[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 20.11.2007

COM(2007) 722 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU ŞI PARLAMENTUL EUROPEAN

Pregătire în vederea verificării eficienţei reformei PAC

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU ŞI PARLAMENTUL EUROPEAN

Pregătire în vederea verificării eficienţei reformei PAC

1. POLITICA AGRICOLă COMUNă ASTăZI

1.1. O politică radical reformată şi mai eficientă

Pe parcursul ultimilor 15 ani, politica agricolă comună (PAC) s-a schimbat radical în urma presiunilor exercitate de societatea europeană şi de economia sa aflată în dezvoltare. Reformele din 2003-2004 au marcat o nouă etapă în cadrul acestui proces, introducând separarea plăţilor directe prin sistemul de plăţi unice (SPU) în majoritatea sectoarelor din primul pilon al PAC şi consolidând politica de dezvoltare rurală, cel de-al doilea pilon al acesteia. Procesul a continuat cu reforme în sectorul zahărului (2006) şi în sectorul fructelor şi legumelor (2007) şi evoluează în continuare prin propunerile legislative recente care vizează o reformă în sectorul vitivinicol.

În prezent, sprijinul acordat producătorilor este în mare măsură separat de considerentele privind producţia, ceea ce permite agricultorilor din UE să ia hotărâri în funcţie de semnalele de pe piaţă, să se poată baza pe potenţialul fermei şi pe preferinţele proprii în momentul în care se adaptează la schimbările survenite în mediul economic în care activează şi să contribuie la îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol.

Ca urmare, reforma PAC a dat rezultatele scontate, punând sfârşit sprijinului acordat produsului, în general considerat ca fiind unul dintre motivele care stăteau la baza problemelor din trecut privind excedentele de producţie. Preţurile de sprijin ale UE, reduse în toate sectoarele, sunt în prezent apropiate de cele practicate pe pieţele de la nivel mondial. Competitivitatea agriculturii UE se află în creştere în sectoarele importante, în ciuda scăderii cotei de piaţă a UE pe majoritatea pieţelor produselor de bază, iar UE este deja cel mai mare exportator de produse agricole – în principal produse cu valoare ridicată. De asemenea, este şi cel mai mare importator de produse agricole din lume, reprezentând în continuare, de departe, cea mai mare piaţă pentru ţările în curs de dezvoltare.

Pe lângă acestea, PAC contribuie din ce în ce mai mult la prevenirea riscurilor de degradare a mediului înconjurător şi la asigurarea multora dintre bunurile de interes public pe care le aşteaptă societăţile noastre. Sprijinul acordat producătorilor depinde acum de respectarea unor standarde privind mediul înconjurător, siguranţa şi calitatea alimentelor, precum şi bunăstarea animalelor.

În fine, politica de dezvoltare rurală consolidată susţine protejarea mediului înconjurător şi a peisajelor rurale şi creează oportunităţi de dezvoltare, inovaţie şi locuri de muncă în zonele rurale. Cu toate că un număr din ce în ce mai mare de zone rurale din UE vor fi influenţate de factori din afara sectorului agricol, zonele îndepărtate, depopulate sau care depind foarte mult de agricultură se vor confrunta cu provocări deosebite privind viabilitatea lor din punct de vedere economic şi social. Astfel, rolul sectorului agroalimentar, care încă reprezintă peste 4% din totalul PIB şi 8% din totalul locurilor de muncă, rămâne fundamental în multe zone rurale.

1.2. Alte măsuri de ameliorare care urmează să fie abordate în cadrul verificării eficienţei reformei PAC

Evoluţiile prezentate mai sus indică faptul că politica agricolă comună de astăzi este fundamental diferită de cea din trecut, în ciuda discrepanţelor deseori paradoxale între rezultatele procesului său de reformă şi unele percepţii asupra sa (dintre care majoritatea prezintă relevanţă pentru perioada dinaintea reformei PAC). Însă, pentru ca PAC să constituie în continuare o politică a prezentului şi a viitorului, trebuie să îşi poată evalua instrumentele, să le poată testa pentru a vedea dacă funcţionează în mod corespunzător, să poată identifica modificările necesare în vederea îndeplinirii obiectivelor sale declarate şi să se poată adapta la noi provocări.

Apariţia unor etape ulterioare este inevitabilă – într-un mediu aflat în rapidă schimbare, orice politică „bătută în cuie” va deveni cu siguranţă perimată. PAC a dovedit că agricultura UE poate aborda cu succes asemenea schimbări şi poate evolua, dar trebuie totuşi să permită agricultorilor să se adapteze în contextul unei politici previzibile.

Reforma din 2003 a reprezentat primul pas către transformarea PAC într-o politică a secolului XXI. Nu s-a putut însă obţine dintr-o dată un consens asupra tuturor elementelor reformei din 2003. Acesta este motivul pentru care se prevăzuseră deja o serie de clauze de revizuire în acordul final, după cum s-au prevăzut, de altfel, şi în alte reforme ulterioare anului 2003.

Aceste clauze de revizuire permit, fără a presupune o reformă fundamentală a politicilor existente, posibilitatea adoptării unor modificări ulterioare în funcţie de evoluţia pieţei şi a altor factori. Temele la care se referă au fost grupate, în prezenta comunicare, în sintagma „verificarea eficienţei PAC”. Scopul este să se răspundă la următoarele trei întrebări principale:

- cum să facem sistemul de plăţi unice mai eficace, mai eficient şi mai simplu?

- cum să facem astfel încât instrumentele de susţinere a pieţei, concepute iniţial pentru o Comunitate formată din şase state membre, să rămână pertinente într-un context de globalizare crescândă şi într-o Uniune Europeană cu 27 de state membre?

- cum să facem faţă noilor provocări, de la schimbările climatice la dezvoltarea sectorului biocarburanţilor şi gestionarea resurselor de apă, precum şi celor permanente, cum ar fi conservarea biodiversităţii prin adaptarea la noile riscuri şi oportunităţi?

2. EVALUAREA PUNERII ÎN APLICARE A SISTEMULUI DE PLăţI UNICE şI SIMPLIFICAREA ACESTUIA

2.1. Simplificarea sistemului de plăţi unice

În timp ce noile state membre pot aplica sistemul de plăţi unice pe suprafaţă simplificat (SPUS) până la sfârşitul anului 2010 (în cazul Bulgariei şi României, până la sfârşitul anului 2011), statele membre mai vechi (UE-15) au trebuit să pună în aplicare SPU până în 2007.

În acest scop, ele puteau utiliza un model SPU istoric (drepturi de plată fundamentate pe sume de referinţă individuale), un model regional (drepturi fundamentate pe sume de referinţă regionale) sau o combinaţie a celor două abordări.

Statele membre aveau posibilitatea de a menţine anumite ajutoare directe legate de producţie (ajutor parţial comun), în cazurile în care acest lucru era considerat necesar pentru a se asigura un nivel minim de activitate de producţie şi pentru a se obţine beneficii legate de mediul înconjurător. De asemenea, puteau reţine până la 10% din plafoanele naţionale în scopul susţinerii activităţilor agricole care prezentau importanţă pentru mediul înconjurător sau pentru îmbunătăţirea calităţii şi a comercializării produselor agricole (articolul 69 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului).

Atât abordarea istorică a separării, cât şi cea regională îndeplinesc obiectivul de a permite agricultorilor să aleagă ce să producă, fără să fie influenţaţi de un sprijin legat de producţie. Cu toate acestea, în ambele abordări, nivelul individual de sprijin se bazează la ora actuală, chiar dacă nu în aceeaşi măsură, pe niveluri de producţie din trecut şi, în timp, va fi din ce în ce mai dificil să se justifice diferenţele dintre ajutoarele acordate, în special în cazul modelului istoric. Prin urmare, pare oportun ca statelor membre să li se permită să îşi adapteze modelul ales în vederea obţinerii unui sprijin mai uniform în perioada 2009–2013. În acest context, ar trebui de asemenea să se analizeze dacă statelor membre care aplică SPUS la ora actuală ar trebui să li se permită să continue în acest mod până în anul 2013.

În plus, dat fiind că în SPU au intrat între timp mai multe sectoare şi că există deja experienţă în ceea ce priveşte aplicarea sistemului, anumite decizii şi norme de aplicare apar ca având o rigiditate şi complexitate inutile.

Verificarea eficienţei PAC reprezintă oportunitatea optimă de a propune schimbări care, fără a modifica structura fundamentală a sistemului, adaptează şi simplifică punerea în aplicare a acestuia.

2.2. Delimitarea domeniului de aplicare a eco-condiţionalităţii

Sistemul de eco-condiţionalitate, care reduce plăţile acordate agricultorilor care nu respectă standardele UE privind activitatea agricolă, este şi va rămâne un element esenţial al PAC. Însă experienţa ne-a arătat că există o nevoie evidentă de simplificare.

Acest proces a început deja, pe baza concluziilor Consiliului care au susţinut recent raportul Comisiei asupra eco-condiţionalităţii, publicat în martie 2007. Propunerile care vizează îmbunătăţirea aspectelor din sistem referitoare la control şi la sancţiuni fac deja obiectul procedurii legislative corespunzătoare şi se preconizează că vor intra în vigoare în 2008-2009. Pe lângă aceasta, lucrările care se află în curs la ora actuală privind alte elemente de simplificare a sistemului de eco-condiţionalitate vor fi încorporate în procesul de verificare a eficienţei PAC.

Raportul Comisiei nu a tratat însă direct domeniul de aplicare al eco-condiţionalităţii. Pentru a putea constitui în continuare un instrument corespunzător, eco-condiţionalitatea trebuie să reflecte nevoile societăţii şi să realizeze un echilibru corect între costurile şi beneficiile tuturor cerinţelor. Pentru ca eco-condiţionalitatea să poată reprezenta un mecanism eficace de promovare a unei agriculturi durabile, trebuie ca cerinţele de reglementare în materie de gestionare (CRMG) şi bunele condiţii agricole şi de mediu (BCAM) să fie bine orientate.

În urma mandatului acordat de Consiliu şi având în vedere nevoia de simplificare, în cadrul verificării eficienţei PAC se va aborda domeniul de aplicare al eco-condiţionalităţii prin:

- delimitarea CRMG prin excluderea dispoziţiilor care nu sunt direct relevante pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite de sistemul de eco-condiţionalitate;

- examinarea şi, dacă este cazul, modificarea listei actuale de CRMG şi BCAM, în scopul îmbunătăţirii gradului de îndeplinire a obiectivelor urmărite de sistemul de eco-condiţionalitate.

2.3. Ajutor parţial comun

Amploarea reformelor recente face ca ajutorul parţial comun să fie din ce în ce mai puţin relevant din perspectiva producătorilor, pe măsură ce în SPU sunt integrate mai multe sectoare. Separarea completă le permite producătorilor cel puţin să îşi menţină situaţia anterioară, însă cel mai probabil să şi-o îmbunătăţească, datorită flexibilităţii în ceea ce priveşte producţia, şi elimină complexitatea şi costurile administrative pe care le presupune aplicarea a două sisteme în paralel. Acesta este, în mod evident, cazul sectorului culturilor arabile.

Cu toate acestea, ajutorul parţial comun poate rămâne pertinent într-o anumită măsură, cel puţin deocamdată, în anumite regiuni unde nivelul de producţie global este scăzut, dar important din punct de vedere economic sau din considerente legate de mediul înconjurător (cum ar fi vacile care alăptează, în regiunile în care se practică creşterea intensivă a bovinelor pentru carne).

Dacă, în ce măsură şi până când ar trebui să fie menţinut ajutorul parţial comun depinde clar de contextul regional. Comisia propune realizarea unei analize de la caz la caz în vederea identificării potenţialelor riscuri ale trecerii la separarea completă a ajutorului, precum şi a posibilelor alternative.

2.4. Praguri inferioare şi superioare ale nivelului de sprijin

Repartizarea ajutoarelor nu reprezintă o problemă nouă pentru PAC, însă a fost subliniată recent de iniţiativa pentru transparenţă privind publicarea listei celor care beneficiază de fonduri europene. Introducerea SPU a făcut ca repartizarea sumelor să fie şi mai transparentă decât înainte, ducând astfel la apariţia unor noi cereri de limitare a nivelului de sprijin de care beneficiază cele câteva exploataţii agricole de mari dimensiuni. Pe lângă aceasta, punerea în aplicare a SPU a scos în evidenţă faptul că, în rândul numărului mare de agricultori care primesc sume reduse, deseori mai mici decât costul administrativ pe care îl presupune gestionarea lor, se găsesc şi beneficiari care nu sunt agricultori veritabili.

În contextul verificării eficienţei PAC, ar fi oportun să se examineze posibilitatea de a introduce o formă de limitare a plăţilor, atât la nivelul superior, cât şi la cel inferior:

- pentru sumele mai mari, Comisia consideră că soluţia ar reprezenta-o un model conform căruia nivelul de sprijin este redus treptat, pe măsură ce creşte volumul plăţilor globale către agricultorul respectiv, menţinându-se totuşi un nivel de sprijin chiar şi în cazul unui volum global de plăţi ridicat[1]. Limitările vor ţine seama de necesitatea de a asigura menţinerea viabilităţii economice a exploataţiilor agricole mari şi de a evita posibilitatea de eludare a acestor măsuri prin fragmentarea exploataţiilor.

- pentru sumele mici, se poate introduce un nivel minim de plăţi anuale şi/sau criteriul minim de suprafaţă poate fi stabilit la un nivel superior, astfel încât să nu afecteze agricultorii veritabili.

Economiile realizate în acest mod ar trebui să rămână aceluiaşi stat membru şi ar putea fi utilizate pentru rezolvarea unor noi provocări, în special în contextul articolului 69 revizuit din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003.

3. FOLOSIREA NOILOR OPORTUNITăţI şI ÎMBUNăTăţIREA ORIENTăRII CăTRE PIAţă

3.1. Rolul intervenţiilor pe piaţă şi al controlului ofertei

În trecut, nevoia de a reforma mecanismele comunitare de intervenţie era legată de evoluţiile de pe pieţele mondiale şi pentru toate stocurile trebuia să se găsească o cale de ieşire, cel puţin parţial, prin exporturi. Realităţile globalizării şi ale unei Uniuni Europene cu 27 de state membre necesită o reflectare asupra viitorului instrumentelor „vechiului PAC” care au mai rămas (de exemplu – cote, intervenţii publice, măsuri de sprijinire a preţurilor şi restituiri), mai ales în contextul actualelor perspective pe termen mediu privind pieţele, care sunt în special favorabile în sectorul cerealelor şi al produselor lactate.

Ca urmare, se pune problema modului în care se poate crea un sistem de intervenţie adecvat, care să funcţioneze ca o plasă de siguranţă şi care să poată fi folosit fără a se recurge la vânzări subvenţionate (indiferent dacă este vorba de piaţa externă sau de cea internă). Dat fiind că unul dintre obiectivele PAC continuă să fie reprezentat de realizarea unei concurenţe efective pe pieţele din domeniul agricol, Comisia intenţionează să analizeze dacă instrumentele existente de gestionare a ofertei mai servesc în prezent vreunui scop valabil sau pur şi simplu doar stânjenesc capacitatea agriculturii comunitare de a reacţiona la semnalele de pe piaţă.

Mai mult, Comisia intenţionează să monitorizeze îndeaproape situaţia actuală a pieţei şi să analizeze dacă aceasta reprezintă o consecinţă pe termen scurt a recoltelor slabe înregistrate în 2006-2007 sau dacă indică o tendinţă pe termen lung care ar putea exercita presiuni asupra pieţelor agricole şi a situaţiei ofertei. Pe baza acestei analize, Comisia va concluziona dacă este oportun sau nu să se propună noi măsuri.

3.2. Intervenţii în sectorul cerealelor

În temeiul mandatului acordat prin recenta decizie a Consiliului, în prezent se află în curs de desfăşurare o analiză completă a sistemului de intervenţie în sectorul cerealelor, care ia în calcul pieţele de biocarburanţi aflate în plină dezvoltare şi potenţialul impact al creşterii cererii de cereale.

Decizia din 2007 vizând reducerea intervenţiilor la porumb a fost necesară din cauză că această măsură de intervenţie era utilizată în mod contrar obiectivului său primar, acela de a constitui o „plasă de siguranţă”. Aceasta ar putea duce la o relativă pierdere a competitivităţii la orz şi, posibil, la grâul de vară, şi ar putea genera un risc de creştere a stocurilor publice la aceste cereale.

Ca urmare, în contextul actual cea mai bună soluţie pare a fi extinderea şi la alte cereale furajere a modelului de reformă privind intervenţiile la porumb. Aceasta ar permite Comisiei să reacţioneze în situaţii de criză, dar ar permite, de asemenea, şi agricultorilor să îşi adapteze producţia în funcţie de preţurile de pe piaţă. Menţinerea măsurilor de intervenţie la un singur tip de cereale (grâul comun) ar putea constitui o „plasă de siguranţă”, permiţând în acelaşi timp ca preţul altor cereale să se stabilească la un nivel normal.

3.3. Retragerea terenurilor din circuitul agricol: eliminarea gestionării ofertei şi consolidarea beneficiilor pentru mediul înconjurător

Măsura retragerii terenurilor din circuitul agricol a fost introdusă în scopul reducerii producţiei de cereale la nivel comunitar într-un moment în care stocurile se aflau la un nivel ridicat şi pentru a permite cerealelor produse în UE să se adapteze la condiţiile de pe piaţa mondială. Acest rol şi-a pierdut treptat din relevanţă ca urmare a evoluţiilor pieţei şi a introducerii SPU.

Situaţia prognozabilă în ceea ce priveşte cererea şi oferta la cereale, inclusiv cererea legată de atingerea obiectivului stabilit de UE pentru biocarburanţi, pledează pentru mobilizarea terenurilor care sunt la ora actuală scoase din producţie prin schema obligatorie de retragere a terenurilor din circuitul agricol.

Însă eliminarea permanentă a retragerii terenurilor din circuitul agricol va necesita măsuri prin care să se menţină beneficiile pentru mediul înconjurător obţinute prin intermediul acestei scheme. O posibilitate ar fi să se înlocuiască retragerea terenurilor din circuitul agricol prin măsuri de dezvoltare rurală adaptate la nivel local, ţinându-se seama de eterogenitatea în spaţiu a condiţiilor agro-ambientale.

Pentru a menţine şi a spori aceste beneficii, ar trebui ca sprijinul pentru dezvoltare rurală să pună accentul pe formele ecologice de gestionare a terenurilor, resurselor de apă şi ecosistemelor, cum ar fi gestionarea ecologică a terenurilor retrase din circuitul agricol, protejarea fâşiilor riverane, împăduririle şi măsurile vizând adaptarea la schimbările climatice şi politica privind sursele regenerabile de energie, precum coridoarele de biodiversitate.

3.4. Expirarea cotei la produsele lactate: pregătirea unei tranziţii fără probleme

Până la sfârşitul anului 2007, Comisia va prezenta un raport detaliat asupra evoluţiilor de pe pieţele produselor lactate, însă una dintre concluziile de ordin general este deja evidentă în urma evoluţiilor pieţei care au avut loc începând cu anul 2003. Motivele pentru care au fost introduse cotele comunitare la produse lactate nu mai sunt de actualitate.

În prezent nu ne mai confruntăm cu situaţia unei creşteri a ofertei în contextul stagnării cererii de produse de bază, ci cu o sporire a cererii de produse cu valoare ridicată (în special la brânzeturi şi produse lactate proaspete) atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă, cu preţuri mari şi cu reducerea aferentă a rolului intervenţiilor ca soluţie artificială pentru unt şi laptele praf degresat.

În această situaţie, trebuie să ne punem întrebarea dacă şi, în cazul în care răspunsul este afirmativ, ce măsuri trebuie luate, înainte de expirarea sistemului de cote la lapte la data de 31 martie 2015, pentru a se asigura o tranziţie fără probleme către o politică în domeniul produselor lactate care să ţină în mai mare măsură seama de piaţă.

Eliminare treptată

Din punct de vedere economic, decizia din 2003 de a nu spori şi mai mult cotele a limitat capacitatea sectorului de a reacţiona mai bine la semnalele de pe piaţă şi de a-şi creşte gradul de competitivitate. Din punct de vedere al politicii, sistemul de cote a mărit discrepanţa între sectorul produselor lactate şi alte sectoare agricole reformate.

Dacă nu se ia nici o măsură până în momentul în care expiră sistemul de cote, în 2014-2015, nivelurile ridicate ale cotelor vor împiedica agricultorii mai eficienţi să profite de noi oportunităţi, în timp ce agricultorii cu eficienţa cea mai scăzută, din zone defavorizate, în special de munte, se vor confrunta cu mari probleme datorate scăderii semnificative a preţurilor în urma renunţării bruşte la sistemul de cote.

Aceasta duce la concluzia că o creştere treptate a cotelor ar putea pregăti cel mai bine terenul pentru o tranziţie fără probleme a sectorului până la momentul expirării sistemului de cote. Nivelul adecvat de creştere a cotelor va fi propus pe baza unei analize în curs, care este concepută pentru a identifica atât impactul expirării sistemului de cote în fiecare stat membru şi regiune, cât şi măsurile aferente necesare (cum ar fi adaptări ale măsurilor de intervenţie sau a prelevării suplimentare) care ar face tranziţia cât mai uşoară posibil.

Măsuri pentru regiunile muntoase

În general, se aşteaptă ca eliminarea treptată a sistemului cotelor de lapte să ducă la extinderea producţiei, scăderea preţurilor şi sporirea competitivităţii acestui sector. În acelaşi timp, se anticipează că anumite regiuni, în special cele muntoase, dar nu numai, se vor confrunta cu dificultăţi în ceea ce priveşte menţinerea unui nivel minim de producţie.

Unele dintre aceste probleme ar putea fi rezolvate prin măsuri de dezvoltare rurală care vizează sporirea valorii adăugate a produselor lactate. Însă, deoarece politicile de dezvoltare rurală nu sunt concepute pentru a asigura menţinerea producţiei, este necesară o altă soluţie pentru ca zonele de munte să se poată acomoda uşor la expirarea sistemului de cote. O posibilitate ar fi să se stabilească măsuri specifice de ajutor în temeiul articolului 69 revizuit din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003. Aceasta ar necesita o relaxare a normei actuale care prevede că asemenea măsuri se pot aplica numai la nivel de sector.

Pe scurt, în cadrul verificării eficienţei PAC ar trebui să se adopte următoarele direcţii privind expirarea sistemului de cote la lapte:

- să se propună nivelurile necesare de creştere a cotelor în scopul pregătirii unei tranziţii fără probleme către momentul expirării sistemului de cote în 2014-2015;

- să se identifice toate schimbările necesare privind alte instrumente aferente politicii în domeniul produselor lactate care ar facilita această tranziţie;

- să se propună măsuri care ar diminua impactul negativ preconizat în anumite regiuni.

3.5. Alte măsuri privind controlul ofertei

Măsuri de control al ofertei şi plăţi legate de producţie sunt de asemenea prezente şi într-o serie de alte sectoare, în general mici (furaje uscate, amidon, in şi cânepă). Verificarea eficienţei PAC va cuprinde şi o evaluare amănunţită a eficacităţii şi utilităţii pe termen lung a acestor măsuri.

Aceasta va duce la identificarea unei liste de măsuri şi a calendarului aferent pentru transferarea către SPU a plăţilor legate de producţie care sunt încă în vigoare. De asemenea, va analiza dacă există cazuri în care ar fi necesar să se acorde în continuare un anumit nivel de ajutor pentru a asigura menţinerea beneficiilor aduse de producţie economiei regionale şi care nu pot fi obţinute altfel.

4. RăSPUNSURI LA NOILE PROVOCăRI

4.1. Gestionarea riscurilor

Separarea ajutoarelor pentru producători, prin ruperea legăturii între nivelul plăţilor pentru exploataţia agricolă şi volumul producţiei, permite agricultorilor să se adapteze mai bine la riscurile preconizate , de exemplu prin redirecţionarea producţiei de la pieţele cu preţuri scăzute către cele care oferă un nivel mai bun de profitabilitate. De asemenea, separarea permite producătorilor să reducă impactul riscurilor neaşteptate .

Cu toate acestea, modificarea instrumentelor tradiţionale privind piaţa şi trecerea la sprijinul direct acordat producătorilor au dat naştere la discuţii privind diverse moduri de gestionare a riscurilor, cele legate de preţuri sau de producţie (cum ar fi cele legate de condiţiile meteorologice sau sanitare) fiind identificate ca principalele surse de variaţii care afectează veniturile.

În urma dezbaterii care a avut loc în 2005 în cadrul Consiliului, Comisia a continuat să examineze gestionarea riscurilor pe baza unor analize interne şi externe, în timp ce se introducea în cadrul reformei privind sectorul fructelor şi legumelor o măsură de sprijin comunitar pentru gestionarea riscurilor, organizaţiile producătorilor fiind autorizate să hotărască asupra includerii acestui tip de măsură în programele lor. Mai mult, propunerea Comisiei de reformă în sectorul vitivinicol prevede măsuri de gestionare a riscurilor prin intermediul pachetelor financiare naţionale.

Însă analiza Comisiei şi opiniile experţilor indică faptul că lista de riscuri şi amploarea acestora variază şi cuprind atâtea incertitudini încât, în acest moment, cel puţin atâta timp cât va continua utilizarea intervenţiilor ca „plasă de siguranţă”, nu ar fi adecvată adoptarea unei soluţii la nivel comunitar (de genul „măsură universală”).

Pe lângă acestea, statele membre trebuie să fie încurajate să folosească instrumentele de dezvoltare rurală, deoarece exact cel de-al doilea pilon este cel mai în măsură să ofere soluţii adaptate fiecărei situaţii în parte. Nu toate statele membre, nu toate sectoarele şi, mai important, nu toate regiunile şi sectoarele din acelaşi stat membru se confruntă cu aceleaşi riscuri legate de piaţă sau de condiţiile meteorologice. Este de preferat să se permită statelor membre, regiunilor sau diverselor forme de asociere a producătorilor să îşi evalueze mai bine propriile riscuri şi soluţiile preferate, prin intermediul măsurilor din cel de-al doilea pilon.

Drept urmare, Comisia consideră că în cadrul verificării eficienţei PAC ar fi oportun:

- să se extindă utilizarea unei părţi a economiilor realizate în temeiul modulării pentru aplicarea unor măsuri de gestionare a riscurilor în cadrul politicii de dezvoltare rurală, cu condiţia ca acestea să îndeplinească criteriile „cutiei verzi”;

- să se examineze, în fiecare caz în parte, nevoia de măsuri suplimentare în contextul modificării în viitor a mecanismelor de piaţă şi să se realizeze, la o dată ulterioară, un studiu mai general privind gestionarea riscurilor în perioada de după 2013.

4.2. Schimbări climatice, bioenergie, gestionarea resurselor de apă şi biodiversitate

Printre noile provocări cu care se confruntă agricultura UE, schimbările climatice, bioenergia şi gestionarea resurselor de apă prezintă o importanţă deosebită. Iar dintre acestea trei, schimbările climatice sunt cele care au un rol decisiv, deoarece influenţează evoluţiile din celelalte două domenii.

În ceea ce priveşte atenuarea efectelor schimbărilor climatice, agricultura UE a contribuit mai mult decât alte sectoare la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Aceasta se datorează în principal ameliorării metodelor de producţie (adică o utilizare mai eficientă a îngrăşămintelor) şi reducerii numărului de bovine. Cu toate acestea, în viitor sectorul agricol va trebui să facă eforturi şi mai mari în cadrul strategiei globale a UE de reducere a emisiilor de gaze.

Însă agricultura UE este de asemenea foarte expusă schimbărilor climatice. O gamă largă de probleme sunt legate de incertitudinile privind regimurile de precipitaţii, fenomenele meteorologice extreme, nivelurile de temperatură, disponibilitatea apei şi condiţiile pedologice. În consecinţă, este nevoie să se facă şi modificări în vederea îmbunătăţirii măsurilor de adaptare. Cartea verde privind adaptarea la schimbările climatice publicată recent solicită ca agricultura UE să contribuie şi mai mult la atenuarea efectelor schimbărilor climatice.

Foaia de parcurs a UE pentru sursele de energie regenerabile a stabilit obiective obligatorii în ceea ce priveşte ponderea biocarburanţilor (10%) şi a surselor de energie regenerabile (20%) în totalul consumului de combustibili şi energie până în anul 2020. Aceste obiective sunt strâns legate de obiectivele vizând atenuarea efectelor schimbărilor climatice şi probabil că vor avea un impact semnificativ asupra agriculturii UE. În acelaşi timp, vocaţia primară a agriculturii europene va continua să fie producerea de alimente pentru oameni şi de hrană pentru animale.

După cum s-a afirmat deja în Comunicarea Comisiei din iunie 2007 privind problema deficitului de apă şi secetei, verificarea eficienţei PAC reprezintă o oportunitate de a analiza cum se pot integra în instrumentele relevante ale PAC şi alte aspecte privind gestionarea resurselor de apă. Este esenţial ca agricultura UE să beneficieze de o gestionare durabilă a resurselor de apă ; în caz contrar, presiunea asupra cantităţii şi calităţii apei pentru agricultură va creşte în mod considerabil.

Mai mult, stoparea declinului biodiversităţii rămâne o mare provocare, pe care schimbările climatice şi necesarul de apă o fac şi mai dificilă. Statele membre s-au angajat să stopeze declinul biodiversităţii până în anul 2010, însă este puţin probabil că acest obiectiv va fi realizat, iar agricultura are un rol esenţial în protejarea biodiversităţii.

În cadrul verificării eficienţei PAC există o serie de posibilităţi pentru a face faţă acestor provocări:

- Prin consolidarea măsurilor de dezvoltare rurală existente s-ar putea oferi stimulente pentru atenuarea schimbărilor climatice şi adaptarea la acestea, pentru o mai bună gestionare a resurselor de apă şi pentru prestarea de servicii de mediu în domeniul biocarburanţilor, precum şi pentru protejarea biodiversităţii;

- obiectivele privind schimbările climatice şi o mai bună gestionare a resurselor de apă se pot realiza şi prin intermediul eco-condiţionalităţii, în temeiul CRMG sau al BCAM;

- cercetarea şi inovaţia sunt indispensabile pentru a putea face faţă unor noi provocări legate de mediul înconjurător şi de productivitate, inclusiv biocarburanţii din a doua generaţie. În plus, în cadrul măsurilor de dezvoltare rurală ar trebui să se stimuleze şi mai mult producerea acestor biocarburanţi din a doua generaţie;

- trebuie să se studieze dacă sistemul actual de ajutor pentru culturi energetice mai este eficient din punct de vedere al costurilor, date fiind noile stimulente pentru producţia de biomasă (obiective obligatorii în domeniul energiei şi preţuri ridicate).

4.3. Consolidarea celui de-al doilea pilon

Noile provocări care rezultă din aspectele identificate în prezenta comunicare fac necesară consolidarea suplimentară a celui de-al doilea pilon, în special în lumina constrângerilor cu care se confruntă la ora actuală statele membre din cauza reducerii sprijinului pentru dezvoltare rurală pe care îl preconizau, în urma deciziei din 2005 privind perspectivele financiare. Această consolidare este de asemenea necesară ca reacţie la nevoia de a face eforturi mai mari în ceea ce priveşte inovaţia, pentru a se putea face faţă noilor provocări legate de productivitate şi de mediul înconjurător, inclusiv referitor la biocarburanţii din a doua generaţie.

Dat fiind că bugetul PAC este fixat până în 2013, consolidarea fondurilor de dezvoltare rurală se poate face numai prin cofinanţare, prin creşterea modulării obligatorii. Această decizie, care va afecta în timp toate statele membre, pe măsură ce acestea ating nivelul de sprijin comunitar de 100%, trebuie să respecte repartizarea actuală a fondurilor de modulare între statele membre şi să ţină seama de normele existente. În acest scop, s-ar putea viza:

- pentru anii bugetari 2010–2013, creşterea cu 2% pe an a modulării obligatorii existente;

- analizarea unor moduri adecvate prin care se poate lua în calcul modularea obligatorie implicită în statele UE-10, respectându-se în acelaşi timp repartizarea actuală între statele membre a fondurilor pentru dezvoltare rurală.

5. CADRUL FINANCIAR

Principiul financiar fundamental care stă la baza prezentei comunicări este că în perioada 2007–2013 nu va mai fi disponibilă nici o finanţare comunitară suplimentară pentru primul şi al doilea pilon al PAC.

În acest context, plafonul de cheltuieli, în preţuri constante, va scădea. Aceasta presupune că în perioada respectivă s-ar putea aplica disciplina financiară pentru agricultori, însă în mai mică măsură decât se preconizase anterior în cazul în care preţurile actuale de pe piaţă vor rămâne la nivelul ridicat la care se află.

După cum se poate vedea în graficul de mai jos, plafonul net pentru cheltuielile aferente primului pilon scade în preţuri constante din 2004 şi, în acelaşi timp, statele UE-12 vor necesita o creştere constantă a sumelor aferente ajutoarelor directe, în conformitate cu tratatele de aderare.

[pic]

6. CONCLUZII

Pe parcursul anilor 2007 şi 2008, Comisia îşi va elabora abordarea privind revizuirea bugetară pentru perioada 2008-2009, după cum s-a stabilit în comunicarea „Reforma bugetului pentru o Europă în schimbare”. Verificarea eficienţei PAC reprezintă o măsură pregătitoare în acest context, fără a aduce atingere rezultatului acestei revizuiri. Aceasta ajustează reformele din 2003 şi contribuie la discuţia privind priorităţile viitoare în domeniul agriculturii.

În prezenta comunicare „Pregătire în vederea verificării eficienţei reformei PAC”, Comisia expune în linii mari modificarea câtorva elemente ale PAC. Aceste modificări nu constituie o reformă fundamentală, ci pregătesc agricultura UE pentru o mai bună adaptare la un mediu în rapidă schimbare. În primăvara anului 2008, Comisia va înainta propuneri corespunzătoare, pe baza concluziilor obţinute în urma dialogului public cu factorii interesaţi şi a analizei de impact aflate în curs.

În vederea promovării acestui dialog, Comisia intenţionează să organizeze două seminarii cu factorii interesaţi[2], care vor reprezenta oportunitatea de a lansa consultarea publică privind prezenta comunicare.

[1] De exemplu: sumele care depăşesc 100 000 de euro ar fi reduse cu 10%, cele de peste 200 000 de euro cu 25%, iar ce depăşeşte 300 000 de euro ar fi redus cu 45%.

[2] 6 decembrie 2007 şi 11 ianuarie 2008.