1. Introducere

Posibilitatea ca cetățenii să își exprime voința politică de exercitare a dreptului lor de vot, unul dintre drepturile politice fundamentale ale cetățeniei, face parte din însăși esența democrației. Uniunea Europeană însăși se întemeiază pe valoarea respectului față de democrație[1]. Fiecare cetățean al UE are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii[2]. Comisia consideră că încurajarea participării cetățenilor UE la viața democratică a Uniunii este o prioritate[3]. Drepturile politice ale cetățenilor UE au ocupat un loc privilegiat pe parcursul Anului European al Cetățenilor 2013, dedicat promovării unei dezbateri și sensibilizării cu privire la drepturile și responsabilitățile care decurg din cetățenia UE.

Unul dintre obstacolele cu care se confruntă cetățenii UE din anumite state membre în calitate de actori politici, identificate în Raportul din 2010 privind cetățenia Uniunii[4], este privarea de dreptul de vot în cadrul alegerilor naționale din statul lor de origine după ce au locuit în alt stat membru pentru o anumită perioadă de timp, inclusiv în cazul în care își au reședința în alt stat membru. În consecință, acești cetățeni nu pot participa la alegerile naționale, nici în statul membru de origine, și nici în statul membru de reședință.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din TUE, Uniunea trebuie să respecte identitățile naționale ale statelor membre, inerente structurilor lor fundamentale, politice și constituționale. Prin urmare, este de competența exclusivă a fiecărui stat membru, respectând în același timp valoarea democrației, comună tuturor statelor membre, să decidă asupra compoziției electoratului pentru alegerile sale naționale.

Totuși, trebuie să se ia în considerare faptul că politicile naționale care duc la privarea cetățenilor de dreptul lor de vot pot fi considerate ca limitând exercitarea drepturilor aferente cetățeniei UE, cum ar fi dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii, un drept fundamental al fiecărui cetățean al UE. Acest lucru contravine unuia dintre principiile fondatoare ale cetățeniei Uniunii, și anume faptul că aceasta vine în completarea cetățeniei statelor membre și este menită să confere drepturi suplimentare cetățenilor UE, în timp ce, în acest caz, exercitarea dreptului la liberă circulație poate duce la pierderea unui drept de participare politică.

De asemenea, astfel de politici nu sunt în concordanță cu actuala tendință globală de a permite cetățenilor nerezidenți să voteze[5]. În plus, cetățenii UE care își au reședința în alt stat membru pot menține pe tot parcursul vieții legături strânse cu țara lor de origine și pot continua să fie afectați în mod direct de actele adoptate de puterea legislativă din acea țară (de exemplu, plata impozitelor, drepturi la pensie). În special, grație generalizării accesului la programele de televiziune din alte țări[6] și disponibilității internetului și a altor tehnologii de comunicații on-line și mobile, inclusiv platformele de comunicare socială, este mai ușor ca niciodată pentru cetățeni să rămână în contact cu viața politică din țara lor de origine și să ia parte la evoluțiile sociale și politice din acea țară.

În mod recurent, petițiile, întrebările membrilor Parlamentului European, precum și corespondența din partea publicului larg arată că cetățenii UE sunt preocupați de ceea ce ei percep ca fiind o lacună în drepturile lor politice. În general, europenii consideră că cetățenii UE nu ar trebui să își piardă dreptul de vot în cadrul alegerilor naționale din țara a cărei naționalitate o dețin, doar pentru că s-au mutat în altă țară din UE[7].

Din aceste motive, Comisia a anunțat — în Raportul pe 2010 privind cetățenia UE — că va lansa o discuție pentru a identifica opțiunile politice menite să împiedice pierderea drepturilor politice ale cetățenilor UE în urma exercitării dreptului lor la liberă circulație (acțiunea 20).

Ca urmare a acestui anunț, Comisia s-a adresat în scris către anumite state membre, explicându-și punctele de vedere privind impactul negativ al privării de dreptul de vot asupra drepturilor conferite de UE și invitându-le să contribuie la o reflecție comună pe această temă. Răspunsurile au furnizat clarificări cu privire la legislația și politicile în vigoare, precum și cu privire la dezbaterile la nivel național.

La 19 februarie 2013, Parlamentul European și Comisia au organizat o audiere comună cu privire la cetățenia UE. Participanții, inclusiv cetățeni ai UE afectați, reprezentanți ai societății civile, membri ai Parlamentului European și experți, au subliniat necesitatea de a reevalua politicile existente care privează cetățenii de dreptul de vot — și justificările care stau la baza acestora — având în vedere evoluțiile actuale către o participare democratică mai favorabilă incluziunii în cadrul UE.

În Raportul pe 2013 privind cetățenia Uniunii „Cetățeni ai UE: drepturile dumneavoastră, viitorul dumneavoastră”[8], Comisia a subliniat faptul că participarea deplină a cetățenilor UE la viața democratică a Uniunii la toate nivelurile reprezintă chiar esența cetățeniei Uniunii. Prin urmare, Comisia a anunțat că va propune modalități constructive pentru a permite cetățenilor UE care locuiesc în alt stat membru să participe pe deplin la viața democratică a UE prin menținerea dreptului lor de vot în alegerile naționale din țara lor de origine (acțiunea 12).

Prezenta comunicare pune în aplicare acest angajament. Ea se bazează pe rezultatul dezbaterilor în curs de desfășurare la nivel național și la nivelul UE, cu participarea societății civile, a cadrelor universitare și a cetățenilor UE înșiși. Comunicarea are drept obiectiv să propună modalități constructive, care urmează să fie analizate în cooperare cu statele membre în cauză, de a consolida dreptul cetățenilor UE de a participa la viața democratică a Uniunii și dreptul lor la liberă circulație, limitând consecințele politicilor, ale măsurilor și ale practicilor administrative naționale în materie de privare de dreptul de vot. Prezenta comunicare este însoțită de o recomandare care propune soluții favorabile incluziunii și proporționale în acest scop.

              2. Situația în statele membre

Majoritatea statelor membre dispun de norme care prevăd privarea cetățenilor de drepturile lor de vot ca urmare a unor condamnări penale pentru infracțiuni grave sau din motive de pierdere a capacității juridice legate de probleme de sănătate mintală și de dizabilități intelectuale.

Conform informațiilor de care dispune Comisia, în cinci state membre regimurile juridice aplicabile în prezent pot duce la o situație în care cetățenii Uniunii cu reședința în alte state membre și-ar putea pierde dreptul de vot numai pe motiv că aceștia și-au avut reședința în străinătate pentru o anumită perioadă de timp.[9] Principalele caracteristici ale acestor regimuri pot fi rezumate după cum urmează:

În Danemarca, cetățenilor danezi care părăsesc țara li se permite să rămână pe lista electorală, în cazul în care aceștia își înregistrează intenția de a se întoarce în termen de doi ani[10] — o normă care reflectă obligația de rezidență permanentă consacrată în Constituție ca o condiție prealabilă pentru participarea la vot la alegerile naționale[11]. Unii alegători[12] sunt considerați ca având reședința permanentă în Danemarca, indiferent dacă aceștia locuiesc în străinătate.

În mod similar, cetățenilor irlandezi care părăsesc țara li se permite să rămână pe lista electorală numai în cazul în care aceștia își înregistrează intenția de a se întoarce în termen de 18 luni[13]. Cu toate acestea, în contextul planului său de reformă constituțională, Convenția Constituțională irlandeză a examinat în 2013 problema eliminării acestei limitări și a sugerat, în raportul său prezentat guvernului irlandez la 25 noiembrie 2013[14], să li se acorde cetățenilor irlandezi dreptul de a vota, fără această limitare, la ambasadele Irlandei în cadrul alegerilor prezidențiale. Guvernul irlandez urmează să emită răspunsul său la raport în martie 2014.

Cetățenii ciprioți își pierd dreptul de vot la alegerile naționale în cazul în care nu au avut reședința în Cipru în cursul celor șase luni imediat premergătoare unor astfel de alegeri, cu excepția cazului în care aceștia își au reședința în străinătate întrucât studiază sau lucrează temporar acolo sau din motive de sănătate[15].

În temeiul Constituției malteze, cetățenii maltezi își pierd dreptul de vot în cazul în care nu au avut reședința în Malta timp de cel puțin șase luni în cele optsprezece luni imediat premergătoare înscrierii lor pe listele electorale naționale[16].

Cetățenii britanici își pierd dreptul de a vota la alegerile parlamentare din Regatul Unit în cazul în care nu au fost înregistrați pentru a vota la o adresă din Regatul Unit în cursul ultimilor 15 ani[17]. În ultimii ani, guvernele și parlamentele succesive au considerat că, în principiu, această restricție este necesară și justificată. Această restricție a fost contestată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, care, conform jurisprudenței anterioare, nu a considerat că ea reprezintă o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului[18]. Compatibilitatea acestei norme cu legislația UE nu a fost încă stabilită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene[19].

Câteva state membre impun anumite alte condiții pentru menținerea dreptului de vot la alegerile naționale.

Cetățenii germani care își au reședința în străinătate sunt eligibili să voteze în alegerile naționale dacă întrunesc una dintre următoarele condiții: i) și-au avut reședința în Germania pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin trei luni după împlinirea vârstei de paisprezece ani, în cursul ultimilor 25 de ani; sau ii) s-au familiarizat, în mod personal și direct, cu situația politică din Germania și sunt afectați de aceasta[20].

Legea austriacă[21] impune cetățenilor să solicite înainte de a părăsi țara să rămână înscriși pe lista electorală și să își reînnoiască această cerere la fiecare zece ani — o reînnoire care poate fi efectuată prin mijloace electronice. Autoritățile sunt obligate să îi avertizeze pe cetățenii care își au reședința în altă țară cu privire la scoaterea lor de pe listele electorale și ele diseminează informații cu privire la dreptul resortisanților aflați în străinătate de a se înscrie pe listele electorale.

              3. Punctul de vedere al Consiliului Europei

Statele au dreptul suveran de a hotărî, în conformitate cu normele internaționale pe care au obligația de a le respecta, condițiile pentru exercitarea de către cetățeni a dreptului lor de vot la alegerile naționale, inclusiv condițiile legate de reședința în țară. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evaluat aceste condiții referitoare la reședință, în conformitate cu articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului[22] și a acceptat, în toate cazurile pe care le-a examinat până în prezent, că acestea nu reprezintă, în principiu, o restricție arbitrară a dreptului de vot[23]. Curtea a evidențiat factorii care ar putea justifica aceste condiții:[24]

· faptul că un cetățean nerezident este preocupat în mod mai puțin direct sau mai puțin continuu de problemele cotidiene ale țării sale și le cunoaște mai puțin;

· faptul că este imposibil pentru candidații la alegerile parlamentare să prezinte cetățenilor din străinătate aspectele legate de programul lor electoral și faptul că aceștia din urmă nu au nicio influență asupra selecției candidaților sau asupra formulării programelor lor electorale;

· legătura strânsă dintre dreptul de a vota la alegerile parlamentare și faptul de a fi afectat în mod direct de actele organelor politice astfel alese; precum și

· preocuparea legitimă de a limita influența la alegeri a cetățenilor cu reședința în altă țară cu privire la aspecte care, deși sunt fundamentale, afectează în primul rând persoanele care locuiesc în țara respectivă.

Cu toate acestea, astfel de justificări ar trebui să fie puse în balanță cu principiile care stau la baza participării la viața politică. Astfel cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „Dreptul de vot nu reprezintă un privilegiu. În secolul XXI, într-un stat democratic, ar trebui să existe o prezumție în favoarea conferirii acestui drept unui număr cât mai mare de cetățeni [...] Orice derogare generală, automată și fără discernământ de la principiul votului universal riscă să submineze validitatea democratică a puterii legislative astfel alese și a legilor promulgate de aceasta.”[25]

Potrivit Comisiei europene pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția), în cazul în care este stabilit un termen pentru păstrarea dreptului de vot după ce un resortisant a emigrat, este de preferat ca această situație să fie „reexaminată” la expirarea termenului respectiv, mai degrabă decât ca dreptul de vot să fie pur și simplu pierdut. Statele ar putea impune anumite restricții formale privind drepturile de vot ale cetățenilor cu reședința în străinătate, cum ar fi cerința de a se înregistra pe o listă electorală, care, de obicei, rămâne valabilă numai pentru o perioadă limitată. Acest lucru ar permite excluderea persoanelor fără legături cu țara de origine, respectând în același timp principiul proporționalității[26].

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat existența unei tendințe actuale în favoarea acordării permisiunii de a vota cetățenilor nerezidenți. Examinând legislația statelor care sunt membre ale Consiliului Europei, Curtea a constatat că „apariția unor noi tehnologii și ieftinirea transportului a permis migranților să mențină contactul cu statul a cărui cetățenie o dețin într-o mai mare măsură decât ar fi fost posibil pentru majoritatea migranților în urmă cu patruzeci, chiar treizeci, de ani. Acest fapt a determinat unele state […] să își modifice legislația pentru a permite pentru prima oară nerezidenților să voteze la alegerile naționale.” Prin urmare, se concluzionează că există o tendință clară în favoarea ideii de a se permite exercitarea dreptului de vot de către cetățenii nerezidenți, chiar dacă nu există încă o abordare europeană comună în acest sens.[27]

              4. Contextul UE

Conform hotărârii Curții de Justiție, în cazul în care o chestiune intră în sfera de competență a statelor membre – cum ar fi definirea componenței electoratului la alegerile naționale – statele membre trebuie să exercite totuși această competență în conformitate cu dreptul UE, în special cu dispozițiile din tratat privind dreptul fiecărui cetățean al Uniunii de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre și, prin urmare, trebuie să evite orice discriminare directă sau indirectă pe baza naționalității[28].

În acest sens, Curtea a recunoscut, de exemplu, cu privire la alegerile europene, faptul că un criteriu legat de reședință nu este, în principiu, inadecvat pentru a determina cine are dreptul de a vota și de a candida, clarificând în același timp faptul că un astfel de criteriu nu ar trebui să ducă la încălcarea principiilor generale ale dreptului UE, în special principiul nediscriminării[29].

Legislațiile naționale privind componența electoratului la alegerile naționale sunt foarte eterogene. Deoarece, în prezent, niciun stat membru nu are o politică generală referitoare la acordarea dreptului de a vota la alegerile naționale resortisanților altor state membre care își au reședința pe teritoriul său[30], de cele mai multe ori cetățenii UE privați de dreptul de vot nu au dreptul de a vota la alegerile naționale în niciunul dintre statele membre. Cu toate acestea, deoarece Uniunea nu a făcut încă uz de posibilitatea prevăzută la articolul 25 din TFUE de a completa lista drepturilor de care se bucură cetățenii Uniunii, legislația UE nu poate garanta unui cetățean al UE că un transfer al reședinței sale către un alt stat membru va fi complet neutru în ceea ce privește dreptul său de vot la alegerile naționale.[31]

Această situație poate reprezenta totuși un obstacol în calea exercitării depline a drepturilor și beneficiilor pe care le aduce cetățenia UE în viața lor de zi cu zi.

În primul rând, situația actuală ar putea fi percepută ca fiind în contrast cu premisa de bază a cetățeniei UE.

În temeiul articolului 20 din TFUE, cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională a unui stat membru, ci se adaugă acesteia. Drepturile fundamentale asociate cetățeniei Uniunii trebuie conferite cetățenilor UE în plus față de cele care derivă din cetățenia lor națională. Exercitarea drepturilor legate de cetățenia Uniunii nu ar trebui să aibă drept rezultat pierderea dreptului de vot la alegerile naționale, care este, în general, legat de cetățenia națională.

În al doilea rând, politicile naționale în materie de privare de dreptul de vot pot influența modul în care cetățenii UE își exercită dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre.

De exemplu, acești cetățeni ar putea lua în considerare posibilitatea de a nu declara autorităților administrative faptul că și-au mutat reședința pentru a se asigura că nu își vor pierde drepturile politice în țara lor de origine.

În al treilea rând, politicile care privează cetățenii de dreptul de vot generează o lacună în drepturile politice ale cetățenilor UE în cauză care este în contrast cu eforturile de promovare a participării cetățenilor la viața democratică a Uniunii.

Deși cetățenii UE privați de dreptul de vot își păstrează dreptul de a alege membrii Parlamentului European, aceștia nu au dreptul de a participa la procesele naționale care duc la formarea guvernelor naționale, ai căror membri fac parte din componența Consiliului, celălalt colegiuitor al Uniunii, ceea ce este în contrast cu eforturile actuale de îmbunătățire a condițiilor pentru participarea cetățenilor la sfera publică națională și europeană.

Din aceste motive, Comisia sugerează unele opțiuni care ar contribui la reducerea riscului de a priva de dreptul de vot cetățenii UE care își exercită pur și simplu dreptul lor la liberă circulație.

Aceste opțiuni nu aduc atingere rolului Comisiei de gardian al tratatelor și normelor din tratat privind dreptul la liberă circulație al cetățenilor UE, astfel cum au fost interpretate de către Curtea de Justiție.

              5. Opțiuni pentru a face față consecințelor privării de dreptul de vot

              5.1. Opțiuni inadecvate din perspectiva UE

Una dintre opțiunile prezentate în ultimii ani pentru a remedia pierderea drepturilor politice în țara de origine este naturalizarea în țara de reședință, ceea ce conduce la dobândirea de drepturi politice în acea țară. Cu toate acestea, promovarea naturalizării în țara-gazdă ca modalitate de sporire a drepturilor politice ar fi în contrast cu rolul cetățeniei UE ca principal vehicul pentru promovarea respectării identității și diversității naționale și pentru asigurarea egalității de tratament, indiferent de cetățenie. În plus, această opțiune nu ține cont de complexitatea mobilității în interiorul UE. Persoanele fizice își pot avea reședința în mai multe țări pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă — și se pot întoarce chiar în cele din urmă în țara lor de origine. Nu poate fi de așteptat ca acestea să dobândească cetățenii multiple sau succesive, doar pentru a-și păstra drepturile politice.

O altă opțiune, promovată în special de mediul academic[32], ar fi instituirea unui dialog structurat sau a unei metode deschise de coordonare pentru a încuraja statele membre să asigure recunoașterea reciprocă — pe o bază bilaterală sau multilaterală — a drepturilor de vot pentru cetățenii lor care trăiesc în alte state membre (în special în țările din imediata vecinătate sau în țările cu care întrețin legături puternice). Cu toate acestea, o astfel de abordare ar conduce la drepturi de vot fragmentate și asimetrice pentru cetățenii UE în interiorul UE[33].

              5.2. Soluții adecvate în cadrul UE

              5.2.1. Soluții proporționale pe termen scurt

Normele aplicabile în prezent în anumite state membre se bazează pe prezumția că, în urma șederii în străinătate pe o anumită durată, resortisanții respectivi pierd legătura cu viața politică din țara lor de origine. Totuși, această prezumție nu este valabilă în fiecare caz în parte. Prin urmare, ar putea fi adecvat să se acorde cetățenilor care riscă să fie privați de dreptul de vot posibilitatea de a demonstra continuitatea interesului lor pentru viața politică din statul membru ai cărui resortisanți sunt.

Astăzi există posibilități pentru cetățenii UE de a rămâne în contact cu viața politică din țara lor de origine, iar în prezent se tinde către abordări mai favorabile incluziunii în ceea ce privește participarea politică. Alături de importanța deosebită a dreptului la liberă circulație în UE, aceasta ar sugera că ar trebui să fie puse în aplicare soluții proporționale pe termen scurt. Acestea ar trebui să permită cetățenilor UE să determine ei înșiși cât de strânse vor fi legăturile pe care le mențin cu țara de origine.

În ceea ce privește criteriile adecvate pentru a demonstra existența acestor legături, o acțiune pozitivă din partea cetățenilor, cum ar fi cererea acestora de a rămâne înscriși pe lista electorală, ar trebui să fie considerată suficientă în acest scop – și pare a fi soluția cea mai simplă și mai puțin împovărătoare pentru cetățenii înșiși.

Statele membre care limitează drepturile resortisanților lor de a vota la alegerile naționale exclusiv pe baza unei condiții privind reședința ar trebui să permită resortisanților lor care își exercită dreptul la liberă circulație și ședere în Uniunea Europeană să își păstreze dreptul de vot în cazul în care aceștia demonstrează continuitatea interesului lor pentru viața politică din statul membru ai cărui resortisanți sunt, inclusiv printr-o cerere de a rămâne înscriși pe lista electorală.

Posibilitatea de a solicita din partea cetățenilor o cerere de a rămâne înscriși pe lista electorală nu ar trebui să aducă atingere posibilității ca statele membre să solicite cetățenilor lor să reînnoiască astfel de cereri la intervale adecvate, confirmând astfel persistența unui asemenea interes.[34]

În cazurile în care statele membre permit resortisanților lor care își au reședința în alt stat membru să își păstreze dreptul de vot la alegerile naționale printr-o cerere de a rămâne înscriși pe lista electorală, aceste state membre pot institui măsuri de însoțire proporționale, cum ar fi reînnoirea cererii la intervale de timp adecvate.

Pentru a reduce la minimum sarcina pentru cetățenii care își au reședința în străinătate, depunerea cererilor lor de a se înscrie sau de a rămâne înscriși pe lista electorală ar trebui să poată fi efectuată prin mijloace electronice.

Statele membre care permit resortisanților lor ce își au reședința în alt stat membru să își păstreze dreptul de vot la alegerile naționale prin introducerea sau reintroducerea unei cereri de a rămâne înscriși pe lista electorală ar trebui să se asigure că toate cererile în acest sens pot fi depuse în format electronic.

În sfârșit, este important să se garanteze informarea adecvată a cetățenilor care se deplasează sau își au reședința într-un alt stat membru cu privire la condițiile în care aceștia își pot păstra drepturile de vot. Aceste informații ar putea fi puse la dispoziție prin intermediul broșurilor, al emisiunilor de televiziune și radiodifuziune și al informațiilor specifice oferite de consulate, ambasade și de organizațiile de expatriați.

Statele membre care prevăd pierderea dreptului de vot la alegerile naționale în cazul resortisanților lor care își au reședința în alt stat membru ar trebui să îi informeze pe aceștia prin mijloace adecvate și în timp util cu privire la condițiile și la modalitățile practice pentru păstrarea dreptului lor de vot la alegerile naționale.

O viziune pe termen mai lung

Această reflecție privind consolidarea participării politice a cetățenilor UE prin abordarea consecințelor privării de dreptul de vot nu ar trebui să împiedice o reflecție pe termen mai lung cu privire la modalitățile de remediere a lacunei existente în ceea ce privește participarea cetățenilor UE care locuiesc în alt stat membru la viața politică națională și, după caz, regională, nivel național și, după caz, la nivel regional. Într-adevăr, acordarea dreptului de vot în țara-gazdă este prezentată în dezbaterile actuale, de asemenea, ca o contribuție la consolidarea participării politice a cetățenilor UE privați de dreptul de vot care nu au dreptul de a vota la alegerile naționale nicăieri în UE.

În mod evident, aceasta este o chestiune mult mai amplă — care ar contribui la punerea în aplicare deplină a dreptului fiecărui cetățean de a participa la viața democratică a Uniunii, ar permite o mai bună integrare în țara-gazdă a cetățenilor UE care își exercită dreptul la libera circulație și ar consolida cetățenia UE.

După cum s-a anunțat în Raportul din 2013 privind cetățenia UE, este oportun să se analizeze acest aspect în contextul viitoarelor reflecții mai ample cu privire la viitorul UE.

              6. Concluzie

Având în vedere dialogul politic privind privarea de dreptul de vot cu toate părțile interesate relevante, cu actorii instituționali și cu societatea civilă și ca răspuns la așteptările cetățenilor UE înșiși, astfel cum au fost exprimate în cadrul consultărilor publice și al dialogurilor cu cetățenii cu privire la viitorul UE, Comisia propune soluții adecvate. Raționamentul care stă la baza actualelor politici în materie de privare de dreptul de vot ar trebui reevaluat ținând seama de realitățile socioeconomice și tehnologice, de stadiul actual al integrării europene și de tendințele actuale către participarea politică favorabilă incluziunii. În acest context este important rolul fundamental al cetățeniei UE pentru a garanta că cetățenii sunt tratați în calitate de membri egali și apreciați ai comunității, atât în țara lor de origine, cât și țara lor de reședință.

Prezenta comunicare identifică posibile soluții constructive pe care le propune spre examinare statelor membre în cauză. În recomandarea care o însoțește, Comisia propune abordări incluzive și proporționale privind drepturile politice ale cetățenilor care își exercită dreptul lor la liberă circulație, plecând de la premisa că acestor cetățeni ar trebui să li se permită să decidă ei înșiși dacă își mențin un interes puternic pentru viața politică din țara lor de origine.

Comisia va evalua progresele înregistrate în direcția abordării consecințelor privării de dreptul de vot a cetățenilor UE care își exercită dreptul la liberă circulație în momentul raportării privind progresele înregistrate în vederea exercitării efective a cetățeniei Uniunii.

[1]               Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).

[2]               Articolul 10 alineatul (3) din TUE.

[3]               Comunicarea Comisiei „Pregătirea pentru alegerile europene din 2014: consolidarea în continuare a desfășurării eficiente și democratice a alegerilor” din 12 martie 2013 [COM(2013) 126] și Recomandarea privind „consolidarea desfășurării democratice și eficiente a alegerilor pentru Parlamentul European” din 12 martie 2013 [C(2013) 1303].

[4]               COM (2010) 603.

[5]               Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 mai 2013 în cauza Shindler/ Regatul Unit, punctele 110 și 115.

[6]               Grație Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale (Directiva serviciilor mass-media audiovizuale).

[7]               Aproape două treimi (65 %) dintre europeni consideră nejustificat faptul că cetățenii UE care își au reședința într-o țară a UE alta decât țara lor de origine își pierd drepturile de vot la alegerile naționale: Sondajul Eurobarometru nr. 364 din 2012 privind „Drepturile electorale”, http://ec.europa.eu/public_opinion/flash/fl_364_en.pdf. Acest punct de vedere a fost împărtășit de o mare parte a respondenților (62 %) în cadrul unei consultări publice online privind cetățenia UE: Consultarea publică organizată în 2012 „Cetățeni ai UE — drepturile dumneavoastră, viitorul dumneavoastră”, http://ec.europa.eu/justice/citizen/files/report_eucitizenship_consultation_en.pdf.

[8]               COM(2013) 269.

[9]               Cipru, Danemarca, Irlanda, Malta și Regatul Unit.

[10]             Articolul 2 alineatul (3) din capitolul I, partea I din Legea privind alegerile parlamentare nr. 271 din 13 mai 1987, astfel cum a fost modificată ultima dată în 2009.

[11]             Partea IV articolul 29 din Legea Constituțională din 5 iunie 1953.

[12]             În principal diplomați, angajații unor organisme publice sau societăți private sau ai unor organizații internaționale sau organizații daneze de asistență sau organizații umanitare, studenți care învață în străinătate sau persoane care locuiesc în străinătate din motive de sănătate.

[13]             Articolul 11 alineatul (3) litera (a) din partea II a Legii electorale nr. 23 din 1992.

[14]             Cel de al cincilea raport prezentat Oireachtas (Parlamentului) este disponibil la adresa: https://www.constitution.ie/Default.aspx.

[15]             Articolul 5 din Legea nr. 72/1979 și articolul 11 din Legea nr. 40/1980, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Legea nr. 4 (i)/2003).

[16]             Articolul 57 din Constituție, astfel cum a fost modificat prin Legea LVIII.1974.23.

[17]             Secțiunea 1 alineatul (3) litera (c) din Legea din1985 privind reprezentarea națională, astfel cum a fost modificată prin Legea din 2000 privind partidele politice și referendumul.

[18]             Cauza Shindler, citată anterior.

[19]             Această normă a fost contestată de cetățeni înaintea instanțelor naționale; aceste contestații nu au avut succes. Totuși, până în prezent, nu a fost adresată nicio întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene.

[20]             Articolul 1 din cea de a 21-a Lege de modificare a legii privind alegerile federale din 27 aprilie 2013, Monitorul Oficial I p. 962. Această lege a fost adoptată în urma unei hotărâri a Curții Constituționale germane care, în urma unei examinări prealabile a legislației naționale aplicabile, hotărâse că criteriul unic al unei șederi anterioare de trei luni în orice moment în Germania ca o condiție pentru ca cetățenii nerezidenți să își poată menține dreptul de vot era inadecvat, în sine, pentru a demonstra că persoanele în cauză sunt familiarizate cu situația politică națională și că sunt afectate de aceasta. În schimb, Curtea a subliniat, în special, faptul că ar fi necesar să se determine dacă persoanele în cauză sunt familiarizate cu sistemul politic nu doar pe baza informațiilor obținute prin intermediul mass-mediei moderne, ci și în mod direct, de exemplu prin participarea la asociații sau partide, și dacă statul le poate impune taxe; Hotărârea din 4 iulie 2012 (2 BvC 1/11 și 2 BvC 2/11), punctele 44, 45, 47, 50, 52, 56.

[21]             Articolul 2 alineatul (3) și articolul 2a alineatul (1) din Legea privind listele electorale din 1973.

[22]             Articolul 3 din Protocolul nr. 1 acordă dreptul la alegeri libere prin impunerea pentru părțile contractante a obligației de a se angaja „să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiții care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.

[23]             Cel mai recent în cauza Shindler, citată anterior.

[24]             A se vedea, în special, hotărârea din 7 septembrie 1999, Hilbe/Liechtenstein, și cauza Shindler, citată mai sus, punctul 105.

[25]             Cauza Shindler, citată anterior, punctul 103.

[26]             Raport privind votarea în străinătate, 24 iunie 2011 [CDL-AD (2011) 022], punctele 72 și 76.

[27]             Cauza Shindler, citată anterior, punctele 110 și 115.

[28]             Cauza C-403/03, Schempp, punctul 19.

[29]             Cauza C-300/04, Eman și Sevinger, punctele 55 și 61.

[30]             Singurele excepții sunt posibilitatea ca cetățenii irlandezi și cetățenii ciprioți și maltezi (considerați drept „Qualifying Commonwealth citizens”) să voteze la alegerile parlamentare naționale din Regatul Unit și posibilitatea ca cetățenii britanici să voteze la alegerile parlamentare naționale din Irlanda.

[31]             În conformitate cu articolul 25 alineatul (2) din TFUE, Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și după obținerea aprobării Parlamentului European, poate adopta dispoziții de consolidare sau de sporire a drepturilor de care se vor bucura cetățenii Uniunii, în temeiul articolului 20 alineatul (2) din TFUE. Respectivele dispoziții intră în vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.

[32]             J. Shaw, E.U. citizenship and political rights in an evolving European Union („Cetățenia UE și drepturile politice într-o Uniune Europeană aflată în evoluție”), Fordham L. Rev., Vol. 75 2549, 2567 (2007).

[33]             Cetățenii statelor membre care prevăd privarea de dreptul de vot pot dobândi drept de vot în unele sau în toate statele membre, dar nu ar exista nicio garanție privind un astfel de drept pentru cetățenii celor 23 de state membre care nu prevăd privarea de dreptul de vot.

[34]             Acesta este sistemul utilizat în Austria, unde o astfel de reînnoire a cererii este necesară la fiecare zece ani.