CUPRINS

1........... Introducere..................................................................................................................... 3

2........... Peisajul microcreditelor în Uniunea Europeană................................................................. 4

2.1........ Microcreditul este un concept cu mai multe definiții........................................................ 4

2.2........ Gama largă de definiții se reflectă în diversitatea furnizorilor de microcredite................... 5

2.2.1..... Prezentare generală a tipurilor de instituții care oferă microcredite în UE......................... 5

2.2.2..... Instituțiile bancare joacă un rol cheie în UE, deși microcreditele sunt adesea doar o activitate auxiliară           5

2.2.3..... Instituțiile nebancare care acordă microcredite ca activitate principală sunt un alt furnizor important     6

2.2.4..... Sectorul public este unul dintre cei mai importanți actori pe piața microcreditelor.......... 6

3........... Supravegherea prudențială a activităților de microcreditare în cadrul UE care rezultă din aplicarea Directivei 2006/48/CE................................................................................................................... 7

3.1........ O mare parte a furnizorilor de microcredite sunt scutiți de aplicarea cerințelor prudențiale prevăzute în Directiva 2006/48/CE................................................................................................................... 7

3.2........ Mai mulți factori tind să atenueze impactul cerințelor prudențiale prevăzute în Directiva 2006/48/CE privind activitățile de microcreditare, deși este posibil să existe unele efecte împovărătoare....... 8

3.2.1..... Directiva 2006/48/CE nu ține seama de natura specifică a microcreditelor...................... 8

3.2.2..... Accesul la schemele de garantare publice permite furnizorilor de microcredite să își reducă în mod semnificativ nivelul de fonduri proprii necesare pentru a acoperi riscul de credit la care sunt expuși..... 8

3.2.3..... Majoritatea microcreditelor pot fi exceptate de la această limită de expunere mare concepută să limiteze riscul de concentrare.................................................................................................................... 9

3.2.4..... Cerințele directivei în ceea ce privește gestionarea riscurilor ajută micro-creditorii bancari să își diminueze riscurile......................................................................................................................... 10

3.2.5..... Directiva 2006/48/CE impune furnizorilor bancari de microcredite să se conformeze normelor prudențiale pentru a diminua riscul de lichiditate......................................................................................... 10

3.2.6..... Directiva 2006/48/CE poate implica sarcini administrative ridicate care pot reduce atractivitatea microcreditelor ca activitate bancară, deși consolidează totodată încrederea investitorilor financiari în furnizorii de microcredite    10

4........... Concluzii...................................................................................................................... 11

RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU

privind punerea în aplicare a Directivei 2006/48/CE în domeniul microcreditelor

1.           Introducere

Microcreditul este, în general, recunoscut de statele membre, de instituțiile financiare, de autoritățile naționale de supraveghere și de societate în sens larg ca fiind un canal de finanțare eficace pentru crearea de locuri de muncă și incluziunea socială, care poate atenua efectele negative ale actualei crize financiare, contribuind în același timp la spiritul antreprenorial și la creșterea economică în UE. De aceea, dezvoltarea microcreditelor a fost una dintre principalele priorități ale agendei Comisiei Europene în ultimii ani.

În noiembrie 2007, Comisia Europeană a publicat o comunicare intitulată „O inițiativă europeană de dezvoltare a microcreditului în sprijinul creșterii și ocupării forței de muncă” în vederea promovării unui mediu mai favorabil furnizării de microcredite. În ultimele luni, Comisia Europeană s-a angajat direct, atât cu actori din sectorul microcreditelor, cât și cu autoritățile publice naționale, pentru a identifica obstacolele cu care se confruntă furnizorii de microcredite în a-și oferi serviciile în întreaga UE și pentru a examina modul în care pot fi depășite aceste obstacole și dacă este nevoie de reglementare la nivel național sau la nivelul UE. Etapa de revizuire și de discuții condusă de Comisia Europeană a cuprins organizarea unei conferințe împreună cu Comitetul Economic și Social European, care a avut loc la 2 decembrie 2011.

Dorința de a dezvolta microcreditele în UE a fost împărtășită și de colegislatorii UE în cursul procesului de negociere a Directivei 2009/111/CE[1]. Aceștia au solicitat Comisiei Europene să reexamineze aplicarea Directivei 2006/48/CE[2] în cazul microcreditelor. Conform dispozițiilor de la articolul 156 din directiva menționată, Comisia Europeană a fost însărcinată să prezinte Parlamentului European și Consiliului un raport cu rezultatele acestei reexaminări, înaintând eventual și unele propuneri adecvate.

Următoarea secțiune urmărește să clarifice ceea ce se înțelege prin microcredite, punând în special accentul pe micro-creditori, începând cu o apreciere clară a participanților la acest tip de activitate de creditare și cu aspectele problematice aflate în joc. A treia secțiune oferă o prezentare generală a supravegherii prudențiale a micro-creditorilor în întreaga UE și identifică efectele cerințelor prudențiale asupra activităților de microcreditare care rezultă în urma punerii în aplicare a Directivei 2006/48/CE. Ultima parte concluzionează dacă este sau nu necesar să fie modificate cerințele prudențiale ale UE pentru sectorul bancar.

2.           Peisajul microcreditelor în Uniunea Europeană

2.1.        Microcreditul este un concept cu mai multe definiții

Nu există o definiție unică a microcreditului. Termenul „microcredit” este în general utilizat pentru a desemna împrumuturi mici acordate persoanelor excluse din sistemul financiar tradițional sau care nu au acces la bănci, cu scopul de a le ajuta să înființeze sau să dezvolte întreprinderi. Cu toate acestea, definiția microcreditului variază în mod considerabil de la un stat membru la altul și de la o parte interesată la alta, în funcție de mediul social, de situația economică și de obiectivele lor strategice.

Cererea de microcredite este alimentată de un spectru larg de debitori. Microcreditul poate fi disponibil doar pentru „microantreprenori”, persoane care desfășoară o activitate independentă și doresc să obțină finanțare pentru întreprinderi mici. Acesta poate fi, de asemenea, destinat exclusiv altor grupuri, cum ar fi persoanele excluse social care încearcă să facă față situațiilor de urgență, să își finanțeze educația sau chiar să achiziționeze bunuri de uz casnic de bază.

Microcreditele sunt, în general, foarte mici ca valoare, sunt pe termen scurt și nu sunt garantate, fiind rambursate de regulă într-un timp mai scurt și cu rate ale dobânzii mai mari decât împrumuturile bancare tradiționale. Cu toate acestea, dincolo de această descriere generală, microcreditele sunt acordate în condiții de creditare extrem de variate. De exemplu, termenul de rambursare a împrumutului este în general mai mic de șase luni, însă acesta poate fi extins până la zece ani. În ceea ce privește ratele dobânzii, un factor important de determinare a nivelului lor este existența legilor privind cămătăria. În cazul în care sunt în vigoare legi privind cămătăria, creditorii nu sunt autorizați să perceapă dobânzi mai mari decât o anumită rată maximă a dobânzii. În statele membre care nu au astfel de restricții, ratele dobânzii pot fi mai mari decât în cele în care există legi care reglementează cămătăria. Ca valoare, microcreditele se referă, în general, la credite care nu depășesc 25 000 EUR[3]. Cu toate acestea, numeroase părți interesate europene definesc microcreditele drept împrumuturi, menționând valori fie mult mai mici, fie mult mai mari.

Activitățile desfășurate de micro-creditori ar putea depăși sfera creditării pentru a include și alte servicii financiare, cum ar fi produsele pentru economii, conturile curente, serviciile de plăți, serviciile de transfer, asigurările, leasingul și așa mai departe. Această gamă largă de servicii financiare ar trebui însă să fie denumită „microfinanțe” și să fie utilizată într-un sens mai larg decât termenul „microcredit”.

Lipsa unei definiții consecvente a microcreditului, cu utilizare generală, împiedică colectarea de informații și date cu privire la această activitate, ceea ce face dificilă urmărirea evoluției microcreditelor în UE. Sunt greu de găsit informații și cifre fiabile pentru volumul de microcredite și servicii conexe, în special pentru UE în ansamblu. Împrumuturi cu caracteristici similare pot fi clasificate alternativ fie ca microcredite fie ca împrumuturi convenționale, în funcție de context. Acestea pot fi declarate ca fiind credite de consum, credite pentru persoane fizice, credite acordate întreprinderilor sau credite pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).

2.2.        Gama largă de definiții se reflectă în diversitatea furnizorilor de microcredite

2.2.1.     Prezentare generală a tipurilor de instituții care oferă microcredite în UE

Diferitele definiții se reflectă în varietatea de forme juridice utilizate de furnizorii de microcredite. Furnizorii de microcredite se clasifică în mai multe categorii: bănci comerciale și de economii, cooperative, instituții de microfinanțare, instituții financiare nebancare, cooperative de credit, fundații și alte tipuri de organizații non-profit, cum ar fi organizațiile și asociațiile neguvernamentale. Sectorul microcreditelor din UE este divers și din perspectiva dimensiunilor și a modelor de întreprinderi. Pe lângă clasificarea creditorilor pe tipuri de instituții, micro-creditorii pot fi împărțiți în mai multe grupuri:

– instituții care trebuie să obțină licență pentru a desfășura activități bancare, instituții care trebuie să fie înregistrate la o autoritate de supraveghere bancară, fără a fi obligate să obțină licență sau instituții care trebuie să fie doar înregistrate ca entitate juridică;

– instituții care au un statut non-profit sau instituții cu scop lucrativ;

– instituții private sau publice;

– creditorii care au ca obiect principal de activitate acordarea de microcredite sau cei pentru care microcreditarea reprezintă o proporție relativ mică din portofoliul lor de afaceri.

Creditorii pot fi împărțiți în categorii și în funcție de debitorii lor: instituțiile nebancare acordă adesea microcredite gospodăriilor sărace, pe când băncile acordă în principal microcredite microîntreprinderilor și întreprinderilor mici. Micro-creditorii se deosebesc și prin produsele și serviciile pe care au dreptul legal să le ofere, prin faptul că fac sau nu obiectul unei supravegheri prudențiale și prin modul în care sunt finanțate operațiunile lor administrative și comerciale.

Această diversitate este legată de mediul de reglementare din fiecare țară (a se vedea secțiunea 3). Unele state membre ale Uniunii Europene au monopol bancar, ceea ce înseamnă că numai entitățile bancare pot desfășura activități de creditare. În schimb, în alte state membre, instituțiile nebancare sunt autorizate să acorde microcredite. Există și unele excepții în anumite jurisdicții care permit unor instituții nebancare specifice să acorde microcredite în pofida existenței monopolului bancar. Merită observat faptul că legislația UE în domeniul bancar interzice numai acceptarea de depozite de către micro-creditorii nebancari.

2.2.2.     Instituțiile bancare joacă un rol cheie în UE, deși microcreditele sunt adesea doar o activitate auxiliară

Sistemul bancar este un important furnizor instituțional de microcredite în UE prin intermediul caselor de economii, al cooperativelor și al băncilor comerciale. Acestea pot fi împărțite în patru categorii principale, în funcție de modele lor de afaceri:

– bănci cu activități regulate de microcreditare și cu departamente de creditare specializate;

– bănci care acordă microcredite prin fundații separate;

– bănci care încheie parteneriate cu instituții financiare publice care definesc politica de creditare și își asumă întregul risc pentru credite (în anumite condiții), în timp ce băncile rămân responsabile pentru decizia de acordare a creditelor;

– bănci cu implicare indirectă în microcreditare prin intermediul împrumuturilor destinate persoanelor juridice, al facilităților de credit și de lichiditate acordate instituțiilor financiare specializate în microcredite.

Deși este doar o activitate auxiliară pentru majoritatea acestor instituții bancare, acordarea de microcredite este adesea considerată o oportunitate de a participa la dezvoltarea întreprinderilor și a clienților care ar putea aduce profituri în viitor. Vânzarea încrucișată (atunci când acordarea de credite oferă băncilor posibilitatea de a vinde alte servicii debitorilor) poate face apoi mai profitabilă finanțarea de microcredite. Băncile pot să fie motivate și de beneficiile potențiale ale colaborării cu organisme publice prin intermediul parteneriatelor public-privat.

2.2.3.     Instituțiile nebancare care acordă microcredite ca activitate principală sunt un alt furnizor important

În majoritatea statelor membre, instituțiile nebancare sunt cele care acordă cea mai mare parte a microcreditelor. Modelele instituționale nebancare existente variază de la organizații neguvernamentale, asociații non-profit, organizații de caritate, trusturi și fundații la cooperative de credit și instituții religioase. În conformitate cu legislația UE în domeniul bancar, în afara câtorva excepții, instituțiilor nebancare nu li se permite să accepte depozite de la public, acestea putând fi acceptate doar de instituțiile bancare supravegheate și care dețin licență în acest sens. Aceste instituții nebancare acordă, ca activitate principală, microcredite unor grupuri excluse din punct de vedere social sau financiar.

Cu timpul, o parte dintre aceste organizații nebancare de microcreditare se transformă în societăți cu scop lucrativ, cum ar fi instituțiile bancare reglementate. Această transformare instituțională este deseori determinată de o nevoie mai mare de capital și de dorința de a oferi o gamă mai largă de servicii, cum ar fi preluarea depozitelor.

În unele state membre, sunt create parteneriate între organizațiile non-profit și instituțiile bancare sau publice. Organizațiile non-profit efectuează o selecție informală a celor care solicită finanțare și le oferă asistență după ce le-au fost acordate creditele, în timp ce instituțiile bancare sau publice asigură finanțarea creditelor.

2.2.4.     Sectorul public este unul dintre cei mai importanți actori pe piața microcreditelor

În pofida dificultății în a măsura dimensiunea sectorului microcreditelor, sectorul public este unul dintre cei mai influenți actori din UE, oferind sprijin instituțiilor bancare și nebancare, menit să elimine lacunele și deficiențele de pe piața microcreditelor. Acest tip de sprijin este furnizat la nivel național, regional și european de către o gamă largă de actori publici, de la bănci de stat până la fondurile structurale ale UE și alte mecanisme publice de garantare, de împrumut sau de capital propriu.

Politica UE acordă o prioritate ridicată microcreditelor, permițând instituțiilor să primească fonduri din diferite surse europene cum ar fi Fondul social european, Fondul european de dezvoltare regională, Fondul european de investiții, Resursele europene comune pentru microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii (programul JEREMIE finanțat din fondurile structurale), Programul pentru competitivitate și inovare (PCI) și Instrumentul european de microfinanțare Progress (Instrumentul de microfinanțare Progress). Obiectivul acestor programe ale UE este de a încuraja instituțiile financiare să acorde microcredite. Există și alte programe ale UE care ajută furnizorii de microcredite să își îmbunătățească guvernanța, să reducă riscurile și să compenseze o parte din cheltuielile administrative ridicate inerente prin garanții și asistență tehnică, cum ar fi Acțiunea comună de sprijinire a instituțiilor de microfinanțare din Europa (JASMINE), care se concentrează în principal pe consolidarea capacităților furnizorilor nebancari de microcredite.

Pentru a promova finanțarea microcreditelor și pentru a partaja parțial riscul cu micro-creditorii, la nivel național și regional au fost luate o serie de măsuri, prin intermediul unor scheme de garantare. De asemenea, sunt implementate programe publice care oferă sprijin financiar direct micro-creditorilor și debitorilor. Dacă există bănci deținute de stat, ele constituie adesea principalii furnizori de fonduri pentru activitățile de microcreditare.

3.           Supravegherea prudențială a activităților de microcreditare în cadrul UE care rezultă din aplicarea Directivei 2006/48/CE

3.1.        O mare parte a furnizorilor de microcredite sunt scutiți de aplicarea cerințelor prudențiale prevăzute în Directiva 2006/48/CE

Diversitatea structurilor instituționale utilizate de micro-creditori se reflectă în peisajul diversificat al cadrelor de reglementare aplicate acestor furnizori de microcredite pe teritoriul UE. În general, doar micro-creditorii care își desfășoară activitatea în temeiul legislației europene în domeniul bancar trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute în Directiva 2006/48/CE. Condiția pentru a intra sub incidența legislației europene în domeniul bancar constă în primirea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și, în același timp, în acordarea de credite pe cont propriu în conformitate cu definiția unei instituții de credit, astfel cum se prevede la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2006/48/CE. Aceasta înseamnă că micro-creditorii care nu acceptă depozite nu sunt obligați să obțină o licență bancară și să respecte cerințele prudențiale din Directiva 2006/48/CE, cu excepția cazului în care statele membre aplică o abordare mai strictă, permițând doar instituțiilor bancare care dețin licență să acorde microcredite.

În plus, legislația prudențială privind instituțiile bancare este armonizată într-o anumită măsură prin Directiva 2006/48/CE, însă abordarea în materie de reglementare a microcreditelor acordate de instituții nebancare diferă mult de la o țară la alta. În majoritatea statelor membre nu există norme specifice legate de acești micro-creditori nebancari care se încadrează în domeniul legilor aplicabile în general întreprinderilor, însă pot fi prevăzute în legislația națională cadre de reglementare specifice pentru acordarea de microcredite, așa cum este cazul, de exemplu, în Italia.

Aceste constatări au două implicații:

– instituțiile cu activități similare nu sunt supuse acelorași cerințe de reglementare în întreaga UE; și

– Directiva 2006/48/CE s-ar putea să nu penalizeze microcreditele atât de mult cât ar fi fost de așteptat, având în vedere domeniul său restrâns de aplicare.

3.2.        Mai mulți factori tind să atenueze impactul cerințelor prudențiale prevăzute în Directiva 2006/48/CE privind activitățile de microcreditare, deși este posibil să existe unele efecte împovărătoare

3.2.1.     Directiva 2006/48/CE nu ține seama de natura specifică a microcreditelor

Natura specifică a microcreditelor nu este luată în considerare în legislația UE în domeniul bancar. Acordarea de microcredite este considerată o activitate de creditare obișnuită și intră în domeniul de aplicare al normelor aplicabile finanțării și acordării de împrumuturi. Acest fapt este valabil în ceea ce privește Directiva 2006/48/CE, care nu face nicio referire la norme prudențiale specifice pentru microcredite. Aceasta înseamnă că nu există nici o clauză de derogare care să permită băncilor să nu își supună activitatea de microcreditare cerințelor prudențiale și nici norme specifice care să diminueze cerințele prudențiale față de cele aplicate altor activități bancare.

3.2.2.     Accesul la schemele de garantare publice permite furnizorilor de microcredite să își reducă în mod semnificativ nivelul de fonduri proprii necesare pentru a acoperi riscul de credit la care sunt expuși

Microcreditele pot reprezenta un risc de credit ridicat – și anume riscul ca împrumutatul să se găsească în situație de neplată înainte de rambursarea principalului și de plata dobânzii stabilite în contractul de împrumut – din cauza unei eventuale supraîndatorări a micro-debitorilor și a unei lipse de garanții solicitate în mod tradițional de bănci. Acest risc de credit poate fi subestimat din cauza asimetriei informațiilor.

Directiva 2006/48/CE impune micro-creditorilor bancari să dețină un volum minim de fonduri proprii pentru a acoperi acest risc de credit ca să poată rămâne solvabili în cazul în care debitorii nu își achită obligațiile de plată. În conformitate cu directiva menționată, instituțiile bancare pot calcula capitalul minim utilizând metode diferite cu grade de complexitate variabile, și anume abordarea standardizată și abordarea bazată pe ratinguri interne. În conformitate cu abordarea standardizată, care este cea mai simplă și mai obișnuită abordare aplicată de instituțiile bancare mici, nivelul minim de fonduri proprii este determinat în funcție de nivelul de risc al microcreditelor. Acest nivel de risc se măsoară pe baza unor ponderi de risc (și anume, ponderea de risc este cu atât mai mare cu cât este mai riscant creditul pentru bancă). Conform abordării standardizate, microcreditelor li se aplică o ponderare la 75%[4] din momentul în care există o corelație redusă între microcredite[5].

Băncile trebuie să dețină capital de rangul 1 în valoare de cel puțin 4 % din suma ponderată la risc a microcreditelor și un capital total de cel puțin 8 %. Aceasta înseamnă că nivelul minim total de capital se ridică la 600 EUR în cazul în care valoarea micro-împrumuturilor este de 10 000 EUR (sau 6 % din valoarea împrumutului, după ponderarea la 75 %). Totuși, în majoritatea statelor membre, autoritățile publice locale, regionale sau naționale au implementat scheme de garantare a creditelor, care își asumă o parte din riscul suportat de micro-creditori. Aceste scheme de garantare fixează, în general, o sumă maximă care poate fi garantată, exprimată ca sumă absolută, și/sau ca procentaj din suma împrumutată (în general, între 60 % și 80 % din împrumut). Atât abordarea standardizată, cât și cea bazată pe ratinguri interne permit instituțiilor bancare să asocieze porțiunii protejate ponderea de risc a garantului (în timp ce ponderea de risc a micro-debitorului rămâne să fie asociată porțiunii neprotejate). Deoarece astfel de garanții publice au asociată deseori o pondere a riscului de 0 % sau de 20 %, nivelul minim de fonduri proprii pe care furnizorii bancari de microcredite sunt obligați să îl dețină pentru a acoperi riscul de credit generat de micro-împrumuturi poate fi puternic redus. Prin urmare, cerințele de capital existente nu par să penalizeze activitatea de microcreditare, întrucât nivelul de fonduri proprii poate fi mult mai mic decât 6 % din valoarea împrumutului.

O creștere globală a cerințelor de capital și consolidarea calității capitalului sunt prevăzute de viitoarele norme prudențiale aflate în prezent în curs de negociere, „CRD IV/CRR”, care vor înlocui Directiva 2006/48/CE începând din 2013. Aceste noi norme care transpun cadrul Basel III în legislația europeană în domeniul bancar vizează consolidarea sectorului bancar din UE și stabilitatea financiară. Cu toate acestea, IMM-urile și-au exprimat preocuparea cu privire la impactul acestor noi norme[6] asupra condițiilor de creditare, având în vedere disponibilitatea limitată a surselor de finanțare alternative la sectorul bancar. Acesta este motivul pentru care se introduce o dispoziție în propunerea de CRD IV/CRR (articolul 485 din CRR) care impune Comisiei Europene să analizeze cerințele de capital pentru expunerile la IMM-uri, după trei ani de la intrarea în vigoare a legislației privind cerințele de capital, CRD IV/CRR. Între timp, în iulie 2011, Comisia Europeană a mandatat Autoritatea bancară europeană (ABE) să analizeze caracterul adecvat al ponderilor de risc existente aplicabile creditării IMM-urilor[7] și să evalueze impactul (i) unei posibile reduceri a acestor ponderi de risc și (ii) al unei posibile majorări de la 1 milion EUR la 5 milioane EUR a pragului sub care expunerile la IMM-uri beneficiază de aceste ponderi de risc.

În raportul său finalizat în octombrie 2012, ABE avertizează împotriva oricărei modificări permanente a ponderilor de risc sau a pragului în absența unor probe corespunzătoare care să justifice o deviere de la conținutul acordului de la Basel. Cu toate acestea, ABE propune măsuri alternative pentru a înlesni condițiile de acordare de împrumuturi pentru IMM-uri, cum ar fi (i) introducerea unei scutiri temporare de la obligația de a păstra o rezervă de conservare a capitalului, (ii) diminuarea cerințelor de capital în perioadele de dificultăți economice sau (iii) introducerea unei reduceri temporare de sprijinire aplicate cerințelor de capital fără a modifica ponderile de risc. Fără a aduce atingere procesului de negociere privind propunerea CRD IV/CRR, oricare dintre măsurile propuse vor aduce beneficii și furnizorilor de microcredite, deoarece microcreditul este tratat asemănător unui împrumut acordat unei IMM.

3.2.3.     Majoritatea microcreditelor pot fi exceptate de la această limită de expunere mare concepută să limiteze riscul de concentrare

Având în vedere dimensiunea redusă a microcreditelor, teoretic, nu există niciun împrumut care ar depăși 25 % ca valoare din fondurile proprii statutare ale furnizorilor bancari de microcredite (limita riscului de concentrare). Cu toate acestea, atunci când micro-împrumuturile sunt garantate de aceeași contraparte, cum ar fi de guvernul de stat sau autoritatea locală, partea de împrumuturi care sunt garantate ar putea fi tratată ca fiind suportată de garant, nu de micro-împrumutați, fapt care poate conduce la încălcarea limitei de 25 %. Totuși, expunerea garantului public poate fi scutită de aplicarea limitei de expunere mare.

3.2.4.     Cerințele directivei în ceea ce privește gestionarea riscurilor ajută micro-creditorii bancari să își diminueze riscurile

Directiva 2006/48/CE prevede că micro-creditorii bancari trebuie să dispună de un proces cuprinzător de gestionare a riscurilor pentru a identifica, a evalua, a monitoriza și a controla toate riscurile la care sunt expuși. O astfel de cerințe ajută micro-creditorii să își consolideze cadrele de control intern și să își dezvolte competențe și strategii eficace de gestionare a riscurilor, care pot, la rândul lor, să le consolideze credibilitatea și rentabilitatea, îmbunătățind totodată stabilitatea financiară a sectorului microcreditelor. Dezvoltarea unor cadre eficiente de control intern permite, de asemenea, micro-creditorilor bancari să fie mai puțin expuși riscurilor de credit, spălării banilor și fraudelor angajaților.

3.2.5.     Directiva 2006/48/CE impune furnizorilor bancari de microcredite să se conformeze normelor prudențiale pentru a diminua riscul de lichiditate

În ceea ce privește activele, micro-creditorii bancari pot să nu dețină o rezervă de active lichide de înaltă calitate, negrevate, care să le permită să suporte o criză de lichidități, dat fiind faptul că microcreditele sunt deseori nelichide și greu de transformat în instrumente lichide (prin emisiunea de obligațiuni garantate sau prin securitizare). În ceea ce privește pasivele, instituțiile care acceptă depozite se pot confrunta cu riscul unor retrageri masive ale depozitelor, mai ales dacă nu au acces la surse stabile de lichidități provenite de la alte instituții bancare, publice sau internaționale.

Directiva 2006/48/CE impune instituțiilor bancare, inclusiv micro-creditorilor, să dispună de strategii, politici și procese solide de gestionare a lichidităților, pentru a identifica, a măsura, a monitoriza și a controla zilnic riscul de lichiditate, precum și planuri de contingență pentru a rezolva problemele de lichiditate.

3.2.6.     Directiva 2006/48/CE poate implica sarcini administrative ridicate care pot reduce atractivitatea microcreditelor ca activitate bancară, deși consolidează totodată încrederea investitorilor financiari în furnizorii de microcredite

Aplicarea cerințelor prudențiale prevăzute în Directiva 2006/48/CE ar putea fi disproporționat de costisitoare atât pentru autoritățile de supraveghere, cât și pentru micro-creditorii bancari, în special dacă aceștia din urmă nu prezintă riscuri importante pentru sistemul bancar în general și pentru sistemul de plăți. Atunci când este măsurată ca procentaj din totalul activelor, cu cât micro-creditorii sunt mai mici, cu atât costurile care rezultă din aplicarea cerințelor prudențiale sunt mai ridicate. Acest fapt poate reduce rentabilitatea microcreditării și îi diminuează atractivitatea ca tip de activitate bancară. Totuși, unele cerințe prudențiale, în special cele legate de raportarea prudențială, de procesul de evaluare a riscului și de adecvarea capitalului, pot fi proporționale cu dimensiunea mai mică și complexitatea acestor instituții, ceea ce contribuie la reducerea sarcinii administrative.

Deși instituțiile de microcreditare nu au un impact sistemic semnificativ în materie de stabilitate financiară, funcționarea nesatisfăcătoare a uneia dintre acestea ar putea afecta credibilitatea celorlalți furnizori bancari de microcredite. Ca atare, merită să fie salutată reducerea probabilității de faliment al firmelor în cauză datorită directivei. În plus, cerințele prudențiale bancare pot contribui la întărirea încrederii investitorilor financiari în furnizorii de microcredite, aceștia reprezentând o destinație sigură pentru fondurile de investiții. Această încredere poate ajuta instituțiile care acordă microcredite să atragă mai multă finanțare pe termen lung care să le permită să atingă o mai mare anvergură și să le ofere clienților lor o gamă mai largă de servicii.

4.           Concluzii

Comisia Europeană recunoaște necesitatea de a promova furnizarea de microcredite și dezvoltarea furnizorilor de microcredite. Ar trebui reamintit faptul că, în acest domeniu, Comisia Europeană este foarte activă în special cu inițiativele JEREMIE și JASMINE și cu Instrumentul european de microfinanțare Progress lansat în 2010 pentru a pune la dispoziție mai multe microcredite în scopul reducerii șomajului în rândul tinerilor și în scopul acordării unui sprijin la înființarea sau dezvoltarea propriei afaceri.

În acest context, nici Comisia Europeană, nici o serie de autorități publice naționale nu consideră că cerințele prudențiale prevăzute în Directiva 2006/48/CE împiedică dezvoltarea activităților de microcreditare. Așa cum s-a menționat anterior în prezentul raport, aceste norme prudențiale nu par să penalizeze microcreditele în UE așa cum ar fi fost de așteptat, înlăturând necesitatea de a le adapta la trăsăturile specifice ale activităților de microcreditare. În plus, microcreditele reunesc o gamă largă de actori care nu fac obiectul unor legi sau norme similare și sunt tratate într-o varietate de moduri de la un stat membru la altul, în funcție de cadrul strategic și de legislația în vigoare. Având în vedere această situație eterogenă combinată cu lipsa unei definiții consecvente a microcreditelor, cu utilizare generală, orice acțiune de modificare a cadrului prudențial și de reglementare ar necesita o atenție deosebită prealabilă pentru a garanta o promovare eficace a activităților de microcreditare.

De asemenea, s-ar putea argumenta și că nu trebuie să se facă nicio reformă prudențială dacă considerăm că dezvoltarea microcreditului este determinată într-o mare măsură de factori neprudențiali. Acest lucru nu înseamnă că reglementarea prudențială nu are niciun impact asupra dezvoltării unor astfel de activități, ci că factorii prudențiali nu joacă un rol esențial în dezvoltarea microcreditelor, reformele prudențiale devenind astfel inutile. O serie de domenii din afara sferei prudențiale ar putea fi, în schimb, în centrul reformelor. De exemplu, o modalitate de a stimula acordarea de microcredite poate fi aceea de a crea un mediu general mai favorabil pentru instituțiile specializate în microcredite, facilitându-le accesul la resurse financiare. Această evoluție ar putea fi promovată printr-o ofertă mai mare de garanții pentru credite, încurajarea unei cooperări mai strânse între bănci și organisme nebancare sau mai multă transparență financiară.

În cadrul acestei abordări, elaborarea unor coduri de conduită cu aplicabilitate opțională, cum ar fi, de exemplu, cele care au fost emise chiar de actorii din industria microcreditelor în ultimii ani sau, mai recent, de Comisia Europeană[8] poate contribui la asigurarea unui nivel mai ridicat de recunoaștere și credibilitate în ceea ce îi privește pe furnizorii de microcredite care subscriu la acestea. Revizuirea mediului de protecție a consumatorului pentru microcredite, care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/48/CE, și orice îmbunătățiri adecvate pot avea la rândul lor efecte pozitive asupra activităților de microcreditare.

În cele din urmă, o atenție mai mare acordată cadrului instituțional pentru lucrătorii independenți și microîntreprinderi ar putea, de asemenea, crește șansele de succes și ar face microcreditele mai profitabile. Ar putea fi încurajate, de asemenea, măsurile vizând simplificarea regimurilor administrative și juridice și facilitarea tranziției de la șomaj sau dependența de ajutor social la desfășurarea unei activități independente.

[1]               Directiva 2009/111/CE din 16 septembrie 2009 de modificare a Directivelor 2006/48/CE, 2006/49/CE și 2007/64/CE în ceea ce privește băncile afiliate instituțiilor centrale, anumite elemente ale fondurilor proprii, expunerile mari, reglementările privind supravegherea, precum și gestionarea crizelor.

[2]               Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind inițierea și exercitarea activității instituțiilor de credit.

[3]               Comisia Europeană se referă la această sumă în programele de microcredite ale UE.

[4]                      De fapt, toate expunerile față de întreprinderile mici și mijlocii, inclusiv microcreditele, au aceeași ponderare a riscului, indiferent de dimensiunea, natura (credit sau facilitate de lichiditate, împrumut personal etc.) și profilul de risc al contrapărții.

[5]               Un portofoliu de microcredite ar trebui să aibă mai puține riscuri decât riscul ponderat mediu al microcreditelor din care este alcătuit, dacă există un număr semnificativ de împrumuturi și dacă riscul de credit al acestor împrumuturi nu se înrăutățește și nu se îmbunătățește simultan.

[6]               În special, introducerea așa-numitei rezerve de conservare a capitalului (2,5 % din activele ponderate la risc pe lângă actuala cerință de 8 %), care ar fi introdusă eșalonat între anii 2016 și 2019.

[7]               Ponderile de risc rămân neschimbate în propunerea CRD IV/CRR.

[8]               În octombrie 2011, Comisia Europeană a emis un amplu Cod european de bună conduită pentru furnizarea de microcredite, elaborat împreună cu furnizori individuali de microcredite, bănci și organisme comerciale naționale și europene, autorități de reglementare, cadre universitare și agenții de rating.