24.8.2007   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 197/7

—

consideră „capacitatea de integrare” ca o condiție care trebuie luată în seamă pentru a stabili ritmul procesului de extindere și nu ca un pretext pentru ca aceste state să nu poată adera la Uniunea Europeană sau ca un criteriu suplimentar; de asemenea, aceasta reprezintă un element esențial de transparență, care implică în primul rând UE și ulterior statele candidate;

—

consideră că extinderea Uniunii Europene înseamnă înainte de toate participarea la un proiect politic comun, fondat pe valori și principii, ca și pe politici și instituții comune și că, în consecință, „capacitatea de integrare” ar trebui să reprezinte un instrument destinat păstrării acestor principii și valori, politicilor sale și funcționării instituțiilor sale comunitare. Pentru ca proiectul politic comun să nu fie diluat ar trebui ca, din contră, extinderile succesive să-l întărească;

—

amintește că este necesar ca UE, pe măsură ce se extinde, să-și poată menține capacitatea de acțiune și decizie, prin punerea în aplicare a unor politici comune eficace și că prin urmare, UE trebuie să subordoneze politica sa de extindere capacității de păstrare a structurii sale instituționale, financiare și politice specifice, fără a pune în pericol soliditatea acesteia sau a risca schimbarea sensului și obiectivului prevăzute inițial;

—

insistă asupra faptului că fiecare proces de extindere, care poate interveni cu dificultate pe baza tratatelor în starea lor actuală și mai ales fără modificarea Tratatului de la Nisa, ca și pe baza perspectivelor financiare existente, necesită contribuția tuturor instituțiilor și organelor europene pentru evaluarea unor eventuale modificări;

—

consideră ca un pas constructiv asocierea Comitetului Regiunilor la reforma sistemului de finanțare a UE, care trebuie să intervină în paralel cu procesul de reformă instituțională și care nu poate fi disociat de politica de extindere a UE. În această privință, reafirmă convingerea sa că este imposibil să se obține „mai multă Europă” cu mai puține resurse și reafirmă importanța pentru viitoarea structură financiară a concentrării resurselor în domeniile care creează o valoare adăugată europeană.

1.

consideră „capacitatea de integrare” ca o condiție care trebuie luată în seamă pentru a stabili ritmul procesului de extindere și nu ca un pretext pentru ca aceste state să nu poată adera la Uniunea Europeană sau ca un criteriu suplimentar; de asemenea, aceasta reprezintă un element esențial de transparență, care implică în primul rând UE și ulterior statele candidate;

2.

subscrie prin urmare la concluziile Consiliului European din decembrie 2006, care consideră „capacitatea de integrare” una dintre cheile obținerii unui consens reînnoit al cetățenilor privind politica de extindere;

3.

reamintește că această capacitate de a integra noi state în Uniunea Europeană depinde de capacitatea financiară a Uniunii de a gestiona politicile sale, mai ales PAC și politica de coeziune; de capacitatea pieței forței de muncă de a absorbi noi lucrători care provin din noile state membre; de capacitatea instituțiilor sale de a lucra cu succes cu un număr mai mare de state membre, conform indicațiilor Consiliului European de la Copenhaga;

4.

amintește că este necesar ca UE, pe măsură ce se extinde, să-și poată menține capacitatea de acțiune și decizie, prin punerea în aplicare a unor politici comune eficace și că prin urmare, UE trebuie să subordoneze politica sa de extindere capacității de păstrare a structurii sale instituționale, financiare și politice specifice, fără a pune în pericol soliditatea acesteia sau a risca schimbarea sensului și obiectivului prevăzute inițial;

5.

consideră că extinderea Uniunii Europene înseamnă înainte de toate participarea la un proiect politic comun, fondat pe valori și principii, ca și pe politici și instituții comune și că, în consecință, „capacitatea de integrare” ar trebui să reprezinte un instrument destinat păstrării acestor principii și valori, politicilor sale și funcționării instituțiilor sale comunitare. Pentru ca proiectul politic comun să nu fie diluat ar trebui ca, din contră, extinderile succesive să-l întărească;

6.

consideră că dezbaterea actuală asupra „capacității de integrare” este tardivă și că momentul mai oportun pentru aceasta ar fi fost în cadrul negocierilor pentru Agenda 2000 și după aceea, în perioada imediat precedentă fiecărei extinderi, precum și în timpul negocierilor asupra perspectivelor financiare 2007-2013;

7.

observă dezechilibrul existent în documentul Comisiei privind prezentarea dezbaterii asupra „capacității de integrare”, în sensul că aceasta este considerată mai mult ca o responsabilitate a țărilor candidate decât a UE;

8.

insistă asupra faptului că fiecare proces de extindere, care poate interveni cu dificultate pe baza tratatelor în starea lor actuală și mai ales fără modificarea Tratatului de la Nisa, ca și pe baza perspectivelor financiare existente, necesită contribuția tuturor instituțiilor și organelor europene pentru evaluarea unor eventuale modificări (de exemplu, în cadrul reglementării pieței interne, a bugetului și a finanțelor UE, cât și în cadrul funcționării sale instituționale), necesare pentru a-i asigura succesul. Autoritățile regionale și locale, parlamentele naționale și societatea civilă joacă un rol important în această evaluare, din punctul de vedere al acceptării sociale (capacitatea societății de a integra noi cetățeni europeni având în comun aceleași valori și formând o identitate și cetățenie comună, în scopul de a stabili o uniune din ce în ce mai strânsă între toate popoarele din Europa);

9.

consideră că UE ar trebui să fie în măsură ca, în cursul negocierilor cu o țară candidată, să aprecieze în ce măsură „capacitatea de integrare” este respectată și să asigure în paralel o monitorizare a respectării criteriilor de la Copenhaga pentru fiecare țară candidată; în consecință, împărtășește critica formulată de Parlamentul European care a considerat nesatisfăcător răspunsul Comisiei, care nu a intrat în detalii despre negocierile actuale din punctul de vedere al „capacității de integrare” și nu a enunțat principiile pe baza cărora ar trebui să se formuleze această definiție;

10.

speră să fie analizat de Comisie, în cursul fazei premergătoare următoarelor extinderi, impactul extinderii asupra diferitelor politici vizate și asupra finanțării acestora, precum și asupra structurii instituționale a Uniunii; acest exercițiu ar trebui să includă, de asemenea, o analiză a diferitelor procese de reformă care au loc în țările candidate, mai ales în ceea ce privește creșterea participării cetățenilor la procesul de aderare, precum și la cel de descentralizare administrativă;

11.

sugerează ca instituțiile să promoveze acțiuni pentru ca cetățenii și asociațiile din care fac parte aceștia să aibă posibilitatea de a-și exprima și de a face un schimb public de puncte vedere privind procesul de integrare;

12.

consideră, în acest context, că este indispensabilă o analiză specifică a viitorului politicii de coeziune și subliniază că este utilă elaborarea de simulări în funcție de diferite scenarii posibile de extindere; acest exercițiu de „capacitate de integrare” a uneia dintre cele mai importante politici ale Uniunii, din punct de vedere economic și social și din punct de vedere al vizibilității valorii adăugate europene pentru cetățeni, trebuie să fie condus în cooperare cu Comitetul Regiunilor;

13.

este conștient de dificultățile de a măsura „capacitatea de integrare” în condițiile în care aceasta, prin definiție, nu este statică iar mijloacele puse în aplicare de Uniune pentru a-și atinge obiectivele pot evolua de-a lungul anilor; solicită prin urmare o definiție mai precisă a „capacității de integrare” și a modului în care poate fi măsurată;

14.

subliniază că autoritățile regionale și locale ar trebui să fie direct implicate în evaluările impactului fiecărei politici europene care le vizează atunci când aceste politici sunt modificate datorită extinderii. Aceasta este în mod special important pentru autoritățile regionale limitrofe țărilor candidate la procesul de extindere;

15.

sprijină în acest sens cererea Parlamentului European de a-și da „avizul conform” nu numai la sfârșitul negocierilor, ci și înainte de deschiderea acestora;

16.

reamintește alegerea sa de a crea grupuri de lucru (Balcanii Occidentali, Croația și Turcia) ca metodă de lucru utilă pentru a asista autoritățile regionale și locale din țările candidate în eforturile lor de a consolida capacitățile și pentru a face să evolueze dialogul politic necesar între UE și țările candidate; își exprimă, de asemenea, dorința ca aceste grupuri de lucru să se transforme în comitete consultative mixte, atunci când diferitele acorduri de asociere prevăd aceasta, și să devină purtătoarele de cuvânt ale autorităților regionale și locale din țările candidate în timpul întregii faze de negociere;

17.

subliniază că reflecția asupra „capacității de integrare” ar trebui să ducă, de asemenea, la soluții alternative, care vor trebui definite în caz de ne-extindere spre o anumită țară candidată, sau spre alte state a căror candidatură a fost respinsă, ca, de exemplu, întărirea politicii europene de vecinătate (PEV) sau introducerea unor abordări funcționale (de exemplu, liberul schimb sau cooperarea teritorială) care permit dezvoltarea unor forme de integrare diferențiată și/sau a unor parteneriate privilegiate.

18.

subscrie la concluziile Consiliului European din decembrie 2006 și subliniază la rândul său necesitatea de a rezolva chestiunile instituționale înainte de orice altă extindere viitoare și înaintea de alegerile din 2009 pentru Parlamentul European; reînnoiește apelul său de a găsi, în cadrul procesului de reformă, soluții care vizează garantarea unei mai bune funcționarii a procedurii decizionale a UE și a întăririi în același timp participarea cetățenilor și a autorităților regionale și locale la procesul legislativ european, recunoscând potențialul unei guvernanțe la mai multe nivele în cadrul Europei extinse;

19.

consideră ca un pas constructiv asocierea Comitetului Regiunilor la reforma sistemului de finanțare al UE, care trebuie să intervină în paralel cu procesul de reformă instituțională și care nu poate fi disociat de politica de extindere a UE. În această privință, își reafirmă convingerea că este imposibil să se obțină „mai multă Europă” cu mai puține resurse; reafirmă importanța pentru viitoarea structură financiară a concentrării resurselor în domeniile care creează o valoare adăugată europeană.

20.

întâmpină favorabil propunerile Comisiei referitoare la transparența negocierilor de aderare ale țărilor candidate pentru a întări legitimitatea democratică a procesului de extindere și a reduce distanța dintre cetățeni și conducătorii lor politici angajați în determinarea opțiunilor privind aderarea și extinderea și consideră că este oportun — pentru a atinge acest obiectiv și a ameliora calitatea negocierilor — să se implice activ societatea civilă, autoritățile regionale și locale ale țărilor candidate și Comitetul Regiunilor în diferitele faze ale procesului de aderare, în cursul examinării analitice a capitolelor privind politica de coeziune și politica de descentralizare;

21.

subliniază că, pentru o intervenție coerentă a Comisiei privind abordarea transparenței și deschiderii spre cetățeni, aceasta ar trebui să prezinte textul raportului său anual privind țările candidate și candidații potențiali la UE în limba țărilor respective, în scopul ameliorării calității procesului de aderare, permițând participarea cetățenilor la dezbaterea națională asupra aderării la UE;

22.

subliniază, de asemenea, că procesul de aderare, astfel cum este acesta structurat astăzi, tinde să fie impus de sus, să nu fie în mod necesar supus controlului democratic al parlamentului național sau al autorităților regionale și locale ale țărilor candidate și să nu asocieze în mod direct cetățenii, partidele politice sau societatea civilă și autoritățile locale și regionale; această stare de fapt a implicat următoarele:

23.

consideră, în consecință, că este util să se propună adoptarea unei abordări mai participative care să fie pusă în aplicare, între altele, prin recurgerea la instrumentul de twinning, care s-a dovedit esențial pentru cunoașterea reciprocă a cetățenilor, pentru a ajuta administrațiile publice ale țărilor candidate în lupta contra corupției administrației publice și pentru a incita guvernele locale, regionale și naționale să întreprindă reformele necesare ale administrației și justiției;

24.

împărtășește abordarea subliniată de Parlamentul European și de Comisie în ceea ce privește rolul important jucat de autoritățile regionale și locale în domeniul comunicării, o politică care ar trebui să fie mai descentralizată și mai deschisă la contribuțiile societății civile pentru a obține consensul opiniei publice, atât în statele membre, cât și în țările candidate la aderare, mărind transparența și responsabilitatea procesului de extindere astfel încât acesta să fie aprobat de cât mai mulți cetățeni; aprobă, prin urmare, propunerile Comisiei, fără să considere că aceasta ar trebui să abandoneze responsabilitățile sale politice în domeniul politicii de comunicare privind extinderea și invită Comisia să promoveze pe lângă autoritățile regionale și locale instrumentele necesare pentru a reuși să ducă la bun sfârșit acest efort comun;

25.

invită autoritatea bugetară a UE să contribuie financiar la eforturile pe care autoritățile regionale și locale ale statelor membre ale UE trebuie să le facă, prin planificarea unor fonduri destinate special organizării de campanii de informare la nivel regional și local despre extindere și să sprijine administrațiile regionale și locale ale statelor membre și ale țărilor candidate pentru ca acestea să joace un rol de amplificator al mesajului european.