[pic] | COMISIA EUROPEANĂ |

Bruxelles, 9.12.2009

COM(2009)673 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CĂTRE CONSILIU

Punerea în aplicare a articolului 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CĂTRE CONSILIU

Punerea în aplicare a articolului 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

INTRODUCERE

Astfel cum se prevede în tratatul semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007[1] (denumit în continuare „noul tratat”), articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene permite legislatorului să delege Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Actele juridice adoptate astfel de Comisie sunt, potrivit terminologiei prevăzute de noul tratat, „acte delegate” [articolul 290 alineatul (3)].

Această dispoziție nu impune adoptarea niciunui act juridic obligatoriu de legislație secundară pentru a îi asigura punerea în aplicare; dispoziția este suficientă în sine și cuprinde toate elementele de care legislatorul are nevoie pentru a defini, de la caz la caz, domeniul de aplicare, conținutul și modalitățile delegării de competențe. Cu toate acestea, Comisia consideră că este util și necesar să se determine cadrul general în care ar trebui să se înscrie aceste delegări de competențe. Subliniind totodată că acest demers ar trebui să mențină libertatea legislatorului, Parlamentul European a ajuns la o concluzie similară și a propus ca instituțiile să adopte o formulă standard pentru delegări, care să fie introdusă în mod regulat de către Comisie în proiectul de act legislativ în sine[2].

Fără a aduce atingere libertății de care se bucură Parlamentul European și Consiliul în ceea ce privește stabilirea limitelor și condițiilor unei delegări de competențe în momentul adoptării unui act legislativ, principiile unei mai bune legiferări, precum și buna desfășurare a procesului interinstituțional promovează o abordare coordonată și coerentă. Atât Comisia, care are sarcina de a pregăti și adopta actele delegate, cât și Parlamentul European și Consiliul, care au sarcina de a le controla, ar trebui să promoveze punerea în aplicare a unui sistem cât de omogen și previzibil cu putință.

Obiectivul prezentei comunicări este acela de a expune opiniile Comisiei privind domeniul de aplicare al actelor delegate, privind modul în care ar trebui încadrate delegările de competențe, privind metodele de lucru pe care Comisia intenționează să le utilizeze pentru a pregăti adoptarea actelor delegate și, în cele din urmă, privind condițiile în care legislatorul ar putea exercita control asupra competențelor conferite Comisiei.

DOMENIUL DE APLICARE AL ACTELOR DELEGATE

Pentru a determina limitele domeniului de aplicare al articolului 290, nu este suficient să se analizeze cu atenție termenii aleși de autorii noului tratat pentru a defini actele delegate; este necesar, de asemenea, ca această dispoziție să fie plasată în contextul său și să se analizeze în special relațiile istorice pe care le are cu procedura de reglementare cu control și cu articolul 291, privind actele de punere în aplicare. Într-adevăr, cadrul juridic care va înlocui așa-numitul sistem de „comitologie”, creat în temeiul Tratatului de instituire a Comunității Europene, va trebui construit pe baza celor două articole 290 și 291.

O delegare de competențe, în sensul articolului 290, este posibilă numai într-un act legislativ. În schimb, nu contează dacă acest act legislativ a fost sau nu adoptat în comun de Parlamentul European și de Consiliu, deoarece articolul 290 nu face nicio distincție între procedura legislativă ordinară (fosta „codecizie”) și procedurile legislative speciale.

Relația cu procedura de reglementare cu control

Definiția actelor delegate, astfel cum rezultă din articolul 290 alineatul (1), este formulată în termeni foarte asemănători cu cea a actelor care, conform Deciziei 1999/468/CE[3] („decizia privind comitologia”), fac obiectul procedurii de reglementare cu control introduse la 17 iulie 2006 prin Decizia 2006/512/CE[4]. În ambele cazuri, actele respective au un domeniu de aplicare general și vizează modificarea sau completarea unor elemente neesențiale ale unui act legislativ.

Cu toate acestea, similitudinea criteriilor nu înseamnă că actele respective vor fi puse în aplicare în același mod; într-un context instituțional nou, domeniul de aplicare al actelor delegate nu va fi neapărat identic cu cel al procedurii de reglementare cu control. Prin urmare, va trebui evitată repetarea mecanică a precedentelor.

Relația cu actele de punere în aplicare

Înainte de a fi analizată în mod independent, noțiunea de act delegat trebuie văzută în relație cu cea de act de punere în aplicare, care face obiectul articolului 291.

În primul rând, este evident că același act nu poate avea ambele accepții. Un act adoptat în temeiul articolului 290 este prin definiție exclus din domeniul de aplicare al articolului 291 și viceversa. În mod incontestabil, autorii noului tratat au conceput cele două articole astfel încât acestea să se excludă reciproc. De altfel, actele care decurg din fiecare articol au denumiri juridice diferite.

În al doilea rând, trebuie notat că autorii noului tratat nu au adoptat aceeași perspectivă pentru a defini domeniile de aplicare ale celor două articole. Noțiunea de act delegat este definită prin domeniul său de aplicare și efectele sale – act cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesențiale, pe când noțiunea de act de punere în aplicare, căreia nu i se dă o definiție, decurge din însăși rațiunea sa de a fi – necesitatea unor condiții unitare de punere în aplicare. Acest decalaj se explică prin natura și sferele foarte diferite de competențe care sunt conferite Comisiei prin fiecare dintre aceste două dispoziții.

Atunci când primește competența de a adopta acte delegate în temeiul articolului 290, Comisia poate completa sau modifica munca legislatorului. O astfel de delegare este mereu facultativă: legislatorul deleagă Comisiei competențe care îi sunt proprii din dorința de eficacitate. În sistemul creat prin articolul 291, Comisia nu exercită nicio atribuție de natură „cvasilegislativă”, competența sa fiind pur executivă. Desigur, statele membre răspund de punerea în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, însă, în cazul în care sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare, Comisia trebuie să-și exercite competența de executare. Intervenția Comisiei nu este facultativă, ci obligatorie dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite la articolul 291.

În ultimul rând, ar fi util să se insiste asupra faptului că domeniul de aplicare general al actelor adoptate de Comisie nu constituie în sine un motiv suficient pentru ca acestora să li se aplice mai degrabă regimul juridic al actelor delegate, decât cel al actelor de punere în aplicare. De altfel, articolul 291 permite Comisiei să adopte măsuri de punere în aplicare cu domeniu de aplicare general. Pentru a asigura punerea unitară în aplicare a unui act juridic obligatoriu al Uniunii, Comisia va putea recurge fie la măsuri individuale, fie la acte cu domeniu de aplicare general. În schimb, din articolul 290 reiese clar că niciodată Comisia nu va putea adopta un act delegat privind o măsură cu caracter individual.

Criterii de punere în aplicare a articolului 290

Este exclusiv responsabilitatea legislatorului să aplice criteriile prevăzute la articolul 290, cu precizarea că aceste criterii sunt cumulative: actul nu trebuie numai să aibă un domeniu de aplicare general, ci și să modifice sau completeze anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. În absența uneia dintre aceste două condiții, articolul 290 nu se aplică.

Comisia nu are intenția de a efectua o interpretare abstractă a acestor criterii; gama foarte largă de măsuri care pot fi luate într-o situație dată exclude din start orice tentativă de clasificare. Cu toate acestea, Comisia dorește să facă două observații.

Mai întâi, Comisia consideră că, prin utilizarea verbului „a modifica”, autorii noului tratat au vrut să acopere și situațiile în care Comisia este învestită cu competența de a modifica formal un act de bază. Această modificare formală poate viza textul unuia sau mai multor articole din dispozitiv sau textul unei anexe care, din punct de vedere juridic, face parte integrantă din instrumentul legislativ. Nu contează dacă anexa conține măsuri exclusiv de natură tehnică; din moment ce Comisiei i se conferă competența de a modifica o anexă ce conține măsuri cu caracter general, acesteia trebuie să i se aplice regimul actelor delegate.

În al doilea rând, Comisia dorește să sublinieze importanța care trebuie acordată verbului „a completa”, ale cărui sens și domeniu de aplicare sunt mai puțin explicite decât cele ale verbului „a modifica”.

Comisia consideră că, pentru a determina dacă o măsură „completează” actul de bază, legislatorul ar trebui să evalueze dacă viitoarea măsură adaugă în mod concret noi norme neesențiale care schimbă cadrul actului legislativ, lăsându-i Comisiei o marjă de apreciere. În caz afirmativ, se va putea considera că măsura „completează” actul de bază. În caz contrar, măsurile care urmăresc numai să dea efect unor norme care există în actul de bază nu ar trebui considerate a fi măsuri complementare.

Legislatorul are dreptul să reglementeze pe deplin și integral un domeniu de acțiune, încredințându-i Comisiei sarcina de a asigura punerea armonizată în aplicare, prin adoptarea de acte de punere în aplicare; de asemenea, legislatorul poate alege să reglementeze numai o parte a domeniului respectiv, lăsând în acest caz Comisiei responsabilitatea de a completa reglementarea prin acte delegate.

CADRUL DELEGăRII DE COMPETENțE

Atunci când legislatorul conferă Comisiei competențe, acesta are responsabilitatea de a defini cadrul în care aceste competențe sunt exercitate în fiecare act legislativ. Articolul 290 alineatul (1) al doilea paragraf din noul tratat impune legislatorului să definească în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata delegării de competențe. De asemenea, acesta definește două tipuri de limite în ceea ce privește delegarea de competențe: limite de fond și limite temporale.

Limite de fond

Delegarea de competențe trebuie să fie clară, precisă și detaliată. Legislatorul definește obiectivele care ar trebui să poată fi atinse prin adoptarea actelor delegate, precum și, după caz, limitele pe care aceste acte nu trebuie să le depășească.

Astfel, în ipoteza în care legislatorul dorește să confere Comisiei competența de a modifica anexa la un regulament, acesta ar trebui să precizeze că, de exemplu, Comisia poate, printr-un act delegat, să modifice anexa respectivă, integral sau parțial, în cazul în care se întrunesc anumite condiții – s-au realizat anumite progrese științifice sau tehnice, a intervenit un anumit eveniment, s-a scurs o anumită perioadă de timp etc. De asemenea, Comisiei i se pot impune limite în cadrul acestei modificări a anexei; de exemplu, dacă anexa se referă la stabilirea unor valori cantitative, legislatorul ar putea impune Comisiei obligația de a nu depăși anumite praguri.

Limite temporale

Articolul 290 prevede că durata delegării de competențe este definită de legislator. Comisia consideră că o astfel de cerință nu consacră utilizarea așa-numitelor „clauze de caducitate” (clauze privind încetarea de drept a efectelor juridice) care, introduse într-un act legislativ, limitează automat în timp competențele conferite Comisiei, obligând-o, în practică, să prezinte o nouă propunere legislativă după expirarea termenului impus de legislator. Înainte de toate, articolul 290 impune stabilirea unui cadru clar și previzibil pentru competențele delegate, însă nu impune Comisiei „termene drastice”. Trebuie ca legislatorul să poate găsi un echilibru corect între necesitatea de a stabili un cadru pentru competențele delegate și cea de a garanta continuitatea adoptării actelor juridice esențiale pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii. Faptul de a constrânge Comisia, la intervale regulate, să prezinte noi propuneri legislative pentru a obține reînnoirea unei delegări de competențe ar contraveni obiectivului de eficacitate și rapiditate care justifică însăși recurgerea la actele delegate.

Comisia consideră că este preferabil să nu se îngreuneze sarcina administrativă a instituțiilor prin crearea unui sistem obligatoriu de delegări pe termen scurt. Așadar, delegările de competențe ar trebui să aibă în principiu o durată nelimitată. De altfel, o astfel de practică ar fi perfect coerentă cu situația actuală. Experiența arată că legislatorul nu dorește, în general, să limiteze din punctul de vedere al duratei competențele conferite Comisiei, chiar și în cazurile în care îi încredințează acesteia responsabilitatea de a adopta măsuri de natură cvasilegislativă.

Aceasta nu înseamnă însă că delegările de competențe ar trebui să fie imuabile. În acest sens, este important de reamintit că, în temeiul articolului 290 alineatul (2) litera (a), legislatorul are posibilitatea de a introduce în actul de bază opțiunea de a revoca delegarea de competențe. Din punct de vedere juridic, o revocare are aceleași efecte ca și cele ale unei clauze de caducitate; ambele pun capăt competențelor conferite Comisiei, acesteia revenindu-i sarcina, dacă este util și necesar, să prezinte apoi o propunere legislativă. Cu alte cuvinte, dacă în anumite domenii, legislatorul estimează necesar să evite situația în care delegarea de competențe se transformă într-un mandat perpetuu, acesta își poate rezerva dreptul de revocare, care poate fi de altfel folosit într-un mod mai flexibil decât o clauză de caducitate automată.

Aceasta nu înseamnă că revocarea, ca atare, poate fi înțeleasă numai ca un „substitut” pentru clauzele de caducitate. După cum se va explica în continuare (a se vedea punctul 5.2 de mai jos), revocarea poate servi și altor obiective. Însă trebuie subliniat că, prin această prerogativă, legislatorul are la dispoziție un mecanism al cărui efect practic este comparabil cu cel al unei clauze de caducitate.

În cazuri speciale, s-ar putea totuși să fie oportun ca legislatorul să fixeze un termen precis la care expiră delegarea de competențe. În astfel de cazuri, și pentru a nu obliga instituțiile să recurgă la calea legislativă pentru reînnoirea delegării de competențe, ar trebui creat un mecanism de reînnoire tacit, în urma unui raport pregătit de Comisie, cu condiția, desigur, ca legislatorul să poată împiedica o astfel de reînnoire automată.

PROCESUL DE ADOPTARE A ACTELOR DELEGATE

Autonomia Comisiei

Articolul 290 nu conține nicio dispoziție cu referire directă sau indirectă la procesul de adoptare a actelor delegate. Utilizând competențele pe care i le-a conferit legislatorul, Comisia adoptă actele necesare pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite prin actul de bază.

Conform articolului 290 alineatul (1) care se referă la cadrul delegării de competențe, Comisia are obligația să respecte limitele de fond și limitele temporale ale delegării, acestea alcătuind, într-un fel, corpul „mandatului” încredințat de legislator. Acest alineat (1) intervine așadar într-o etapă preliminară, anterioară momentului în care Comisia să înceapă pregătirea unui act delegat.

Dispozițiile articolului 290 alineatul (2), consacrat controlului care poate fi exercitat de legislator, intervin într-o etapă ulterioară, după executarea mandatului, acționând fie asupra delegării în sine, care poate fi revocată dacă legislatorul este de opinie că nu este utilizată adecvat, fie asupra actelor delegate, la adresa cărora pot fi formulate obiecțiuni odată ce au fost adoptate, împiedicând astfel intrarea lor în vigoare.

În schimb, niciuna dintre cele două dispoziții nu intervine în procesul prin care Comisia adoptă un act delegat. Prin urmare, Comisia dispune în această privință de o largă autonomie.

Lucrări pregătitoare pentru adoptarea actelor delegate

Comisia intenționează să ducă la bun sfârșit lucrările pregătitoare pe care le consideră necesare pentru a garanta, pe de o parte, că, din punct de vedere tehnic și juridic, actele delegate răspund pe deplin obiectivelor fixate în actul de bază, iar, pe de altă parte, că, din punct de vedere politic și instituțional, vor fi reunite toate elementele pentru a evita formularea de obiecțiuni de către Parlamentul European sau Consiliu.

Cu excepția cazurilor în care lucrările pregătitoare nu necesită o nouă expertiză, Comisia intenționează să consulte sistematic experții autorităților naționale din toate statele membre, care vor fi responsabili cu punerea în aplicare a actelor delegate, după ce acestea au fost adoptate. O astfel de consultare se va face în timp util, pentru a oferi experților posibilitatea de a pune la dispoziția Comisiei o contribuție utilă și eficace. În acest scop, Comisia va putea alcătui grupuri de experți[5] sau va putea recurge la grupurile de experți deja existente.

Comisia acordă cea mai mare importanță acestor lucrări care permit stabilirea, pe plan tehnic, a unui parteneriat eficient cu experții autorităților naționale. Trebuie însă precizat că, în cadrul procesului decizional, experții vor avea un rol consultativ, nu unul instituțional. În urma consultărilor, Comisia va informa experții cu privire la concluziile pe care consideră că trebuie să le tragă în urma dezbaterilor, cu privire la reacțiile sale preliminare și la modul în care intenționează să procedeze.

În domeniul specific al serviciilor financiare, Comisia s-a angajat, de altfel, să continue consultarea experților desemnați de statele membre pentru elaborarea proiectelor sale de acte delegate, în conformitate cu practicile consacrate ale Comisiei (a se vedea declarația nr. 39 anexată la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona[6]).

În plus, în cazurile în care se va dovedi necesar, Comisia va întreprinde orice studiu, analiză, audiere sau consultare pe care le consideră utile, sub formele cel mai bine adaptate domeniilor în cauză și termenelor fixate.

În general, Comisia intenționează să creeze un sistem de „avertizare timpurie” („early warning”), pentru a permite Parlamentului European și Consiliului să își planifice mai bine modul în care își exercită prerogativele în termen de două luni de la adoptarea actelor delegate, termen care poate fi prelungit cu o lună la cererea Parlamentului European sau a Consiliului (a se vedea punctul 5.3.1 de mai jos). În plus, în dosarele considerate sensibile, Comisia va face eforturi să pună la dispoziția Parlamentului European și a Consiliului informații suplimentare privind actele delegate pe care intenționează să le adopte.

CONTROLUL ACTELOR DELEGATE

Considerații de ordin general

Articolul 290 alineatul (2) din noul tratat prevede cele două condiții pe care legislatorul le poate aplica delegării de competențe: pe de o parte, dreptul de revocare, iar pe de altă parte, dreptul de a „formula obiecțiuni”, adică dreptul de opoziție. Dacă opoziția este o „cenzură specifică” la adresa unui act delegat identificat în mod clar, revocarea privează în mod general și absolut Comisia de competențele care i-au fost delegate. Astfel, opoziția trebuie considerată ca modalitatea de control de „drept comun” pe care legislatorul o exercită asupra tuturor actelor delegate, în timp ce revocarea pare a fi o măsură mai excepțională, motivată, de exemplu, de apariția unor elemente în măsură să pună sub semnul întrebării fundamentul însuși al delegării de competențe.

Legislatorul nu este obligat să impună cumulativ aceste două condiții, care sunt independente una de alta. Astfel, legislatorul ar putea considera că nu este întotdeauna necesar să prevadă posibilitatea de a revoca delegarea de competențe, în măsura în care această prerogativă, în cazul unui act adoptat prin procedura legislativă ordinară, conferă uneia dintre cele două ramuri ale puterii legislative competența unilaterală de a face inoperantă o dispoziție adoptată în comun. De asemenea, dreptul de opoziție s-ar putea dovedi în unele cazuri greu de utilizat, în special atunci când legislatorul dorește să îi confere Comisiei competența de a adopta acte delegate în anumite termene și potrivit unui ritm deosebit de stricte (a se vedea punctele 5.2 și 5.3.1 de mai jos).

Pentru a exercita una dintre cele două competențe de control care îi sunt recunoscute prin tratat, Parlamentul European hotărăște cu majoritatea membrilor care îl compun, iar Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, în conformitate cu articolul 290 alineatul (2) al doilea paragraf.

Dreptul de revocare

Dreptul de revocare ar putea fi avut în vedere în special în cazurile în care legislatorul dorește să dispună de capacitatea de a retrage, în orice moment, competențele pe care le-a conferit Comisiei, pentru a lua în considerare circumstanțe noi, care ar putea justifica o intervenție legislativă.

De asemenea, legislatorul ar putea dori să dispună de un drept de revocare atunci când consideră că dreptul de opoziție ar fi inutil sau incomod, de exemplu când Comisia trebuie să adopte acte delegate sub constrângerea unor termene incompatibile cu exercitarea, de către legislator, a unui drept de opoziție. Având în vedere că nu poate exercita control asupra fiecărui act adoptat, din cauza frecvenței acestora, legislatorul ar păstra un control general asupra delegării de competențe, prin intermediul dreptului de revocare.

Atunci când este prevăzută de un act legislativ, exercitarea dreptului de revocare ar trebui să fie însoțită de o obligație de a explica motivele care stau la baza sa și să fie precedată de un schimb de informații între instituții. De asemenea, ar trebui prevăzute și efectele juridice ale exercitării acestui drept.

Instituția care dorește să își retragă încrederea acordată Comisiei ar trebui să expună motivele pentru care dorește acest lucru, fapt care ar avea o dublă utilitate. În primul rând, ar permite instituției care nu exercită dreptul de revocare să înțeleagă motivele pentru care cealaltă instituție a decis să modifice unilateral actul de bază. În plus, ar avea un efect preventiv: prezentând motivele care stau la baza deciziei sale, Parlamentul European sau Consiliul ar indica în mod clar Comisiei ce ar trebui să facă sau să nu facă pentru a evita, în viitor, alte revocări.

Instituția care intenționează să recurgă la o revocare ar trebui să-și anunțe intenția nu numai Comisiei, ci și instituției care nu exercită dreptul de revocare. Acest lucru ar face posibilă crearea unui dialog interinstituțional înainte de luarea deciziei de revocare. În plus, instituția care inițiază revocarea ar trebui să indice explicit pentru care dintre competențele delegate se solicită revocarea. Ar trebui, într-adevăr, prevăzută situația în care Parlamentul European sau Consiliul nu intenționează să revoce decât o parte a competențelor delegate Comisiei. Cu alte cuvinte, ar trebui ca o „revocare parțială” să fie posibilă.

În sfârșit, actul de bază ar trebui să prevadă în mod explicit efectele revocării. S-ar putea preciza, de exemplu, că decizia de revocare pune capăt delegării de competențe, vizând explicit competențele delegate care sunt revocate, însă că nu aduce atingere actelor delegate deja în vigoare.

Dreptul de opoziție

Atunci când este prevăzut de un act legislativ, dreptul de opoziție ar trebui să respecte anumite condiții privind procedura de urmat. După ce a adoptat un act delegat, Comisia îl notifică legislatorului – simultan Parlamentului European și Consiliului, în cazul în care actul de bază a fost adoptat prin procedura legislativă ordinară. În acel moment se activează dreptul de opoziție, care va funcționa ca o condiție suspensivă: intrarea în vigoare a actului delegat adoptat de Comisie va fi suspendată pentru o perioadă fixată de actul legislativ, în cursul căreia legislatorul va avea dreptul să formuleze obiecțiuni.

În plus, Comisia va lua toate măsurile necesare pentru a face publice actele delegate imediat după adoptarea acestora.

Termene

Termenul de care dispune legislatorul pentru examinarea actului delegat va fi stabilit în actul de bază. Legislatorul va fi liber să determine durata de care estimează că are nevoie de la caz la caz. Cu toate acestea, Comisia consideră că ar trebui evitată fixarea unor limite temporale total diferite pentru diversele domenii vizate, cu excepția situației în care acest lucru se justifică pe deplin prin caracterul urgent al măsurilor care trebuie adoptate – necesitatea de a stabili termene mai scurte – sau, dimpotrivă, ca urmare a complexității extreme a actelor pe care Comisia are responsabilitatea să le adopte – caz în care perioada de examinare ar trebui prelungită.

Termenul în care pot fi formulate obiecțiuni ar începe să curgă din momentul în care Comisia transmite actul delegat adoptat în toate limbile oficiale ale Uniunii.

Experiența dobândită în cazul procedurii de reglementare cu control arată că termenul de trei luni prevăzut în prezent pentru exercitarea dreptului de opoziție este mai lung decât este necesar, în măsura în care Parlamentul și Consiliul reușesc adesea să identifice mai repede dacă actul respectiv este susceptibil să ridice dificultăți. În cele mai multe cazuri, termenul de trei luni devine astfel un simplu termen procedural care întârzie intrarea în vigoare a actului, fără a aduce o valoarea adăugată reală.

Prin urmare, Comisia este adepta unui sistem potrivit căruia termenul de opoziție ar fi de două luni, perioadă care ar fi totuși prelungită automat cu o lună la inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului. Acest mecanism ar permite astfel creșterea eficacității procedurilor, fără a submina principiul unui termen total de trei luni. În cazuri speciale, în care complexitatea sau caracterul sensibil al chestiunilor pentru care se acordă delegarea Comisiei ar face ca termenul de două luni să fie insuficient pentru a permite Parlamentului European și Consiliului să își exercite prerogativele, ar putea fi oportună stabilirea unui termen fix de trei luni.

În plus, trebuie avută în vedere situația în care cele două instituții decid să informeze Comisia că nu se vor opune actului delegat chiar înainte de expirarea termenului legal, ceea ce ar permite intrarea în vigoare imediată a actului.

Este de la sine înțeles că acest dispozitiv standard nu este adecvat pentru toate domeniile de acțiune. Anumite politici impun Comisiei să acționeze foarte rapid, chiar și atunci când nu e vorba de cazuri urgente. În astfel de cazuri, legislatorului i s-ar putea solicita să reducă în mod considerabil durata termenului de control și chiar să o elimine, dacă dispune și de un drept de revocare (a se vedea punctul 5.2 de mai sus).

Motive

Articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu enumeră motivele pe baza cărora legislatorul se poate opune unui act delegat. Dreptul de a formula obiecțiuni, care este modalitatea prin care legislatorul își exercită controlul de „drept comun” asupra delegării de competențe, ar trebui în principiu să țină de puterea discreționară a Parlamentului European și a Consiliului.

Cu toate acestea, instituția care se opune actului ar trebui să expună motivele care stau la baza acestei decizii. Aceste motive ar trebui expuse în decizia Consiliului sau în rezoluția Parlamentului European în care sunt formulate aceste obiecțiuni. În felul acesta, Comisia nu ar mai continua aceeași cale care a determinat Parlamentul European sau Consiliul să formuleze obiecțiuni. Dacă, de exemplu, instituția care a formulat obiecțiuni demonstrează clar că Comisia a depășit cadrul delegării de competențe, aceasta ar permite Comisiei să opteze, dacă este necesar, pentru calea legislativă.

Efectele opoziției

Un act delegat la care Parlamentul European sau Consiliul s-au opus nu poate intra în vigoare. În acest caz, Comisia are posibilitatea să adopte un nou act delegat, modificat, dacă este cazul, pentru a lua în considerare obiecțiunile formulate, sau să prezinte o propunere legislativă în conformitate cu tratatele, în situația în care obiecțiunile formulate s-ar baza pe depășirea competențelor delegate. De asemenea, este posibil scenariul în care Comisia hotărăște să nu întreprindă nicio acțiune în acest sens.

Procedura de urgență

Comisia consideră că, în anumite situații, adoptarea și intrarea în vigoare a unui act delegat care face obiectul unui drept de opoziție ar putea fi deosebit de urgente. De exemplu, în faza culminantă a crizei financiare, în toamna anului 2008, a fost necesară modificarea cât mai rapidă a anumitor norme contabile. Termenele pentru procedura de reglementare cu control, aplicabilă în această situație, au trebuit reduse considerabil pentru ca măsurile să poată fi adoptate și puse în aplicare în cel mai scurt timp.

Prin urmare, exercitarea normală a dreptului de opoziție se poate dovedi incompatibilă cu caracterul urgent al situației în cauză. De aceea, Comisia consideră că este esențială instituirea unei proceduri de urgență, a cărei utilizare să fie prevăzută de către legislator.

Există mai multe modalități de a organiza o astfel de procedură. Una dintre ele ar fi reducerea duratei termenului de opoziție la minimul strict necesar. Astfel, pentru motive de maximă urgență, un act delegat adoptat de Comisie ar putea, de exemplu, intra în vigoare la opt zile după ce a fost transmis Parlamentului European și Consiliului. Avantajul acestei abordări este simplitatea sa și faptul că nu modifică circuitul procedural tradițional. Cu toate acestea, riscă să facă din dreptul de opoziție al legislatorului unul iluzoriu, deoarece legislatorul va avea mari dificultăți să formuleze obiecțiuni într-un timp atât de scurt.

Din acest motiv, Comisia este adepta unei alte abordări care i-ar permite să adopte, să facă să intre în vigoare și să aplice imediat un act delegat, care ar putea face în continuare obiectul dreptului de opoziție. Acest act ar fi notificat de îndată legislatorului și s-ar aplica dacă Parlamentul European sau Consiliul nu ar formula nicio obiecțiune într-un termen care ar putea fi stabilit la șase săptămâni. În situația în care s-ar formula vreo obiecțiune, actul delegat ar înceta să se aplice.

CONCLUZII

Prezenta comunicare ține seama de discuțiile de tatonare purtate cu serviciile Parlamentului European și de discuțiile cu Consiliul, care au avut loc în săptămânile dinaintea adoptării sale. Comisia consideră că prezenta comunicare va permite celor trei instituții să organizeze în modul cel mai armonios posibil delegările de competențe conferite în temeiul articolului 290 din noul tratat.

În conformitate cu orientările prezentate în prezenta comunicare, Comisia anexează câteva modele de articole pentru viitoarele acte legislative care îi vor conferi competența de a adopta acte delegate.

ANEXĂ

Modele

Aceste modele stabilesc o formulare standardizată pentru articolele unui act de bază în care legislatorul definește limitele delegării de competențe și fixează condițiile cărora li se supune delegarea. Aceste modele nu privesc actele delegate în sine. Cu toate acestea, Comisia ar dori să clarifice deja faptul că actele delegate vor conține anumite considerente specifice, care vor prezenta rațiunea de a fi a actelor respective. Actele delegate vor fi însoțite și de o expunere de motive care va prezenta mai în detaliu motivele care stau la baza actului și care va furniza informații privind lucrările pregătitoare efectuate de Comisie, atunci când este cazul.

Considerent

Comisia ar trebui să dispună de competența de a adopta acte delegate în conformitate cu articolul 290 din tratat în ceea ce privește […].

Articole care deleagă competen țe

(În actul de bază, una sau mai multe dispoziții deleagă Comisiei competențe. Aceste dispoziții stabilesc obiectivele, conținutul și domeniul de aplicare ale competențelor delegate și fac referire la articolul A).

Articolul AExercitarea competen țelor delegate

1. Competența de a adopta actele delegate menționate la articolele [ articolul sau articolele care deleagă competențe ] este conferită Comisiei pentru

Opțiunea 1

o durată nedeterminată.

Opțiunea 2

o perioadă de [X] ani de la intrarea în vigoare a […]. Comisia prezintă un raport privind competențele delegate cel târziu cu [X] luni înainte de încheierea perioadei de [X] ani. Delegarea de competențe se reînnoiește automat pentru perioade de timp identice, cu excepția cazului în care Parlamentul European sau Consiliul o revocă, în conformitate cu articolul B.

2. De îndată ce adoptă un act delegat, Comisia îl notifică simultan Parlamentului European și Consiliului.

3. Competența de a adopta acte delegate conferită Comisiei este supusă condițiilor prevăzute la articolele [B] [și] [C]. [Atunci când motive de maximă urgență o impun, se aplică articolul D.][7]

Articolul BRevocarea competen țelor delegate

1. Delegarea de competențe menționată la articolele [ articolul sau articolele care deleagă competențe ] poate fi revocată de Parlamentul European sau de Consiliu.

2. Instituția care a inițiat o procedură internă pentru a decide dacă intenționează să revoce delegarea de competențe informează celălalt legislator și Comisia cel târziu cu o lună înaintea adoptării unei decizii finale, indicând competențele delegate care ar putea face obiectul unei revocări, precum și motivele acesteia.

3. Decizia de revocare pune capăt delegării competențelor specificate în decizia respectivă. Decizia produce efecte imediat sau de la o dată ulterioară, menționată în decizie. Decizia nu aduce atingere actelor delegate deja în vigoare. Decizia se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene .

Articolul CObiec țiuni la actele delegate

1. Parlamentul European și Consiliul se pot opune actului delegat

Opțiunea 1

în termen de două luni de la data notificării. La inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului, acest termen se prelungește cu o lună.

Opțiunea 2

în termen de trei luni de la data notificării.

2. În cazul în care, la expirarea acestui termen, nici Parlamentul European, nici Consiliul nu s-au opus actului delegat sau dacă, înaintea acestei date, Parlamentul European și Consiliul au informat Comisia că au decis să nu formuleze obiecțiuni, actul delegat intră în vigoare la data prevăzută în dispozițiile acestuia.

3. În cazul în care Parlamentul European sau Consiliul se opun actului delegat, acesta nu intră în vigoare. Instituția care formulează obiecțiuni își expune motivele care au stat la baza acestora.

Articolul DProcedura de urgen ță[8]

1. Un act delegat adoptat prin procedura de urgență intră imediat în vigoare și se aplică atât timp cât nu se formulează nicio obiecțiune în conformitate cu alineatul (2). Notificarea actului transmisă Parlamentului European și Consiliului prezintă motivele pentru care s-a folosit procedura de urgență.

2. În termen de [șase săptămâni] de la data notificării, Parlamentul European și Consiliul se pot opune actului delegat. Într-un astfel de caz, actul nu se mai aplică. Instituția care formulează obiecțiuni la actul delegat își expune motivele care au stat la baza acestora.

[1] JO C 306, 17.12.2007.

[2] Rezoluția Parlamentului European din 7 mai 2009 referitoare la noul rol și la noile responsabilități încredințate Parlamentului în temeiul Tratatului de la Lisabona.

[3] JO L 184, 17.7.1999, p. 23. Versiune consolidată, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2006/512/CE, publicată în JO C 255, 21.10.2006, p. 4.

[4] JO L 200, 22.7.2006, p. 11.

[5] Ca în cazul tuturor grupurilor de experți, informațiile relevante privind grupurile astfel constituite vor fi puse la dispoziția publicului prin intermediul registrului grupurilor de experți.

[6] JO C 115, 9.5.2008, p. 350.

[7] Această ultimă teză se introduce numai în actele de bază care prevăd o procedură de urgență.

[8] Dispozițiile care se referă la acest articol conțin o mențiune clară a „motivelor de maximă urgență”.