritatea cazurilor, să fie rectificată la cerere, solicitare care, dacă nu este îndeplinită, poate conduce la aplicarea literei (f).

(b)

Acest obiectiv face ca sarcina probei să îi revină migrantului, care va trebui să își demonstreze șederea efectivă, eliminând o garanție juridică fundamentală. Dificultățile locative multiple – îndeosebi cele create de numeroase autorități locale în cazul străinilor în general și al persoanelor în situație de ședere ilegală în special – determină o exacerbare a acestei probleme.

(c)

Dacă se dorește evitarea posibilității ca TOȚI migranții în situație neregulamentară să fie acuzați de riscul de sustragere, ceea ce înseamnă că procedurile cu garanții sunt complet eliminate, riscul de sustragere nu poate fi definit cu ajutorul unui astfel de indicator. Astfel, orice persoană care este privată de dreptul la muncă este, în mod evident, totodată, privată de resurse economice și, prin urmare, majoritatea migranților în situație neregulamentară vor avea de suferit din cauza lipsei de resurse financiare.

(d)	Având în vedere politica frontierelor închise aplicată de statele membre, numeroși migranți în situație neregulamentară (și chiar și în situație legală) vor fi intrat ilegal pe teritoriul statelor membre.

(e)	În cazul în care un migrant în situație neregulamentară se deplasează între statele membre, acest lucru este implicit neautorizat, dar nu reprezintă neapărat un motiv pentru a se constata existența unui risc de sustragere.

(g)	Existența unei decizii de returnare emise într-un alt stat membru cu privire la persoana în cauză. Dacă directiva în sine prevede aplicarea directă a respectivei decizii de către cel de al doilea stat, instituirea acestei posibilități este lipsită de sens.

(i)

Nerespectarea obligației de a pleca într-un alt stat membru care a acordat dreptul de ședere. În astfel de cazuri, este complet disproporționată inițierea procedurii de îndepărtare fără opțiunea plecării voluntare în țara de origine. În astfel de cazuri este necesară o măsură obligatorie de a aduce persoana respectivă înapoi în celălalt stat membru, nu trimiterea acesteia în țara de origine, cu atât mai puțin prin aplicarea procedurii de urgență.

5.3.

Ca o introducere la analiza articolelor 7 și 8 și a altor articole din propunere, ar trebui să clarificăm următoarele: întreaga formulare a acestor modificări denotă o clară lipsă de înțelegere a naturii juridice a unei decizii de returnare care, odată clarificată, va justifica punerea în discuție a întregului alineat (3), reflectată în noul articol 8 al directivei. O decizie de returnare constituie o decizie cu titlu executoriu adoptată de un stat, care are un impact direct asupra sferei personale a drepturilor și intereselor unei ființe umane. În plus, justificarea deciziei este de obicei legată în mod direct sau indirect de îndeplinirea obligațiilor sau de un anumit comportament de care este acuzată persoana în cauză, însă această persoană merită să fie supusă unei proceduri adecvate de verificare a acestor acuzații care, în aceste cazuri, pot, fără îndoială, să fie justificate în mod independent. Pe scurt, îndepărtarea este o sancțiune, o penalitate, o sancțiune administrativă – nu penală –, însă este guvernată de aceleași principii constituționale și drepturi fundamentale valabile în dreptul penal.

5.4.

În ceea ce privește articolul 7 – obligația de cooperare: CESE ia notă de prezumția Comisiei că obligația resortisanților țărilor terțe de a coopera cu autoritățile competente ale statelor membre în toate etapele procedurii de returnare ar putea ajuta la desfășurarea în bune condiții și la eficacitatea acestor proceduri. Trebuie însă remarcat faptul că acest lucru reprezintă o încălcare directă a dreptului fundamental de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane. Obligațiile instituite la acest articol se pot rezuma astfel: cooperarea și colaborarea într-o procedură îndreptată împotriva propriei persoane. Articolul 8 – Decizia de returnare – solicită, în prezent, statelor membre să emită o decizie de returnare imediat după adoptarea unei decizii de încetare a șederii legale a unui resortisant al unei țări terțe, inclusiv a unei decizii de neacordare a statutului de refugiat unui resortisant al unei țări terțe sau a statutului conferit prin protecție subsidiară. CESE consideră că articolul 8 ar trebui să fie extins pentru a include posibilitatea ca resortisanților țărilor terțe să li se acorde o oportunitate rezonabilă de a respecta obligația de a părăsi țara pe cont propriu sau de a căuta modalități alternative pentru regularizarea situației lor.

5.5.

Articolul 9 – Plecarea voluntară – stipulează, în prezent, că trebuie acordată o perioadă adecvată de 30 de zile pentru plecarea voluntară, anulând dispoziția inițială de șapte până la 30 de zile. Deși perioada maximă de numai 30 de zile constituia un motiv de critică, existența unei perioade minime servea drept garanție. Eliminarea acestei perioade minime face posibil ca statele membre să nu permită nicio perioadă de plecare voluntară.

5.6.

Noua măsură introdusă la articolul 13 le permite statelor membre să impună o interdicție de intrare, care nu însoțește o decizie de returnare, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul statelor membre a cărui ședere ilegală este detectată atunci când acesta părăsește (în mod voluntar) UE. CESE consideră această măsură ca fiind o sancțiune aplicată unei persoane care la momentul respectiv respectă legea, adică părăsește teritoriul Uniunii și pune capăt șederii ilegale. Pe de altă parte, măsura poate fi considerată o poliță de asigurare împotriva intrărilor repetate în statul membru în cauză.

5.7.

Articolul 14 – Gestionarea returnărilor – solicită fiecărui stat membru să instituie, să opereze, să mențină și să continue să dezvolte un sistem național de gestionare a returnărilor, care prelucrează toate informațiile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive. Cu toate acestea, trebuie asigurată compatibilitatea tehnică cu sistemul central al UE. Articolul 14 prevede, de asemenea, ca statele membre să introducă un program operațional pentru a oferi sprijin persoanelor în cauză.

5.7.1.

Deficiențele din Sistemul de Informații Schengen (SIS) impun adoptarea de măsuri de îmbunătățire a coordonării dintre state. Este puțin probabil să fie nevoie de norme specifice de nivelul unei directive pentru a soluționa ceea ce este, în esență, o problemă de gestionare practică.

5.7.2.

Propunerea ca statele membre să elaboreze programe pentru furnizarea de asistență logistică, financiară și altă asistență materială pentru sprijinirea returnării voluntare, care ar include programe de reintegrare, provine din Recomandarea (UE) 2017/432. Comisia ar trebui să sprijine, să monitorizeze și să evalueze crearea lor.

5.8.

Articolul 16 insistă și se axează exclusiv pe „singurul caz obligatoriu în care se acordă efectul suspensiv automat în temeiul prezentei propuneri”, adică justificarea îndepărtării unei persoane a cărei cerere de protecție internațională a fost respinsă. CESE nu are nimic de obiectat, însă constată că există și alte cazuri în care suspendarea îndepărtării ar trebui să fie, în mod similar, automată, astfel încât să consolideze domeniul de aplicare al garanțiilor. O listă neexhaustivă a acestora ar trebui să includă:

—	cazurile în care există minori afectați în mod direct sau indirect;

—	cazurile în care există membri de familie din UE afectați în mod direct sau indirect și care, prin urmare, nu pot face obiectul aplicării Directivei 2004/38/CE;

—	cazurile în care există un risc demonstrabil asupra sănătății sau integrității fizice a persoanei vizate;

—	cazurile în care returnarea are loc către țări marcate ca nesigure, printre care cele care nu respectă drepturile omului.

5.9.

În ceea ce privește luarea în custodie publică și instituirea termenului de minimum trei luni ca perioadă maximă de detenție, trebuie subliniat că realitatea demonstrează că o perioadă mai scurtă de trei luni este suficientă pentru derularea procedurii și a pașilor necesari pentru punerea în aplicare a îndepărtării către o țară terță și că aproape nimic nu este obținut în plus prin prelungirea acestei perioade, oricât de îndelungată ar fi, cu atât mai puțin prin supunerea unei persoane care nu a săvârșit nicio infracțiune la o măsură extremă precum privarea de libertate.

5.10.

CESE îndeamnă din nou la identificarea altor soluții precum cele menționate mai sus – Duldung în Germania sau arraigo în Spania – prin care durează mult mai puțin de trei luni pentru a se stabili dacă persoana poate fi îndepărtată sau nu. Custodia preventivă constituie o măsură provizorie al cărei scop este facilitarea returnării forțate și prevenirea sustragerii. Cu toate acestea, utilizarea greșită a acesteia ca modalitate disimulată de încarcerare sau pedepsire în cazurile de imigrație neregulamentară trebuie exclusă. O astfel de detenție este interzisă în mod explicit în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (15).

5.11.

Prin urmare, în textul directivei ar trebui să existe cerința ca centrele de detenție să nu fie comparabile cu închisorile, sau mai restrictive decât acestea. Ar trebui prevăzut ca supravegherea internă a acestor centre să nu fie asigurată niciodată de forțele de securitate ale statului, rolul acestora reducându-se la supravegherea perimetrului, în timp ce monitorizarea internă ar trebui să revină unui alt tip de organism de stat și, de asemenea, ca în fiecare astfel de centru să se respecte un standard minim al drepturilor persoanelor reținute, care să fie, în toate privințele, cel puțin egal cu statutul juridic al deținuților aflați în închisorile din statele membre.

5.12.

Amendamentul introdus de articolul 22 alineatul (7) este cu totul inutil, întrucât aspectul vizat este deja reglementat în diversele proceduri de azil ale statelor membre. În orice caz, este o măsură disproporționată ca unei persoane care se poate afla în custodie publică pe o perioadă de până la patru luni, în vederea returnării ca urmare a respingerii cererii de azil, să i se prelungească imediat această detenție cu o perioadă suplimentară de șase luni cu același scop, de a o repatria.

5.13.

CESE este de acord cu Comisia în ceea ce privește faptul că eficiența politicii UE în materie de returnare depinde, de asemenea, de cooperarea cu țările de origine. UE a înregistrat deja unele progrese; cu toate acestea, CESE invită Comisia să își continue eforturile în acest domeniu și, în același timp, să facă apel la statele membre pentru a valorifica aceste rezultate și a face uz pe deplin de aceste acorduri.

Bruxelles, 23 ianuarie 2019.

Președintele

Comitetului Economic și Social European

Luca JAHIER

(1) COM(2018) 634 final.

(2) JO C 85, 8.4.2003, p. 51.

(3) COM(2002) 175 final.

(4) Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, 24.12.2008, p. 98).

(5) Recomandarea (UE) 2017/432 a Comisiei din 7 martie 2017 cu privire la eficientizarea returnărilor în cadrul punerii în aplicare a Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 66, 11.3.2017, p. 15).

(6) A se vedea avizul pe tema „Costurile neimigrării și ale neintegrării”, nepublicat încă în Jurnalul Oficial.

(7) Concluziile reuniunii Consiliului European, 28 iunie 2018.

(8) Concluziile reuniunii Consiliului European, 18 octombrie 2018.

(9) OIM – Migrația: Monitorizarea fluxurilor în Europa.

(10) JO C 85, 8.4.2003, p. 51.

(11) A se vedea raportul Platformei sociale de cercetare privind migrația și azilul, pe tema „Represiunile împotriva migrației, exercitate asupra ONG-urilor care acordă asistență refugiaților și altor migranți”.

(12) JO C 85, 8.4.2003, p. 51.

(13) Articolele 32 și 33 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, 30.4.2004, p. 77).

(14) FF. Comunicarea nr. 1493/2006, Williams Lecraft v. Spania

(15) Hotărârea din 7 iunie 2016, Affum, C-47/15, ECLI:EU:C:2016:408, și hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi, C-61/11, ECLI: EU:C:2011:268.