Avizul Comitetului Economic şi Social European privind dezvoltarea durabilă a zonelor de coastă

La 26 februarie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 13 octombrie 2009.

În cea de-a 459-a sesiune plenară, care a avut loc la 20 şi 21 ianuarie 2010 (şedinţa din 20 ianuarie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 138 de voturi pentru, 0 voturi împotrivă şi 4 abţineri.

1.1 CESE subliniază că cei 136 000 km de ţărm de care dispune UE constituie un atu considerabil, însă presiunea demografică, funciară, agricolă, economică şi turistică exercitată în aceste zone poate reprezenta un pericol pentru însăşi atractivitatea şi viitorul lor. Numai prin politici bazate pe conceptul de dezvoltare durabilă, atât pe plan economic şi social, cât şi ecologic, se poate asigura regiunilor de coastă un viitor promiţător.

CESE îşi reafirmă sprijinul pentru programul privind reţeaua transeuropeană de transport; odată aplicat, acest program ar constitui un mijloc de susţinere a economiei europene. În perspectiva dezvoltării durabile a zonelor de coastă, Comitetul subliniază în special importanţa următoarelor proiecte: autostrăzile mării (Marea Baltică, Arcul Atlantic, Europa de Sud-Est şi Mediterana occidentală), axa feroviară Rail Baltica; axa feroviară a coridorului intermodal Marea Ionică-Marea Adriatică. Această creştere utilă a transportului maritim şi feroviar va trebui însoţită de un control eficient al poluării pe care o generează.

CESE subliniază necesitatea de a orienta intervenţiile Fondului Social European, ale Fondului European de Dezvoltare Regională şi ale Fondului European pentru Pescuit către regiunile de coastă care se confruntă cu probleme deosebite, pentru a le facilita tranziţia către noi activităţi economice.

Comitetul atrage atenţia asupra costurilor care vor trebui asumate de statele membre şi de Uniunea Europeană pentru a realiza investiţii şi lucrări care să facă faţă creşterii previzibile a nivelului mării - costuri care vor duce la cheltuieli bugetare considerabile.

Comitetul observă că repercusiunile schimbărilor climatice asupra zonelor de coastă pot duce la deplasări de populaţie; trebuie prevăzute consecinţele acestora la nivel social şi impactul lor asupra ocupării forţei de muncă.

CESE preconizează organizarea periodică a unor conferinţe europene privind turismul balnear responsabil, de exemplu printr-o iniţiativă comună a Comitetului Regiunilor şi a CESE, aceste manifestări putând reprezenta o bună ocazie de a compara bunele practici de pe întreg teritoriul UE.

CESE este, de asemenea, în favoarea definirii, pentru întreaga UE, a unor criterii de calitate a mediului pentru staţiuni balneare, porturi şi porturi de agrement.

CESE preconizează lansarea unui program de cooperare europeană în domeniul cercetărilor privind modalităţile de adaptare a zonelor de coastă la creşterea nivelului mării, crearea unei reţele de informare reciprocă între centrele de cercetare, precum şi a unui comitet ştiinţific şi tehnic european responsabil cu anticiparea şi identificarea unor măsuri concrete ca răspuns la provocarea reprezentată de creşterea nivelului apelor.

Comitetul recomandă iniţierea de acţiuni de sensibilizare cu privire la mediul marin şi la importanţa acestuia pentru bunăstarea generaţiilor de azi şi a celor viitoare. Astfel de acţiuni ar trebui să vizeze în primul rând şcolile şi publicul larg. Ele ar putea fi organizate în zonele de coastă în perioada vacanţei.

2.1 În secolul XXI, populaţiile se deplasează către mare. Este vorba de o tendinţă generală, anumite metropole gigantice, cum ar fi Shanghai, Tokyo, Osaka şi Hong Kong dezvoltându-se de altfel pe malul oceanului, mai ales în zonele de mică adâncime. Analiştii estimează că această tendinţă se va confirma pe toate continentele.

2.2 UE nu constituie o excepţie de la acest fenomen şi nu-l poate trece cu vederea, cu atât mai mult cu cât posedă 136 000 de km de coastă şi cu cât regiunile maritime ale UE contribuie în proporţie de 40 % la PIB şi cuprind 40 % din populaţia Uniunii.

2.3 Zonele de coastă constituie, prin urmare, surse de prosperitate economică, dar şi spaţii caracterizate de o bună calitate a vieţii şi de bunăstare socială. Deşi sunt atractive, zonele de coastă concentrează numeroase activităţi în spaţii limitate: turism, pescuit, activităţi portuare şi aeroportuare, oraşe în plină creştere, activităţi economice, infrastructuri de transport etc. Toate aceste activităţi au un impact – uneori considerabil – asupra ecosistemelor. Zonele de coastă reprezintă scena unor confruntări între diferite moduri de utilizare legate de activităţile umane, iar în ceea ce priveşte ecosistemele marine, cele situate la mică adâncime în zonele de litoral sunt, de departe, cele mai bogate din punct de vedere al biodiversităţii.

2.4 Activităţile umane se concentrează pe zone de litoral limitate prin natura lor şi care sunt, în plus, ameninţate de creşterea nivelului mării şi de eroziune. Această situaţie pune în pericol calitatea vieţii, zonele naturale, ecosistemele terestre şi marine.

UE nu putea să rămână indiferentă în faţa acestor situaţii şi a acestor mize economice, sociale şi de mediu.

2.5 În anul 2000, Comisia a publicat o Comunicare privind gestionarea integrată a zonelor de coastă în Europa (GIZC), care a fost urmată de Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 2002 privind punerea în aplicare a unei strategii de GIZC în Europa. În iunie 2007, Comisia a prezentat o evaluare a GIZC a cărei concluzie a fost că recomandarea UE a avut un efect benefic, dar că această strategie are nevoie de un nou elan.

2.6 Cu toate acestea, acţiunea UE nu s-a limitat la această perspectivă; astfel, Comisia a publicat în octombrie 2007 o Comunicare privind o politică maritimă integrată pentru Uniunea Europeană.

2.7 În sfârşit, în 2008 a fost adoptată Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”. Conform acestei directive, fiecare stat membru, în cooperare cu celelalte state membre şi cu statele limitrofe care nu fac parte din UE, se angajează să dezvolte strategii pentru apele lor marine. Scopul este de a „continua protejarea şi conservarea” mediului marin şi de a „preveni deteriorarea” acestuia pentru a obţine „o stare ecologică bună a mediului marin”, cel târziu în 2021.

2.8 În acelaşi spirit, Parlamentul European a adoptat în noiembrie 2008 o rezoluţie specifică privind aspectele de dezvoltare regională legate de impactul turismului în regiunile de coastă.

2.9 După cum se observă, ca răspuns la numeroasele probleme privind zonele de coastă, au fost adoptate diferite documente şi iniţiative europene, a căror punere în aplicare revine statelor membre şi autorităţilor locale respective.

2.10 Trebuie, de asemenea, menţionat impactul politicii comune în domeniul pescuitului asupra activităţii economice şi sociale din zonele de coastă.

2.11 Orice politică de dezvoltare durabilă a zonelor de coastă trebuie, aşadar, să integreze politici (cum ar fi politica agricolă comună) şi abordări sectoriale coordonate şi compatibile între ele, misiune dificilă în condiţiile în care interesele şi preocupările în materie se pot dovedi contradictorii, atât în spaţiul litoral terestru cât şi în cel maritim.

2.12 Politica UE referitoare la zonele de coastă se articulează astfel în jurul a 5 instrumente:

2.13 În orice caz, trebuie să se ţină seama în permanenţă de faptul că fiecare ţărm este un caz specific şi că politicile trebuie să se adapteze caracteristicilor geografice şi fizice ale ţărmurilor: mare adâncă sau puţin adâncă, mări cu maree sau fără maree, litoral cu climat temperat sau polar, coaste abrupte sau joase, stâncoase sau nisipoase etc. În consecinţă, deşi se pot defini obiective comune, este imposibil să se definească o politică uniformă pentru ansamblul zonelor de coastă, şi cu atât mai puţin modalităţi uniforme de a o pune în aplicare.

3.1 Mizele dezvoltării durabile pentru aceste zone se referă la o serie de subiecte deosebit de delicate:

3.2 Din cauza presiunii funciare, unele state au susţinut sau au lansat iniţiative de conservare a terenurilor litorale (cum ar fi National Trust, în Marea Britanie sau Le conservatoire du littoral, în Franţa) sau au creat parcuri naturale care cuprind o zonă de litoral. Ar trebui să se aibă în vedere extinderea iniţiativelor de acest tip, care au ca scop gestionarea spaţiilor naturale celor mai fragile şi mai ameninţate sau mai deosebite, dând posibilitatea autorităţilor publice să se substituie proprietarilor individuali atunci când este în joc interesul public. Este vorba, într-un anumit sens, de crearea unei categorii de bunuri care fac parte din patrimoniul naţional, aşa cum este cazul monumentelor istorice sau al operelor de artă din muzeele noastre.

3.3 Directiva 92/43/CEE, cunoscută sub numele de Directiva „Habitate, faună, floră” (sau pur şi simplu „Habitate”) se referă la conservarea habitatelor naturale, precum şi a speciilor de faună (biologie) şi de floră sălbatică. Ca urmare a acestei directive, unele state îşi extind zonele Natura 2000 la spaţiul marin. Trebuie verificat dacă acest instrument de conservare este bine utilizat (mai ales în privinţa justificării unor extinderi a acestor zone la arii maritime importante care cuprind zone de mare adâncime, pentru care nu există, în majoritatea cazurilor, suficiente cunoştinţe referitoare la biodiversitate şi la factorii de risc).

3.4 Protecţia biodiversităţii marine litorale şi conservarea resurselor piscicole din zonele de coastă au motivat decizia anumitor state de a dezvolta reţele de zone marine protejate (Marine Protected Areas - MPA). Impactul acestor iniţiative va fi şi mai favorabil dacă toate statele riverane vor adera la acest demers. De asemenea, este de dorit ca aceste MPA să fie puse în legătură, armonizate şi încurajate. În acest sens, ar fi utilă crearea unei reţele europene a administratorilor acestor zone de protecţie şi a unei etichete europene.

3.5 Urbanizarea galopantă a zonelor de coastă, exploatarea excesivă a terenurilor agricole litorale şi infiltrarea apei sărate în pânzele freatice din zonele de coastă necesită o deosebită atenţie, pentru a garanta populaţiilor de pe litoral un acces durabil la apă potabilă de bună calitate.

4.1 Este vorba, bineînţeles, de problema clasică a tratării deşeurilor deversate direct în mare şi a poluării apelor fluviale şi a cursurilor de apă, fără a uita de poluarea specifică a apelor portuare şi de poluarea cauzată de transportul maritim.

4.2 Legislaţia europeană abordează o parte din aceste probleme, în special prin Directiva-cadru privind apa şi prin directivele „fiice” ale acesteia. În 2007, Comisia şi-a exprimat nemulţumirea faţă de calitatea mediocră a transpunerii şi nivelul insuficient de cooperare internaţională. Este adevărat că se constataseră numeroase întârzieri în punerea în aplicare a acestei directive. În 2010, statele membre vor trebui să prezinte planurile de gestiune ale bazinelor hidrografice, care vor trebui să includă măsuri de protecţie, dar şi eventuale măsuri de restabilire a calităţii maselor de apă. În acest sens, pentru bazinele de apă utilizate în comun cu ţări nemembre UE, se impune o coordonare a eforturilor. Trebuie pusă la punct o ierarhizare a impactului nefast al tipurilor de poluare acvatică, prezentând separat, pe de o parte, victimele (fiinţa umană – sănătatea, economia şi bunăstarea sa – sau speciile marine), iar pe de altă parte, durata reversibilităţii sau ireversibilitatea efectelor nocive asupra habitatelor sau a speciilor.

4.3 Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin” oferă un răspuns specific necesităţii de a conserva şi de a îmbunătăţi starea apelor marine, definind anumite regiuni şi subregiuni marine şi solicitând statelor membre să coopereze pentru a elabora strategii marine şi pentru a defini obiective de mediu.

4.4 Problema poluării marine cauzate de nave a fost abordată prin diferitele programe Erika.

4.5 Există o formă de degradare a mediului care este mult prea des trecută cu vederea – este vorba de distrugerea ireversibilă a zonelor de adâncime mică (habitate şi ecosisteme), cauzată de modificarea artificială excesivă a ţărmurilor, din motive care nu ţin nici de securitatea populaţiei locale, nici de protecţia patrimoniului. Modificarea artificială a litoralului european prin proliferarea construcţiilor pe ţărm – porturi de agrement, porturi şi diverse lucrări, iar pe termen mediu, prin numărul mare de lucrări necesare pentru a proteja ţărmul împotriva creşterii nivelului mării – trebuie luată în considerare la nivel comunitar (după exemplul observatorului MEDAM, care se ocupă de ansamblul amenajărilor construite pe coastele franceze de la Mediterana (1)). Prin amploarea sa, modificarea artificială a ţărmurilor se opune dezvoltării durabile, iar păstrarea aspectului natural al ţărmurilor şi al zonelor de mică adâncime trebuie să devină o preocupare majoră. La nivelul UE, se constată într-o oarecare măsură o conştientizare a acestor probleme. Astfel, în regiunea Camargue, adaptarea la creşterea nivelului apelor are loc, în măsura posibilului, permiţând mării să inunde din nou zonele de unde se retrăsese anterior. În Italia, în zona Maremma (coastele Toscanei) există discuţii cu privire la porturile de agrement, vizând limitarea extinderii acestora prin dezvoltarea posibilităţilor de iernare pe uscat a vapoarelor şi printr-o gestionare scrupuloasă a ocupării locurilor din port.

5.1 Reţelele rutiere litorale sunt adesea supraaglomerate. Această situaţie generează insecuritate rutieră, emisii de CO2 şi de substanţe poluante, precum şi pierderi economice. UE doreşte de multă vreme să transfere o parte din acest trafic rutier către calea ferată sau către „autostrăzile mării”, fără să fi obţinut, până în prezent, rezultate tangibile. Merită evocate aici câteva observaţii:

5.2 În ciuda dificultăţilor, numai transferul unei părţi a traficului către calea ferată sau către mare ar putea permite degrevarea parţială a reţelelor rutiere litorale. Întreaga miză rezidă în reconcilierea dezvoltării economice şi sociale cu protecţia mediului.

6.1 Turismul este mult prea adesea prezentat ca soluţia ideală oferită zonelor de coastă care se confruntă cu dificultăţi. Cu toate acestea, durata sezonului turistic este deseori mult prea redusă ca să ofere o alternativă reală pentru declinul activităţii economice. Turismul ca „soluţie miracol” poate încuraja exploatarea excesivă a spaţiului litoral, provocând daune ireversibile pentru mediu, fără a aduce soluţii durabile pentru problemele economice. În plus, exploatarea excesivă prin turism poate sfârşi prin a anihila „vaca de muls”, prin degradarea zonelor turistice. Cu siguranţă, ar fi de dorit să se dezvolte un turism mai durabil, anumite iniţiative fiind deja demarate, atât de către autorităţile de stat cât şi de către organizaţiile neguvernamentale.

6.2 În Franţa, legea din 1986 referitoare la amenajarea, protecţia şi valorificarea litoralului a fost votată ca reacţie la aşa-zisa „betonare” a zonelor de coastă. Această lege urmăreşte menţinerea echilibrelor biologice şi ecologice, protejarea zonelor turistice şi a peisajelor, dar şi conservarea şi dezvoltarea activităţilor economice legate de vecinătatea cu apa (pescuitul, acvaculturile marine, activităţile portuare etc.). Textul vizează localităţile litorale, iar dispoziţiile sale fundamentale cuprind obligaţia actorilor din domeniul urbanismului de a proteja spaţiile naturale deosebite şi interzicerea oricărei construcţii la mai puţin de 100 de metri de mal în afara zonelor urbanizate. După mai mult de 20 de ani de punere în aplicare a acestei legi, bilanţul este mai degrabă pozitiv. UE nu dispune de competenţe în materie de urbanism şi de amenajare a zonelor litorale, însă ar putea cel puţin să încurajeze schimbul de bune practici legislative şi administrative între statele membre.

6.3 Federaţia pentru educaţia privind mediul (Fédération pour l’éducation à l’environnement) a creat în 1985 eticheta ecologică „Pavilionul albastru” (Pavillon bleu). În prezent există un „Pavilion albastru” european. Această etichetă ecologică se acordă localităţilor din zonele de coastă şi porturilor. Atribuirea etichetei depinde de îndeplinirea unor criterii referitoare la educaţia privind mediul, la securitate, curăţenie şi la serviciile de proximitate de pe plajă, la gestionarea deşeurilor, a apei, la calitatea apelor din zonele în care scăldatul este permis, la lucrările de depoluare. Pentru porturile de agrement, există criterii specifice. În ciuda faptului că această iniţiativă are, în mod evident, ca scop dezvoltarea turismului, ea prezintă totuşi avantaje indiscutabile.

6.4 Ecoturismul – sau turismul responsabil – ia proporţii peste tot în Europa, bucurându-se deseori de sprijinul autorităţilor locale. Agroturismul oferă o sursă complementară de venit agricultorilor din zonele de litoral.

7.1 Gestionarea pescuitului ţine de competenţa Comisiei. Politica europeană în domeniul pescuitului durabil pune sub semnul întrebării anumite modele economice din cadrul acestui sector, care au consecinţe considerabile pe plan economic şi social. Trebuie abordată problema pescuitului durabil printr-o mai bună cunoaştere ştiinţifică, factor esenţial de care depinde gestionarea, pe termen lung, a stocurilor. În acest context, trebuie diferenţiate domeniile internaţionale de pescuit şi domeniile apelor teritoriale, pentru fiecare regiune maritimă, asigurând totodată o bună utilizare a subvenţiilor, care trebuie să respecte în primul rând exigenţa unei gestionări mai bune a stocurilor.

7.2 De asemenea, trebuie făcută distincţia între pescuitul artizanal şi pescuitul industrial. În ceea ce priveşte pescuitul artizanal, constituirea unei reţele europene a zonelor marine protejate (Marine Protected Areas - MPA) ar permite o mai bună gestionare a speciilor piscicole din zonele de coastă, garantându-se astfel o densitate naturală ridicată în sectoarele în care nu se pescuieşte, precum şi sex-ratio normale pentru o bună răspândire a larvelor şi a puietului. De asemenea, ar fi util să se încurajeze crearea de „societăţi de pescuit” (aşa cum există în anumite ţări: cooperative, asociaţii, inclusiv de tip prud'homies, consilii consultative regionale …) între patronii din sectorul pescuitului, cu participarea activă a consilierilor ştiinţifici, pentru a asigura o mai bună gestionare a zonelor de pescuit costier, definite la o scară diferită de zonele gestionate în prezent (zona din jurul unui port, a litoralului unei comune sau a unei alte diviziuni administrative sau zone istorice), astfel încât să constituie teritorii omogene din punct de vedere ecologic. Ar putea fi create reţele între aceste „societăţi de pescuit”, pentru a încuraja schimburile de experienţe şi de bune practici.

7.3 Problema pescuitului sportiv (amator) trebuie, de asemenea, menţionată deoarece, în măsura în care nu există limitări (în majoritatea ţărilor, reglementarea pescuitului amator în apele marine are doar în foarte puţine cazuri un caracter obligatoriu), nici constrângeri economice (mijloacele mobilizate de unii pescari amatori sunt complet disproporţionate în raport cu valoarea capturilor), amploarea acestuia are repercusiuni nocive asupra anumitor specii.

8.1 Pretutindeni în Europa, timp de secole, în zonele de litoral s-au desfăşurat activităţi economice: porturi, şantiere navale, pescuit. Deşi UE găzduieşte unele dintre mai importante porturi din lume, activitatea şantierelor sale navale şi pescuitul se confruntă cu mari dificultăţi structurale.

8.2 De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şantierele navale europene s-au confruntat cu concurenţa din partea şantierelor asiatice, fiind silite să se restructureze şi să se specializeze. Cu toate acestea, anumite şantiere se confruntă cu dificultăţi grave – de exemplu, şantierele poloneze din Gdansk, Gdynia şi Szczecin. Această situaţie necesită un efort considerabil de recalificare şi de formare pentru salariaţi, şi aceasta nu numai în Polonia.

8.3 Europa a dezvoltat şi una dintre cele mai mari industrii mondiale în domeniul navigaţiei de agrement. Înainte de criză, acest sector cuprindea mai mult de 37 000 de întreprinderi şi număra mai mult de 270 000 de angajaţi. Activitatea sa a fost grav afectată. Şi în acest caz, trebuie să se facă faţă situaţiei dificile a salariaţilor. În acest sector, recalificarea şi formarea salariaţilor reprezintă o necesitate absolută, precum şi menţinerea în viaţă a acestui sector de mare valoare al industriei europene.

8.4 Aşa cum s-a explicat anterior, epuizarea stocurilor de peşte, interzicerea anumitor metode de pescuit în UE (dar nu neapărat şi în ţări din afara Europei) şi pescuitul excesiv au avut drept rezultat o politică europeană privind pescuitul care creează multe greutăţi pentru acest sector, confruntat cu necesitatea unei politici de reciclare şi de formare.

8.5 Acvacultura este o activitate nouă, al cărei scop este satisfacerea cererii din ce în ce mai mari de specii piscicole, pentru consum. Nu trebuie ascuns faptul că este vorba de o cu totul altă meserie decât pescuitul, asemănătoare cu agricultura. În plus, această activitate presupune măsuri pe plan sanitar şi de protecţie a mediului.

8.6 Dezvoltarea durabilă a zonelor de coastă necesită menţinerea activităţilor asociate cu această poziţie geografică. Menţinerea unei agriculturi care respectă mediul natural litoral este un factor care favorizează aceste activităţi. În schimb, turismul nu poate constitui răspunsul la toate problemele legate de recalificare, cu atât mai mult cu cât anumite proiecte de infrastructuri turistice pot dăuna spaţiilor încă verzi care se mai găsesc pe litoral. UE trebuie să acorde o atenţie deosebită consecinţelor economice şi sociale ale politicilor pe care le aplică în acest mediu economic specific şi fragil.

9.1 40 % din populaţia europeană este concentrată pe cei 136 000 km de litoral, care atrag şi cea mai mare parte a fluxurilor turistice. Mediul marin – bogat, însă fragilizat din cauza acestei densităţi umane ridicate – trebuie să fie mai bine cunoscut. Crearea unui program de sensibilizare a publicului cu privire la mediul marin, adaptat la fiecare configuraţie maritimă, corespunzând, de exemplu, regiunilor sau subregiunilor definite în contextul aplicării strategiei pentru mediul marin, şi cel puţin pentru cele cinci mări sau oceane care mărginesc UE (Marea Baltică, Marea Nordului, Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră) ar permite o mai bună înţelegere şi o mai bună justificare a măsurilor de protecţie a mediului marin, în scopul combaterii poluării, a pescuitului excesiv sau a deteriorării ţărmurilor prin construcţii artificiale. Astfel, este extrem de important să se încurajeze furnizarea unor informaţii de mai bună calitate care să vizeze în mod specific şcolile şi autorităţile însărcinate cu gestionarea litoralului.

10.1 Încălzirea globală va duce, pe de o parte, la creşterea generalizată a nivelului mării, iar pe de altă parte, la creşterea frecvenţei fenomenelor climatice excepţionale şi violente (furtuni, uragane, tornade etc.). În consecinţă, aşa cum se observă deja în anumite ţări, coastele se vor eroda, plajele vor dispărea, iar structurile de protecţie a coastelor vor trebui consolidate. Această problemă va afecta într-un mod foarte diferit ţările sau regiunile europene, şi în general toate zonele urbanizate de pe coastă, printre care se numără în primul rând infrastructurile portuare şi balneare. Anumite state membre au lansat deja acţiuni de mare amploare, cum ar fi planul Delta, adoptat în Olanda după inundaţiile catastrofice din 1953 sau operaţiunea Moise în Italia, care vizează salvarea Veneţiei. Trebuie avută în vedere elaborarea unor orientări la nivel comunitar pentru a sprijini cât mai bine aceste schimbări anunţate şi ireversibile, ţinând seama, în acelaşi timp, de interesele economice şi de cele de mediu.

10.2 Pentru a face faţă schimbărilor climatice şi consecinţelor acestora, UE nu trebuie să se limiteze la măsuri de prevenire, ci ar trebui să lanseze un program masiv de cercetare şi de dezvoltare cu statele membre, conform principiului de cooperare între centrele de cercetare şi de punere în comun a rezultatelor. O astfel de iniţiativă ar demonstra utilitatea şi chiar necesitatea unei strânse cooperări europene în acest domeniu.

Bruxelles, 20 ianuarie 2010

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI