ANEXE

Număr anexă	Titlu anexă	Pagina
I	Cerințe pentru orice alți combustibili, amestecuri de combustibili sau emulsii de combustibili specificate
II	Dispoziții cu privire la conformitatea producției
III	Metodologia de adaptare a rezultatelor încercărilor de laborator privind emisiile pentru includerea factorilor de deteriorare
IV	Cerințe referitoare la strategiile de control al emisiilor, la măsurile de control al NOx și la măsurile de control al particulelor
V	Măsurători și încercări referitoare la zona asociată cu ciclul de încercare în regim staționar pentru echipamente mobile fără destinație rutieră
VI	Cerințe, metode, proceduri și aparatură pentru efectuarea încercărilor și pentru măsurarea și eșantionarea emisiilor
VII	Metoda de evaluare și de calculare a datelor
VIII	Cerințe privind performanța și procedurile de încercare pentru motoare cu dublă alimentare
IX	Caracteristici tehnice ale combustibililor de referință
X	Specificații și condiții tehnice detaliate pentru livrarea unui motor separat de sistemul de posttratare a gazelor de evacuare
XI	Specificații și condiții tehnice detaliate pentru introducerea temporară pe piață în scopul încercării pe teren
XII	Specificații și condiții tehnice detaliate pentru motoarele cu destinație specială
XIII	Acceptarea omologărilor de tip echivalente pentru motoare
XIV	Detalii ale informațiilor și instrucțiunilor relevante pentru producătorii de echipamente originale (OEM)
XV	Detalii ale informațiilor și instrucțiunilor relevante pentru utilizatorii finali
XVI	Standarde de performanță și evaluarea serviciilor tehnice
XVII	Caracteristici ale ciclurilor de încercare în regim staționar și ale ciclurilor de încercare în regim tranzitoriu

ANEXA I

Cerințe pentru orice alți combustibili, amestecuri de combustibili sau emulsii de combustibili specificate

1.   Cerințe pentru motoarele alimentate cu combustibili lichizi

1.1.   Atunci când solicită o omologare UE de tip, producătorii pot să aleagă una dintre următoarele opțiuni în ceea ce privește gama de combustibili pentru motor:

(a)	motoare care funcționează cu o gamă de combustibili standard, în conformitate cu cerințele specificate la punctul 1.2; sau

(b)	motoare care funcționează cu un combustibil specific, în conformitate cu cerințele specificate la punctul 1.3.

1.2.   Cerințe pentru motoare care funcționează cu o gamă de combustibili standard (motorină, benzină)

Un motor care funcționează cu o gamă de combustibili standard trebuie să îndeplinească cerințele specificate la punctele 1.2.1-1.2.4.

1.2.1.   Motorul prototip trebuie să respecte valorile-limită aplicabile stabilite în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 atunci când motorul funcționează cu combustibilii de referință specificați în secțiunile 1.1 sau 2.1 din anexa IX.

1.2.2.   În absența unui standard al Comitetului European de Standardizare („standard CEN”) pentru motorina fără destinație rutieră sau a unui tabel cu proprietățile combustibilului pentru motorina fără destinație rutieră în Directiva 98/70/CE a Parlamentului European și a Consiliului (1), combustibilul de referință pentru motorină (motorină fără destinație rutieră) din anexa IX reprezintă motorina fără destinație rutieră de pe piață cu un conținut de sulf de cel mult 10 mg/kg, cifra cetanică de cel puțin 45 și conținutul de esteri metilici ai acizilor grași („EMAG”) de cel mult 7,0 % v/v. Cu excepția cazurilor în care se permite altfel în conformitate cu dispozițiile de la punctele 1.2.2.1, 1.2.3 și 1.2.4, producătorul furnizează utilizatorilor finali o declarație corespunzătoare în conformitate cu cerințele din anexa XV, conform căreia funcționarea motorului cu motorină fără destinație rutieră este limitată la combustibilii cu un conținut de sulf de cel mult 10 mg/kg (20 mg/kg la punctul de distribuție finală), cifra cetanică de cel puțin 45 și un conținut de EMAG de cel mult 7,0 % v/v. Producătorul poate specifica în mod opțional alți parametri (de exemplu, onctuozitatea).

1.2.2.1.   Producătorul motorului nu trebuie să indice, în momentul omologării UE de tip, că un tip de motor sau o familie de motoare poate funcționa în cadrul Uniunii cu combustibili de uz comercial alții decât cei care îndeplinesc cerințele de la acest punct, cu excepția cazului în care producătorul îndeplinește, în plus, cerințele de la punctul 1.2.3:

(a)	în cazul benzinei, Directiva 98/70/CE sau standardul EN 228:2012 al CEN. Se poate adăuga ulei lubrifiant în conformitate cu specificațiile producătorului;

(b)	în cazul motorinei (alta decât motorina fără destinație rutieră), Directiva 98/70/CE a Parlamentului European și a Consiliului sau standardul EN 590:2013 al CEN;

(c)	în cazul motorinei (motorină fără destinație rutieră), Directiva 98/70/CE și, de asemenea, o cifra cetanică nu mai mică de 45 și EMAG nu mai mare de 7,0 % v/v.

1.2.3.   În cazul în care producătorul permite ca motoarele să utilizeze combustibili de uz comercial suplimentari, alții decât cei identificați la punctul 1.2.2, cum ar fi B100 (EN 14214:2012+A1:2014), B20 sau B30 (EN 16709:2015) ori combustibili, amestecuri de combustibili sau emulsii de combustibili specifice, producătorul întreprinde toate acțiunile enumerate în continuare în plus față de cerințele de la punctul 1.2.2.1:

(a)	declară, în fișa de informații prevăzută în Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656 al Comisiei (2) privind cerințele administrative, specificațiile combustibililor comerciali, a amestecurilor de combustibili sau a emulsiilor cu care poate să funcționeze familia de motoare;

(b)	demonstrează capacitatea motorului prototip de a îndeplini cerințele prezentului regulament în ceea ce privește combustibilii, amestecurile de combustibili sau emulsiile declarate;

(c)

este susceptibil să îndeplinească cerințele de monitorizare a funcționării specificate în Regulamentul delegat (UE) 2017/655 al Comisiei (3) privind monitorizarea funcționării motoarelor în circulație cu combustibilii, amestecurile de combustibili sau emulsiile declarate, inclusiv orice amestec între combustibilii, amestecurile de combustibili sau emulsiile declarate și combustibilul de uz comercial aplicabil identificat la punctul 1.2.2.1.

1.2.4.   Pentru motoarele AS, raportul de amestecare combustibil/ulei trebuie să fie cel recomandat de producător. Procentul de ulei din amestecul combustibil/lubrifiant se înregistrează în fișa de informații prevăzută în Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656.

1.3.   Cerințe pentru un motor care funcționează cu un combustibil specific (ED 95 sau E 85)

Un motor care utilizează un combustibil specific (ED 95 sau E 85) trebuie să îndeplinească cerințele specificate la punctele 1.3.1 și 1.3.2.

1.3.1.   În ceea ce privește ED 95, motorul prototip trebuie să respecte valorile-limită aplicabile stabilite în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 și cerințele stabilite în prezentul regulament atunci când motorul funcționează cu combustibilul de referință specificat la punctul 1.2 din anexa IX.

1.3.2.   În ceea ce privește E 85, motorul prototip trebuie să respecte valorile-limită aplicabile stabilite în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 și cerințele stabilite în prezentul regulament atunci când motorul funcționează cu combustibilul de referință specificat la punctul 2.2 din anexa IX.

2.   Cerințe pentru motoarele alimentate cu gaz natural/biometan (GN) sau gaz petrolier lichefiat (GPL), inclusiv motoarele cu dublă alimentare

2.1.   Atunci când solicită o omologare UE de tip, producătorii pot să aleagă între următoarele opțiuni în ceea ce privește gama de combustibili pentru motor:

(a)	motoare care funcționează cu o gamă de combustibili universali, în conformitate cu cerințele specificate la punctul 2.3;

(b)	motoare care funcționează cu o gamă limitată de combustibili, în conformitate cu cerințele specificate la punctul 2.4;

(c)	motoare care funcționează cu un combustibil specific, în conformitate cu cerințele specificate la punctul 2.5.

2.2.   În apendicele 1, sunt prezentate tabele în care se enumeră cerințele pentru omologarea UE de tip a motoarelor alimentate cu gaz natural/biometan, a motoarelor alimentate cu GPL și a motoarelor cu dublă alimentare.

2.3.   Cerințe pentru motoarele care funcționează cu o gamă de combustibili universali

2.3.1.   Pentru motoarele alimentate cu gaz natural/biometan, inclusiv motoare cu dublă alimentare, producătorul demonstrează capacitatea motorului prototip de a se adapta la orice compoziție de gaz natural/biometan care poate fi întâlnită pe piață. Demonstrația respectivă se efectuează în conformitate cu prezenta secțiune 2, iar în cazul motoarelor cu dublă alimentare, de asemenea în conformitate cu dispozițiile suplimentare privind procedura de adaptare a combustibilului prevăzută la punctul 6.4 din anexa VIII.

2.3.1.1.   Pentru motoarele alimentate cu gaz natural/biometan comprimat (GNC), există, în general, două tipuri de combustibili: combustibil cu putere calorifică superioară (gaz H) și combustibil cu putere calorifică inferioară (gaz L), dar există o gamă destul de largă în cadrul fiecărei categorii; acestea diferă în mod semnificativ în ceea ce privește conținutul energetic exprimat prin indicele Wobbe și prin factorul de adaptare λ (Sλ). Gazele naturale cu un factor de adaptare λ cuprins între 0,89 și 1,08 (0,89 ≤ Sλ ≤ 1,08) sunt considerate ca aparținând gamei H, în timp ce gazele naturale cu factorul de adaptare λ cuprins între 1,08 și 1,19 (1,08 ≤ Sλ ≤ 1,19) sunt considerate ca aparținând gamei L. Compoziția combustibililor de referință reflectă variațiile extreme ale Sλ.

Motorul prototip trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute în prezentul regulament privind combustibilii de referință GR (combustibil 1) și G25 (combustibil 2), astfel cum se specifică în anexa IX, sau privind combustibilii echivalenți creați utilizând amestecuri de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum se specifică în apendicele 1 la anexa IX, fără reajustarea manuală a sistemului de alimentare a motorului între cele două încercări (este necesar un sistem de autoadaptare). Este permisă o funcționare de adaptare după schimbarea combustibilului. Funcționarea de adaptare constă în efectuarea unei precondiționări pentru următoarea încercare de emisie în conformitate cu respectivul ciclu de încercare. Pentru motoarele supuse încercării în cadrul unui ciclu de încercare în regim staționar pentru echipamente mobile fără destinație rutieră („NRSC”), în cazul cărora ciclul de precondiționare nu este adecvat pentru ca alimentarea motorului să se autoadapteze, se poate efectua o funcționare de adaptare alternativă specificată de producător înainte de precondiționarea motorului.

2.3.1.1.1.   Producătorul poate supune motorul încercării cu un al treilea combustibil (combustibilul 3) în cazul în care factorul de adaptare λ (Sλ) se situează între 0,89 (respectiv gama inferioară a GR) și 1,19 (respectiv gama superioară a G25), de exemplu atunci când combustibilul 3 este un combustibil de uz comercial. Rezultatele acestei încercări pot fi utilizate ca bază pentru evaluarea conformității producției.

2.3.1.2.   Pentru motoarele alimentate cu gaz natural lichefiat/biometan lichefiat (GNL), motorul prototip trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute în prezentul regulament privind combustibilii de referință GR (combustibil 1) și G20 (combustibil 2), astfel cum se specifică în anexa IX, sau privind combustibilii echivalenți creați utilizând amestecuri de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum se specifică în apendicele 1 la anexa IX, fără reajustarea manuală a sistemului de alimentare a motorului între cele două încercări (este necesar un sistem de autoadaptare). Este permisă o funcționare de adaptare după schimbarea combustibilului. Funcționarea de adaptare constă în efectuarea unei precondiționări pentru următoarea încercare de emisie în conformitate cu respectivul ciclu de încercare. Pentru motoarele încercate cu NRSC, în cazul cărora ciclul de precondiționare nu este adecvat pentru ca alimentarea motorului să se autoadapteze, se poate efectua o funcționare de adaptare alternativă specificată de producător înainte de precondiționarea motorului.

2.3.2.   Pentru motoarele alimentate cu gaz natural/biometan comprimat (GNC), care sunt autoadaptabile, pe de o parte, pentru gama de gaze H și, pe de altă parte, pentru gama de gaze L și care pot comuta între gama H și gama L prin intermediul unui comutator, motorul prototip trebuie supus încercării utilizând combustibilul de referință relevant, astfel cum se specifică în anexa IX, pentru fiecare gamă, la fiecare poziție a comutatorului. Combustibilii sunt GR (combustibilul 1) și G23 (combustibilul 3) pentru gama de gaze H și G25 (combustibilul 2) și G23 (combustibilul 3) pentru gama de gaze L sau combustibilii echivalenți creați utilizând amestecuri de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum se specifică în apendicele 1 la anexa IX. Motorul prototip trebuie să îndeplinească cerințele din prezentul regulament la ambele poziții ale comutatorului, fără reajustarea alimentării între cele două încercări la fiecare poziție a comutatorului. Este permisă o funcționare de adaptare după schimbarea combustibilului. Funcționarea de adaptare constă în efectuarea unei precondiționări pentru următoarea încercare de emisie în conformitate cu respectivul ciclu de încercare. Pentru motoarele încercate cu NRSC, în cazul cărora ciclul de precondiționare nu este adecvat pentru ca alimentarea motorului să se autoadapteze, se poate efectua o funcționare de adaptare alternativă specificată de producător înainte de precondiționarea motorului.

2.3.2.1.   Producătorul poate supune motorul încercării cu un al treilea combustibil în loc de G23 (combustibilul 3) în cazul în care factorul de adaptare λ (Sλ) se situează între 0,89 (respectiv gama inferioară a GR) și 1,19 (respectiv gama superioară a G25), de exemplu atunci când combustibilul 3 este un combustibil de uz comercial. Rezultatele acestei încercări pot fi utilizate ca bază pentru evaluarea conformității producției.

2.3.3.   Pentru motoarele alimentate cu gaz natural/biometan, raportul dintre rezultatele emisiilor, „r”, se stabilește pentru fiecare poluant, după cum urmează:

sau

și

2.3.4.   Pentru motoarele alimentate cu GPL, producătorul demonstrează capacitatea motorului prototip de a se adapta la orice compoziție de combustibil care poate fi întâlnită pe piață.

Pentru motoarele alimentate cu GPL, există variații în compoziția C3/C4. Aceste variații se reflectă în combustibilii de referință. Motorul prototip trebuie să îndeplinească cerințele privind emisiile combustibililor de referință A și B, astfel cum se specifică în anexa IX, fără reajustări ale alimentării cu combustibil între cele două încercări. Este permisă o funcționare de adaptare după schimbarea combustibilului. Funcționarea de adaptare constă în efectuarea unei precondiționări pentru următoarea încercare de emisie în conformitate cu respectivul ciclu de încercare. Pentru motoarele încercate cu NRSC, în cazul cărora ciclul de precondiționare nu este adecvat pentru ca alimentarea motorului să se autoadapteze, se poate efectua o funcționare de adaptare alternativă specificată de producător înainte de precondiționarea motorului.

2.3.4.1.   Raportul dintre rezultatele emisiilor, „r”, se determină pentru fiecare poluant după cum urmează:

2.4.   Cerințe pentru motoarele care funcționează cu o gamă limitată de combustibili

Un motor care funcționează cu o gamă limitată de combustibili trebuie să îndeplinească cerințele specificate la punctele 2.4.1-2.4.3.

2.4.1.   Pentru motoarele alimentate cu GNC și proiectate să funcționeze fie cu gama de gaze H, fie cu gama de gaze L

2.4.1.1.   Motorul prototip este supus încercării cu combustibilul de referință relevant, astfel cum este specificat în anexa IX, pentru gama corespunzătoare. Combustibilii sunt GR (combustibilul 1) și G23 (combustibilul 3) pentru gama de gaze H și G25 (combustibilul 2) și G23 (combustibilul 3) pentru gama de gaze L sau combustibilii echivalenți creați utilizând amestecuri de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum se specifică în apendicele 1 la anexa IX. Motorul prototip trebuie să îndeplinească cerințele prezentului regulament fără nicio reajustare a alimentării între cele două încercări. Este permisă o funcționare de adaptare după schimbarea combustibilului. Funcționarea de adaptare constă în efectuarea unei precondiționări pentru următoarea încercare de emisie în conformitate cu respectivul ciclu de încercare. Pentru motoarele încercate cu NRSC, în cazul cărora ciclul de precondiționare nu este adecvat pentru ca alimentarea motorului să se autoadapteze, se poate efectua o funcționare de adaptare alternativă specificată de producător înainte de precondiționarea motorului.

2.4.1.2.   Producătorul poate supune motorul încercării cu un al treilea combustibil în loc de G23 (combustibilul 3) în cazul în care factorul de adaptare λ (Sλ) se situează între 0,89 (respectiv gama inferioară a GR) și 1,19 (respectiv gama superioară a G25), de exemplu atunci când combustibilul 3 este un combustibil de uz comercial. Rezultatele acestei încercări pot fi utilizate ca bază pentru evaluarea conformității producției.

2.4.1.3.   Raportul dintre rezultatele emisiilor, „r”, se determină pentru fiecare poluant după cum urmează:

sau

și

2.4.1.4.   La livrarea către client, motorul poartă o etichetă în conformitate cu specificațiile din anexa III la Regulamentul (UE) 2016/1628, indicând gama de gaze pentru care motorul a primit omologare UE de tip.

2.4.2.   Pentru motoarele alimentate cu GPL și proiectate să funcționeze cu o compoziție de combustibil specifică

2.4.2.1.   Motorul prototip trebuie să îndeplinească cerințele în ceea ce privește emisiile pentru combustibilii de referință GR și G25 sau combustibilii echivalenți creați utilizând amestecuri de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum este specificat în apendicele 1 la anexa IX în cazul GNC, pentru combustibilii de referință GR și G20sau combustibilii echivalenți creați utilizând amestecuri de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum este specificat în apendicele 2 la anexa VI în cazul GNL, sau pentru combustibilii de referință A și B în cazul GPL, astfel cum este specificat în anexa IX. Între încercări, este permis reglajul fin al sistemului de alimentare. Reglajul fin constă în reetalonarea bazei de date de alimentare, fără modificări ale strategiei primare de control sau ale structurii primare a bazei de date. Dacă este necesar, este permisă înlocuirea componentelor care sunt legate în mod direct de debitul combustibilului, cum ar fi duzele de injecție.

2.4.2.2.   Pentru motoarele alimentate cu GNC, producătorul poate supune motorul încercării cu combustibilii de referință GR și G23 sau cu combustibilii de referință G25 și G23 sau cu combustibili echivalenți creați utilizând amestecuri de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum este specificat în apendicele 1 la anexa IX, caz în care omologarea UE de tip este valabilă numai pentru gama de gaze H sau, respectiv, gama de gaze L.

2.4.2.3.   La livrarea către client, motorul poartă o etichetă în conformitate cu specificațiile din anexa III la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656, indicând compoziția gamei de combustibili pentru care a fost etalonat motorul.

2.5.   Cerințe pentru un motor care funcționează cu un combustibil specific alimentat cu gaz natural lichefiat/biometan lichefiat (GNL)

Un motor care funcționează cu combustibilul specific gaz natural lichefiat/biometan lichefiat trebuie să îndeplinească cerințele specificate la punctele 2.5.1-2.5.2.

2.5.1.   Motor care funcționează cu un combustibil specific alimentat cu gaz natural lichefiat/biometan lichefiat (GNL)

2.5.1.1.   Motorul se etalonează pentru o compoziție specifică de GNL pentru care factorul de adaptare λ nu diferă cu mai mult de 3 % de factorul de adaptare λ al combustibilului G20 specificat în anexa IX, iar conținutul de etan nu depășește 1,5 %.

2.5.1.2.   Dacă nu sunt îndeplinite cerințele de la punctul 2.5.1.1, producătorul solicită omologarea pentru un motor care funcționează cu combustibil universal, în conformitate cu specificațiile de la punctul 2.1.3.2.

2.5.2.   Motor care funcționează cu un combustibil specific alimentat cu gaz natural lichefiat (GNL)

2.5.2.1.   Pentru o familie de motoare cu dublă alimentare, motoarele trebuie etalonate pentru o compoziție specifică de GNL pentru care factorul de adaptare λ nu diferă cu mai mult de 3 % față de factorul de adaptare λ al combustibilului G20 specificat în anexa IX și al cărui conținut de etan nu depășește 1,5 %; motorul prototip trebuie supus încercării utilizând numai combustibilul gazos de referință G20 sau combustibilul echivalent creat utilizând un amestec de gaze transportate prin gazoducte cu alte gaze, astfel cum se specifică în apendicele 1 la anexa IX.

2.6.   Omologarea UE de tip a unui membru al unei familii

2.6.1.   Cu excepția cazului menționat la punctul 2.6.2, omologarea UE de tip a unui motor prototip se extinde la întreaga familie, fără încercări suplimentare, pentru orice compoziție a combustibilului care se încadrează în gama pentru care a primit omologarea UE de tip motorul prototip (în cazul motoarelor descrise la punctul 2.5) sau în aceeași gamă de combustibili (în cazul motoarelor descrise la punctul 2.3 sau 2.4) pentru care a primit omologarea UE de tip motorul prototip.

2.6.2.   În cazul în care serviciul tehnic stabilește că, în ceea ce privește motorul prototip selectat, cererea depusă nu reprezintă în totalitate familia de motoare definită în anexa IX la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656, serviciul tehnic poate selecta și supune încercării un motor de încercare alternativ și, dacă este necesar, un motor de încercare de referință suplimentar.

2.7.   Cerințe suplimentare pentru motoarele cu dublă alimentare

Pentru a primi o omologare UE de tip pentru un tip de motor sau o familie de motoare cu dublă alimentare, producătorul:

(a)	efectuează încercările în conformitate cu tabelul 1.3 din apendicele 1;

(b)	în plus față de cerințele din secțiunea 2, demonstrează că motoarele cu dublă alimentare sunt supuse încercărilor și îndeplinesc cerințele prevăzute în anexa VIII.

---

(1)  Directiva 98/70/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 1998 privind calitatea benzinei și a motorinei și de modificare a Directivei 93/12/CEE a Consiliului (JO L 350, 28.12.1998, p. 58).

(2)  Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656 al Comisiei din 19 decembrie 2016 de stabilire a cerințelor administrative referitoare la limitele emisiilor și omologarea de tip a motoarelor cu ardere internă pentru utilaje mobile fără destinație rutieră, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/1628 al Parlamentului European și al Consiliului (a se vedea pagina 364 din prezentul Jurnal Oficial).

(3)  Regulamentul delegat (UE) 2017/655 al Comisiei din 19 decembrie 2016 de completare a Regulamentului (UE) 2016/1628 al Parlamentului European și al Consiliului cu privire la monitorizarea emisiilor de poluanți gazoși provenind de la motoarele cu ardere internă în circulație instalate pe echipamentele mobile fără destinație rutieră (a se vedea pagina 334 din prezentul Jurnal Oficial).

ANEXA II

Dispoziții cu privire la conformitatea producției

1.   Definiții

În sensul prezentei anexe, se aplică următoarele definiții:

1.1.	„sistem de management al calității” înseamnă un set de elemente aflate în corelație sau interacțiune între ele utilizate de organizații pentru a coordona și a controla modul de punere în aplicare a politicilor privind calitatea și modul de atingere a obiectivelor de calitate;

1.2.	„audit” înseamnă un proces de colectare de probe folosit pentru a evalua cât de bine sunt aplicate criteriile de audit; acesta trebuie să fie obiectiv, imparțial și independent, iar procesul de audit trebuie să fie sistematic și documentat;

1.3.	„măsuri corective” înseamnă un proces de soluționare a problemelor cu pași ulteriori pentru îndepărtarea cauzelor neconformităților sau a situațiilor nedorite, proiectat astfel încât să prevină repetarea acestora.

2.   Obiectiv

2.1.   Conformitatea sistemului de producție vizează asigurarea conformității fiecărui motor cu cerințele privind specificațiile, performanța și marcajul tipului de motor sau ale familiei de motoare omologate.

2.2.   Procedurile includ, în mod inseparabil, evaluarea sistemelor de management al calității, denumită „evaluare inițială” și prezentată în secțiunea 3, și verificarea și controalele legate de producție, denumite în continuare „dispoziții privind conformitatea produselor” și prezentate în secțiunea 4.

3.   Evaluarea inițială

3.1.   Înainte de acordarea omologării UE de tip, autoritatea de omologare verifică existența unor dispoziții și proceduri satisfăcătoare instituite de producător în scopul de a asigura un control eficace, astfel încât, pe durata producției, motoarele să fie conforme cu tipul de motor sau cu familia de motoare omologată.

3.2.   La evaluarea inițială se aplică orientările privind calitatea și/sau auditarea sistemelor de management de mediu prevăzute în standardul EN ISO 19011:2011.

3.3.   Autoritatea de omologare trebuie să fie satisfăcută de evaluarea inițială și de dispozițiile privind conformitatea produselor din secțiunea 4, ținând seama, în funcție de necesități, de una dintre dispozițiile menționate la punctele 3.3.1-3.3.3 sau de o combinație a tuturor ori a unor părți ale acestor dispoziții, după caz.

3.3.1.   Evaluarea inițială și/sau verificarea dispozițiilor privind conformitatea produselor se efectuează de către autoritatea de omologare care acordă omologarea sau de către organismul desemnat în acest scop de autoritatea de omologare.

3.3.1.1.   Pentru a stabili domeniul de aplicare a evaluării inițiale, autoritatea de omologare poate lua în considerare informațiile disponibile cu privire la certificarea producătorului care nu a fost acceptată în temeiul punctului 3.3.3.

3.3.2.   Evaluarea inițială și verificarea dispozițiilor privind conformitatea produselor pot fi efectuate, de asemenea, de autoritatea de omologare a altui stat membru sau de organismul desemnat în acest scop de autoritatea de omologare.

3.3.2.1.   În acest caz, autoritatea de omologare a celuilalt stat membru pregătește o declarație de conformitate în care evidențiază domeniile și instalațiile de producție verificate și relevante pentru motoarele supuse omologării UE de tip.

3.3.2.2.   La primirea unei cereri de furnizare a unei declarații de conformitate din partea autorității de omologare a unui stat membru care acordă omologarea UE de tip, autoritatea de omologare a altui stat membru trimite imediat declarația de conformitate sau informează că nu poate furniza o astfel de declarație.

3.3.2.3.   Declarația de conformitate cuprinde cel puțin următoarele elemente:

3.3.2.3.1.

grupul sau societatea (de exemplu, producție XYZ);

3.3.2.3.2.

organizația specifică (de exemplu, divizia europeană);

3.3.2.3.3.

uzinele/locurile de producție [de exemplu, uzina de motoare 1 (Regatul Unit) – uzina de motoare 2 (Germania)];

3.3.2.3.4.

tipurile de motoare/familiile de motoare incluse;

3.3.2.3.5.

domeniile evaluate (de exemplu, asamblare motoare, încercarea motoarelor, producția posttratare);

3.3.2.3.6.

documentele examinate (de exemplu, manualul și procedurile de calitate ale societății și ale locului de producție);

3.3.2.3.7.

data evaluării (de exemplu, audit efectuat în perioada 18-30 mai 2013);

3.3.2.3.8.

data vizitei de monitorizare planificate (de exemplu, octombrie 2014).

3.3.3.   Autoritatea de omologare acceptă certificarea corespunzătoare a producătorului în raport cu standardul armonizat EN ISO 9001:2008 sau cu un standard echivalent armonizat, conform căreia sunt respectate cerințele evaluării inițiale precizate la punctul 3.3. Producătorul furnizează detalii privind certificarea și își asumă obligația de a informa autoritatea de omologare cu privire la orice modificare referitoare la valabilitatea sau la obiectul certificării.

4.   Dispoziții privind conformitatea produselor

4.1.   Fiecare motor omologat în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/1628, cu prezentul regulament delegat, cu Regulamentul delegat (UE) 2017/655 și cu Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656 este fabricat astfel încât să fie conform cu tipul de motoare sau cu familia de motoare omologate prin îndeplinirea cerințelor din prezenta anexă, din Regulamentul (UE) 2016/1628 și din actele delegate și de punere în aplicare ale Comisiei adoptate menționate mai sus.

4.2.   Înainte de acordarea unei omologări UE de tip în temeiul Regulamentului (UE) 2016/1628 și al actelor delegate și de punere în aplicare adoptate în temeiul regulamentului respectiv, autoritatea de omologare verifică existența unor dispoziții și a unor planuri de control documentate adecvate, care trebuie convenite împreună cu producătorul pentru fiecare omologare, în vederea efectuării, la anumite intervale, a încercărilor sau verificărilor conexe necesare pentru a confirma continuitatea conformității cu tipul de motor sau cu familia de motoare omologată, incluzând, după caz, încercările specificate în Regulamentul (UE) 2016/1628 și în actele delegate și de punere în aplicare adoptate în temeiul regulamentului respectiv.

4.3.   Titularul omologării UE de tip:

4.3.1.

asigură existența și aplicarea procedurilor pentru controlul efectiv al conformității motoarelor cu tipul de motor sau cu familia de motoare omologată;

4.3.2.

are acces la echipamentul de încercare sau la alte echipamente corespunzătoare necesare pentru verificarea conformității cu fiecare tip de motor sau familie de motoare omologată;

4.3.3.

asigură înregistrarea datelor privind rezultatele încercărilor și verificărilor, precum și disponibilitatea documentelor anexate pentru o perioadă de până la 10 ani, care se stabilește de comun acord cu autoritățile de omologare;

4.3.4.

pentru categoriile de motoare NRSh și NRS, cu excepția NRS-v-2b și NRS-v-3, asigură, pentru fiecare tip de motor, efectuarea cel puțin a încercărilor și verificărilor prevăzute de Regulamentul (UE) 2016/1628 și de actele delegate și actele de punere în aplicare a acestuia. Pentru alte categorii, pot fi convenite încercări la nivel de componente sau de ansamblu de componente, cu criterii adecvate, între producător și autoritatea de omologare;

4.3.5.

analizează rezultatele fiecărui tip de încercare sau verificare pentru a verifica și a asigura stabilitatea caracteristicilor produsului, cu tolerarea variațiilor admise în cadrul producției industriale;

4.3.6.

garantează efectuarea unor noi eșantionări și încercări sau a unui nou control pentru orice ansamblu de eșantioane sau elemente de încercare care pune în evidență o neconformitate în urma încercării respective.

4.4.   În cazul în care rezultatele auditului sau ale controalelor suplimentare menționate la punctul 4.3.6 sunt considerate nesatisfăcătoare în opinia autorității de omologare, producătorul se asigură de restabilirea, în cel mai scurt timp posibil, a conformității producției, prin acțiuni corective considerate satisfăcătoare de către autoritatea de omologare.

5.   Măsuri privind verificarea continuă

5.1.   Autoritatea care a acordat omologarea UE de tip poate oricând să verifice metodele de control al conformității producției aplicate în fiecare unitate de producție, prin audituri periodice. În acest scop, producătorul permite accesul la punctele de producție, de inspecție, de încercare, de depozitare și de distribuție și furnizează toate informațiile necesare legate de documentațiile și de evidențele sistemului de management al calității.

5.1.1.   Abordarea normală pentru astfel de audituri periodice constă în monitorizarea eficacității continue a procedurilor prevăzute în secțiunile 3 și 4 (evaluarea inițială și dispozițiile privind conformitatea produselor).

5.1.1.1.   Activitățile de supraveghere desfășurate de serviciile tehnice (desemnate sau recunoscute în condițiile precizate la punctul 3.3.3) sunt recunoscute ca satisfăcând cerințele de la punctul 5.1.1 privind procedurile stabilite la evaluarea inițială.

5.1.1.2.   Frecvența minimă a verificărilor (altele decât cele menționate la punctul 5.1.1.1) pentru a asigura revizuirea controalelor relevante ale conformității producției aplicate în conformitate cu secțiunile 3 și 4 la intervale de timp compatibile cu climatul de încredere instituit de autoritatea de omologare este de cel puțin o dată la doi ani. Cu toate acestea, se efectuează verificări suplimentare de către autoritatea de omologare în funcție de producția anuală, de rezultatele evaluărilor anterioare, de necesitatea de a monitoriza măsurile corective și la cererea unei alte autorități de omologare sau a oricărei autorități de supraveghere a pieței.

5.2.   La fiecare revizuire, se pun la dispoziția inspectorului evidențele privind încercările și verificările și arhivele privind producția, în special evidențele privind încercările și verificările care au fost documentate conform punctului 4.2.

5.3.   Inspectorul poate selecta eșantioane aleatorii spre încercare în laboratorul producătorului sau în cadrul instalațiilor serviciilor tehnice, caz în care se vor efectua numai încercări fizice. Numărul minim de eșantioane poate fi stabilit în conformitate cu rezultatele verificării proprii a producătorului.

5.4.   Atunci când nivelul de control pare a fi nesatisfăcător sau atunci când pare necesară verificarea valabilității încercărilor efectuate în temeiul punctului 5.2 sau la cererea unei alte autorități de omologare sau autorități de supraveghere a pieței, inspectorul selectează eșantioane care se supun încercării în laboratorul producătorului sau se trimit serviciilor tehnice spre a fi supuse încercărilor fizice conform cerințelor prevăzute în secțiunea 6, în Regulamentul (UE) 2016/1628 și în actele delegate și actele de punere în aplicare adoptate în temeiul respectivului regulament.

5.5.   În cazul în care autoritatea de omologare, în timpul unei inspecții sau al unei revizii de monitorizare, sau autoritatea de omologare a unui alt stat membru, în conformitate cu articolul 39 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2016/1628, constată că rezultatele sunt nesatisfăcătoare, autoritatea de omologare se asigură că sunt luate toate măsurile necesare pentru restabilirea conformității producției în cel mai scurt timp posibil.

6.   Cerințe privind încercarea de conformitate a producției în cazul unor niveluri nesatisfăcătoare de control al conformității produselor conform punctului 5.4

6.1.   În cazul unor niveluri nesatisfăcătoare de control al conformității produselor, astfel cum se menționează la punctul 5.4 sau 5.5, conformitatea producției se verifică prin încercarea privind emisiile, pe baza descrierii din certificatele de omologare UE de tip prevăzute în anexa IV la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656.

6.2.   Cu excepția cazului în care se prevede altfel la punctul 6.3, se aplică următoarea procedură:

6.2.1.   Se selectează în mod aleatoriu, pentru inspecție, trei motoare și, după caz, trei sisteme de posttratare din producția de serie a tipului de motoare în cauză. Se selectează motoare suplimentare în cazul în care este necesar pentru a ajunge la o decizie de acceptare sau de respingere. Pentru a ajunge la o decizie de acceptare, este necesară încercarea unui număr de minim de patru motoare.

6.2.2.   După selectarea motoarelor de către inspector, producătorul nu efectuează nicio ajustare la motoarele selectate.

6.2.3.   Motoarele se supun încercării privind emisiile în conformitate cu cerințele din anexa VI sau, în cazul motoarelor cu dublă alimentare, în conformitate cu apendicele 2 la anexa VIII, precum și ciclurilor de încercare relevante pentru tipul motorului, în conformitate cu anexa XVII.

6.2.4.   Valorile-limită sunt cele stabilite în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628. În cazul în care un motor cu posttratare regenerează rar, astfel cum se prevede la punctul 6.6.2 din anexa VI, fiecare rezultat al emisiei de gaze sau de particule poluante este ajustat cu factorul aplicabil tipului de motor. În toate cazurile, fiecare rezultat al emisiei de gaze sau de particule poluante este ajustat prin aplicarea factorilor de deteriorare (FD) adecvați pentru tipul de motor respectiv, astfel cum se determină în conformitate cu anexa III.

6.2.5.   Încercările se efectuează pe motoare produse recent.

6.2.5.1.   La cererea producătorului, încercările se pot efectua pe motoare care au fost rodate, fie până la 2 % din perioada de durabilitate a caracteristicilor emisiilor, fie, dacă această perioadă este mai scurtă, timp de 125 de ore. În acest caz, procedura de rodaj este efectuată de către producător, care se obligă să nu aducă nicio modificare motoarelor respective. În cazul în care producătorul a specificat o procedură de rodaj la punctul 3.3 din fișa de informații, astfel cum se prevede în anexa I la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656, rodajul se efectuează utilizând procedura respectivă.

6.2.6.   Pe baza unor încercări ale motorului prin eșantionare, astfel cum se prevede în apendicele 1, producția de serie a motoarelor în cauză se consideră conformă cu tipul omologat în cazul în care se ajunge la o decizie de acceptare pentru toți poluanții și, respectiv, se consideră neconformă cu tipul omologat în cazul în care se adoptă o decizie de respingere pentru unul dintre poluanți, în conformitate cu criteriile de încercare stabilite în apendicele 1 și astfel cum se prezintă în figura 2.1.

6.2.7.   În cazul în care a fost luată o decizie de acceptare pentru unul dintre poluanți, decizia nu poate fi modificată ca urmare a rezultatului unor încercării suplimentare efectuate în scopul luării unei decizii pentru ceilalți poluanți.

În cazul în care nu toți poluanții au primit o decizie de acceptare și dacă nu se ajunge la nicio decizie de respingere pentru unul dintre poluanți, se efectuează o încercare cu un alt motor.

6.2.8.   În cazul în care nu se ajunge la nicio decizie, producătorul poate hotărî, în orice moment, încetarea încercării. În acest caz, se înregistrează o decizie de respingere.

6.3.   Prin derogare de la dispozițiile de la punctul 6.2.1, în cazul tipurilor de motoare cu un volum de vânzări în UE de mai puțin de 100 de unități pe an, se aplică următoarea procedură:

6.3.1.

Se selectează în mod aleatoriu, pentru inspecție, un motor și, după caz, un sistem de posttratare din producția de serie a tipului de motoare în cauză.

6.3.2.

În cazul în care motorul îndeplinește cerințele menționate la punctul 6.2.4, se adoptă o decizie de acceptare și nu mai sunt necesare încercări suplimentare.

6.3.3.

În cazul în care încercarea nu satisface cerințele menționate la punctul 6.2.4, se urmează procedura menționată la punctele 6.2.6-6.2.9.

6.4.   Toate aceste încercări pot fi efectuate cu combustibili de uz comercial. Cu toate acestea, la cererea producătorului, se utilizează combustibilii de referință descriși în anexa IX. Acest lucru implică încercări, astfel cum este descris în apendicele 1 la anexa I, cu cel puțin doi dintre combustibilii de referință pentru fiecare motor alimentat cu combustibil gazos, cu excepția unui motor alimentat cu combustibil gazos cu o omologare UE de tip pentru combustibili specifici, în cazul căruia este necesară o încercare cu un singur combustibil de referință. În cazul în care este utilizat mai mult de un combustibil gazos de referință, rezultatele trebuie să demonstreze că motorul respectă valorile-limită pentru fiecare combustibil.

6.5.   Neconformitatea motoarelor care funcționează cu combustibili gazoși

În cazul unui litigiu privind conformitatea motoarelor alimentate cu combustibil gazos, inclusiv a motoarelor cu dublă alimentare, atunci când se utilizează un combustibil de uz comercial, încercările se efectuează cu fiecare combustibil de referință cu care a fost supus încercării motorul prototip și, la solicitarea producătorului, cu eventualul combustibil 3 suplimentar, astfel cum este specificat la punctele 2.3.1.1.1, 2.3.2.1 și 2.4.1.2 din anexa I, cu care este posibil să fi fost supus încercării motorul prototip. După caz, rezultatul se convertește printr-un calcul, cu aplicarea factorilor relevanți „r”, „r a” sau „r b”, astfel cum se descrie la punctele 2.3.3, 2.3.4.1 și 2.4.1.3 din anexa I. În cazul în care r, r a sau r b sunt subunitare, nu se face nicio corecție. Rezultatele măsurate și, după caz, rezultatele calculate trebuie să demonstreze că motorul respectă valorile-limită în cazul tuturor combustibililor relevanți (de exemplu, combustibilii 1, 2 și, după caz, combustibilul 3 în cazul motoarelor cu gaz natural/biometan și combustibilii A și B în cazul motoarelor cu GPL).

Figura 2.1

Schema logică a încercării privind conformitatea producției

ANEXA III

Metodologia de adaptare a rezultatelor încercărilor de laborator privind emisiile pentru includerea factorilor de deteriorare

1.   Definiții

În sensul prezentei anexe, se aplică următoarele definiții:

1.1.	„ciclu de anduranță” înseamnă operarea (viteză, sarcină, putere) unui echipament mobil fără destinație rutieră sau a unui motor efectuată pe parcursul perioadei de acumulare de ore de funcționare;

1.2.

„componente critice legate de emisii” înseamnă sistemul de posttratare a gazelor de evacuare, unitatea de control electronic al motorului și senzorii și elementele de acționare aferente, precum și sistemul de recirculare a gazelor de evacuare (EGR), inclusiv toate filtrele, sistemele de răcire, supapele de control și conductele aferente;

1.3.	„operațiuni critice de întreținere legate de emisii” înseamnă operațiunile de întreținere care trebuie efectuate asupra componentelor critice legate de emisii ale motorului;

1.4.	„operațiuni de întreținere legate de emisii” înseamnă operațiunile de întreținere care afectează în mod substanțial emisiile sau care este probabil să afecteze performanța în materie de emisii a echipamentului mobil fără destinație rutieră sau a motorului în timpul funcționării normale;

1.5.	„familia de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare” înseamnă o grupare a motoarelor de către producător care respectă definiția unei familii de motoare, dar care, în plus, sunt grupate într-o familie de familii de motoare care utilizează sisteme similare de posttratare a gazelor de evacuare;

1.6.

„operațiuni de întreținere care nu sunt legate de emisii” înseamnă operațiunile de întreținere care nu afectează în mod substanțial emisiile sau care nu au un efect de durată asupra deteriorării performanței în materie de emisii a echipamentului mobil fără destinație rutieră sau a motorului în timpul funcționării normale după efectuarea operațiunilor de întreținere;

1.7.	„program de acumulare de ore de funcționare” înseamnă ciclul de anduranță și perioada de acumulare de ore de funcționare în vederea determinării factorilor de deteriorare pentru familia de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare.

2.   Generalități

2.1.   Prezenta anexă prezintă în detaliu procedurile de selectare a motoarelor care urmează să fie încercate în cadrul unui program de acumulare de ore de funcționare în scopul determinării factorilor de deteriorare pentru omologarea UE de tip a tipului de motor sau a familiei de motoare și pentru evaluarea conformității producției. Factorii de deteriorare se aplică emisiilor măsurate în conformitate cu anexa VI și se calculează în conformitate cu anexa VII, utilizând procedura prevăzută la punctul 3.2.7 sau, respectiv, la punctul 4.3.

2.2.   Nu este necesar ca autoritatea de omologare să asiste la încercările de acumulare de ore de funcționare sau la încercările privind emisiile efectuate în vederea determinării deteriorării.

2.3.   Prezenta anexă descrie în detaliu, de asemenea, operațiunile de întreținere, legate sau nu de emisii, care ar trebui să fie sau care pot fi efectuate pentru motoarele care fac obiectul unui program de acumulare de ore de funcționare. Astfel de operațiuni de întreținere trebuie să fie conforme cu întreținerea efectuată pentru motoarele aflate în exploatare și să fie comunicate utilizatorilor finali ai motoarelor noi.

3.   Categoriile de motoare NRE, NRG, IWP, IWA, RLL, RLR, SMB, ATS și subcategoriile NRS-v-2b și NRS-v-3

3.1.   Selectarea motoarelor pentru stabilirea factorilor de deteriorare în cursul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor

3.1.1.   Motoarele se selectează din cadrul familiei de motoare definite în secțiunea 2 din anexa IX la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656 privind cerințele administrative în vederea stabilirii factorilor de deteriorare în cursul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor.

3.1.2.   Motoarele aparținând unor familii de motoare diferite pot fi combinate în continuare în familii pe baza tipului de sistem de posttratare a gazelor de evacuare utilizat. Pentru a include motoare cu o configurație diferită a cilindrilor, dar având specificații tehnice similare și o instalare similară a sistemelor de posttratare a gazelor de evacuare în aceeași familie de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare, producătorul furnizează autorității de omologare date care demonstrează că performanța legată de reducerea emisiilor în cazul motoarelor respective este similară.

3.1.3.   Producătorul de motoare selectează un motor care reprezintă familia de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare, în conformitate cu punctul 3.1.2, pentru încercarea în cadrul unui program de acumulare de ore de funcționare precum cel menționat la punctul 3.2.2 și raportează acest lucru autorității de omologare înainte de începerea oricăror încercări.

3.1.4.   În cazul în care autoritatea de omologare decide că, pentru cazul cel mai defavorabil, emisiile pentru familia de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare pot fi mai bine reprezentate de un alt motor de încercare, motorul supus încercării se selectează împreună de către autoritatea de omologare și producătorul de motoare.

3.2.   Determinarea factorilor de deteriorare în cursul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor

3.2.1.   Generalități

Factorii de deteriorare aplicabili unei familii de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare se stabilesc utilizând motoarele selectate pe baza unei proceduri de acumulare de ore de funcționare care include încercări periodice în vederea determinării emisiilor de gaze și de particule prin fiecare ciclu de încercare aplicabil categoriei de motoare, astfel cum se prevede în anexa IV la Regulamentul (UE) 2016/1628. În cazul ciclurilor de încercare în regim tranzitoriu pentru motoare din categoria NRE pentru echipamente mobile fără destinație rutieră („NRTC”), se utilizează numai rezultatele unei încercări NRTC efectuate cu pornire la cald („NRTC cu pornire la cald”).

3.2.1.1.   La cererea producătorului, autoritatea de omologare poate permite utilizarea factorilor de deteriorare care au fost stabiliți prin utilizarea unor proceduri alternative celor menționate la punctele 3.2.2-3.2.5. În acest caz, producătorul trebuie să furnizeze dovezi, acceptate de autoritatea de omologare, conform cărora procedurile alternative utilizate nu sunt mai puțin stricte decât cele prevăzute la punctele 3.2.2-3.2.5.

3.2.2.   Programul de acumulare de ore de funcționare

Programele de acumulare de ore de funcționare se pot desfășura, la alegerea producătorului, prin operarea unui echipament mobil fără destinație rutieră echipat cu motorul selectat în cadrul unui program de acumulare „în exploatare” sau prin operarea motorului selectat în cadrul unui program de acumulare „pe standul de încercare pentru măsurarea puterii”. Nu este necesar ca producătorul să utilizeze un combustibil de referință pentru acumularea de ore de funcționare între punctele de încercare pentru măsurarea emisiei.

3.2.2.1.   Acumularea în exploatare și pe standul de încercare pentru măsurarea puterii

3.2.2.1.1.   Producătorul determină forma și durata programului de acumulare de ore de funcționare și ciclul de anduranță pentru motoare în concordanță cu un bun raționament tehnic.

3.2.2.1.2.   Producătorul determină punctele de încercare în care vor fi măsurate emisiile de gaze și de particule în timpul ciclurilor aplicabile, după cum urmează:

3.2.2.1.2.1.

La efectuarea unui program de acumulare de ore de funcționare mai scurt decât perioada de durabilitate a caracteristicilor emisiilor în conformitate cu punctul 3.2.2.1.7, numărul minim de puncte de încercare este de trei, unul la început, unul aproximativ la mijloc și unul la sfârșitul programului de acumulare de ore de funcționare.

3.2.2.1.2.2.

La completarea unui program de acumulare de ore de funcționare până la sfârșitul perioadei de durabilitate a emisiilor, numărul minim de puncte de încercare este de două, unul la începutul și unul la sfârșitul programului de acumulare de ore de funcționare.

3.2.2.1.2.3.

Producătorul poate efectua încercări, în mod suplimentar, la puncte intermediare la intervale egale.

3.2.2.1.3.   Valorile emisiilor în punctele de la începutul și, respectiv, de la sfârșitul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor, fie calculate în conformitate cu punctul 3.2.5.1, fie măsurate direct în conformitate cu punctul 3.2.2.1.2.2, trebuie să se încadreze în valorile-limită aplicabile familiei de motoare. Cu toate acestea, emisiile individuale de la punctele de încercare intermediare pot depăși valorile-limită respective.

3.2.2.1.4.   În cazul categoriilor sau subcategoriilor de motoare pentru care se aplică NRTC ori pentru categoria sau subcategoriile de motoare NRS pentru care se aplică un ciclu de încercare în regim tranzitoriu pentru motoare mari cu aprindere prin scânteie pentru echipamentele mobile fără destinație rutieră („LSI-NRTC”), producătorul poate solicita acordul autorității de omologare pentru efectuarea unui singur ciclu de încercare (fie ciclul NRTC sau LSI-NRSC la cald, după caz, fie ciclul NRSC) în fiecare punct de încercare, celălalt ciclu de încercare efectuându-se numai la începutul și la sfârșitul programului de acumulare de ore de funcționare.

3.2.2.1.5.   În cazul categoriilor sau subcategoriilor de motoare pentru care nu este prevăzut un ciclu în regim tranzitoriu pentru echipamente mobile fără destinație rutieră aplicabil în anexa IV la Regulamentul (UE) 2016/1628, se efectuează numai NRSC la fiecare punct de încercare.

3.2.2.1.6.   Programele de acumulare de ore de funcționare pot fi diferite pentru familii diferite de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare.

3.2.2.1.7.   Programele de acumulare de ore de funcționare pot fi mai scurte decât perioada de durabilitate a caracteristicilor emisiilor, dar nu trebuie să fie mai scurte decât echivalentul a cel puțin un sfert din perioada relevantă de durabilitate a caracteristicilor emisiilor menționată în anexa V la Regulamentul (UE) 2016/1628.

3.2.2.1.8.   Este permisă uzura accelerată prin ajustarea programului de acumulare de ore de funcționare pe baza consumului de combustibil. Ajustarea se bazează pe raportul dintre consumul tipic de combustibil în timpul funcționării și consumul de combustibil din ciclul de anduranță, însă consumul de combustibil din ciclul de anduranță nu trebuie să îl depășească pe primul cu mai mult de 30 %.

3.2.2.1.9.   Cu acordul autorității de omologare, producătorul poate folosi metode alternative de uzură accelerată.

3.2.2.1.10.   Programul de acumulare de ore de funcționare trebuie descris în detaliu în cererea de omologare UE de tip și trebuie comunicat autorității de omologare înainte de începerea oricărei încercări.

3.2.2.2.   În cazul în care autoritatea de omologare decide că este necesară efectuarea unor măsurători suplimentare între punctele selectate de producător, aceasta informează producătorul în acest sens. Programul de acumulare de ore de funcționare revizuit este pregătit de producător și este aprobat de autoritatea de omologare.

3.2.3.   Încercarea motorului

3.2.3.1.   Stabilizarea motorului

3.2.3.1.1.   Pentru fiecare familie de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare, producătorul determină numărul de ore de funcționare a echipamentului mobil fără destinație rutieră sau a motorului după care s-a stabilizat sistemul de posttratare. La cererea autorității de omologare, producătorul pune la dispoziție datele și analizele utilizate pentru efectuarea acestei determinări. Ca opțiune alternativă, producătorul poate să țină în funcțiune motorul sau echipamentul mobil fără destinație rutieră între 60 și 125 de ore sau o perioadă de timp echivalentă din ciclul de anduranță, pentru a stabiliza sistemul de posttratare.

3.2.3.1.2.   Finalul perioadei de stabilizare determinate la punctul 3.2.3.1.1 se consideră începutul programului de acumulare de ore de funcționare.

3.2.3.2.   Încercarea de acumulare de ore de funcționare

3.2.3.2.1.   După stabilizare, motorul funcționează în conformitate cu programul de acumulare de ore de funcționare selectat de producător, astfel cum se descrie la punctul 3.2.2. La intervale periodice în timpul programului de acumulare de ore de funcționare determinat de producător și, după caz, decis de autoritatea de omologare în conformitate cu punctul 3.2.2.2, motorul este supus încercării privind emisiile de gaze și de particule în timpul NRTC și NRSC cu pornire la cald sau a LSI-NRTC și NRSC aplicabile categoriei de motoare, în conformitate cu anexa IV la Regulamentul (UE) 2016/1628.

Producătorul poate alege să măsoare emisiile de poluanți înregistrate înaintea oricărui sistem de posttratare a gazelor de evacuare separat de emisiile de poluanți înregistrate după orice sistem de posttratare a gazelor de evacuare.

În conformitate cu punctul 3.2.2.1.4, în cazul în care s-a convenit efectuarea unui singur ciclu de încercare (NRTC, LSI-NRTC sau NRSC cu pornire la cald) în fiecare punct de încercare, celălalt ciclu de încercare (NRTC, LSI-NRTC sau NRSC cu pornire la cald) se efectuează la începutul și la sfârșitul programului de acumulare de ore de funcționare.

În conformitate cu punctul 3.2.2.1.5, în cazul categoriilor sau subcategoriilor de motoare pentru care nu este prevăzut un ciclu în regim tranzitoriu pentru echipamente mobile fără destinație rutieră aplicabil în anexa IV la Regulamentul (UE) 2016/1628, se efectuează numai NRSC la fiecare punct de încercare.

3.2.3.2.2.   În timpul programului de acumulare de ore de funcționare, se realizează întreținerea motorului în conformitate cu punctul 3.4.

3.2.3.2.3.   În timpul programului de acumulare de ore de funcționare, se pot efectua și operațiuni neprogramate de întreținere a motorului sau a echipamentului mobil fără destinație rutieră, de exemplu în cazul în care sistemul normal de diagnostic al producătorului a detectat o problemă care i-ar indica operatorului echipamentului mobil fără destinație rutieră apariția unei defecțiuni.

3.2.4.   Raportare

3.2.4.1.   Rezultatele tuturor încercărilor privind emisiile (NRTC, LSI-NRTC și NRSC cu pornire la cald) efectuate în timpul programului de acumulare de ore de funcționare se pun la dispoziția autorității de omologare. În cazul în care o încercare privind emisiile este anulată, producătorul furnizează motivele pentru care încercarea a fost anulată. Într-un astfel de caz, trebuie efectuată o altă serie de încercări în cursul următoarelor 100 de ore de funcționare acumulate.

3.2.4.2.   Producătorul păstrează înregistrări ale tuturor informațiilor legate de toate încercările privind emisiile și operațiunile de întreținere a motorului efectuate în timpul programului de acumulare de ore de funcționare. Informațiile respective se pun la dispoziția autorității de omologare împreună cu rezultatele încercărilor privind emisiile efectuate în cadrul programului de acumulare de ore de funcționare.

3.2.5.   Determinarea factorilor de deteriorare

3.2.5.1.   La efectuarea unui program de acumulare de ore de funcționare în conformitate cu punctul 3.2.2.1.2.1 sau cu punctul 3.2.2.1.2.3, pentru fiecare poluant măsurat în timpul NRTC, LSI-NRTC și NRSC cu pornire la cald în fiecare punct de încercare din timpul programului de acumulare de ore de funcționare, se efectuează o analiză de regresie liniară pentru „cea mai bună ajustare” pe baza tuturor rezultatelor încercărilor. Rezultatul fiecărei încercări pentru fiecare poluant se exprimă cu același număr de zecimale ca valorile-limită pentru poluantul respectiv, astfel cum se aplică în cadrul familiei de motoare, plus o zecimală suplimentară.

În conformitate cu punctul 3.2.2.1.4 sau cu punctul 3.2.2.1.5, în cazul în care s-a efectuat un singur ciclu de încercare (NRTC cu pornire la cald, LSI-NRTC sau NRSC) în fiecare punct de încercare, analiza de regresie trebuie efectuată numai pe baza rezultatelor încercării din ciclul de încercare efectuat în fiecare punct.

Producătorul poate solicita acordul prealabil al autorității de omologare pentru o regresie neliniară.

3.2.5.2.   Valorile emisiilor pentru fiecare poluant, la începutul programului de acumulare de ore de funcționare și la sfârșitul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor aplicabile în cazul motorului supus încercării sunt:

(a)	fie determinate prin extrapolarea ecuației de regresie de la punctul 3.2.5.1, atunci când se efectuează un program de acumulare de ore de funcționare în conformitate cu punctul 3.2.2.1.2.1 sau cu punctul 3.2.2.1.2.3; fie

(b)	măsurate în mod direct atunci când se efectuează un program de acumulare de ore de funcționare în conformitate cu punctul 3.2.2.1.2.2.

În cazul în care, pentru familii de motoare din cadrul aceleiași familii de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare, se utilizează valori ale emisiilor, dar cu perioade de durabilitate a caracteristicilor emisiilor diferite, valorile emisiilor la sfârșitul perioadei de durabilitate se recalculează pentru fiecare perioadă de durabilitate a caracteristicilor emisiilor prin extrapolarea sau interpolarea ecuației de regresie determinate la punctul 3.2.5.1.

3.2.5.3.   Factorul de deteriorare (FD) pentru fiecare poluant se definește ca fiind raportul dintre valorile emisiilor aplicate la sfârșitul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor și, respectiv, la începutul programului de acumulare de ore de funcționare (factor de deteriorare multiplicativ).

Producătorul poate solicita acordul prealabil al autorității de omologare pentru aplicarea unui FD aditiv pentru fiecare poluant. Factorul de deteriorare aditiv este definit ca fiind diferența dintre valorile calculate ale emisiilor la sfârșitul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor și cele calculate la începutul programului de acumulare de ore de funcționare.

În figura 3.1, este prezentat un exemplu de determinare a FD prin utilizarea regresiei liniare pentru emisiile de NOx.

Nu se acceptă amestecarea FD multiplicativi cu cei aditivi în cadrul aceluiași set de poluanți.

În cazul în care calculul are ca rezultat o valoare sub 1,00 pentru un FD multiplicativ sau sub 0,00 pentru un FD aditiv, atunci factorul de deteriorare este 1,0 sau, respectiv, 0,00.

În conformitate cu punctul 3.24.2.1.4, în cazul în care s-a convenit efectuarea unui singur ciclu de încercare (NRTC, LSI-NRTC sau NRSC cu pornire la cald) în fiecare punct de încercare, iar celălalt ciclu de încercare (NRTC, LSI-NRTC sau NRSC cu pornire la cald) s-a efectuat numai la începutul și la sfârșitul programului de acumulare de ore de funcționare, factorul de deteriorare calculat pentru ciclul de încercare care a fost efectuat în fiecare punct de încercare se aplică, de asemenea, pentru celălalt ciclu de încercare.

Figura 3.1

Exemplu de determinare a FD

3.2.6.   Factori de deteriorare atribuiți

3.2.6.1.   Ca alternativă la utilizarea unui program de acumulare de ore de funcționare pentru determinarea FD, producătorii de motoare pot alege să utilizeze FD multiplicativi atribuiți, astfel cum sunt furnizați în tabelul 3.1:

Tabelul 3.1

Factori de deteriorare atribuiți

Ciclu de încercare	CO	HC	NOx	PM	PN
NRTC și LSI-NRTC	1,3	1,3	1,15	1,05	1,0
NRSC	1,3	1,3	1,15	1,05	1,0

Nu se furnizează FD aditivi atribuiți. FD multiplicativi atribuiți nu pot fi transformați în FD aditivi.

Este permisă utilizarea, pentru PN, fie a unui FD aditiv de 0,0, fie a unui FD multiplicativ de 1,0 în coroborare cu rezultatele încercărilor anterioare privind FD care nu au stabilit o valoare pentru PN, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele două condiții:

(a)	încercarea anterioară privind FD a fost efectuată pe o tehnologie a motorului care s-ar fi calificat pentru includerea în aceeași familie de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare, astfel cum se prevede la punctul 3.1.2, ca și familia de motoare la care se intenționează aplicarea FD; și

(b)	rezultatele încercărilor au fost utilizate într-o omologare de tip anterioară, acordată înainte de data omologării UE de tip aplicabilă prevăzută în anexa III la Regulamentul (UE) 2016/1628.

3.2.6.2.   În cazul în care sunt utilizați FD atribuiți, producătorul prezintă autorității de omologare dovezi solide privind faptul că este de așteptat ca, în mod rezonabil, componentele aparatelor de control al emisiilor să aibă o durabilitate a emisiilor asociată cu respectivii factori atribuiți. Astfel de dovezi se pot baza pe analize de proiectare, pe încercări sau pe o combinație a acestora.

3.2.7.   Aplicarea factorilor de deteriorare

3.2.7.1.   Motoarele respectă limitele de emisie corespunzătoare fiecărui poluant, astfel cum se aplică familiei de motoare, după aplicarea factorilor de deteriorare la rezultatul încercării, măsurate în conformitate cu anexa VI (emisii specifice ale particulelor și ale fiecărui gaz individual, ponderate pe ciclu). În funcție de tipul de FD, se aplică următoarele dispoziții:

(c)	multiplicativ: (emisie specifică ponderată pe ciclu) × FD ≤ limita de emisii;

(d)	aditiv: (emisie specifică ponderată pe ciclu) + FD ≤ limita de emisii

Emisia specifică ponderată pe ciclu poate include ajustarea pentru regenerarea rară, după caz.

3.2.7.2.   În cazul unui FD multiplicativ pentru NOx + HC, se determină și se aplică separat factori de deteriorare distincți pentru HC și NOx atunci când se calculează nivelurile de emisii deteriorate pe baza rezultatelor unei încercări pentru determinarea emisiilor înainte de a combina valorile rezultate pentru NOx și HC deteriorate în vederea stabilirii conformității cu limita de emisie.

3.2.7.3.   Producătorul poate aplica FD determinați pentru o familie de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare la un motor care nu face parte din aceeași familie de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare. În astfel de cazuri, producătorul demonstrează autorității de omologare că motorul pentru care a fost supusă inițial încercării familia de sisteme de posttratare a gazelor de evacuare și motorul căruia i s-au aplicat FD determinați au specificații tehnice și cerințe similare privind instalarea pe echipamentul mobil fără destinație rutieră și că emisiile provenite de la un astfel de motor sunt similare.

În cazul în care FD sunt aplicați unui motor cu o altă perioadă de durabilitate a caracteristicilor emisiilor, aceștia se recalculează pentru perioada de durabilitate a caracteristicilor emisiilor aplicabilă prin extrapolarea sau interpolarea ecuației de regresie determinate la punctul 3.2.5.1.

3.2.7.4.   FD pentru fiecare poluant și pentru fiecare ciclu de încercare aplicabil se înregistrează în raportul de încercare prevăzut în apendicele 1 la anexa VI la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656 privind cerințele administrative.

3.3.   Verificarea conformității producției

3.3.1.   Conformitatea producției în ceea ce privește emisiile se verifică pe baza dispozițiilor prevăzute în secțiunea 6 din anexa II.

3.3.2.   Producătorul poate măsura emisiile de poluanți înaintea trecerii prin sistemul de posttratare a gazelor de evacuare, concomitent cu efectuarea încercării de omologare UE de tip. În acest scop, producătorul poate stabili un FD neoficial separat pentru motor fără sistemul de posttratare a gazelor de evacuare și pentru sistemul de posttratare a gazelor de evacuare, care îl poate ajuta în controalele efectuate la încheierea procesului de producție.

3.3.3.   În vederea omologării UE de tip, numai FD determinați în conformitate cu punctul 3.2.5 sau 3.2.6 sunt înregistrați în raportul de încercare prevăzut în apendicele 1 la anexa VI la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656.

3.4.   Întreținere

În vederea programului de acumulare de ore de funcționare, operațiunile de întreținere se efectuează în conformitate cu manualul de utilizare și întreținere al producătorului.

3.4.1.   Operațiunile programate de întreținere legată de emisii

3.4.1.1.   Operațiunile programate de întreținere legată de emisii, realizate în timpul funcționării motorului în scopul realizării unui program de acumulare de ore de funcționare, au loc la intervale echivalente celor specificate în instrucțiunile de întreținere ale producătorului destinate utilizatorului final al echipamentului mobil fără destinație rutieră sau al motorului. Operațiunile de întreținere programate pot fi actualizate, în funcție de necesități, pe durata programului de acumulare de ore de funcționare, cu condiția ca nicio operațiune de întreținere să nu fie ștearsă din programul de întreținere după ce a fost efectuată pe motorul de încercare.

3.4.1.2.   Orice reglare, dezasamblare, curățare sau înlocuire a componentelor critice legate de emisii, efectuată periodic în timpul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiilor pentru a preveni funcționarea necorespunzătoare a motorului, se realizează numai în măsura în care este necesar, din punct de vedere tehnologic, pentru a se asigura funcționarea corespunzătoare a sistemului de control al emisiilor. Se evită necesitatea înlocuirii programate, în timpul programului de acumulare de ore de funcționare și după un anumit timp de funcționare a motorului, a componentelor critice legate de emisii, altele decât cele care se califică drept elemente de schimb de rutină. În acest context, elementele consumabile de întreținere pentru reînnoire periodică sau elementele care necesită curățare după un anumit timp de funcționare a motorului se califică drept elemente de schimb de rutină.

3.4.1.3.   Orice cerințe de întreținere programate se supun aprobării de către autoritatea de omologare înaintea acordării unei omologări UE de tip și se includ în manualul consumatorului. Autoritatea de omologare nu poate refuza aprobarea unor cerințe de întreținere care sunt rezonabile și necesare din punct de vedere tehnic, inclusiv a celor identificate la punctul 1.6.1.4, dar fără a se limita la acestea.

3.4.1.4.   Pentru programul de acumulare de ore de funcționare, producătorul motorului indică orice reglare, curățare, întreținere (după caz) și înlocuire programată în cazul următoarelor elemente:

—	filtrele și elementele de răcire din sistemul de recirculare a gazelor de evacuare (EGR);

—	supapa de ventilare forțată a carterului, dacă este cazul;

—	vârfurile injectoarelor (este permisă numai curățarea);

—	injectoarele de combustibil;

—	turbocompresorul;

—	unitatea de control electronic al motorului și senzorii și elementele de acționare aferente;

—	sistemul de posttratare a particulelor (inclusiv componentele conexe);

—	sistemul de posttratare a NOx (inclusiv componentele conexe);

—	sistemul de recirculare a gazelor de evacuare (EGR), inclusiv toate supapele și tuburile de control conexe;

—	orice alt sistem de posttratare a gazelor de evacuare.

3.4.1.5.   Operațiunile critice programate de întreținere legate de emisii se efectuează numai dacă este necesar să fie realizate în condiții de funcționare, iar cerința este comunicată utilizatorului final al motorului sau al echipamentului mobil fără destinație rutieră.

3.4.2.   Modificarea operațiunilor programate de întreținere

Producătorul depune o cerere la autoritatea de omologare pentru aprobarea oricărei noi operațiuni programate de întreținere pe care dorește să o efectueze în timpul programului de acumulare de ore de funcționare și, în consecință, să o recomande utilizatorilor finali ai echipamentelor mobile fără destinație rutieră sau ai motoarelor. Cererea trebuie să fie însoțită de date în sprijinul necesității efectuării de noi operațiuni de întreținere programate și de intervalul de întreținere.

3.4.3.   Operațiunile de întreținere programate care nu sunt legate de emisii

Operațiunile de întreținere programate care nu sunt legate de emisii și care sunt rezonabile și necesare din punct de vedere tehnic (de exemplu, schimbarea uleiului, schimbarea filtrului de ulei, schimbarea filtrului de combustibil, schimbarea filtrului de aer, întreținerea sistemului de răcire, reglarea turației la ralanti, a regulatorului de viteză, a cuplului de strângere a prezoanelor motorului, a jocului supapelor, a jocului injectoarelor, reglarea curelelor de transmisie etc.) pot fi efectuate pe motoarele sau pe echipamentele mobile fără destinație rutieră selectate pentru programul de acumulare de ore de funcționare la intervalele maxime recomandate utilizatorului final de către producător (de exemplu, la alte intervale decât cele recomandate pentru operațiuni de întreținere majore).

3.5.   Reparații

3.5.1.   Reparațiile componentelor unui motor selectat pentru încercare pe durata unui program de acumulare de ore de funcționare se efectuează numai în cazul defectării unei componente sau a funcționării defectuoase a motorului. Reparația motorului propriu-zis, a sistemului de control al emisiilor sau a sistemului de alimentare cu combustibil nu este permisă decât în măsura definită la punctul 3.5.2.

3.5.2.   În cazul în care motorul, sistemul de control al emisiilor sau sistemul de alimentare cu combustibil al acestuia funcționează necorespunzător în timpul programului de acumulare de ore de funcționare, orele de funcționare se anulează și se inițiază o nouă perioadă de acumulare de ore de funcționare, cu un nou motor.

Punctul anterior nu se aplică în cazul în care componentele care s-au defectat sunt înlocuite cu componente echivalente care au acumulat un număr similar de ore de funcționare.

4.   Categoriile și subcategoriile de motoare NRSh și NRS, cu excepția NRS-v-2b și NRS-v-3

4.1.   Categoria EDP aplicabilă și factorul de deteriorare (FD) corespunzător se determină în conformitate cu prezenta secțiune 4.

4.2.   Se consideră că o familie de motoare respectă valorile-limită impuse pentru o subcategorie de motoare atunci când rezultatele încercării privind emisiile pentru toate motoarele care reprezintă familia de motoare, atunci când sunt corectate prin înmulțirea cu FD prevăzut în prezenta secțiune 2, sunt mai mici sau egale cu valorile-limită impuse pentru subcategoria de motoare respectivă. Cu toate acestea, în cazul în care unul sau mai multe dintre rezultatele încercării privind emisiile pentru unul sau mai multe motoare care reprezintă familia de motoare, atunci când sunt corectate prin înmulțirea cu FD prevăzut în prezenta secțiune 2, sunt mai mari decât una sau mai multe dintre valorile-limită pentru emisii impuse pentru subcategoria de motoare respectivă, se consideră că familia de motoare nu respectă valorile-limită impuse pentru subcategoria de motoare respectivă.

4.3.   FD se determină după cum urmează:

4.3.1.

Pe cel puțin un motor de încercare care reprezintă configurația aleasă ca fiind cea mai susceptibilă să depășească limitele de emisii stabilite pentru HC + NOx și care este construit să fie reprezentativ pentru motoarele produse, se aplică (întreaga) procedură de încercare în ceea ce privește emisiile, astfel cum este descris în anexa VI, după numărul de ore necesar pentru stabilizarea emisiilor.

4.3.2.

În cazul în care se încearcă mai multe motoare, rezultatele se calculează ca media rezultatelor pentru toate motoarele supuse încercării, rotunjită la același număr de zecimale ca și limita aplicabilă, cu o cifră semnificativă suplimentară.

4.3.3.

Astfel de încercări privind emisiile se efectuează din nou după uzura motorului. Procedura de uzură trebuie concepută pentru a permite producătorului să anticipeze corect deteriorarea caracteristicilor emisiei în timpul funcționării prevăzute în timpul EDP a motorului, luând în considerare tipul de uzură și alte mecanisme de deteriorare prevăzute în condiții tipice de utilizare care ar putea afecta performanțele în materie de emisii. În cazul în care se încearcă mai multe motoare, rezultatele se calculează ca media rezultatelor pentru toate motoarele supuse încercării, rotunjită la același număr de zecimale ca și cel indicat de limita aplicabilă, cu o cifră semnificativă suplimentară.

4.3.4.

Se împart emisiile înregistrate la sfârșitul EDP (emisii medii, dacă este cazul) pentru fiecare poluant reglementat la emisiile stabilizate (emisii medii, dacă este cazul) și se rotunjește la două cifre semnificative. Numărul obținut este FD, exceptând cazurile în care acesta este mai mic de 1,00, situații în care FD este 1,00.

4.3.5.

Producătorul poate programa puncte de încercare suplimentare între punctul de încercare a emisiilor stabilizate și sfârșitul EDP. În cazul în care sunt programate încercări intermediare, punctele de încercare se repartizează la intervale egale pe parcursul EDP (plus sau minus două ore), iar unul dintre aceste puncte de încercare se situează la jumătate din EDP totală (plus sau minus două ore).

4.3.6.

Pentru fiecare poluant HC + NOx și CO, se trasează o linie dreaptă între punctele de date, considerând că încercările inițiale au loc la ora zero și aplicând metoda celor mai mici pătrate. FD este emisia calculată la sfârșitul perioadei de durabilitate împărțită la emisia calculată la ora zero. FD pentru fiecare poluant pentru ciclul de încercare aplicabil se înregistrează în raportul de încercare prevăzut în apendicele 1 la anexa VII la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656.

4.3.7.

Factorii de deteriorare calculați se pot referi și alte familii decât cele pe baza cărora au fost generați în cazul în care producătorul prezintă autorității de omologare o justificare acceptabilă, înainte de omologarea UE de tip, a faptului că este de așteptat în mod rezonabil ca familiile de motoare afectate să aibă caracteristici similare de deteriorare a emisiilor pe baza modelului și a tehnologiei utilizate. În continuare, este prezentată o listă neexhaustivă de grupuri în funcție de modele și de tehnologie: — motoare clasice în doi timpi fără sistem de posttratare; — motoare clasice în doi timpi cu catalizator din același material activ și cu aceeași sarcină și cu același număr de celule pe cm2; — motoare stratificate cu baleiaj în doi timpi; — motoare stratificate cu baleiaj în doi timpi cu catalizator din același material activ și cu aceeași sarcină și cu același număr de celule pe cm2; — motoare în patru timpi cu catalizator, cu aceeași tehnologie a supapelor și cu sistem de lubrifiere identic; — motoare în patru timpi fără catalizator, cu aceeași tehnologie a supapelor și cu sistem de lubrifiere identic.

4.4.   Categorii EDP

4.4.1.   Pentru categoriile de motoare din tabelul V-3 sau V-4 din anexa V la Regulamentul (UE) 2016/1628 care au valori alternative pentru EDP, producătorii declară categoria EDP aplicabilă pentru fiecare familie de motoare la momentul omologării UE de tip. Această categorie este categoria din tabelul 3.2 care se apropie cel mai mult de durata de viață utilă prevăzută pentru echipamentul pe care urmează să fie montat motorul, astfel cum este determinată de producătorul motorului. Producătorul păstrează datele adecvate pentru a justifica alegerea categoriei de EDP pentru fiecare familie de motoare. Aceste date se comunică, la cerere, autorității de omologare competente.

Tabelul 3.2

Categorii EDP

Categoria EDP	Aplicarea motorului
Cat 1	Produse destinate consumatorilor
Cat 2	Produse semiprofesionale
Cat 3	Produse profesionale

4.4.2.   Producătorul trebuie să demonstreze într-un mod considerat satisfăcător de autoritatea de omologare caracterul adecvat al categoriei EDP declarate. Datele care servesc la susținerea alegerii de către producător a unei categorii EDP pentru o familie de motoare dată pot include, dar nu se limitează la:

—	studii privind durata de viață a echipamentelor pe care sunt instalate motoarele respective;

—	evaluări tehnice ale motoarelor uzate prin utilizare pe teren pentru a stabili momentul în care se deteriorează performanțele motorului până la nivelul la care utilitatea și/sau fiabilitatea lor este afectată într-o măsură suficientă pentru a necesita o revizie sau o înlocuire;

—	declarații de garanție și perioade de garanție;

—	documente cu caracter comercial privind durata de viață a motoarelor;

—	rapoarte de defecțiuni semnalate de clienți; și

—	evaluări tehnice privind durabilitatea, în ore, a tehnologiilor specifice ale motorului, a materialelor pentru motoare sau a modelelor de motoare.

ANEXA IV

Cerințe referitoare la strategiile de control al emisiilor, la măsurile de control al NOx și la măsurile de control al particulelor

1.   Definiții, abrevieri și cerințe generale

1.1.   În sensul prezentei anexe, se aplică următoarele definiții și abrevieri:

1.	„cod de eroare de diagnosticare (DTC)” înseamnă un identificator numeric sau alfanumeric care identifică sau reprezintă o NCM și PCM;

2.	„DTC confirmat și activ” înseamnă un DTC stocat în timpul în care sistemul NCD și/sau PCD determină existența unei defecțiuni;

3.	„familie NCD de motoare” înseamnă gruparea de către producător a motoarelor care au metode comune de monitorizare/diagnosticare a NCM-urilor;

4.

„sistem de diagnosticare pentru controlul emisiilor de NOx (NCD)” înseamnă un sistem în cadrul motorului care are capacitatea de: (a) a detecta funcționarea defectuoasă a controlului NOx; (b) a identifica cauza posibilă a funcționării defectuoase a controlului NOx prin stocarea informațiilor în memoria calculatorului și/sau comunicarea acestor informații altor sisteme;

5.

„funcționare defectuoasă a controlului NOx (NCM)” înseamnă o încercare de a manipula fraudulos sistemul de control al NOx al unui motor sau o funcționare defectuoasă care afectează sistemul și care s-ar putea datora manipulării frauduloase, a cărei detectare este considerată de prezentul regulament ca necesitând activarea unei avertizări sau a unui sistem de implicare;

6.

„sistem de diagnosticare pentru controlul emisiilor de particule (PCD)” înseamnă un sistem în cadrul motorului care are capacitatea de: (a) a detecta funcționarea defectuoasă a controlului de particule; (b) a identifica posibila cauză a funcționării defectuoase a controlului de particule prin stocarea informațiilor în memoria calculatorului și/sau comunicarea acestor informații altor sisteme;

7.

„funcționare defectuoasă a controlului emisiilor de particule (PCM)” înseamnă o încercare de a manipula fraudulos sistemul de posttratare a particulelor al unui motor sau o funcționare defectuoasă care afectează sistemul de posttratare a particulelor și care s-ar putea datora manipulării frauduloase, a cărei detectare este considerată de prezentul regulament ca necesitând activarea unei avertizări sau a unui sistem de implicare;

8.	„familie PCD de motoare” înseamnă gruparea de către producător a motoarelor care au metode comune de monitorizare/diagnosticare a PCM;

9.	„instrument de scanare” înseamnă un echipament extern de încercare utilizat pentru comunicarea cu sistemul NCD și/sau PCD din exterior.

1.2.   Temperatura ambiantă

Fără a aduce atingere dispozițiilor de la articolul 2 alineatul (7), atunci când se face trimitere la temperatura ambiantă în alt mediu decât mediul de laborator, se aplică următoarele dispoziții:

1.2.1.

pentru un motor instalat pe un stand de încercare, temperatura ambiantă este temperatura aerului de combustie cu care este alimentar motorul, în amonte de orice parte a motorului supusă încercării;

1.2.2.

pentru un motor instalat pe un echipament mobil fără destinație rutieră, temperatura ambiantă este temperatura aerului imediat în afara perimetrului echipamentului mobil fără destinație rutieră.

2.   Cerințe tehnice referitoare la strategiile de control al emisiilor

2.1.   Prezenta secțiune 2 se aplică motoarelor comandate electronic din categoriile NRE, NRG, IWP, IWA, RLL și RLR conforme cu limitele de emisii din „etapa V” prevăzute în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 și care utilizează comenzile electronice pentru stabilirea atât a cantității, cât și a intervalului de injecție cu combustibil sau care utilizează comenzi electronice pentru a activa, a dezactiva sau a modula sistemul electronic de control utilizat pentru a reduce NOx.

2.2.   Cerințe privind strategia de bază de control al emisiilor

2.2.1.   Strategia de bază de control al emisiilor trebuie să fie concepută astfel încât să permită motorului, în condiții normale de funcționare, să îndeplinească cerințele din prezentul regulament. Condițiile normale de utilizare nu sunt limitate la condițiile de control prevăzute la punctul 2.4.

2.2.2.   Strategiile de bază de control al emisiilor cuprind, dar nu se limitează la hărți sau algoritmi pentru a controla:

(a)	reglarea injecției sau aprinderii combustibilului (reglarea motorului);

(b)	recircularea gazelor de evacuare (EGR);

(c)	SCR de dozare a reactivului.

2.2.3.   Este interzisă orice strategie de bază de limitare a emisiilor care poate face distincție între funcționarea motorului conform unei încercări standardizate de omologare UE de tip și alte condiții de funcționare și, ulterior, reduce nivelul de limitare a emisiilor atunci când motorul nu funcționează în condiții incluse în mod substanțial în procedura de omologare UE de tip.

2.3.   Cerințe privind strategia auxiliară de control al emisiilor

2.3.1.   Un motor sau un echipament mobil fără destinație rutieră poate activa o strategie auxiliară de control al emisiilor, cu condiția ca strategia auxiliară de control al emisiilor:

2.3.1.1.

să nu reducă definitiv eficacitatea sistemului de control al emisiilor;

2.3.1.2.

să funcționeze numai în afara condițiilor de control specificate la punctele 2.4.1, 2.4.2 sau 2.4.3 pentru obiectivele definite la punctul 2.3.5 și numai atâta timp cât este necesar pentru respectivele obiective, cu excepția situațiilor permise la punctele 2.3.1.3, 2.3.2 și 2.3.4;

2.3.1.3.

să fie activată numai în mod excepțional în condițiile de control prevăzute la punctele 2.4.1, 2.4.2 sau 2.4.3, respectiv să se fi demonstrat că este necesară pentru obiectivele identificate la punctul 2.3.5, să fie aprobată de către autoritatea de omologare și să nu fie activă mai mult timp decât este necesar în scopurile respective;

2.3.1.4.

să asigure un nivel de performanță al sistemului de control al emisiilor care este cât mai apropiat posibil de cel furnizat de strategia de bază de control al emisiilor.

2.3.2.   Atunci când o strategie auxiliară de control al emisiilor este activată în timpul unei încercări de omologare UE de tip, activarea nu se limitează la desfășurarea sa în afara condițiilor de control prevăzute la punctul 2.4, iar scopurile nu se limitează la criteriile de la punctul 2.3.5.

2.3.3.   Atunci când strategia auxiliară de control al emisiilor nu este activată în timpul încercării de omologare UE de tip, trebuie să se demonstreze că aceasta nu este activă decât atât timp cât este necesar pentru scopurile stabilite la punctul 2.3.5.

2.3.4.   Funcționarea la rece

Pe un motor echipat cu sistem de recirculare a gazelor de evacuare (EGR) poate fi activată o strategie auxiliară de control al emisiilor indiferent de condițiile de control de la punctul 2.4, dacă temperatura ambiantă este sub 275 K (2 oC) și este îndeplinit unul dintre următoarele două criterii:

(a)	temperatura galeriei de admisie este mai mică sau egală cu temperatura determinată prin următoarea ecuație: IMTc = PIM/15,75 + 304,4, unde: IMTc este temperatura calculată a galeriei de admisie, exprimată în K, iar PIM este presiunea absolută a galeriei de admisie, exprimată în kPa;

(b)	temperatura lichidului de răcire este mai mică sau egală cu temperatura determinată prin următoarea ecuație: ECTc = PIM/14,004 + 325,8, unde: ECTc este temperatura calculată a lichidului de răcire al motorului, exprimată în K, iar PIM este presiunea absolută a galeriei de admisie, exprimată în kPa.

2.3.5.   Cu excepția celor permise la punctul 2.3.2, o strategie auxiliară de control al emisiilor poate fi activată numai în următoarele scopuri:

(a)	prin semnale la bord, pentru a proteja de daune motorul (inclusiv pentru a proteja dispozitivul de control al admisiei de aer) și/sau echipamentul mobil fără destinație rutieră pe care este instalat motorul;

(b)	din motive de siguranță a funcționării;

(c)	pentru prevenirea emisiilor excesive, în timpul pornirii la rece, al încălzirii sau al opririi;

(d)

în cazul în care este utilizată pentru a compensa controlul unui poluant reglementat în anumite condiții de mediu sau funcționale, pentru păstrarea controlului asupra tuturor celorlalți poluanți reglementați, în cadrul valorilor-limită pentru emisii adecvate pentru motorul în cauză. Scopul este de a compensa fenomenele care apar în mod natural, într-un mod care să asigure un control acceptabil asupra tuturor constituenților emisiilor.

2.3.6.   Producătorul demonstrează serviciului tehnic în momentul încercării de omologare UE de tip că funcționarea oricărei strategii auxiliare de control al emisiilor este conformă cu dispozițiile din prezenta secțiune. Demonstrația constă într-o evaluare a documentației menționate la punctul 2.6.

2.3.7.   Este interzisă orice utilizare a unei strategii auxiliare de control al emisiilor care nu este conformă cu punctul 2.3.1-2.3.5.

2.4.   Condiții de control

Condițiile de control specifică un interval de altitudine, de temperatură ambiantă și de răcire a motorului care determină dacă strategia auxiliară de control al emisiilor poate fi activată în mod general sau doar excepțional în conformitate cu punctul 2.3.

Condițiile de control specifică o presiune atmosferică ce se măsoară ca presiune atmosferică statică absolută (uscată sau umedă) („presiunea atmosferică”).

2.4.1.   Condiții de control pentru motoare din categoriile IWP și IWA:

(a)	o altitudine care nu depășește 500 de metri (sau o presiune atmosferică echivalentă de 95,5 kPa);

(b)	o temperatură ambiantă în intervalul 275 K-303 K (2 oC-30 oC);

(c)	temperatura lichidului de răcire a motorului de peste 343 K (70 oC).

2.4.2.   Condiții de control pentru motoare din categoriile RLL:

(a)	o altitudine care nu depășește 1 000 de metri (sau o presiune atmosferică echivalentă de 90 kPa);

(b)	o temperatură ambiantă în intervalul 275 K-303 K (2 oC-30 oC);

(c)	temperatura lichidului de răcire a motorului de peste 343 K (70 oC).

2.4.3.   Condiții de control pentru motoare din categoriile NRE, NRG și RLR:

(a)	presiunea atmosferică mai mare sau egală cu 82,5 kPa;

(b)

temperatura ambiantă în următorul interval: — mai mare sau egală cu 266 K (– 7 oC); — mai mică sau egală cu temperatura determinată prin următoarea ecuație la presiunea atmosferică specificată: Tc = – 0,4514 × (101,3 – Pb) + 311, unde: Tc este temperatura calculată a aerului ambiant, exprimată în K, iar Pb reprezintă presiunea atmosferică, în kPa;

(c)	temperatura lichidului de răcire a motorului de peste 343 K (70 oC).

2.5.   Dacă se utilizează senzorul de temperatură a aerului de admisie al motorului pentru a estima temperatura ambiantă a aerului, se evaluează diferența nominală dintre cele două puncte de măsurare pentru un tip de motor sau o familie de motoare. Atunci când este utilizată, temperatura măsurată a aerului de admisie se ajustează cu o valoare egală cu diferența nominală față de temperatura ambiantă estimată pentru o instalare utilizând tipul de motoare sau familia de motoare specificată.

Evaluarea diferenței se face utilizând un bun raționament ingineresc pe baza elementelor tehnice (calcule, simulări, rezultate experimentale, date etc.), inclusiv:

(a)	categoriile obișnuite de echipamente mobile fără destinație rutieră pe care se va instala tipul de motoare sau familia de motoare; și

(b)	instrucțiunile de instalare furnizate producătorului de echipamente originale (OEM) de către producător.

O copie a evaluării se pune la dispoziția autorității de omologare, la cerere.

2.6.   Cerințe privind documentația

Producătorul îndeplinește cerințele privind documentația de la punctul 1.4 din partea A a anexei I la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656 și din apendicele 2 la anexa respectivă.

3.   Cerințe tehnice referitoare la măsurile de control al NOx

3.1.   Prezenta secțiune 3 se aplică motoarelor comandate electronic din categoriile NRE, NRG, IWP, IWA, RLL și RLR conforme cu limitele de emisii din „etapa V” prevăzute în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 și care utilizează comenzile electronice pentru stabilirea atât a cantității, cât și a intervalului de injecție cu combustibil sau care utilizează comenzi electronice pentru a activa, a dezactiva sau a modula sistemul electronic de control utilizat pentru a reduce NOx.

3.2.   Producătorul furnizează informații complete referitoare la caracteristicile funcționale ale măsurilor de control al NOx utilizând documentele prevăzute în anexa I la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656.

3.3.   Strategia de control al NOx trebuie să fie funcțională în toate condițiile de mediu care apar în mod normal pe teritoriul Uniunii, în special la temperaturi ambiante joase.

3.4.   Producătorul demonstrează că emisia de amoniac în timpul ciclului aplicabil de încercare a emisiilor din cadrul procedurii de omologare UE de tip, atunci când este utilizat un reactiv, nu depășește o valoare medie de 25 ppm pentru motoarele din categoria RLL și de 10 ppm pentru motoarele din toate celelalte categorii aplicabile.

3.5.   În cazul în care recipientele cu reactiv sunt instalate pe un echipament mobil fără destinație rutieră sau sunt conectate la acesta, trebuie inclus mijlocul de prelevare a unui eșantion de reactiv în interiorul recipientului. Punctul de prelevare trebuie să fie ușor accesibil fără a fi necesară utilizarea unor instrumente sau dispozitive speciale.

3.6.   În plus față de cerințele prevăzute la punctele 3.2-3.5, se aplică următoarele cerințe:

(a)	pentru motoarele din categoria NRG, cerințele tehnice prevăzute în apendicele 1;

(b)

pentru motoarele din categoria NRE: (i) cerințele tehnice prevăzute în apendicele 2, atunci când motorul este destinat exclusiv utilizării în locul motoarelor din etapa V din categoriile IWP și IWA, conform articolului 4 alineatul (1) punctul 1 litera (b) din Regulamentul (UE) 2016-1628; sau (ii) cerințele prevăzute în apendicele 1 pentru motoarele care nu sunt prevăzute la punctul (i);

(c)	pentru motoarele din categoriile IWP, IWA și RLR, cerințele tehnice prevăzute în apendicele 2;

(d)	pentru motoarele din categoria RLL, cerințele tehnice prevăzute în apendicele 3.

4.   Cerințe tehnice referitoare la măsurile de control al particulelor poluante

4.1.   Prezenta secțiune se aplică motoarelor din subcategoriile care fac obiectul unei limite pentru PN în conformitate cu limitele de emisii din „etapa V” prevăzute în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 și care sunt echipate cu un sistem de posttratare a particulelor. În cazurile în care sistemul de control al NOx și sistemul de control al particulelor au aceleași componente fizice [de exemplu, același substrat (SCR pe filtru), același senzor de temperatură a gazelor de evacuare], cerințele din prezenta secțiune nu se aplică niciunei componente sau funcționări defectuoase în cazul în care, în urma luării în considerare a unei evaluări motivate furnizate de producător, autoritatea de omologare ajunge la concluzia că o funcționare defectuoasă a controlului particulelor, în cadrul domeniului de aplicare a prezentei secțiuni, ar conduce la o funcționare defectuoasă a controlului NOx corespunzătoare în cadrul domeniului de aplicare a secțiunii 3.

4.2.   Cerințele tehnice detaliate referitoare la măsurile de control al particulelor poluante sunt specificate în apendicele 4.

ANEXA V

Măsurători și încercări referitoare la zona asociată cu ciclul de încercare în regim staționar pentru echipamente mobile fără destinație rutieră

1.   Cerințe generale

Prezenta anexă se aplică motoarelor controlate electronic din categoriile NRE, NRG, IWP, IWA și RLR conforme cu limitele de emisii din „etapa V” prevăzute în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 și care utilizează comenzile electronice pentru stabilirea atât a cantității, cât și a intervalului de injecție cu combustibil sau care utilizează comenzi electronice pentru a activa, a dezactiva sau a modula sistemul electronic de control utilizat pentru a reduce NOx.

Prezenta anexă stabilește cerințele tehnice referitoare la domeniul asociat NRSC relevant, în cadrul căruia este permisă depășirea limitelor emisiilor prevăzute în anexa II la un nivel care este controlat.

Atunci când un motor este încercat în modul prevăzut în cerințele pentru încercare din secțiunea 4, emisiile prelevate în orice punct selectat în mod aleatoriu din domeniul de control aplicabil prevăzut în secțiunea 2 nu trebuie să depășească valorile-limită ale emisiilor aplicabile din anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628 înmulțite cu un factor de 2,0.

Secțiunea 3 stabilește selectarea de către serviciul tehnic a unor puncte suplimentare de măsurare din domeniul de control în cadrul încercării de determinare a emisiilor pe bancul de încercare pentru a demonstra îndeplinirea cerințelor din prezenta secțiune 1.

Producătorul poate solicita ca serviciul tehnic să excludă punctele de funcționare din oricare dintre domeniile de control stabilite în secțiunea 2 în timpul demonstrației prevăzute în secțiunea 3. Serviciul tehnic poate aproba excluderea în cazul în care producătorul poate să demonstreze că motorul nu poate funcționa în astfel de puncte atunci când este utilizat în orice combinație de echipamente mobile fără destinație rutieră.

Instrucțiunile de instalare furnizate de producător către producătorul de echipamente originale (OEM) în conformitate cu anexa XIV indică limitele superioare și inferioare ale domeniului de control aplicabil și includ o declarație pentru a clarifica faptul că OEM nu trebuie să instaleze motorul într-un mod care forțează motorul să funcționeze permanent numai la puncte de viteză și de sarcină din afara domeniului de control pentru curba cuplului corespunzătoare tipului de motor sau familiei de motoare omologate.

2.   Domeniul de control al motorului

Domeniul de control aplicabil pentru efectuarea încercării motorului este domeniul identificat în prezenta secțiune 2 care corespunde echipamentului mobil fără destinație rutieră aplicabil motorului supus încercării.

2.1.   Domeniul de control pentru motoarele încercate cu ciclul NRSC C1

Aceste motoare funcționează cu turație și sarcină variabile. Se aplică diferite excluderi din domeniile de control în funcție de (sub)categoria și turația de funcționare ale motorului.

2.1.1.   Motoare cu turație variabilă din categoria NRE cu o putere netă maximă ≥ 19 kW, motoare cu turație variabilă din categoria IWA cu o putere netă maximă ≥ 300 kW, motoare cu turație variabilă din categoria RLR și motoare cu turație variabilă din categoria NRG.

Domeniul de control (a se vedea figura 5.1) se definește astfel:

limita superioară a cuplului: curba cuplului la sarcină completă;

intervalul de turație: turația A până la n hi;

unde:

turația A = n lo + 0,15 × (n hi – n lo);

n hi	=	turație ridicată [a se vedea articolul 1 alineatul (12)];
n lo	=	turație joasă [a se vedea articolul 1 alineatul (13)].

Următoarele condiții de funcționare a motorului sunt excluse din încercare:

(a)	punctele aflate sub 30 % din cuplul maxim;

(b)	punctele aflate sub 30 % din puterea netă maximă.

În cazul în care turația A măsurată a motorului este egală cu turația motorului declarată de producător, cu o toleranță de ± 3 %, se utilizează turația declarată a motorului. În cazul în care se depășește limita de toleranță pentru oricare dintre turațiile de încercare, se utilizează turațiile măsurate ale motorului.

Punctele de încercare intermediare din cadrul domeniului de control se determină după cum urmează:

% cuplu = % din cuplul maxim;

unde:este turația la 100 % pentru ciclul de încercare corespunzător

Figura 5.1

Domeniul de control pentru motoarele cu turație variabilă din categoria NRE cu o putere netă maximă ≥ 19 kW, pentru motoarele cu turație variabilă din categoria IWA cu o putere netă maximă ≥ 300 kW și pentru motoarele cu turație variabilă din categoria NRG

Turație ( %)

2.1.2.   Motoare cu turație variabilă din categoria NRE cu o putere netă maximă < 19 kW și motoare cu turație variabilă din categoria IWA cu o putere netă maximă < 300 kW

Se aplică domeniul de control specificat la punctul 2.1.1, dar cu excluderile suplimentare ale condițiilor de funcționare a motorului furnizate la prezentul punct și prezentate în figurile 5.2 și 5.3:

(a)

numai pentru particule, în cazul în care turația C este sub 2400 r/min., punctele din dreapta sau sub linia formată prin conectarea punctelor de 30 % din cuplul maxim sau de 30 % din puterea netă maximă, oricare dintre acestea este mai mare, la turația B și la 70 % din puterea netă maximă la turație ridicată;

(b)

numai pentru particule, în cazul în care turația C este la sau peste 2 400 r/min., punctele din dreapta liniei formate prin conectarea punctelor de 30 % din cuplul maxim sau de 30 % din puterea netă maximă, oricare dintre acestea este mai mare, la turația B, 50 % din puterea netă maximă la 2 400 r/min. și 70 % din puterea netă maximă la turație ridicată.

unde:

turația B = n lo + 0,5 × (n hi – n lo);

turația C = n lo + 0,75 × (n hi – n lo).

n hi	=	turație ridicată [a se vedea articolul 1 alineatul (12)],
n lo	=	turație joasă [a se vedea articolul 1 alineatul (13)].

În cazul în care turațiile A, B și C măsurate ale motorului sunt egale cu turația motorului declarată de producător, cu o toleranță de ± 3 %, se utilizează turațiile declarate ale motorului. În cazul în care se depășește limita de toleranță pentru oricare dintre turațiile de încercare, se utilizează turațiile măsurate ale motorului.

Figura 5.2

Domeniul de control pentru motoarele cu turație variabilă din categoria NRE cu o putere netă maximă < 19 kW și pentru motoarele cu turație variabilă din categoria IWA cu o putere netă maximă < 300 kW, o turație C < 2 400 rpm

Legendă:

1	Domeniul de control al motorului
2	Toate emisiile excluse
3	Particule excluse
a	% din puterea netă maximă
b	% din cuplul maxim

Figura 5.3

Domeniul de control pentru motoarele cu turație variabilă din categoria NRE cu o putere netă maximă < 19 kW și pentru motoarele cu turație variabilă din categoria IWA cu o putere netă maximă < 300 kW, o turație C ≥ 2 400 rpm

Legendă:

1	Domeniul de control al motorului
2	Toate emisiile excluse
3	Particule excluse
a	Procent din puterea netă maximă
b	Procent din cuplul maxim

2.2.   Domeniul de control pentru motoarele încercate cu ciclurile de încercare în regim staționar pentru echipamentele mobile fără destinație rutieră D2, E2 și G2

Aceste motoare sunt acționate, în principal, foarte aproape de turația de funcționare proiectată, prin urmare domeniul de control este definit ca:

turația	:	100 %
intervalul cuplului	:	50 % din cuplul corespunzător puterii maxime.

2.3.   Domeniul de control pentru motoarele încercate cu ciclul de încercare în regim staționar pentru echipamentele mobile fără destinație rutieră E3

Aceste motoare sunt acționate, în principal, ușor peste și ușor sub o curbă cu elice cu pas fix. Domeniul de control este legat de curba cu elice și are exponenți din ecuații matematice care definesc limitele domeniului de control. Domeniul de control este definit după cum urmează:

Limită inferioară de turație	:	0,7 × n 100 %
Curba limitei superioare	:	% putere = 100 × ( % turație/90) 3,5;
Curba limitei inferioare	:	% putere = 70 × ( % turație/100) 2,5;
Limită superioară de putere	:	Curbă de putere la sarcină completă
Limită superioară de turație	:	Turația maximă permisă de regulatorul de viteză

unde:

% putere este % din puterea netă maximă;

% turație este % din

este turația la 100 % pentru ciclul de încercare corespunzător.

Figura 5.4

Domeniul de control pentru motoarele încercate pe ciclul de încercare efectuat în regim stabilizat pentru echipamentele mobile fără destinație rutieră E3

Legendă:

1	Limită inferioară de turație
2	Curba limitei superioare
3	Curba limitei inferioare
4	Curbă de putere la sarcină completă
5	Curba de turație maximă a regulatorului de viteză
6	Domeniul de control al motorului

3.   Cerințe cu privire la demonstrație

Serviciul tehnic selectează pentru încercare trei puncte aleatorii de sarcină și de turație din cadrul domeniului de control. Pentru motoarele care fac obiectul punctului 2.1, se selectează până la trei puncte. Pentru motoarele care fac obiectul punctului 2.2, se selectează un punct. Pentru motoarele care fac obiectul punctului 2.3 sau 2.4, se selectează până la două puncte. De asemenea, serviciul tehnic determină o ordine aleatorie a punctelor de încercare. Încercarea se efectuează în conformitate cu cerințele principale ale NRSC, dar fiecare punct de încercare se evaluează separat.

4.   Cerințe privind încercarea

Încercarea se realizează imediat după NRSC în mod discontinuu, după cum urmează:

(a)

încercarea se efectuează imediat după NRSC în mod discontinuu descris la punctul 7.8.1.2 literele (a)-(e) din anexa VI, dar înainte de procedurile ulterioare încercării (f) sau după ciclul de încercare în mod continuu în regim staționar pentru echipamente mobile fără destinație rutieră („RMC”) descris la punctul 7.8.2.3 literele (a)-(d) din anexa VI, dar înainte de procedurile ulterioare încercării (e), după caz;

(b)	încercările se efectuează conform cerințelor de la punctul 7.8.1.2 literele (b)-(e) din anexa VI, utilizând metoda filtrelor multiple (un filtru pentru fiecare punct de încercare) pentru fiecare dintre punctele de încercare selectate în conformitate cu secțiunea 3;

(c)	se calculează o valoare specifică de emisie (în g/kWh sau #/kWh, după caz) pentru fiecare punct de încercare;

(d)	valorile emisiilor pot fi calculate pe bază de masă, utilizând secțiunea 2 din anexa VII, sau pe o bază molară, utilizând secțiunea 3 din anexa VII, dar în concordanță cu metoda utilizată pentru încercarea NRSC în mod discontinuu sau pentru încercarea RMC;

(e)	pentru calculele de însumare a emisiilor gazoase și de PN, după caz, Nmode din ecuația (7-63) se setează la 1 și se utilizează un factor de ponderare egal cu 1;

(f)	pentru calculele particulelor, se utilizează metoda filtrelor multiple; pentru calculele de însumare, Nmode din ecuația (7-64) se stabilește la 1 și se utilizează un factor de ponderare egal cu 1.

ANEXA VI

Efectuarea încercărilor privind emisiile și cerințele referitoare la echipamentul de măsurare

1.   Introducere

Prezenta anexă descrie metoda de determinare a emisiilor de poluanți gazoși și de particule poluante provenite de la motorul care urmează a fi supus încercării și prevede specificațiile referitoare la echipamentul de măsurare. Începând cu secțiunea 6, numerotarea prezentei anexe este în concordanță cu numerotarea NRMM gtr 11 și UN R 96-03, anexa 4B. Cu toate acestea, anumite puncte din NRMM gtr 11 nu sunt necesare în prezenta anexă sau sunt modificate în conformitate cu progresul tehnic.

2.   Prezentare generală

Prezenta anexă conține următoarele dispoziții cu caracter tehnic necesare pentru efectuarea încercării privind emisiile. Dispozițiile suplimentare sunt enumerate la punctul 3.

—	Secțiunea 5: Cerințele de performanță, inclusiv determinarea turațiilor de încercare

—	Secțiunea 6: Condițiile de încercare, inclusiv metoda de calculare a emisiilor de gaze de carter, metoda de determinare și de calculare a regenerării continue și a regenerării cu frecvență redusă a sistemelor de posttratare

—	Secțiunea 7: Procedurile de încercare, inclusiv diagramele de funcționare a motoarelor, generarea ciclului de încercare și procedura specifică de realizare a ciclului de încercare

—	Secțiunea 8: Proceduri de măsurare, inclusiv etalonarea instrumentului și verificări ale performanței și validarea instrumentului pentru încercare

—	Secțiunea 9: Echipamentul pentru măsurare, inclusiv instrumentele pentru măsurare, procedurile de diluare, procedurile de prelevare a eșantioanelor și gazele analitice și standardele de masă

—	Apendicele 1: Procedura de măsurare a PN

3.   Anexe aferente

—	:	Evaluarea și calcularea datelor	:	anexa VII
—	:	Procedurile de încercare pentru motoare cu dublă alimentare	:	anexa VIII
—	:	Combustibili de referință	:	anexa IX
—	:	Ciclurile de încercare	:	anexa XVII

4.   Cerințe generale

Motoarele care urmează a fi supuse încercării trebuie să îndeplinească cerințele privind performanța stabilite în secțiunea 5, atunci când sunt încercate conform condițiilor de încercare prevăzute în secțiunea 6 și utilizând procedurile de încercare prevăzute în secțiunea 7.

5.   Cerințe privind performanța

5.1.   Emisiile de poluanți gazoși și de particule poluante, precum și de CO2 și NH3

Poluanții sunt reprezentați de:

(a)	oxizi de azot, NOx;

(b)	hidrocarburi, exprimate în hidrocarburi totale, HC sau THC;

(c)	monoxid de carbon, CO;

(d)	particule în suspensie, PM;

(e)	număr de particule, PN.

Valorile măsurate ale gazelor și particulelor poluante și ale CO2 emise de motor se referă la emisiile specifice frânării, în grame/kilowatt-oră (g/kWh).

Poluanții gazoși și particulele poluante care se măsoară sunt cei (cele) ale căror valori-limită sunt aplicabile subcategoriei de motor încercate, astfel cum se prevede în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628. Rezultatele, inclusiv factorul de deteriorare stabilit în conformitate cu anexa III, nu trebuie să depășească valorile-limită aplicabile.

CO2 se măsoară și se raportează pentru toate subcategoriile de motor, astfel cum se prevede la articolul 41 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2016/1628.

În plus, se măsoară și media emisiilor de amoniac (NH3), astfel cum se prevede în secțiunea 3 din anexa IV, atunci când măsurile de control al emisiilor de NOx care sunt parte a sistemului de control al emisiilor motorului includ utilizarea unui reactiv, și nu trebuie să depășească valorile stabilite în secțiunea respectivă.

Emisiile se determină pentru ciclurile de funcționare (cicluri de încercare în regim staționar și/sau tranzitoriu), astfel cum se prevede în secțiunea 7 și în anexa XVII. Sistemele de măsurare trebuie să satisfacă verificările de etalonare și performanță prevăzute în secțiunea 8, utilizând echipamentele de măsurare descrise în secțiunea 9.

Și alte sisteme sau analizoare pot fi omologate de către autoritatea de omologare în cazul în care se constată că acestea conduc la rezultate echivalente, în conformitate cu punctul 5.1.1. Rezultatele sunt calculate în conformitate cu cerințele prevăzute în anexa VII.

5.1.1.   Echivalența

Stabilirea echivalenței sistemelor are la bază un studiu de corelare a șapte perechi de eșantioane (sau mai multe) între sistemul studiat și unul dintre sistemele din prezenta anexă. „Rezultatele” se referă la valoarea ponderată a emisiilor specifice ciclului. Încercarea de corelare se desfășoară în același laborator, aceeași cameră de încercare și asupra aceluiași motor, precum și, preferabil, simultan cu încercarea de referință. Echivalența mediilor perechilor de eșantioane se determină prin statisticile încercărilor de tip F și t, în conformitate cu apendicele 3 la anexa VII, obținute în laborator, în camera de încercare și în aceleași condiții ale motorului ca mai sus. Valorile maxime excepționale se determină în conformitate cu ISO 5725 și se exclud din baza de date. Sistemele utilizate pentru încercarea de corelare se supun omologării de către autoritatea de omologare.

5.2.   Cerințe generale privind ciclurile de încercare

5.2.1.   Încercarea de omologare UE de tip se efectuează prin utilizarea ciclului în regim staționar pentru echipamente mobile fără destinație rutieră (NRSC) adecvat și, după caz, a ciclului în regim tranzitoriu pentru echipamente mobile fără destinație rutieră (NRTC sau LSI-NRTC), astfel cum se prevede la articolul 24 și în anexa IV la Regulamentul (UE) 2016/1628.

5.2.2.   Caracteristicile și specificațiile tehnice ale NRSC sunt stabilite în apendicele 1 (NRSC în mod discontinuu) și în apendicele 2 (NRSC în mod continuu) la anexa XVII. La alegerea producătorului, o încercare NRSC poate fi realizată ca NRSC în mod discontinuu sau, în funcție de disponibilități, ca NRSC în mod continuu, astfel cum se prevede la punctul 7.4.1.

5.2.3.   Specificațiile și caracteristicile tehnice ale NRTC și LSI-NRTC sunt stabilite în apendicele 3 la anexa XVII.

5.2.4.   Ciclurile de încercare prevăzute la punctul 7.4 și în anexa XVII sunt concepute în funcție de cuplul maxim sau puterea maximă și de turațiile de încercare care trebuie stabilite pentru efectuarea corectă a ciclurilor de încercare:

(a)	turație 100 % (turație maximă de încercare sau turație nominală);

(b)	turație/turații de încercare intermediară/intermediare, astfel cum se specifică la punctul 5.2.5.4;

(c)	turație de mers în gol, astfel cum se specifică la punctul 5.2.5.5.

Determinarea turațiilor de încercare este descrisă la punctul 5.2.5, iar utilizarea cuplului și a puterii este prevăzută la punctul 5.2.6.

5.2.5.   Turațiile de încercare

5.2.5.1.   Turația maximă de încercare (MTS)

MTS se calculează în conformitate cu punctul 5.2.5.1.1 sau punctul 5.2.5.1.3.

5.2.5.1.1.   Calcularea MTS

În scopul de a calcula MTS, se efectuează procedura tranzitorie pentru stabilirea diagramei de funcționare, în conformitate cu punctul 7.4. MTS este determinat ulterior pe baza valorilor oferite de diagrama de funcționare a motorului în raport cu puterea. MTS se calculează cu ajutorul ecuației (6-1), (6-2) sau (6-3):

(a)	MTS = n lo + 0,95 × (n hi – n lo)	(6-1)
(b)	MTS = n i	(6-2)

unde:

n i	este media dintre turația minimă și turația maximă la care (n 2 norm i + P 2 norm i ) este egală cu 98 % din valoarea maximă a (n 2 norm i + P 2 norm i )

(c)

În cazul în care există o singură turație la care valoarea (n 22 i + P 2 norm i ) este egală cu 98 % din valoarea maximă a (n 22 i + P 2 norm i ): MTS = n i (6-3) unde: n i este turația la care apare valoarea maximă a (n 2 norm i + P 2 norm i ). unde: n = este turația motorului i = este o variabilă de indexare care reprezintă o valoare înregistrată a unei diagrame de funcționare a motorului n hi = este turația superioară, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 12 n lo = este turația inferioară, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 13 n norm i = este o turație a motorului normalizată prin împărțire la n P norm i = este o putere a motorului normalizată prin împărțire la Pmax = este media turației minime și a turației maxime, a cărei putere este egală cu 98 % din P max. Se utilizează interpolarea liniară între valorile generate de diagrama de funcționare a motorului pentru a stabili: (a) turațiile la care puterea este egală cu 98 % din P max. În cazul în care există o singură turație la care puterea este egală cu 98 % din Pmax, nPmax este turația la care apare Pmax; (b) turațiile la care (n 2 norm i + P 2 n orm i ) este egală cu 98 % din valoarea maximă a (n 2 norm i + P 2 n orm i ).

5.2.5.1.2.   Utilizarea unei MTS declarate

În cazul în care MTS calculată în conformitate cu punctul 5.2.5.1.1 sau 5.2.5.1.3 se încadrează în ± 3 % din MTS declarată de producător, se poate utiliza MTS declarată pentru încercările de emisii. Atunci când se depășește toleranța, pentru încercarea de emisii se utilizează MTS măsurată.

5.5.5.1.3.   Utilizarea unei MTS ajustate

În cazul în care partea descendentă a curbei complete de cuplu este foarte abruptă, aceasta poate îngreuna funcționarea corectă la 105 % din turațiile NRTC. În acest caz, se permite, cu acordul prealabil al serviciilor tehnice, utilizarea unei valori alternative a MTS determinate pe baza uneia dintre următoarele metode:

(a)	reducerea ușoară a MTS (maximum 3 %) în scopul de a face posibilă funcționarea corectă a NRTC;

(b)

calcularea unei MTS alternative, cu ajutorul ecuației (6-4): MTS = [(n max – n idle)/1,05] + n idle (6-4) unde: n max = este turația motorului la care funcția de regulator a acestuia controlează turația cu comanda operatorului la maximum și cu sarcina zero aplicată („turație maximă fără sarcină”); n idle = este turația de mers în gol (ralanti)

5.2.5.2.   Turație nominală

Turația nominală este definită la articolul 3 punctul 29 din Regulamentul (UE) 2016/1628. Turația nominală pentru motoarele cu turație variabilă care fac obiectul unei încercări privind emisiile este stabilită prin procedura aplicabilă pentru stabilirea diagramei de funcționare prevăzută în secțiunea 7.6. Turația nominală pentru motoarele cu turație constantă se declară de către producător în conformitate cu caracteristicile regulatorului. Atunci când un tip de motor echipat cu turații alternative, astfel cum se permite conform articolului 3 punctul 21 din Regulamentul (UE) 2016/1628, face obiectul unei încercări privind emisiile, se declară și se supune încercării fiecare turație alternativă.

În cazul în care turația nominală determinată în urma procedurii de stabilire a diagramei de funcționare a motorului din secțiunea 7.6 se situează în intervalul ± 150 rpm din valoarea declarată de producător, pentru motoarele de categoria NRS prevăzute cu regulator, sau în intervalul ± 350 rpm sau ± 4 %, pentru motoarele de categoria NRS care nu sunt prevăzute cu regulator, fiind reținută cea mai mică dintre aceste valori, sau în intervalul ± 100 rpm pentru toate celelalte categorii de motoare, poate fi utilizată valoarea declarată. Atunci când se depășește toleranța, se utilizează turația nominală determinată prin procedura de stabilire a diagramei de funcționare a motorului.

Pentru motoarele de categoria NRSh, turația de încercare la 100 % trebuie să fie egală cu turația nominală ± 350 rpm.

Opțional, se poate utiliza MTS în locul turației nominale pentru orice ciclu de încercare în regim staționar.

5.2.5.3.   Turația la cuplul maxim pentru motoarele cu turație variabilă

Turația la cuplul maxim determinată de curba cuplului maxim prin procedura aplicabilă de stabilire a diagramei de funcționare a motorului de la punctul 7.6.1 sau 7.6.2 va fi una dintre următoarele:

(a)	turația la care a fost înregistrat cuplul maxim; sau

(b)	media dintre turația minimă și turația maximă la care cuplul este egal cu 98 % din cuplul maxim. Dacă este cazul, se utilizează interpolarea liniară pentru a determina turațiile la care cuplul este egal cu 98 % din cuplul maxim.

În cazul în care turația la cuplul maxim determinată prin curba cuplului maxim este egală cu turația la cuplul maxim declarată de producător ± 4 % pentru motoarele de categorie NRS sau NRSh sau este egală cu turația la cuplul maxim declarată de producător ± 2,5 % pentru toate celelalte categorii de motoare, în scopul prezentului regulament, se poate utiliza valoarea declarată. Atunci când se depășește toleranța, se utilizează turația la cuplul maxim determinată prin curba cuplului maxim.

5.2.5.4.   Turație intermediară

Turația intermediară îndeplinește una dintre următoarele cerințe:

(a)	pentru motoarele destinate funcționării într-o gamă de turații pe curbă de cuplu la sarcină totală, turația intermediară este turația la cuplul maxim, dacă apare la o turație egală cu 60 %-75 % din turația nominală;

(b)	în cazul în care turația la cuplul maxim este mai mică de 60 % din turația nominală, atunci turația intermediară este de 60 % din turația nominală;

(c)

dacă turația la cuplul maxim este mai mare de 75 % din turația nominală, atunci turația intermediară este egală cu 75 % din turația nominală. În cazul în care motorul poate funcționa la turații mai mari de 75 % din turația nominală, turația intermediară este turația cea mai mică la care poate fi operat motorul;

(d)	pentru motoarele care nu sunt destinate funcționării într-o gamă de turații pe o curbă de cuplu la sarcină totală în regim staționar, turația intermediară este egală cu 60 %-70 % din turația nominală;

(e)	pentru motoarele destinate încercării în ciclul G1, cu excepția motoarelor de categoria ATS, turația intermediară este egală cu 85 % din turația nominală;

(f)	pentru motoarele de categoria ATS încercate în ciclul G1, turația intermediară este egală cu 60 % sau 85 % din turația nominală, în funcție de valoarea mai apropiată de turația efectivă la cuplul maxim.

În cazul în care se utilizează MTS în locul turației nominale pentru turația de încercare la 100 %, MTS înlocuiește, de asemenea, turația nominală în momentul determinării turației intermediare.

5.2.5.5.   Turația de mers în gol

Turația de mers în gol este cea mai mică turație a motorului cu sarcină minimă (mai mare sau egală cu sarcina zero), la care turația motorului este controlată de funcția de regulator a acestuia. Pentru motoarele fără funcție de regulator care să controleze turația de mers în gol, turația de mers în gol este valoarea declarată de producător pentru cea mai mică turație posibilă a motorului, la sarcină minimă. Trebuie menționat faptul că turația de mers în gol la cald se referă la turația de mers în gol a unui motor încălzit.

5.2.5.6.   Turația de încercare pentru motoarele cu turație constantă

Este posibil ca regulatoarele motoarelor cu turație constantă să nu poată menține întotdeauna turația perfect constantă. În general, turația poate scădea cu 0,1 % până la 10 % sub turația la sarcină zero, astfel încât turația minimă apare în jurul punctului de putere maximă. Turația de încercare pentru motoarele cu turație constantă poate fi comandată prin utilizarea regulatorului montat pe motor sau prin utilizarea comenzii de turație a unui stand de încercare, atunci când aceasta reprezintă regulatorul motorului.

Atunci când este utilizat regulatorul montat pe motor, turația de 100 % este turația controlată a motorului, astfel cum este definită la articolul 2 alineatul (24).

Atunci când se utilizează semnalul de comandă a turației al standului de încercare pentru a simula regulatorul, turația de 100 % la sarcină zero reprezintă turația fără sarcină specificată de producător pentru reglajul regulatorului, iar turația de 100 % la sarcină maximă reprezintă turația nominală pentru reglajul respectiv al regulatorului. Se utilizează interpolarea pentru a determina turația celorlalte moduri de încercare.

Atunci când regulatorul este prevăzut cu o funcție de operare simultană sau în cazul în care turația nominală și turația fără sarcină declarată de producător nu diferă între ele cu mai mult de 3 %, poate fi utilizată o singură valoare declarată de producător pentru turația de 100 % în toate punctele de sarcină.

5.2.6.   Cuplu și putere

5.2.6.1.   Cuplul

Valorile cuplului date pentru ciclurile de încercare sunt valori procentuale care reprezintă, pentru un anumit mod de încercare, una dintre următoarele:

(a)	raportul dintre cuplul necesar și cuplul maxim posibil la turația de încercare specificată (pentru toate ciclurile cu excepția D2 și E2);

(b)	raportul dintre cuplul necesar și cuplul care corespunde puterii nete nominale declarate de producător (ciclurile D2 și E2).

5.2.6.2.   Puterea

Valorile puterii date pentru ciclurile de încercare sunt valori procentuale care reprezintă, pentru un anumit mod de încercare, una dintre următoarele:

(a)	pentru ciclul de încercare E3, valorile pentru putere sunt valori procentuale din puterea netă maximă la o turație de 100 %, întrucât acest ciclu se bazează pe o curbă caracteristică teoretică a propulsiei pentru navele acționate de motoare destinate vehiculelor grele fără limită de lungime;

(b)	pentru ciclul de încercare F, valorile pentru putere sunt valori procentuale din puterea netă maximă la o anumită turație de încercare, cu excepția turației de mers în gol, pentru care există un procentaj al puterii nete maxime la o turație de 100 %.

6.   Condițiile de încercare

6.1.   Condiții de încercare în laborator

Se măsoară temperatura absolută (T a) a aerului din motor la intrarea în motor, exprimată în grade Kelvin, și presiunea atmosferică uscată (p s), exprimată în kPa, iar parametrul f a se determină în conformitate cu următoarele dispoziții și cu ajutorul ecuației (6-5) sau (6-6). În cazul în care presiunea atmosferică este măsurată într-un tub, se iau măsuri pentru ca pierderile de presiune între atmosferă și locul de măsurare să fie neglijabile și se ține cont de modificările presiunii statice din tub cauzate de debit. În cazul motoarelor policilindrice care au grupuri distincte de galerii de admisie, precum motoarele cu configurație în „V”, se ia în considerare temperatura medie a fiecărui grup. Parametrul fa se raportează împreună cu rezultatele încercării.

Motoare cu aspirație naturală și motoare supraalimentate mecanic:

(6-5)

Motoare cu turbocompresor, cu sau fără răcirea aerului de admisie:

(6-6)

6.1.1.   Pentru ca încercarea să fie considerată valabilă, trebuie să fie întrunite ambele condiții prezentate mai jos:

(a)	f a să se situeze în intervalul 0,93 ≤ f a ≤ 1,07, excepția fiind cea permisă de punctele 6.1.2 și 6.1.4;

(b)	temperatura aerului de admisie să se mențină la 298 ± 5 K (25 ± 5 oC), măsurată în amonte de oricare dintre componentele motorului, excepția fiind cea permisă de punctele 6.1.3 și 6.1.4 și astfel cum se prevede la punctele 6.1.5 și 6.1.6.

6.1.2.   În cazul în care laboratorul în care este supus încercării motorul se situează la o altitudine care depășește 600 m, sub rezerva acordului producătorului, f a poate depăși 1,07, cu condiția ca p s să nu fie mai mică de 80 kPa.

6.1.3.   În cazul în care puterea motorului supus încercării este mai mare de 560 kW, sub rezerva acordului producătorului, valoarea maximă a temperaturii aerului de admisie poate depăși 303 K (30 oC), cu condiția ca aceasta să nu depășească 308 K (35 oC).

6.1.4.   În cazul în care laboratorul în care este supus încercării motorul se situează la o altitudine care depășește 300 m, iar puterea motorului supus încercării este mai mare de 560 kW, sub rezerva acordului producătorului, f a poate depăși 1,07, cu condiția ca p s să nu fie mai mică de 80 kPa, iar valoarea maximă a temperaturii aerului de admisie poate depăși 303 K (30 oC), cu condiția ca aceasta să nu depășească 308 K (35 oC).

6.1.5.   În cazul unei familii de motoare din categoria NRS cu o putere a motorului mai mică de 19 kW, care este constituită exclusiv din tipuri de motoare utilizate pe frezele de zăpadă, temperatura aerului de admisie trebuie menținută între 273 K și 268 K (între 0 și – 5 oC).

6.1.6.   Pentru motoarele din categoria SMB, temperatura aerului de admisie trebuie menținută la 263 ± 5 K (– 10 ± 5 oC), excepția fiind cea permisă de punctul 6.1.6.1.

6.1.6.1.   Pentru motoarele de categoria SMB prevăzute cu o injectare a combustibilului controlată electronic care ajustează debitul de combustibil la temperatura aerului de admisie, la alegerea producătorului, temperatura aerului de admisie poate fi menținută, în mod alternativ, și în intervalul 298 ± 5 K (25 ± 5 oC).

6.1.7.   Pot fi utilizate:

(a)

un barometru a cărui indicație de ieșire se utilizează ca presiune atmosferică pentru o întreagă instalație de încercare care cuprinde mai mult de o cameră de încercare cu dinamometru, atât timp cât echipamentul de control al aerului de admisie menține presiunea ambiantă, la încercarea motorului, la o valoare egală cu presiunea atmosferică comună, cu o toleranță de ± 1 kPa;

(b)

un dispozitiv de măsurare a umidității, pentru a măsura umiditatea aerului de admisie pentru o întreagă instalație de încercare care are mai mult de o cameră de încercare cu stand dinamometric, atât timp cât echipamentul de control al aerului de admisie menține punctul de rouă, la încercarea motorului, a o valoare egală cu valoarea umidității comune, cu o toleranță de ± 0,5 K.

6.2.   Motoare cu sistem de răcire a aerului de supraalimentare

(a)

Se utilizează un sistem de răcire a aerului de supraalimentare cu o capacitate totală de admisie a aerului reprezentativă pentru unitatea instalată în motorul de serie. Orice sistem de laborator de răcire a aerului de supraalimentare este proiectat astfel încât să reducă la minimum acumularea de condens. Condensul acumulat este eliminat, iar toate punctele de scurgere sunt complet astupate înaintea încercării privind emisiile. Punctele de scurgere se mențin închise pe durata încercării privind emisiile. Lichidul de răcire a aerului îndeplinește următoarele condiții: (a) pe întreaga durată a încercării, la orificiul de admisie în sistemul de răcire se menține o temperatură a lichidului de răcire a aerului de cel puțin 20 oC; (b) la turația nominală și sarcina maximă, debitul lichidului de răcire se reglează astfel încât să se mențină o temperatură a aerului egală cu valoarea stabilită din proiectare de producător pentru temperatura de la ieșirea din sistemul de răcire a aerului de supraalimentare, cu o toleranță de ± 5 oC. Temperatura aerului la ieșire se măsoară în locul indicat de producător. Punctul de referință al debitului lichidului de răcire a aerului se utilizează pe întreaga durată a încercării; (c) în cazul în care producătorul motorului specifică limite ale pierderii de presiune pentru sistemul de răcire a aerului de supraalimentare, pierderea de presiune din sistemul respectiv, în condițiile de funcționare a motorului stabilite de producător, se situează între limitele specificate de acesta. Pierderea de presiune se măsoară în punctele specificate de producător. Atunci când, în locul turației nominale, se utilizează MTS definită la punctul 5.2.5.1 pentru a efectua ciclul de încercare, poate fi utilizată această turație în locul turației nominale în momentul stabilirii temperaturii aerului de supraalimentare. Obiectivul este de a produce rezultate privind emisiile care să fie reprezentative pentru regimul de funcționare. În cazul în care bunele practici inginerești demonstrează că specificațiile din prezenta secțiune pot avea rezultate nereprezentative (precum suprarăcirea aerului de admisie), se pot utiliza puncte de referință și mijloace de control al pierderii de presiune, al temperaturii lichidului de răcire și al debitului mai complexe pentru a obține rezultate mai reprezentative.

6.3.   Puterea motorului

6.3.1.   Baza de măsurare a emisiilor

Baza de măsurare a emisiilor specifice este puterea netă necorectată, astfel cum este definită la articolul 3 punctul 23 din Regulamentul (UE) 2016/1628.

6.3.2.   Dispozitive auxiliare necesare pentru efectuarea încercării

În timpul încercării, dispozitivele auxiliare necesare funcționării motorului se instalează pe standul de încercare în conformitate cu cerințele din apendicele 2.

În cazul în care dispozitivele auxiliare necesare nu pot fi montate pentru încercare, puterea pe care acestea o absorb se determină și se scade din puterea măsurată a motorului.

6.3.3.   Dispozitive auxiliare care nu sunt necesare pentru efectuarea încercării

Anumite dispozitive auxiliare utilizate pentru funcționarea echipamentului mobil fără destinație rutieră și care pot fi montate pe motor se demontează înainte de efectuarea încercărilor.

În cazul în care dispozitivele auxiliare nu pot fi demontate, puterea absorbită de acestea în condiții fără sarcină poate fi stabilită și adăugată la puterea măsurată a motorului [a se vedea nota (g) din apendicele 2]. Dacă valoarea obținută depășește cu cel puțin 3 % puterea maximă la turația de încercare, aceasta poate fi verificată de serviciile tehnice. Puterea absorbită de dispozitivele auxiliare este utilizată pentru a ajusta valorile stabilite și pentru a calcula lucrul mecanic al motorului pe durata ciclului de încercare, în conformitate cu punctul 7.7.1.3 sau cu punctul 7.7.2.3.1.

6.3.4.   Determinarea puterii auxiliare

Puterea absorbită de dispozitive auxiliare/echipamente se determină numai în cazul în care:

(a)	dispozitivele auxiliare/echipamentele necesare conform apendicelui 2 nu sunt montate pe motor; și/sau

(b)	dispozitivele auxiliare/echipamentele care nu sunt necesare conform apendicelui 2 sunt montate pe motor.

Valorile puterii auxiliare și metoda de măsurare/calcul a puterii auxiliare pentru întregul domeniu al ciclurilor de încercare aplicabile se prezintă de către producătorul motorului și se aprobă de către autoritatea de omologare.

6.3.5.   Lucrul mecanic al ciclului motorului

Calculul lucrului mecanic de referință și real ale motorului (a se vedea punctul 7.8.3.4) se efectuează în funcție de puterea motorului, în conformitate cu punctul 6.3.1. În acest caz, P f și P r din ecuația (6-7) sunt egale cu zero, iar P este egal cu P m.

Dacă dispozitivele auxiliare/echipamentul sunt instalate în conformitate cu punctele 6.3.2 și/sau 6.3.3, puterea absorbită de acestea se utilizează pentru corectarea valorii puterii P m,i a fiecărui ciclu instantaneu, cu ajutorul ecuației (6-8):

P i = P m,i – P f,i + P r,i	(6-7)
P AUX = P r,i – P f,i	(6-8)

unde:

P m,i	este puterea măsurată a motorului, în kW;
P f,i	este puterea absorbită de dispozitivele auxiliare/echipamentele care trebuie montate pentru încercare, dar care nu au fost instalate, exprimată în kW;
P r,i	este puterea absorbită de dispozitivele auxiliare/echipamentele care trebuie demontate pentru încercare, dar care au fost instalate, exprimată în kW.

6.4.   Admisia de aer în motor

6.4.1.   Introducere

Se utilizează sistemul de admisie de aer al motorului sau un sistem reprezentativ pentru configurația instalată. Acesta include sistemul de răcire a aerului de supraalimentare și sistemul de recirculare a gazelor de evacuare (EGR).

6.4.2.   Restricționarea presiunii aerului de admisie

Se utilizează un sistem de alimentare cu aer sau un sistem de încercare în laborator care prezintă o variație a presiunii de alimentare cu aer de cel mult ± 300 Pa față de valoarea maximă specificată de producător pentru un filtru de aer curat, la turația nominală și la sarcina maximă. Atunci când acest lucru nu este posibil ca urmare a proiectării sistemului de alimentare cu aer pentru încercare în laborator, este permisă o restricționare a presiunii aerului care să nu depășească valoarea specificată de producător pentru un filtru de aer murdar, sub rezerva aprobării prealabile de către serviciilor tehnice. Presiunea diferențială statică a dispozitivului de restricționare a presiunii se măsoară în punctul și la turația și cuplul specificate de producător. Dacă producătorul nu a specificat un punct, presiunea se măsoară în amonte de orice turbocompresor sau sistem de recirculare a gazelor de evacuare (EGR) conectat la sistemul de admisie a aerului.

Atunci când, în locul turației nominale, se utilizează MTS definită la punctul 5.2.5.1 pentru a efectua ciclul de încercare, poate fi utilizată această turație în locul turației nominale în momentul stabilirii restricției de presiune pentru aerul de admisie.

6.5.   Sistemul de evacuare al motorului

Se utilizează sistemul de evacuare al motorului sau un sistem reprezentativ pentru configurația instalată. Sistemul de evacuare respectă cerințele de prelevare a eșantioanelor de emisii de evacuare stabilite la punctul 9.3. Se utilizează un sistem de evacuare sau un sistem de încercare în laborator care prezintă o contrapresiune statică de evacuare a gazelor situată în limita a 80-100 % din restricția maximă a presiunii gazelor de evacuare, la turația nominală și sarcina maximă. Limitarea presiunii gazelor de evacuare poate fi reglată cu ajutorul unei supape. În cazul în care limitarea maximă a presiunii gazelor de evacuare este mai mică sau egală cu 5 kPa, punctul de reglare trebuie să respecte o diferență de cel mult 1,0 kPa față de limita maximă. Atunci când, în locul turației nominale, se utilizează MTS definită la punctul 5.2.5.1 pentru a efectua ciclul de încercare, se poate utiliza această turație în locul turației nominale în momentul stabilirii limitării de presiune pentru gazele de evacuare.

6.6.   Motoare cu sisteme de posttratare a gazelor de evacuare

În cazul în care motorul este echipat cu un sistem de posttratare a gazelor de evacuare care nu este instalat direct pe motor, conducta de evacuare trebuie să aibă același diametru ca cea montată în mod normal în cazul a cel puțin 4 diametre de conductă în amonte de punctul de expansiune care conține dispozitivul de posttratare. Distanța de la flanșele galeriei de evacuare sau de la evacuarea turbocompresorului până la sistemul de posttratare a gazelor de evacuare este aceeași ca în cazul configurației normale a echipamentului mobil fără destinație rutieră sau se încadrează în limita specificațiilor de distanță indicate de producător. În cazul în care acest lucru este specificat de producător, conducta este izolată pentru a obține o temperatură posttratare la admisie în limitele specificațiilor indicate de producător. În cazul în care producătorul specifică alte cerințe privind instalarea, acestea trebuie respectate, de asemenea, pentru configurația de încercare. Contrapresiunea sau restricționarea presiunii gazelor de evacuare este stabilită în conformitate cu punctul 6.5. În cazul dispozitivelor de posttratare cu restricție variabilă a presiunii gazelor de evacuare, restricția maximă a presiunii gazelor de evacuare prevăzută la punctul 6.5 este definită în starea de posttratare (degradare/îmbătrânire și regenerare/nivel de încărcare) specificată de producător. Recipientul posttratare poate fi înlăturat în timpul simulării încercărilor și în timpul stabilirii diagramei de funcționare a motorului și poate fi înlocuit cu un recipient echivalent prevăzut cu un suport de catalizator inactiv.

Emisiile măsurate în ciclul de încercare se consideră a fi reprezentative pentru emisiile de pe teren. În cazul în care motorul este echipat cu un sistem de posttratare a gazelor de evacuare care necesită consumarea unui reactiv, reactivul utilizat în toate încercările este declarat de către producător.

În cazul motoarelor din categoria NRE, NRG, IWP, IWA, RLR, NRS, NRSh, SMB și ATS echipate cu sisteme de posttratare a gazelor de evacuare care se regenerează periodic, conform descrierii de la punctul 6.6.2, rezultatele emisiilor sunt ajustate pentru a ține seama de situațiile în care are loc regenerarea. În acest caz, emisiile medii depind de frecvența situațiilor de regenerare, exprimată ca fracțiuni ale încercărilor în timpul cărora apare regenerarea. Sistemele de posttratare cu un proces de regenerare care survine fie în mod susținut, fie cel puțin o dată în cursul ciclului de încercare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC), fie în mod continuu, în conformitate cu punctul 6.6.1, nu necesită o procedură de încercare specială.

6.6.1.   Regenerarea continuă

În cazul unui sistem de posttratare a gazelor de evacuare bazat pe un proces de regenerare continuă, emisia se măsoară pe un sistem de posttratare stabilizat, astfel încât să se obțină un comportament repetabil privind emisiile. Procesul de regenerare are loc cel puțin o dată în timpul încercării NRTC, LSI-NRTC sau NRSC cu pornire la cald, iar producătorul declară condițiile normale în care intervine regenerarea (cantitatea de reziduuri, temperatura, contrapresiunea la evacuare etc.). Pentru a demonstra faptul că procesul de regenerare este continuu, se efectuează cel puțin trei încercări NRTC, LSI-NRTC sau NRSC cu pornire la cald. În cazul NRTC cu pornire la cald, motorul se încălzește în conformitate cu procedura de la punctul 7.8.2.1, este lăsat să funcționeze cu șocul tras în conformitate cu punctul 7.4.2.1 litera (b) și se efectuează prima NRTC cu pornire la cald.

Următoarele NRTC de pornire la cald se efectuează după funcționarea prealabilă cu șocul tras, în conformitate cu punctul 7.4.2.1 litera (b). În timpul încercărilor, se înregistrează temperaturile și presiunile gazelor de evacuare (temperatura înainte și după sistemul de posttratare a gazelor de evacuare, contrapresiunea de evacuare etc.). Se consideră că sistemul de posttratare a gazelor de evacuare este satisfăcător în cazul în care condițiile declarate de producător intervin de suficiente ori în timpul încercării, iar rezultatele emisiilor nu variază cu mai mult de ± 25 % față de valoarea medie sau 0,005 g/kWh (se reține valoarea mai mare).

6.6.2.   Regenerarea cu frecvență redusă

Prezenta dispoziție se aplică numai motoarelor echipate cu un sistem de posttratare a gazelor de evacuare cu regenerare cu frecvență redusă, care intervine în mod obișnuit la mai puțin de 100 de ore de funcționare normală a motorului. Pentru astfel de motoare, se determină fie factori aditivi, fie factori multiplicativi pentru ajustarea la valoarea inferioară sau superioară menționată la punctul 6.6.2.4 („factor de ajustare”).

Încercarea și elaborarea factorilor de ajustare este necesară numai pentru un ciclu de încercare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC) sau RMC aplicabil. Factorii care au fost elaborați pot fi aplicați rezultatelor celorlalte cicluri de încercări aplicabile, inclusiv ciclurilor NRSC în mod discontinuu.

În cazul în care nu sunt disponibili factori de ajustare corespunzători din ciclurile de încercare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC) sau din RMC, factorii de ajustare sunt stabiliți prin utilizarea unei încercări NRSC în mod discontinuu. Factorii elaborați prin utilizarea unei încercări NRSC în mod discontinuu se aplică numai NRSC în mod discontinuu.

Nu este necesară efectuarea unor încercări și elaborarea factorilor de ajustare și pentru RMC, și pentru NRSC în mod discontinuu.

6.6.2.1.   Cerințe pentru stabilirea factorilor de ajustare prin utilizarea NRTC, LSI-NRTC sau RMC

Emisiile se măsoară pe durata a cel puțin trei încercări NRTC, LSI-NRTC sau RMC cu pornire la cald, una cu regenerare și două fără regenerare, pe un sistem de posttratare a gazelor de evacuare stabilizat. Procesul de regenerare are loc cel puțin o dată în timpul NRTC, LSI-NRTC sau RMC cu situație de regenerare. În cazul în care regenerarea durează mai mult decât o încercare NRTC, LSI-NRTC sau RMC, se efectuează încercări NRTC, LSI-NRTC sau RMC NRSC consecutive și se continuă măsurarea emisiilor fără oprirea motorului până la finalizarea regenerării, apoi se calculează media încercărilor. Dacă regenerarea se finalizează în timpul oricăreia dintre încercări, încercarea se continuă pe parcursul întregii sale durate.

Se determină un factor de ajustare adecvat pentru întregul ciclu aplicabil, cu ajutorul ecuațiilor (6-10)-(6-13).

6.6.2.2.   Cerințe pentru stabilirea factorilor de ajustare prin utilizarea încercării NRSC în mod discontinuu

După stabilizarea sistemului de posttratare a gazelor de evacuare, emisiile se măsoară pe durata a cel puțin trei încercări cu fiecare mod de încercare NRSC în mod discontinuu aplicabil pentru care pot fi întrunite condițiile pentru regenerare, una cu regenerare și două fără regenerare. Măsurarea PM se efectuează prin utilizarea metodei cu filtre multiple descrise la punctul 7.8.1.2 litera (c). În cazul în care procesul de regenerare a început, însă nu este finalizat la finalul perioadei de prelevare pentru un mod de încercare specific, perioada de prelevare poate fi extinsă până la finalizarea regenerării. În cazul în care există mai multe încercări pentru același mod, se calculează o medie a rezultatelor. Procesul se repetă pentru fiecare mod de încercare.

Stabilirea unui factor de ajustare corespunzător se realizează cu ajutorul ecuațiilor (6-10)-(6-13) pentru acele moduri ale ciclului aplicabil în care apare regenerarea.

6.6.2.3.   Procedura generală pentru elaborarea factorilor de ajustare ai regenerării cu frecvență redusă

Producătorul declară condițiile normale în care are loc procesul de regenerare (cantitatea de reziduuri, temperatură, contrapresiune de evacuare etc.). Producătorul declară, de asemenea, frecvența situațiilor de regenerare în ceea ce privește numărul de încercări în timpul cărora se produce regenerarea. Procedura exactă utilizată pentru determinarea frecvenței trebuie convenită cu autoritatea de omologare sau de certificare, pe baza bunelor practici inginerești.

Înainte de încercarea de regenerare, producătorul pune la dispoziție un sistem de posttratare a gazelor de evacuare care a fost încărcat. Nu trebuie să aibă loc o regenerare în timpul fazei de condiționare a motorului. Opțional, producătorul poate efectua încercări consecutive cu ciclul aplicabil până la încărcarea sistemului de posttratare a gazelor de evacuare. Nu este obligatorie măsurarea emisiilor la toate încercările.

Emisiile medii dintre fazele de regenerare se determină pornind de la media aritmetică a mai multor încercări aproximativ echidistante cu ciclul aplicabil. Se recomandă efectuarea cel puțin a unui ciclu aplicabil cu cât mai puțin timp posibil înainte de o încercare de regenerare, precum și a unui ciclu aplicabil imediat după efectuarea încercării de regenerare.

În timpul încercării de regenerare, toate datele necesare detectării regenerării se înregistrează (emisiile de CO sau de NOx, temperatura înainte și după sistemul de posttratare a gazelor de evacuare, contrapresiunea de evacuare etc.). Limitele aplicabile ale emisiilor pot fi depășite pe durata procesului de regenerare. Procedura de încercare este reprezentată schematic în figura 6.1.

Figura 6.1

Schemă de regenerare cu frecvență redusă (periodică) cu un număr n de măsurători și un număr n r de măsurători pe durata regenerării

Rata emisiilor medii specifice încercărilor efectuate în conformitate cu punctul 6.6.2.1 sau 6.6.2.2. [g/kWh sau #/kWh] se ponderează cu ajutorul ecuației (6-9) (a se vedea figura 6.1.):

(6-9)

unde:

n	este numărul încercărilor fără regenerare,
n r	este numărul încercărilor cu regenerare (minimum o încercare),
	reprezintă emisiile specifice medii în cazul unei încercări fără regenerare [g/kWh sau #/kWh]
	reprezintă emisiile specifice medii în cazul unei încercări cu regenerare [g/kWh sau #/kWh]

La alegerea producătorului și pe baza unui bun raționament tehnic, factorul de ajustare a regenerării k r, care exprimă rata medie a emisiilor, poate fi calculat multiplicativ sau aditiv pentru toți poluanții gazoși și, în cazul în care există o limită aplicabilă, pentru PM și PN, cu ajutorul ecuațiilor (6-10)-(6-13):

Multiplicativ (factor de ajustare superioară) (6-10) (factor de ajustare inferioară) (6-11)

Aditiv k ru,a = e w – e (factor de ajustare superioară) (6-12) k rd,a = e w – e r (factor de ajustare inferioară) (6-13)

6.6.2.4.   Aplicarea factorilor de ajustare

Factorii de ajustare superioară se înmulțesc sau se adună cu ratele emisiilor măsurate pentru toate încercările în care nu are loc regenerarea. Factorii de ajustare inferioară se înmulțesc sau se adună cu ratele emisiilor măsurate pentru toate încercările în care are loc regenerarea. Producerea regenerării trebuie identificată într-un mod care să fie imediat evident pe durata tuturor încercărilor. Dacă regenerarea nu se produce, se aplică factorul de ajustare inferioară.

În conformitate cu anexa VII și cu apendicele 5 la anexa VII privind calcularea emisiilor specifice frânării, factorul de ajustare pentru regenerare:

(a)	se aplică rezultatelor încercărilor NRTC, LSI-NRTC și NRSC ponderate aplicabile, în cazul în care acesta este stabilit pentru un întreg ciclu ponderat;

(b)

se aplică rezultatelor modurilor individuale ale ciclului NRSC în mod discontinuu aplicabil pentru care regenerarea are loc înainte de calcularea rezultatului ponderat al emisiilor ciclului, în cazul în care acesta este stabilit pentru modurile individuale ale ciclului NRSC în mod discontinuu aplicabil. În acest caz, se utilizează metoda filtrelor multiple pentru măsurarea PM;

(c)	poate fi extins la alte motoare din aceeași familie;

(d)

poate fi extins la alte familii de motoare care utilizează același sistem de posttratare, astfel cum este definit în anexa IX la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656, cu aprobarea în prealabil a autorității de omologare, pe baza dovezilor tehnice pe care producătorul trebuie să le furnizeze cu privire la similitudinea emisiilor.

Se aplică următoarele opțiuni:

(a)

un producător poate opta pentru omiterea factorilor de ajustare privind unul sau mai multe dintre familiile (sau configurațiile) sale de motoare atunci când efectul regenerării este neglijabil sau când momentul începerii regenerării nu poate fi identificat. În astfel de cazuri, nu se utilizează niciun factor de ajustare, iar producătorul poartă răspunderea de a asigura conformitatea cu limitele de emisii pentru toate încercările, indiferent dacă regenerarea se produce sau nu;

(b)

la cererea producătorului, autoritatea de omologare poate înregistra situațiile de regenerare într-un mod diferit de cel indicat la litera (a). Cu toate acestea, o astfel de opțiune se aplică numai în cazul regenerărilor care se produc cu frecvență foarte redusă și cărora nu li se pot aplica în mod practic factorii de ajustare descriși la litera (a).

6.7.   Sistemul de răcire

Se utilizează un sistem de răcire cu o capacitate suficientă pentru a menține temperatura normală de funcționare a motorului, inclusiv pentru aerul de admisie, lichidul de răcire, blocul și chiulasa, astfel cum a fost declarată de producător. Este permisă utilizarea de echipamente de răcire și de ventilatoare de laborator suplimentare.

6.8.   Lubrifiantul

Lubrifiantul este specificat de producător și trebuie să fie reprezentativ pentru lubrifianții disponibili pe piață; specificațiile lubrifiantului utilizat pentru încercare sunt înregistrate și prezentate odată cu rezultatele încercării.

6.9.   Specificațiile combustibilului de referință

Combustibilii de referință care trebuie utilizați pentru încercare sunt specificați în anexa IX.

Temperatura combustibilului este în conformitate cu recomandările producătorului. Temperatura combustibilului se măsoară la orificiul de intrare al pompei de injecție a combustibilului sau în modul specificat de producător, iar locul măsurării se înregistrează.

6.10.   Emisiile de gaze de carter

Această secțiune se aplică motoarelor de categoriile NRE, NRG, IWP, IWA, RLR, NRS, NRSh, SMB și ATS care respectă limitele de emisii din etapa V prevăzute în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/1628.

Emisiile de gaz de carter care sunt evacuate direct în mediul ambiant se adună cu emisiile de evacuare (fie fizic, fie matematic) pe durata tuturor încercărilor de emisii.

Producătorii care beneficiază de această excepție instalează motoarele astfel încât toate emisiile de gaze de carter să fie direcționate către sistemul de prelevare a emisiilor. În scopul prezentului punct, emisiile de gaze de carter care sunt redirecționate către gazele de evacuare din amonte de sistemul de posttratare a gazelor de evacuare pe întreaga durată a funcționării nu sunt considerate ca fiind evacuate direct în atmosferă.

Emisiile de gaze de carter se direcționează în sistemul de evacuare, în vederea măsurării, după cum urmează:

(a)	materialele din care sunt confecționate conductele trebuie să aibă pereți netezi, să fie conducătoare de electricitate și să nu intre în reacție cu gazele de carter emise. Lungimea conductelor trebuie să fie cât mai redusă posibil;

(b)	numărul coturilor din conductele carterului de laborator trebuie să fie cel mai mic posibil, iar raza de curbură a coturilor inevitabile cât mai mare posibil;

(c)	conductele de evacuare ale carterului de laborator trebuie să îndeplinească specificațiile producătorului referitoare la contrapresiunea din interiorul carterului;

(d)

conductele de evacuare ale carterului trebuie conectate la fluxul de gaze de evacuare emise brute din aval de orice sistem de posttratare a gazelor de evacuare și de orice restricție de evacuare instalată, dar la o distanță suficientă în amonte de orice sonde de prelevare, pentru a asigura amestecul complet cu gazele de evacuare ale motorului înainte de prelevarea eșantioanelor. Tubul de evacuare al carterului trebuie amplasat pe direcția fluxului liber de gaze de evacuare al sistemului, astfel încât să fie evitate efectele stratului limită și să se faciliteze amestecarea. Tubul de evacuare a emisiilor de carter poate fi orientat în orice direcție în raport cu fluxul de gaze de evacuare brute.

7.   Proceduri de încercare

7.1.   Introducere

Prezentul capitol descrie modul de determinare a emisiilor de gaze și de particule poluante specifice frânării la motoarele supuse procedurilor de încercare. Motorul de încercare este motorul prototip al familiei de motoare, astfel cum se specifică în anexa IX la Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/656.

Încercarea în laborator a emisiilor constă în măsurarea emisiilor și a altor parametri pentru ciclurile de încercare specificate în anexa XVII. Sunt tratate următoarele aspecte:

(a)	configurațiile de laborator pentru măsurarea emisiilor (punctul 7.2);

(b)	procedurile de încercare preliminară și încercare ulterioară (punctul 7.3);

(c)	ciclurile de încercare (punctul 7.4);

(d)	succesiunea generală a încercărilor (punctul 7.5);

(e)	diagrama de funcționare a motorului (punctul 7.6);

(f)	generarea ciclului de încercare (punctul 7.7);

(g)	procedura specifică de realizare a ciclului de încercare (punctul 7.8).

7.2.   Principiul măsurării emisiilor

Pentru măsurarea emisiilor specifice frânării, motorul funcționează în cadrul ciclurilor de încercare definite la punctul 7.4, după caz. Măsurarea emisiilor specifice frânării necesită determinarea masei de poluanți din emisiile de gaze de evacuare (respectiv HC, CO, NOx și PM), a numărului de particule din emisiile de gaze de evacuare (respectiv PN), a masei de CO2 din emisiile de gaze de evacuare și a lucrului mecanic corespunzător al motorului.

7.2.1.   Masa componentelor

Masa totală a fiecărei componente se determină pentru întregul ciclu de încercare aplicabil prin următoarele metode:

7.2.1.1.   Prelevarea continuă a eșantioanelor

La prelevarea continuă a eșantioanelor, concentrația componentelor se măsoară continuu din gazele de evacuare brute sau din gazele de evacuare diluate. Această concentrație se înmulțește cu debitul continuu de gaze de evacuare (brute sau diluate) din locul de prelevare a emisiilor pentru a se determina debitul componentei. Emisiile componentei se însumează continuu pe durata ciclului de încercare. Suma reprezintă masa totală a componentei emise.

7.2.1.2.   Prelevarea eșantioanelor pe lot

La prelevarea eșantioanelor pe lot, un eșantion de gaze de evacuare brute sau diluate este extras continuu și stocat pentru măsurare ulterioară. Eșantionul prelevat este proporțional cu debitul de gaze de evacuare brute sau diluate. Printre exemplele de prelevare a eșantioanelor pe lot, se numără colectarea de emisii de gaze diluate într-un sac și colectarea de PM pe un filtru. În principiu, metoda de calcul a emisiilor este următoarea: concentrațiile eșantioanelor prelevate pe lot sunt înmulțite cu masa totală sau debitul masic al gazelor de evacuare (brute sau diluate) din care au fost prelevate pe durata ciclului de încercare. Produsul obținut reprezintă masa totală sau debitul masic al componentei emise. Pentru a se calcula concentrația de PM, cantitatea de PM obținută din gazele de evacuare prelevate proporțional și depuse pe un filtru se împarte la cantitatea de gaze de evacuare filtrate.

7.2.1.3.   Prelevarea combinată

Este permisă orice combinație de prelevare a eșantioanelor continuă și pe lot (de exemplu, PM cu prelevare pe lot și emisii gazoase cu prelevare continuă).

Figura 6.2 ilustrează cele două aspecte ale procedurilor de încercare pentru măsurarea emisiilor: echipamentele cu liniile de prelevare pentru gaze de evacuare brute și diluate și operațiunile necesare pentru calcularea emisiilor de poluanți pe durata ciclurile de încercare în regim staționar și/sau tranzitoriu.

Figura 6.2

Proceduri de încercare pentru măsurarea emisiilor

7.2.2.   Determinarea lucrului mecanic

Lucrul mecanic pe durata ciclului de încercare se determină prin înmulțirea sincronă a turației cu cuplul de frânare pentru a calcula valorile instantanee ale puterii frânei de motor. Puterea frânei de motor se integrează în ciclul de încercare pentru a determina lucrul mecanic total.

7.3.   Verificare și etalonare

7.3.1.   Proceduri înainte de încercare

7.3.1.1.   Precondiționare

Pentru a funcționa în condiții de stabilitate, sistemul de prelevare a eșantioanelor și motorul se precondiționează înainte de începerea unei succesiuni de încercări, în conformitate cu prezentul punct.

Scopul precondiționării motorului este de a obține emisii reprezentative și de a controla emisiile pe durata ciclului de încercare, precum și de a reduce erorile, pentru de a îndeplini condițiile stabile pentru următoarea încercare privind emisiile.

Emisiile pot fi măsurate în timpul ciclurilor de precondiționare, cu condiția efectuării unui număr predefinit de cicluri de precondiționare și a creării unui sistem de măsurare în conformitate cu cerințele prevăzute la punctul 7.3.1.4. Numărul de precondiționări este identificat de producătorul motorului înainte de începerea precondiționării. Precondiționarea se efectuează după cum urmează, luând în considerare faptul că ciclurile specifice pentru precondiționare sunt aceleași care se aplică pentru încercarea privind emisiile.

7.3.1.1.1.   Precondiționarea pentru efectuarea NRTC cu pornire la rece

Motorul se precondiționează prin efectuarea cel puțin a unui NRTC cu pornire la cald. Imediat după finalizarea fiecărui ciclu de precondiționare, motorul se oprește și se finalizează perioada de climatizare la cald cu motorul oprit. Imediat după finalizarea ultimului ciclu de precondiționare, motorul se oprește și începe procesul de răcire a motorului descris la punctul 7.3.1.2.

7.3.1.1.2.   Precondiționarea pentru efectuarea NRTC sau LSI-NRTC cu pornire la cald

Prezentul punct descrie precondiționarea care se aplică atunci când se intenționează prelevarea de eșantioane de emisii în timpul NRTC cu pornire la cald fără a se efectua NRTC cu pornire la rece sau în timpul ciclului LSI-NRTC. Motorul se precondiționează efectuând cel puțin un NRTC cu pornire la cald sau un LSI-NRTC, după caz. Imediat după finalizarea fiecărui ciclu de precondiționare, motorul se oprește și apoi se efectuează următorul ciclu cât mai curând posibil. Se recomandă ca următorul ciclu de precondiționare să se efectueze în 60 de secunde de la finalizarea ciclului precedent de precondiționare. În cazul în care este posibil, după ultimul ciclu de precondiționare, se aplică perioada de impregnare la cald (NRTC cu pornire la cald) sau perioada de răcire (LSI-NRTC) înainte de pornirea motorului pentru încercarea privind emisiile. În cazul în care nu se aplică o perioadă de impregnare la cald sau de răcire, se recomandă ca încercarea de emisii să se efectueze în 60 de secunde de la finalizarea ultimului ciclu de precondiționare.

7.3.1.1.3.   Precondiționarea pentru NRSC în regim discontinuu

Pentru categoriile de motoare altele decât NRS și NRSh, motorul se încălzește și se lasă să funcționeze la 50 % din valoarea turației și 50 % din valoarea cuplului pentru orice ciclu de încercare NRSC în mod discontinuu, cu excepția tipului D2, E2 sau G, sau la turația nominală a motorului și la 50 % din valoarea cuplului pentru orice ciclu de încercare NRSC în mod discontinuu de tip D2, E2 sau G, până la stabilizarea temperaturii motorului (a lichidului de răcire și a lubrifiantului). 50 % din valoarea turației se calculează în conformitate cu punctul 5.2.5.1 în cazul unui motor pentru care se utilizează MTS pentru generarea turațiilor de încercare și se calculează în conformitate cu punctul 7.7.1.3 în toate celelalte cazuri. 50 % din valoarea cuplului se definește ca 50 % din valoarea maximă disponibilă a cuplului la turația respectivă. Încercarea privind emisiile se efectuează fără a opri motorul.

În cazul motoarelor de categoria NRS și NRSh, motorul se încălzește în conformitate cu recomandările producătorului și cu bunele practici în domeniul tehnic. Înainte de prelevarea eșantioanelor de emisii, motorul se lasă să funcționeze în modul 1 al ciclului de încercare corespunzător până la stabilizarea temperaturii motorului. Încercarea privind emisiile se efectuează fără a opri motorul.

7.3.1.1.4.   Precondiționarea pentru ciclul RMC

Producătorul de motoare alege una dintre succesiunile de precondiționări (a) sau (b) prezentate în continuare. Motorul se precondiționează în conformitate cu succesiunea aleasă:

(a)

Motorul se precondiționează prin efectuarea a cel puțin celei de a doua jumătăți a RMC, în funcție de numărul de moduri de încercare. Motorul nu trebuie să fie oprit din funcționare între cicluri. Imediat după finalizarea fiecărui ciclu de precondiționare, următorul ciclu (inclusiv încercarea privind emisiile) se efectuează de îndată ce este posibil. Atunci când este posibil, se recomandă ca următorul ciclu să se efectueze în 60 de secunde de la finalizarea ultimului ciclu de precondiționare.

(b)

Motorul se încălzește și se lasă să funcționeze la 50 % din valoarea turației și 50 % din valoarea cuplului pentru orice ciclu de încercare RMC, altul decât ciclul de tip D2, E2 sau G, sau la turația nominală a motorului și 50 % din valoarea de cuplu pentru orice ciclu de încercare RMC de tip D2, E2 sau G, până la stabilizarea temperaturii motorului (a lichidului de răcire și a lubrifiantului). 50 % din valoarea turației se calculează în conformitate cu punctul 5.2.5.1 în cazul unui motor pentru care se utilizează MTS pentru generarea turațiilor de încercare și se calculează în conformitate cu punctul 7.7.1.3 în toate celelalte cazuri. 50 % din valoarea cuplului se definește ca 50 % din valoarea maximă disponibilă a cuplului la turația respectivă.

7.3.1.1.5.   Răcirea motorului (NRTC)

Se poate aplica o procedură de răcire naturală sau forțată. Pentru răcirea forțată, trebuie să se regleze sistemele astfel încât să trimită aer de răcire prin motor, să trimită ulei de răcire prin sistemul de lubrifiere a motorului, să elimine căldura din lichidul de răcire care trece prin sistemul de răcire a motorului și să se elimine căldura din sistemul de posttratare a gazelor de evacuare, în conformitate cu bunele practici în domeniul tehnic. În cazul unei răciri forțate a sistemului de posttratare, nu se aplică aer de răcire înainte ca sistemul de posttratare a gazelor de evacuare să fi ajuns la o temperatură mai joasă decât temperatura sa de activare catalitică. Nu este permisă nicio procedură de răcire care conduce la obținerea unor emisii nereprezentative.

7.3.1.2.   Verificarea contaminării cu HC

Dacă există suspiciuni privind o contaminare esențială cu HC a sistemului de măsurare a gazelor de evacuare, aceasta poate fi verificată cu ajutorul unui gaz zero și ulterior corectată. În cazul în care contaminarea sistemului de măsurare și a sistemului HC secundar trebuie să fie verificată, verificarea se efectuează în maximum opt ore înainte de începerea fiecărui ciclu de încercare. Valorile se înregistrează pentru corectare ulterioară. Înainte de verificare, se controlează nivelul scurgerilor și se etalonează analizorul FID.

7.3.1.3.   Pregătirea echipamentului de măsurare pentru prelevarea eșantioanelor

Înainte de începerea prelevării eșantioanelor de emisii, se parcurg următoarele etape:

(a)	se verifică eventualele scurgeri în termen de opt ore înainte de prelevarea eșantioanelor de emisii, în conformitate cu punctul 8.1.8.7;

(b)	în cazul prelevării de eșantioane pe loturi, se atașează medii de stocare curate, cum ar fi saci goliți sau filtre a căror masă proprie a fost cântărită;

(c)	toate instrumentele de măsură se manipulează în conformitate cu instrucțiunile producătorului și cu bunele practici inginerești;

(d)	se pornesc sistemele de diluare, pompele de prelevare a eșantioanelor, ventilatoarele de răcire și sistemul de colectare a datelor;

(e)	debitele eșantioanelor se ajustează la nivelurile dorite, cu ajutorul debitelor derivației, dacă se dorește acest lucru;

(f)	schimbătoarele de căldură din sistemul de prelevare a eșantioanelor se încălzesc sau se răcesc în prealabil la temperatura optimă de operare în vederea efectuării unei încercări;

(g)	componentele încălzite sau răcite precum liniile de prelevare a eșantioanelor, filtrele, răcitoarele și pompele sunt lăsate să se stabilizeze la temperaturile de operare;

(h)	sistemul de diluare a gazelor de evacuare se pornește cu cel puțin 10 minute înaintea unei succesiuni de încercări;

(i)	etalonarea analizoarelor de gaze și aducerea la zero a sistemelor de analiză continuă se efectuează conform procedurii de la punctul 7.3.1.4;

(j)	toate dispozitivele electronice se aduc la zero o dată sau în mod repetat înainte de efectuarea unui set de încercări.

7.3.1.4.   Etalonarea analizoarelor de gaze

Se selectează intervalul de sensibilitate adecvat al analizoarelor de gaze. Sunt permise analizoare de emisii cu comutare automată sau manuală a intervalului. Nu este permisă nicio comutare a intervalului analizoarelor de emisii pe durata unei încercări care utilizează ciclurile de încercare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC) și pe durata perioadei de prelevare a eșantioanelor de emisii de gaze la sfârșitul fiecărui mod de încercare NRSC în mod discontinuu. De asemenea, factorul de amplificare al amplificatorului (amplificatorilor) operațional(i) analog(i) al (ai) unui analizor nu poate fi comutat pe durata ciclului de încercare.

Toate analizoarele continue se aduc la zero și se etalonează prin utilizarea gazelor trasabile, stabilite în standarde internaționale, care îndeplinesc specificațiile de la punctul 9.5.1. Analizoarele FID se etalonează pe baza elementului carbon cu un singur atom (C1).

7.3.1.5.   Precondiționarea și stabilirea masei proprii a filtrului de PM

Se urmează procedurile de precondiționare și stabilire a masei proprii a filtrului de PM conform punctului 8.2.3.

7.3.2.   Proceduri ulterioare încercării

După finalizarea prelevării eșantioanelor de emisii, se parcurg următoarele etape:

7.3.2.1.   Verificarea prelevării proporționale a eșantioanelor

În cazul unui eșantion proporțional dintr-un lot, cum ar fi un eșantion dintr-un sac sau un eșantion de PM, se verifică dacă a fost menținută prelevarea proporțională în conformitate cu punctul 8.2.1. În cazul metodei cu un singur filtru și al ciclului de încercare în regim staționar în mod discontinuu, se calculează factorul de ponderare a PM efectiv. Orice eșantion care nu îndeplinește cerințele de la punctul 8.2.1 este eliminat.

7.3.2.2.   Condiționarea și cântărirea PM ulterior încercării

Filtrul de eșantionare PM se introduce în recipiente acoperite sau sigilate sau suporturile filtrului se închid pentru a proteja filtrele de eșantionare împotriva contaminării ambiante. Astfel protejate, filtrele sunt reintroduse în camera de condiționare a filtrelor PM. Filtrele de eșantionare PM se condiționează și se cântăresc în conformitate cu punctul 8.2.4 (proceduri de postcondiționare și cântărire totală a filtrelor de particule).

7.3.2.3.   Analizarea lotului de eșantioane gazoase

Imediat ce este posibil, se efectuează următoarele:

(a)	toate analizoarele eșantioanelor gazoase se resetează și se etalonează în termen de cel mult 30 de minute după finalizarea ciclului de încercare sau în timpul perioadei de funcționare cu șocul tras, pentru a se verifica stabilitatea analizoarelor de gaze;

(b)	toate eșantioanele de gaze convenționale se analizează în termen de cel mult 30 de minute după finalizarea NRTC cu pornire la cald sau în timpul perioadei de funcționare cu șocul tras;

(c)	eșantioanele de fond se analizează după cel mult 60 de minute de la finalizarea NRTC cu pornire la cald.

7.3.2.4.   Verificarea abaterii

După cuantificarea gazelor de evacuare, abaterea se verifică după cum urmează:

(a)

în cazul analizoarelor de gaz pe lot și în mod continuu, valoarea medie a analizorului se înregistrează după stabilizarea unui gaz de aducere la zero în analizor. Perioada de stabilizare poate include timpul necesar pentru golirea analizorului de gazele prelevate și pentru așteptarea răspunsului analizorului;

(b)	valoarea medie a analizorului se înregistrează după stabilizarea gazului de etalonare în analizor. Perioada de stabilizare poate include timpul necesar pentru golirea analizorului de gazele prelevate și pentru așteptarea răspunsului analizorului;

(c)	aceste date sunt utilizate pentru a valida și a corecta abaterea în conformitate cu punctul 8.2.2.

7.4.   Cicluri de încercare

Încercarea de omologare UE de tip se efectuează prin utilizarea ciclului în regim staționar pentru echipamente mobile fără destinație rutieră (NRSC) adecvat și, după caz, a ciclului în regim tranzitoriu pentru echipamente mobile fără destinație rutieră (NRTC sau LSI-NRTC), astfel cum se prevede la articolul 23 și în anexa IV la Regulamentul (UE) 2016/1628. Caracteristicile și specificațiile tehnice ale ciclurilor de încercare NRSC, NRTC și LSI-NRTC sunt prevăzute în anexa XVII, iar metodele de determinare a valorii sarcinii și a turației pentru ciclurile de încercare respective sunt prevăzute în secțiunea 5.2.

7.4.1.   Ciclurile de încercare în regim staționar

Ciclurile de încercare în regim staționar pentru echipamente mobile fără destinație rutieră (NRSC) sunt specificate în apendicele 1 și 2 la anexa XVII sub forma unei liste de NRSC în mod discontinuu (puncte de funcționare), unde fiecare punct de funcționare are câte o singură valoare de turație și de cuplu. Un NRSC se măsoară cu motorul încălzit și pornit, conform specificațiilor producătorului. La alegerea producătorului, un NRSC poate fi efectuat sub formă de NRSC în mod discontinuu sau de RMC, astfel cum se precizează la punctele 7.4.1.1 și 7.4.1.2. Nu este necesară efectuarea unei încercări de emisii conform punctelor 7.4.1.1 și 7.4.1.2.

7.4.1.1.   NRSC în mod discontinuu

NRSC în mod discontinuu sunt cicluri de funcționare cu pornire la cald în care emisiile sunt măsurate după ce motorul a fost pornit, încălzit și funcționează conform celor prevăzute la punctul 7.8.1.2. Fiecare ciclu constă într-un număr de turații și moduri de sarcină (împreună cu factorul de ponderare corespunzător fiecărui mod), care acoperă intervalul tipic de funcționare al categoriei de motor specifice.

7.4.1.2.   NRSC în mod continuu

RMC sunt cicluri de funcționare cu pornire la cald în care emisiile sunt măsurate după ce motorul a fost pornit, încălzit și funcționează conform celor prevăzute la punctul 7.8.2.1. Pe durata RMC, motorul este controlat în mod continuu de unitatea de control a standului de încercare. Emisiile gazoase și de particule se măsoară și se prelevează în mod continuu pe durata RMC, în mod similar ciclurilor de încercare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC).

Scopul unui ciclu de încercare RMC este de a furniza o metodă de efectuare a încercării în regim staționar într-o manieră pseudo-tranzitorie. Fiecare ciclu de încercare RMC constă într-o serie de moduri în regim staționar cu o tranziție liniară între acestea. Perioada de timp totală relativă pentru fiecare mod și tranziția precedentă a acestuia corespunde ponderii NRSC în mod discontinuu. Modificarea turației și sarcinii motorului de la un mod la altul trebuie să fie controlată în mod liniar într-o perioadă de 20 ± 1 secunde. Perioada de timp de schimbare a modului face parte din noul mod (inclusiv primul mod). În anumite cazuri, modurile nu sunt executate în aceeași ordine ca în cazul NRSC în mod discontinuu sau sunt separate pentru a preveni schimbările extreme de temperatură.

7.4.2.   Ciclul de încercare în regim tranzitoriu (NRTC și LSI-NRTC)

Ciclul în regim tranzitoriu pentru echipamente mobile fără destinație rutieră pentru motoare de categoria NRE (NRTC) și ciclul în regim tranzitoriu pentru echipamente mobile fără destinație rutieră pentru motoare de putere mare cu aprindere prin scânteie din categoria NRS (LSI-NRTC) sunt specificate în apendicele 3 la anexa XVII ca o succesiune secundă cu secundă a valorilor normalizate ale turației și cuplului. Pentru realizarea încercării în camera de încercare a motorului, valorile normalizate se transformă în valori de referință echivalente pentru motorul supus încercării, pe baza valorilor specifice ale turației și cuplului identificate în curba de funcționare a motorului. Conversia este denumită „denormalizare”, iar ciclul de încercare rezultat este ciclul de încercare de referință NRTC sau LSI-NRTC al motorului supus încercării (a se vedea punctul 7.7.2).

7.4.2.1.   Succesiune de încercări pentru ciclul de încercare NRTC

Figura 6.3 ilustrează o prezentare grafică a programului normalizat al dinamometrului NRTC.

Figura 6.3

Programul normalizat al dinamometrului NRTC

NRTC se efectuează de două ori după finalizarea precondiționării (a se vedea punctul 7.3.1.1.1) conform următoarei proceduri:

(a)

pornire la rece, după ce motorul și sistemele de posttratare a gazelor de evacuare s-au răcit la temperatura ambiantă după răcirea naturală a motorului, sau pornire la rece după răcire forțată și stabilizarea temperaturii motorului, a lichidului de răcire și uleiului, a sistemelor de posttratare a gazelor de evacuare și a tuturor dispozitivelor de control al motorului la o temperatură cuprinsă între 293 K și 303 K (între 20 și 30 oC). Măsurarea emisiilor la pornirea la rece începe imediat după pornirea la rece a motorului;

(b)	perioada de impregnare la cald începe imediat după finalizarea etapei de pornire la rece. Motorul se oprește și se condiționează pentru pornirea la cald prin impregnare timp de 20 de minute ± 1 minut;

(c)

funcționarea cu pornire la cald începe imediat după perioada de impregnare la cald prin demararea motorului. Analizoarele de gaze se pornesc cu cel puțin 10 secunde înainte de sfârșitul perioadei de impregnare la cald, pentru a evita modificarea vârfurilor de semnal. Măsurarea emisiilor începe în paralel cu începutul NRTC cu pornire la cald, inclusiv cu demararea motorului.

Emisiile specifice frânării, exprimate în (g/kWh), se determină prin utilizarea procedurilor stabilite în prezenta secțiune pentru NRTC atât cu pornire la cald, cât și cu pornire la rece. Emisiile ponderate compuse se calculează prin ponderarea cu 10 % a rezultatelor cu pornire la rece și cu 90 % a rezultatelor cu pornire la cald, în conformitate cu anexa VII.

7.4.2.2.   Succesiune de încercări pentru LSI-NRTC

LSI-NRTC se efectuează o dată ca încercare cu pornire la cald după finalizarea precondiționării (a se vedea punctul 7.3.1.1.2), conform următoarei proceduri:

(a)	motorul se pornește și este lăsat să funcționeze în primele 180 de secunde ale ciclului de funcționare, apoi este lăsat să funcționeze la ralanti, fără sarcină, timp de 30 de secunde. Emisiile nu se măsoară pe durata succesiunii de încălzire;

(b)	la sfârșitul perioadei de 30 de secunde de funcționare la ralanti, începe măsurarea emisiilor, iar motorul este lăsat să funcționeze de-a lungul întregului ciclu de funcționare de la început (secunda 0).

Emisiile specifice frânării, exprimate în (g/kWh), se determină prin utilizarea procedurilor stabilite în anexa VII.

În cazul în care motorul funcționa deja înainte de efectuarea încercării, motorul se răcește până ajunge la o temperatură potrivită astfel încât emisiile măsurate să redea cu acuratețe emisiile unui motor pornit la temperatura ambientală. De exemplu, în cazul în care un motor pornit la temperatura ambientală se încălzește suficient în trei minute pentru a efectua operațiunea în buclă închisă și pentru a realiza o activitate completă a catalizatorului, este necesară răcirea minimă a motorului înainte de începerea următoarei încercări.

Procedura de încălzire a motorului poate include până la 15 minute de funcționare pe parcursul ciclului de funcționare, cu aprobarea prealabilă a serviciilor tehnice.

7.5.   Succesiunea generală de încercări

Măsurarea emisiilor motorului are loc în următoarele etape:

(a)	turațiile și sarcinile de încercare ale motorului trebuie să fie definite pentru motorul supus încercării prin măsurarea cuplului maxim (în cazul motoarelor cu turație constantă) sau a curbei cuplului maxim (în cazul motoarelor cu turație variabilă), ca funcție a turației motorului;

(b)	ciclurile de încercare normalizate trebuie să fie denormalizate prin utilizarea cuplului (în cazul motoarelor cu turație constantă) sau a turațiilor și cuplurilor (în cazul motoarelor cu turație variabilă) indicate la punctul 7.5 litera (a);

(c)	motorul, echipamentele și instrumentele de măsurare se pregătesc în avans pentru următoarea încercare privind emisiile sau serie de încercări (ciclu cu pornire la rece și la cald);

(d)	se efectuează procedurile înainte de încercare pentru a verifica buna funcționare a anumitor echipamente și analizoare. Toate analizoarele trebuie să fie etalonate. Toate datele colectate înainte de încercare se înregistrează;

(e)	motorul se pornește (NRTC) sau se menține pornit (ciclurile în regim staționar și LSI-NRTC) la începutul ciclului de încercare, iar sistemul de prelevare a eșantioanelor este pornit în același timp;

(f)	emisiile și ceilalți parametri necesari se măsoară sau se înregistrează în timpul prelevării eșantioanelor (în cazul NRTC, LSI-NRTC și RMC, pe durata întregului ciclu de încercare);

(g)	se efectuează procedurile după încercare pentru a verifica buna funcționare a anumitor echipamente și analizoare;

(h)	filtrul (filtrele) de PM se precondiționează, se cântăresc (masă proprie neîncărcată), se montează, se recondiționează, se cântăresc din nou (masă încărcată), apoi eșantioanele se evaluează conform procedurilor înainte de încercare (punctul 7.3.1.5) și după încercare (punctul 7.3.2.2);

(i)	rezultatele încercărilor de emisii se evaluează.

Figura 6.4 prezintă o imagine de ansamblu asupra procedurilor necesare pentru efectuarea ciclurilor de încercare NRMM și măsurarea emisiilor de evacuare ale motorului.

Figura 6.4

Succesiunea încercărilor

7.5.1.   Pornirea și repornirea motorului

7.5.1.1.   Pornirea motorului

Motorul se pornește:

(a)	în conformitate cu recomandările din manualul utilizatorului, folosindu-se un motor de pornire de serie sau un sistem de pornire pneumatică și o baterie încărcată complet, o sursă de alimentare corespunzătoare sau o sursă de aer comprimat corespunzătoare sau

(b)

cu ajutorul dinamometrului, prin rotirea arborelui motor până la pornire. Motorul este operat de regulă în intervalul de ± 25 % din turația normală de demarare sau este pornit prin creșterea liniară a turației dinamometrului de la zero la 100 min-1 sub turația inferioară la ralanti, dar numai până când motorul pornește.

Demarorul se oprește în termen de o secundă de la pornirea motorului. În cazul în care motorul nu pornește după 15 secunde de la acționarea demarorului, demararea este oprită și se determină cauza eșecului, cu excepția cazului în care manualul utilizatorului sau manualul de întreținere și reparații precizează o durată mai mare de demarare ca fiind normală.

7.5.1.2.   Calarea motorului

(a)	În cazul în care motorul se calează oricând pe parcursul NRTC cu pornire la rece, încercarea se anulează.

(b)

În cazul în care motorul se calează oricând pe parcursul NRTC cu pornire la cald, încercarea se anulează. Motorul se lasă să funcționeze cu șocul tras în conformitate cu punctul 7.4.2.1 litera (b) și se repetă încercarea cu pornire la cald. În acest caz, încercarea cu pornire la rece nu trebuie repetată.

(c)	În cazul în care motorul se calează oricând pe parcursul ciclului de încercare LSI-NRTC, încercarea se anulează.

(d)

În cazul în care motorul se calează oricând pe parcursul ciclului de încercare NRSC (în mod continuu sau discontinuu), încercarea se anulează și se repetă începând cu procedura de încălzire a motorului. În cazul în care particulele sunt măsurate prin metoda cu filtre multiple (câte un filtru de eșantionare pentru fiecare mod de operare), încercarea se continuă prin stabilizarea motorului în modul anterior de condiționare a temperaturii motorului și începerea măsurării în modul în care motorul s-a calat.

7.5.1.3.   Funcționarea motorului

„Operatorul” poate fi o persoană (comandă manuală) sau un regulator (comandă automată) care transmite un impuls mecanic sau electronic care necesită un răspuns al motorului. Comanda poate proveni de la o pedală sau un semnal de accelerație, de la o manetă sau un semnal de control al clapetei de accelerație, de la o supapă sau un semnal de control al presiunii combustibilului, de la un levier sau un semnal de control al clapetei de accelerație sau de la o valoare de referință ori un semnal al regulatorului.

7.6.   Diagrama de funcționare a motorului

Înainte de a realiza diagrama de funcționare a motorului, acesta se încălzește, iar aproape de sfârșitul perioadei de încălzire este lăsat să funcționeze cel puțin 10 minute la putere maximă sau în conformitate cu recomandările producătorului și bunele practici în domeniul tehnic, în scopul de a stabiliza temperatura lichidului de răcire a motorului și a lubrifiantului. Diagrama de funcționare a motorului se realizează în momentul în care motorul a fost stabilizat.

Atunci când producătorul utilizează semnalul cuplului transmis de unitatea electronică de control de pe motoarele echipate astfel în timpul efectuării încercărilor de monitorizare pentru motoarele în circulație, în conformitate cu Regulamentul delegat (UE) 2017/655 privind monitorizarea emisiilor generate de motoarele în circulație, se efectuează în plus verificarea prevăzută în apendicele 3 în timpul stabilirii diagramei de funcționare a motorului.

Cu excepția motoarelor cu turație constantă, diagrama de funcționare a motorului se stabilește cu supapa de control al presiunii combustibilului sau cu regulatorul de turație deschise la maximum, folosind turații discontinue, în ordine crescătoare. Turația minimă și maximă pentru stabilirea diagramei de funcționare sunt definite după cum urmează:

Turația minimă pentru stabilirea diagramei de funcționare	=	turația de mers în gol cu motorul cald
Turația minimă pentru diagrama de funcționare	=	n hi × 1,02 sau turația la care cuplul maxim scade până la zero, reținându-se valoarea mai mică.

unde:

n hi este turația superioară, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 12.

În cazul în care turația superioară este nesigură sau nereprezentativă (de exemplu, în cazul motoarelor fără regulator de turație), diagrama de funcționare se realizează la turația maximă sigură sau la turația maximă reprezentativă, conform bunelor practici inginerești.

7.6.1.   Diagrama de funcționare a motorului pentru NRSC cu turație variabilă

În cazul diagramei de funcționare a motorului pentru NRSC cu turație variabilă (numai pentru motoarele care nu trebuie supuse ciclului NRTC sau LSI-NRTC), se stabilește un număr suficient de puncte de referință la intervale egale, conform bunelor practici inginerești. Turația și cuplul sunt lăsate să se stabilizeze timp de cel puțin 15 secunde la fiecare punct de referință. Se înregistrează turația medie și cuplul mediu pentru fiecare punct de referință. Se recomandă ca turația medie și cuplul mediu să se calculeze prin utilizarea datelor înregistrate în ultimele 4-6 secunde. După caz, se utilizează o interpolare liniară pentru a determina turațiile și cuplurile încercării NRSC. Atunci când se solicită efectuarea unei încercări suplimentare a motoarelor în ciclul NRTC sau LSI-NRTC, se utilizează curba NRTC de funcționare a motorului pentru a determina turațiile și cuplurile de încercate în regim staționar.

La alegerea producătorului, diagrama de funcționare a motorului poate fi stabilită, alternativ, conform procedurii de la punctul 7.6.2.

7.6.2.   Diagrama de funcționare pentru ciclul NRTC și LSI-NRTC

Diagrama de funcționare a motorului se stabilește conform următoarei proceduri:

(a)

motorul este scos din sarcină și funcționează la turația de mers în gol; (i) în cazul motoarelor cu regulator pentru turație inferioară, comanda operatorului este minimă, dinamometrul sau alt dispozitiv de sarcină este setat la cuplu zero pe arborele principal de ieșire, iar motorul este lăsat să regleze turația. Se măsoară turația de mers în gol cu motorul cald; (ii) în cazul motoarelor fără regulator pentru turație inferioară, dinamometrul este setat la cuplu zero pe arborele principal de ieșire, comanda operatorului este ajustată la cea mai mică turație posibilă cu sarcină minimă declarată de producător (cunoscută, de asemenea, ca turația de ralanti la cald declarată de producător); (iii) cuplul la ralanti declarat de producător poate fi utilizat pentru toate motoarele cu turație variabilă (cu sau fără regulator de turație inferioară), în cazul în care cuplul la ralanti cu o valoare diferită de 0 este reprezentativ pentru funcționarea normală;

(b)

comanda operatorului este adusă la maximum, iar turația motorului se menține între turația de mers în gol la cald și 95 % din turația de mers în gol la cald a motorului. În cazul motoarelor cu cicluri de funcționare de referință, a căror turație minimă este mai mare decât turația de ralanti la cald, realizarea diagramei poate fi inițiată între turația minimă de referință și 95 % din turația minimă de referință;

(c)

se crește turația motorului la o rată medie de 8 ± 1 min-1/s sau se realizează diagrama motorului prin creșterea constantă a turațiilor, astfel încât trecerea de la turația minimă de stabilire a diagramei motorului la cea maximă să dureze între 4 și 6 minute. Intervalul turației de stabilire a diagramei motorului se situează între turația de ralanti la cald și 95 % din turația de mers în gol la cald și cea mai mare turație peste puterea maximă la care este produsă sub 70 % din puterea maximă. În cazul în care această turație este nesigură sau nereprezentativă (de exemplu, în cazul motoarelor fără regulator de turație), diagrama de funcționare se realizează la turația maximă sigură sau la turația maximă reprezentativă, conform bunelor practici inginerești. Turația motorului și punctele cuplului se înregistrează la o frecvență de prelevare de cel puțin 1 Hz;

(d)

în cazul în care un producător consideră că tehnicile de stabilire a diagramei de funcționare descrise mai sus sunt nesigure sau nereprezentative pentru un anumit motor, se pot utiliza tehnici alternative de stabilire a diagramei de funcționare a motorului. Astfel de tehnici alternative satisfac scopul procedurilor specificate de stabilire a diagramei de funcționare pentru a determina cuplul maxim disponibil la toate turațiile motorului obținute în cadrul ciclurilor de încercare. Abaterile de la tehnicile de stabilire a diagramei de funcționare a motorului specificate în prezenta secțiune din motive de securitate sau de reprezentativitate se aprobă de către serviciul tehnic, împreună cu justificarea utilizării acestora. Cu toate acestea, curba de cuplu nu este stabilită în niciun caz la turații descrescătoare în cazul motoarelor cu regulator sau turbocompresor;

(e)

nu este necesară stabilirea diagramei de funcționare a motorului înainte de fiecare ciclu de încercare. Diagrama de funcționare a unui motor se reface în cazul în care: (i) a trecut o perioadă excesivă de timp de la ultima stabilire a diagramei de funcționare, determinată pe baza bunelor practice tehnice; sau (ii) au avut loc modificări fizice sau reetalonări ale motorului care ar putea afecta performanțele acestuia; sau (iii) presiunea atmosferică la conducta de admisie a aerului nu se situează în limita a ± 5 kPa față de valoarea înregistrată la ultima determinare a diagramei de funcționare.

7.6.3.   Stabilirea diagramei de funcționare pentru NRSC cu turație constantă

Motorul poate fi operat utilizând un regulator de turație constantă de serie sau un regulator de turație constantă simulat prin controlarea turației motorului cu ajutorul unui sistem de control comandat de operator. Se utilizează un regulator sincron sau reglabil, după caz.

7.6.3.1.   Verificarea puterii nominale pentru motoarele care urmează să fie încercate în ciclurile D2 sau E2

Se efectuează următoarea verificare:

(a)	Motorul este lăsat să funcționeze la o turație nominală și la o putere nominală atât timp cât este necesar pentru obținerea unei operațiuni stabile, cu ajutorul regulatorului sau al regulatorului simulat de control al turației, care este acționat de comanda operatorului.

(b)

Turația este crescută până când motorul este capabil să mențină turația constantă. În acest stadiu, se înregistrează puterea. Înainte de efectuarea verificării, producătorul și serviciile tehnice care efectuează verificarea convin asupra metodei de determinare în siguranță a momentul în care a fost atins stadiul respectiv, în funcție de caracteristicile regulatorului. Puterea înregistrată la punctul (b) nu trebuie să depășească cu mai mult de 12,5 % puterea nominală, astfel cum este definită la articolul 3 punctul 25 din Regulamentul (UE) 2016/1628. În cazul în care valoarea este depășită, producătorul revizuiește puterea nominală declarată.

În cazul în care motorul specific supus încercării este instabil pentru efectuarea acestei verificări din cauza riscului de avariere a motorului sau a dinamometrului, producătorul prezintă autorității de omologare dovezi solide prin care arată că puterea maximă nu depășește puterea nominală cu mai mult de 12,5 %.

7.6.3.2.   Procedura de stabilire a diagramei de funcționare a motorului pentru NRSC cu turație constantă

(a)

Motorul este lăsat să funcționeze la turația constantă fără sarcină (la turație superioară, nu la turație inferioară la ralanti), cu ajutorul regulatorului sau al regulatorului simulat de control al turației acționat de comanda operatorului, timp de cel puțin 15 s, cu excepția cazului în care motorul specific nu poate efectua această sarcină.

(b)

Cuplul este crescut în mod constant cu ajutorul dinamometrului. Procesul de stabilire a diagramei de funcționare a motorului este efectuat astfel încât trecerea de la turația constantă fără sarcină la cuplul care corespunde puterii nominale pentru motoarele supuse încercării în ciclurile D2 sau E2 sau la cuplul maxim în cazul altor cicluri de încercare la turație constantă să nu dureze mai puțin de două minute. În timpul acestui proces, turația și cuplul reale se înregistrează cu o frecvență de cel puțin 1 Hz.

(c)	În cazul unui motor cu turație constantă prevăzut cu un regulator care poate fi comutat pe turații alternative, motorul este încercat la fiecare turație constantă aplicabilă.

În cazul motoarelor cu turație constantă, pot fi utilizate, de comun acord cu autoritatea de omologare, alte metode de înregistrare a cuplului și puterii la turația (turațiile) de funcționare definit(e), în conformitate cu bunele practici inginerești.

Pentru motoarele supuse încercării în alte cicluri decât D2 sau E2, atunci când atât valorile măsurate, cât și cele declarate sunt disponibile pentru turația maximă, poate fi utilizată valoarea declarată în locul valorii măsurate în cazul în care aceasta se situează între 95 % și 100 % din valoarea măsurată.

7.7.   Generarea ciclului de încercare

7.7.1.   Generarea NRSC

Acest punct se utilizează pentru a genera turațiile și sarcinile la care va funcționa motorul în timpul încercărilor NRSC în regim staționar în mod discontinuu sau RMC.

7.7.1.1.   Generarea turațiilor pentru încercarea NRSC pentru motoarele supuse încercării atât cu NRSC, cât și cu NRTC sau LSI-NRTC.

Pentru motoarele încercate fie cu NRTC, fie cu LSI-NRTC, pe lângă un NRSC, MTS specificat la punctul 5.2.5.1 se utilizează la o turație de 100 % atât pentru încercările în regim tranzitoriu, cât și pentru cele în regim staționar.

Atunci când se determină turația intermediară, se utilizează MTS în locul turației nominale, în conformitate cu punctul 5.2.5.4.

Turația de ralanti se determină în conformitate cu punctul 5.2.5.5.

7.7.1.2.   Generarea turațiilor de încercare pentru NRSC pentru motoare încercate doar cu NRSC

Pentru motoarele care nu sunt încercate într-un ciclu în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC), se utilizează turația nominală prevăzută la 5.2.5.3 ca turație de 100 %.

Turația nominală se utilizează pentru a determina turația intermediară, în conformitate cu punctul 5.2.5.4. În cazul în care NRSC specifică turațiile suplimentare ca un procentaj, acestea se calculează ca un procentaj din turația nominală.

Turația de ralanti se determină în conformitate cu punctul 5.2.5.5.

Cu aprobarea prealabilă a serviciilor tehnice, poate fi utilizat MTS în locul turației nominale pentru generarea turațiilor de încercare de la acest punct.

7.7.1.3.   Generarea sarcinii NRSC pentru fiecare mod de încercare

Procentajul sarcinii pentru fiecare mod de încercare al ciclului de încercare selectat se ia din tabelul NRSC corespunzător din apendicele 1 sau 2 la anexa XVII. În funcție de ciclul de încercare, sarcinile specificate în tabelele respective sunt exprimate ca putere sau ca cuplu, în conformitate cu punctul 5.2.6 și în notele de subsol pentru fiecare tabel.

Valoarea de 100 % pentru o anumită turație de încercare este valoarea măsurată sau declarată aleasă din diagrama de funcționare a motorului, în conformitate cu punctul 7.6.1, 7.6.2 sau, respectiv, 7.6.3, exprimată ca putere (kW).

Reglarea motorului pentru fiecare dintre modurile de încercare se calculează cu ajutorul ecuației (6-14):

(6-14)

unde:

S	este reglajul dinamometrului, în kW;
P max	este puterea maximă observată sau declarată la turația de încercare în condițiile de încercare (specificată de producător), în kW;
P AUX	este puterea declarată totală absorbită de dispozitivele auxiliare, astfel cum este definită în ecuația (6-8) (a se vedea punctul 6.3.5) la turația de încercare prevăzută, în kW;
L	este procente cuplu.

Poate fi declarat și utilizat pentru orice punct de sarcină un cuplu minim la cald reprezentativ pentru funcționarea normală care altfel s-ar fi situat sub această valoare dacă tipul de motor nu va funcționa în mod normal sub acest cuplu minim, de exemplu în cazul în care va fi conectat la un echipament mobil fără destinație rutieră care nu funcționează sub un anumit cuplu minim.

În cazul ciclurilor E2 și D2, producătorul declară puterile nominale, iar acestea sunt utilizate ca putere de 100 % la generarea ciclului de încercare.

7.7.2.   Generarea turației și sarcinii NRTC și LSI-NRTC pentru fiecare punct de încercare (denormalizare)

Acest punct se utilizează pentru a genera turațiile și sarcinile corespunzătoare la care va funcționa motorul în timpul încercării NRTC sau LSI-NRTC. Apendicele 3 la anexa XVII definește ciclurile de încercare aplicabile în format normalizat. Un ciclu de încercare normalizat constă într-o succesiune de valori pereche pentru procentajele de turație și cuplu.

Valorile normalizate ale turației și cuplului se transformă folosind următoarele convenții:

(a)	turația normalizată se transformă într-o succesiune de turații de referință n ref, în conformitate cu punctul 7.7.2.2;

(b)

cuplul normalizat este exprimat ca procent din cuplul determinat de curba diagramei de funcționare a motorului, generată în conformitate cu punctul 7.6.2, la turația de referință corespunzătoare. Aceste valori normalizate se transformă într-o succesiune de cupluri de referință T ref, în conformitate cu punctul 7.7.2.3;

(c)	valorile de referință ale turației și cuplului, exprimate în unități coerente, sunt înmulțite pentru a calcula valorile de referință ale puterii.

7.7.2.1.   Rezervat

7.7.2.2.   Denormalizarea turației motorului

Turația motorului se denormalizează cu ajutorul ecuației (6-15):

(6-15)

unde:

n ref	este turația de referință;
MTS	este turația de încercare maximă
n idle	este turația de ralanti;
%speed	este valoarea turației normalizate NRTC sau LSI-NRTC prevăzută în apendicele 3 la anexa XVII.

7.7.2.3.   Denormalizarea cuplului motorului

Valorile cuplului în programul dinamometrului motorului din apendicele 3 la anexa XVII sunt normalizate la cuplul maxim la turația respectivă. Valorile cuplului pentru ciclul de referință se denormalizează cu ajutorul curbei diagramei de funcționare a motorului determinate conform punctului 7.6.2, cu ajutorul ecuației (6-16):

(6-16)

pentru turația de referință respectivă, astfel cum este stabilită la punctul 7.7.2.2.

unde:

T ref	este cuplul de referință pentru turația de referință respectivă;
max.torque	este cuplul maxim pentru turația de încercare respectivă stabilită de diagrama de funcționare a motorului, realizată în conformitate cu punctul 7.6.2 și ajustată, dacă este cazul, în conformitate cu punctul 7.7.2.3.1;
%torque	este valoarea cuplului normalizat NRTC sau LSI-NRTC prevăzut în apendicele 3 la anexa XVII.

(a)   Cuplul minim declarat

Poate fi declarat un cuplu minim care să fie reprezentativ pentru funcționarea normală. De exemplu, în cazul în care motorul este conectat de regulă la un echipament mobil fără destinație rutieră care nu funcționează sub un anumit cuplu minim, cuplul respectiv poate fi declarat și utilizat pentru orice punct de sarcină care altfel s-ar fi situat sub această valoare.

(b)   Ajustarea cuplului motorului pentru a șine seama de dispozitivele auxiliare montate pentru încercarea privind emisiile

În cazul în care sunt montate dispozitive auxiliare în conformitate cu apendicele 2, nu se realizează ajustări ale cuplului maxim pentru turația de încercare respectivă prevăzută în diagrama de funcționare a motorului stabilită în conformitate cu punctul 7.6.2.

În cazul în care, în conformitate cu punctele 6.3.2 sau 6.3.3, dispozitivele auxiliare care ar fi trebuit montate pentru încercare nu sunt instalate sau dispozitivele auxiliare care ar fi trebuit demontate pentru încercare sunt instalate, valoarea pentru T max se ajustează cu ajutorul ecuației (6-17).

T max = T map – T AUX

(6-17)

unde:

TAUX = Tr – Tf

(6-18)

unde:

T map	este cuplul maxim neajustat pentru turația de încercare respectivă stabilită de diagrama de funcționare a motorului, realizată în conformitate cu punctul 7.6.2;
T f	este cuplul necesar pentru acționarea dispozitivelor auxiliare care ar fi trebuit montate, însă nu au fost instalate pentru încercare;
T r	este cuplul necesar pentru acționarea dispozitivelor auxiliare care ar fi trebuit demontate, însă au fost instalate pentru încercare.

7.7.2.4.   Exemplu de procedură de denormalizare

Ca exemplu, se denormalizează punctul următor de încercare:

% speed = 43 %

% torque = 82 %

Date fiind următoarele valori:

MTS = 2 200 min-1

n idle = 600 min-1

rezultă

Cu un cuplu maxim de 700 Nm observat din curba diagramei de funcționare la 1 288 min-1

7.8.   Procedura specifică de realizare a ciclului de încercare

7.8.1.   Succesiunea de încercări de emisii pentru NRSC în mod discontinuu

7.8.1.1.   Încălzirea motorului pentru NRSC în regim staționar în mod discontinuu

Se efectuează procedura de încercare preliminară, în conformitate cu punctul 7.3.1, inclusiv etalonarea analizorului. Motorul se încălzește cu ajutorul succesiunii de precondiționare de la punctul 7.3.1.1.3. Măsurătoarea ciclului de încercare începe imediat după acest punct de condiționare a motorului.

7.8.1.2.   Realizarea ciclului de încercare NRSC în mod discontinuu

(a)	Încercarea se efectuează în ordinea crescătoare a numerelor modurilor, astfel cum sunt indicate pentru ciclul de încercare (a se vedea apendicele 1 la anexa XVII).

(b)

Pentru fiecare mod se prevede o perioadă de timp de cel puțin 10 minute, cu excepția încercării motoarelor cu aprindere prin scânteie cu utilizarea ciclurilor G1, G2 sau G3, pentru care fiecare mod are o durată de cel puțin trei minute. În fiecare mod, motorul se stabilizează timp de cel puțin cinci minute, iar emisiile se eșantionează timp de 1-3 minute pentru emisiile gazoase și, în cazul în care există o limită aplicabilă, pentru numărul de particule (PN) de la sfârșitul fiecărui mod, cu excepția încercării motoarelor cu aprindere prin scânteie cu utilizarea ciclurilor G1, G2 sau G3, în cazul cărora emisiile sunt eșantionate timp cel puțin două minute pentru modul de încercare respectiv. Timpul de prelevare poate fi prelungit pentru a îmbunătăți precizia prelevării de eșantioane de particule. Durata modului se înregistrează și se raportează.

(c)

Prelevarea eșantioanelor de particule se poate efectua prin metoda cu un singur filtru sau cu filtre multiple. Întrucât rezultatele metodelor pot varia ușor, metoda utilizată se declară odată cu rezultatele încercării. În cazul metodei cu un singur filtru, factorii de ponderare modali specificați în procedura ciclului de încercare și debitul real de gaze de evacuare se iau în considerare în timpul prelevării eșantioanelor prin ajustarea debitului eșantionului și/sau a timpului de prelevare, după caz. Factorul de ponderare efectivă a prelevării eșantioanelor de PM se situează în limita a ± 0,005 din factorul de ponderare al modului dat. Prelevarea eșantioanelor se efectuează cât mai târziu posibil în cadrul fiecărui mod. În cazul metodei cu un singur filtru, finalizarea prelevării eșantioanelor de particule coincide, în limita a ± 5 s, cu finalizarea măsurării emisiilor gazoase. Durata de prelevare a eșantioanelor pentru fiecare mod este de cel puțin 20 s pentru metoda cu un singur filtru și de cel puțin 60 s pentru metoda cu filtre multiple. În cazul sistemelor fără capacitate de derivație, durata de prelevare a eșantioanelor pentru fiecare mod este de cel puțin 60 s atât pentru metoda cu un singur filtru, cât și pentru metoda cu filtre multiple.

(d)

Turația și sarcina motorului, temperatura aerului de admisie, debitul de combustibil și, acolo unde este cazul, de aer sau de gaze de evacuare se măsoară în fiecare mod, la aceleași intervale utilizate pentru măsurarea concentrațiilor gazoase. Datele suplimentare necesare calculării se înregistrează.

(e)

Dacă motorul se calează sau prelevarea emisiilor este întreruptă în orice moment în timpul prelevării de eșantioane de emisii pentru un NRSC în modul discontinuu și cu metoda cu un singur filtru, încercarea se anulează și se repetă începând cu procedura de încălzire a motorului. În cazul în care particulele sunt măsurate prin metoda cu filtre multiple (câte un filtru de eșantionare pentru fiecare mod de operare), încercarea se continuă prin stabilizarea motorului în modul anterior de condiționare a temperaturii motorului și începerea măsurării în modul în care motorul s-a calat.

(f)	Se efectuează procedurile ulterioare încercării, în conformitate cu punctul 7.3.2.

7.8.1.3.   Criterii de validare

Pe parcursul fiecărui mod al ciclului de încercare în regim staționar, după perioada tranzitorie inițială, turația măsurată nu diferă cu mai mult de ± 1 % din turația de referință sau cu ± 3 min-1, reținându-se cea mai mare dintre aceste valori, exceptând turația la ralanti, când sunt respectate toleranțele indicate de producător. Cuplul măsurat nu diferă de cuplul de referință cu mai mult de ± 2 % din cuplul maxim la turația de încercare.

7.8.2.   Succesiunea pentru încercarea privind emisiile pentru RMC

7.8.2.1.   Încălzirea motorului

Se efectuează procedura de încercare preliminară, în conformitate cu punctul 7.3.1, inclusiv etalonarea analizorului. Motorul se încălzește cu ajutorul succesiunii de precondiționare de la punctul 7.3.1.1.4. Imediat după această procedură de condiționare a motorului, în cazul în care turația și cuplul motorului nu sunt setate deja pentru primul mod al încercării, acestea se modifică progresiv, într-o rampă liniară de 20 ± 1 s, către valorile din primul mod al încercării. Măsurătoarea ciclului de încercare începe între 5 și 10 s de la sfârșitul rampei.

7.8.2.2.   Efectuarea unui RMC

Încercarea se efectuează în ordinea crescătoare a numerelor modurilor, astfel cum sunt indicate pentru ciclul de încercare (a se vedea apendicele 2 la anexa XVII). În cazul în care nu există un RMC disponibil pentru încercarea NRSC prevăzută, se urmează procedura NRSC în mod discontinuu specificată la punctul 7.8.1.

Motorul trebuie să funcționeze pe durata de timp prescrisă pentru fiecare mod. Tranziția de la un mod la altul are loc în mod liniar într-o perioadă de 20 s ± 1 s, conform toleranțelor prevăzute la punctul 7.8.2.4.

Pentru RMC, valorile de referință ale turației și cuplului se generează cu o frecvență minimă de 1 Hz, iar această succesiune de puncte se utilizează pentru executarea ciclului. În timpul tranziției între moduri, valorile denormalizate ale turației și cuplului de referință se trasează liniar între moduri, pentru a genera puncte de referință. Valorile normalizate ale cuplului de referință nu se trasează liniar între moduri și nu se denormalizează. În cazul în care rampa de turație și cuplu trece printr-un punct superior curbei de cuplu a motorului, aceasta poate comanda în continuare cuplurile de referință și se permite solicitarea la maximum din partea operatorului.

Pe întreaga durată a RMC (în timpul fiecărui mod și incluzând rampele dintre moduri), se măsoară concentrația fiecărui poluant gazos și, acolo unde există o limită aplicabilă, se prelevează eșantioane de PM și PN. Poluanții gazoși pot fi măsurați în stare brută sau diluată și înregistrați în mod continuu; în cazul în care sunt diluați, aceștia pot fi prelevați într-un sac de prelevare. Eșantionul de particule se diluează cu aer condiționat și curat. La sfârșitul încercării, se colectează un eșantion, iar în cazul PM, acesta este colectat într-un singur filtru de particule.

Pentru calculul emisiilor specifice frânării, se calculează lucrul mecanic real al ciclului prin integrarea puterii reale a motorului în ciclul complet.

7.8.2.3.   Succesiunea încercării privind emisiile

(a)	Executarea RMC, prelevarea eșantioanelor de gaze de evacuare, înregistrarea datelor și integrarea valorilor măsurate încep simultan;

(b)	cuplul și turația se controlează în primul mod din ciclul de încercare;

(c)	în cazul în care motorul se calează în timpul executării RMC, încercarea se anulează. Motorul se precondiționează și încercarea se repetă;

(d)

se continuă prelevarea de eșantioane la sfârșitul RMC, cu excepția prelevării de eșantioane de PM, toate sistemele fiind lăsate să funcționeze pentru a permite scurgerea timpului de răspuns. Ulterior, prelevarea și înregistrarea se opresc, inclusiv înregistrarea eșantioanelor de fond. În sfârșit, se opresc toate dispozitivele integrate și se înregistrează încheierea ciclului de încercare;

(e)	se efectuează procedurile ulterioare încercării, în conformitate cu punctul 7.3.2.

7.8.2.4.   Criterii de validare

Încercările RMC se validează folosind analiza regresivă descrisă la punctele 7.8.3.3 și 7.8.3.5. Toleranțele RMC permise sunt indicate în tabelul 6.1 de mai jos. Trebuie reținut că toleranțele RMC sunt diferite de toleranțele NRTC din tabelul 6.2. Atunci când se efectuează încercări ale motoarelor cu o putere netă mai mare de 560 kW, pot fi utilizate toleranțele liniilor de regresie din tabelul 6.2 și ștergerea de puncte din tabelul 6.3.

Tabelul 6.1

Toleranțele liniei de regresie în cazul RMC

	Turația	Cuplul	Puterea
Eroare de estimare standard (SEE) a lui y asupra lui x	max 1 % din turația nominală	max 2 % din cuplul maxim al motorului	max 2 % din puterea maximă a motorului
Panta liniei de regresie, a 1	0,99-1,01	0,98-1,02	0,98-1,02
Coeficientul de determinare, r 2	minimum 0,990	minimum 0,950	minimum 0,950
Ordonata la origine a liniei de regresie, a 0	± 1 % din turația nominală	± 20 Nm sau ± 2 % din cuplul maxim – se reține valoarea mai mare	± 4 kW sau ± 2 % din puterea maximă – se reține valoarea mai mare

În cazul în care încercarea RMC nu se execută pe un stand de încercare tranzitoriu, iar valorile de turație și cuplu pentru fiecare secundă nu sunt disponibile, se utilizează următoarele criterii de validare.

Cerințele privind toleranțele de turație și cuplu pentru fiecare mod sunt indicate la punctul 7.8.1.3. În cazul tranzițiilor de turație liniară și cuplu liniar de 20 s între modurile încercării RMC în regim staționar (punctul 7.4.1.2), se aplică următoarele toleranțe pentru turație și sarcină pentru rampă:

(a)	turația se menține liniară în intervalul ± 2 % din turația nominală,

(b)	cuplul se menține liniar în intervalul ± 5 % din cuplul maxim la turația nominală.

7.8.3.   Cicluri de încercare în regim tranzitoriu (NRTC și LSI-NRTC)

Comenzile privind turațiile și cuplurile de referință se execută în succesiune pentru executarea NRTC și LSI-NRTC. Comenzile privind turația și cuplul se emit cu o frecvență de cel puțin 5 Hz. Întrucât ciclul de încercare de referință este specificat la 1 Hz, comenzile intermediare de turație și cuplu se interpolează liniar din valorile de referință ale cuplului obținute pe baza generării ciclului.

Valorile mici ale turației denormalizate în apropierea turației la ralanti la cald pot provoca activarea regulatoarelor de turație minimă la ralanti și depășirea valorii de referință a cuplului, inclusiv atunci când comanda operatorului este minimă. În astfel de cazuri, se recomandă controlul dinamometrului, astfel încât acesta să urmeze în mod prioritar cuplul de referință în locul turației de referință, iar turația să fie reglată de către motor.

Pentru pornirea la rece, motoarele pot utiliza un dispozitiv de creștere a turației la ralanti pentru a încălzi rapid motorul și sistemul de posttratare a gazelor de evacuare. În aceste condiții, turațiile normalizate foarte scăzute vor genera turații de referință sub nivelul acestei turații crescute de ralanti. În acest caz, se recomandă controlul dinamometrului, astfel încât acesta să urmeze în mod prioritar cuplul de referință, iar turația să fie reglată de motor atunci când comanda operatorului este minimă.

Pe durata încercării privind emisiile, turațiile și cuplurile de referință și turațiile și cuplurile de reacție se înregistrează cu o frecvență minimă de 1 Hz, dar preferabil de 5 Hz sau chiar de 10 Hz. Frecvența de înregistrare mai mare este importantă deoarece contribuie la reducerea la minimul a efectului de exagerare al perioadei de întârziere dintre valorile de referință și de reacție măsurate ale turației și cuplului.

Turațiile și cuplurile de referință și turațiile și cuplurile de reacție pot fi înregistrate la frecvențe mai reduse (de până la 1 Hz), în cazul în care se înregistrează valorile medii în intervalul de timp dintre valorile înregistrate. Valorile medii se calculează pe baza valorilor de reacție, actualizate cu o frecvență de cel puțin 5 Hz. Aceste valori înregistrate sunt utilizate pentru a calcula valorile statistice de validare a ciclului și lucrul mecanic total.

7.8.3.1.   Executarea unei încercări NRTC

Se efectuează procedurile de încercare preliminară, în conformitate cu punctul 7.3.1, inclusiv precondiționarea, răcirea și etalonarea analizorului.

Încercarea începe după cum urmează:

Succesiunea de încercări începe imediat după ce motorul a fost pornit la rece, astfel cum se menționează la punctul 7.3.1.2, în cazul NRTC cu pornire la rece, sau după perioada de impregnare la cald, în cazul NRTC cu pornire la cald. Se urmează succesiunea prezentată la punctul 7.4.2.1.

Înregistrarea datelor, prelevarea eșantioanelor de gaze de evacuare și integrarea valorilor măsurate se inițiază simultan cu pornirea motorului. Ciclul de încercare începe la pornirea motorului și se execută conform schemei prezentate în apendicele 3 la anexa XVII.

Prelevarea de eșantioane continuă la sfârșitul ciclului și toate sistemele sunt lăsate să funcționeze pentru a permite curgerea timpului de răspuns. Ulterior, prelevarea și înregistrarea se opresc, inclusiv înregistrarea eșantioanelor de fond. În sfârșit, se opresc toate dispozitivele integrate și se înregistrează încheierea ciclului de încercare.

Se efectuează procedurile ulterioare încercării, în conformitate cu punctul 7.3.2.

7.8.3.2.   Executarea unei încercări LSI- NRTC

Se efectuează procedurile de încercare preliminară, în conformitate cu punctul 7.3.1, inclusiv precondiționarea și etalonarea analizorului.

Încercarea începe după cum urmează:

Încercarea începe conform succesiunii indicate la punctul 7.4.2.2.

Înregistrarea datelor, prelevarea eșantioanelor de gaze de evacuare și integrarea valorilor măsurate se efectuează simultan cu începerea LSI-NRTC, la sfârșitul perioadei de ralanti de 30 de secunde indicate la punctul 7.4.2.2 litera (b). Ciclul de încercare se execută conform schemei prezentate în apendicele 3 la anexa XVII.

Prelevarea de eșantioane continuă la sfârșitul ciclului și toate sistemele sunt lăsate să funcționeze pentru a permite curgerea timpului de răspuns. Ulterior, prelevarea și înregistrarea se opresc, inclusiv înregistrarea eșantioanelor de fond. În sfârșit, se opresc toate dispozitivele integrate și se înregistrează încheierea ciclului de încercare.

Se efectuează procedurile ulterioare încercării, în conformitate cu punctul 7.3.2.

7.8.3.3.   Criteriile de validare a ciclului în cazul ciclurilor de încercare în regim tranzitoriu (NRTC și LSI-NRTC)

Validitatea unei încercări se verifică prin aplicarea criteriilor de validare a ciclului de la prezentul punct la valorile de referință și de reacție ale turației, cuplului, puterii și lucrului mecanic total.

7.8.3.4.   Calcularea lucrului mecanic al ciclului

Înainte de calcularea lucrului mecanic al ciclului se omit toate valorile de turație și cuplu înregistrate la pornirea motorului. Punctele cu valori negative ale cuplului se consideră ca având lucru mecanic zero. Lucrul mecanic real al ciclului W act (kWh) se calculează pe baza valorilor de reacție ale turației și cuplului motorului. Lucrul mecanic de referință al ciclului W ref (kWh) se calculează pe baza valorilor de referință ale turației și cuplului motorului. Lucrul mecanic real al ciclului W act este utilizat pentru comparație cu lucrul mecanic de referință al ciclului W ref și pentru calcularea emisiilor specifice frânării (a se vedea punctul 7.2).

W act se încadrează între 85 % și + 105 % din W ref.

7.8.3.5.   Statisticile de validare (a se vedea apendicele 2 la anexa VII)

Se calculează regresia liniară dintre valorile de referință și de reacție pentru turație, cuplu și putere.

Pentru a minimiza efectul de exagerare al perioadei de întârziere dintre valorile ciclului de reacție și de referință, întreaga succesiune de semnale de reacție privind turația și cuplul motorului poate fi avansată sau întârziată în timp față de succesiunea de referință privind turația și cuplul. În cazul în care semnalele de reacție sunt deplasate, atât turația, cât și cuplul sunt deplasate cu aceeași valoare și în aceeași direcție.

Se folosește metoda celor mai mici pătrate, ecuația cea mai potrivită având forma specificată în ecuația (6-19):

y = a 1 x + a 0

(6-19)

unde:

y	este valoarea de reacție a turației (min-1), cuplului (Nm) sau puterii (kW)
a 1	este panta liniei de regresie
x	este valoarea de referință a turației (min-1), cuplului (Nm) sau puterii (kW)
a 0	este ordonata la origine a liniei de regresie

Estimarea de eroare standard (SEE) a lui y asupra lui x și coeficientul de determinare (r 2) se calculează pentru fiecare linie de regresie, conform apendicelui 3 la anexa VII.

Se recomandă ca această analiză să se facă la 1 Hz. Pentru ca o încercare să fie considerată valabilă, trebuie să fie întrunite criteriile din tabelul 6.2.

Tabelul 6.2

Toleranțele liniei de regresie

	Turația	Cuplul	Puterea
Eroare de estimare standard (SEE) a lui y asupra lui x	≤ 5,0 % din turația de încercare maximă	≤ 10,0 % din cuplul maxim al diagramei de funcționare	≤ 10,0 % din puterea maximă a diagramei de funcționare
Panta liniei de regresie, a 1	0,95-1,03	0,83-1,03	0,89-1,03
Coeficientul de determinare, r 2	minimum 0,970	minimum 0,850	minimum 0,910
Ordonata la origine a liniei de regresie, a 0	≤ 10 din turația la ralanti	± 20 Nm sau ±± 2 % din cuplul maxim – se reține valoarea mai mare	± 4 kW sau ±± 2 % din puterea maximă – se reține valoarea mai mare

Eliminarea de puncte este permisă doar în scopul efectuării analizei de regresie, în cazul în care acestea sunt menționate în tabelul 6.3, înainte de efectuarea calculului de regresie. Cu toate acestea, punctele nu sunt eliminate în cazul calculului lucrului mecanic al ciclului și al emisiilor. Un punct de ralanti este definit ca un punct cu un cuplu de referință normalizat de 0 % și o turație de referință normalizată de 0 %. Ștergerea punctului poate fi aplicată pentru întregul ciclu sau doar pentru o parte a acestuia; punctele șterse se menționează.

Tabelul 6.3

Ștergeri de puncte permise în analiza de regresie

Eveniment	Condiții (n = turație a motorului, T = cuplu)	Puncte care pot fi șterse
Comandă minimă a operatorului (punctul de ralanti)	n ref = n idle și T ref = 0 % și T act > (T ref – 0,02 T maxmappedtorque) și T act < (T ref + 0,02 T maxmappedtorque)	turație și putere
Comandă minimă a operatorului	n act ≤ 1,02 n ref și T act > T ref sau n act > n ref și T act ≤ T ref' sau n act > 1,02 n ref și T ref < T act ≤ (T ref + 0,02 T maxmappedtorque)	putere și fie cuplu, fie turație
Comandă maximă a operatorului	n act < n ref și T act ≥ T ref sau n act ≥ 0,98 n ref și T act < T ref sau n act < 0,98 n ref și T ref > T act ≥ (T ref – 0,02 T maxmappedtorque)	putere și fie cuplu, fie turație

8.   Proceduri de măsurare

8.1.   Etalonare și verificări de funcționare

8.1.1.   Introducere

Prezentul punct descrie etalonările și verificările necesare pentru sistemele de măsurare. Pentru specificațiile aplicabile instrumentelor individuale, a se vedea punctul 9.4.

În general, etalonările sau verificările se efectuează pe întregul lanț de măsurare.

În cazul în care nu se specifică o etalonare sau verificare pentru o parte a sistemului de măsurare, respectiva parte a sistemului se etalonează, iar funcționarea sa este verificată la o frecvență conformă cu recomandările producătorului sistemului respectiv și pe baza bunelor practici inginerești.

Toleranțele specificate pentru etalonări și verificări se respectă prin utilizarea de standarde recunoscute la nivel internațional.

8.1.2.   Rezumat al etalonării și verificării

Tabelul 6.4 sintetizează etalonările și verificările descrise în secțiunea 8, indicând dacă efectuarea acestora este sau nu obligatorie.

Tabelul 6.4

Sinteză a etalonărilor și verificărilor

Tip de etalonare sau verificare	Frecvență minimă (1)
8.1.3: precizie, repetabilitate și zgomot	Precizie: Nu este obligatorie, dar este recomandată la prima instalare. Repetabilitate: Nu este obligatorie, dar este recomandată la prima instalare. Zgomot: Nu este obligatorie, dar este recomandată la prima instalare.
8.1.4: verificarea liniarității	Turație: La prima instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere. Cuplu: La prima instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere. Debite de aer de admisie, aer de diluare și gaze de evacuare diluate și debitul gazelor de evacuare dintr-un lot de eșantioane: La prima instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere, cu excepția cazului în care debitul este verificat cu propan sau prin metoda bilanțului de carbon sau oxigen. Debitul gazelor de evacuare brute: La prima instalare, cu maximum 185 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere, cu excepția cazului în care debitul este verificat cu propan sau prin metoda bilanțului de carbon sau oxigen. Separatoare de gaze: La prima instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere. Analizoare de gaze (cu excepția cazurilor în care se menționează altfel): La prima instalare, cu maximum 35 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere. Analizor FTIR: La instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere. Balanță de PM: La prima instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere. Presiune și temperatură autonome: La prima instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.5: Verificarea răspunsului și frecvenței de actualizare a înregistrărilor sistemului de analiză continuă a gazelor – pentru analizoare de gaze fără compensare continuă pentru alte tipuri de gaze	La prima instalare sau după modificări ale sistemului care pot afecta capacitatea de răspuns.
8.1.6: Verificarea răspunsului și frecvenței de actualizare a înregistrărilor sistemului de analiză continuă a gazelor – pentru analizoare de gaze cu compensare continuă pentru alte tipuri de gaze	La prima instalare sau după modificări ale sistemului care pot afecta capacitatea de răspuns.
8.1.7.1: Cuplu	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.7.2: presiune, temperatură, punct de condensare	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.8.1: debit de combustibil	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.8.2: debit de aer de admisie	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.8.3: debit de gaze de evacuare	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.8.4: debit de gaze de evacuare diluate (CVS și PFD)	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.8.5: Verificare CVS/PFD și dispozitiv de prelevare eșantioane pe lot (2)	La prima instalare, cu maximum 35 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere. (Verificare cu propan)
8.1.8.8: pierdere de vid	La instalarea sistemului de prelevare Înainte de fiecare încercare de laborator conform punctului 7.1: cu maximum 8 ore înainte de începerea primului interval de încercare al fiecărei succesiuni de ciclu de utilizare și după lucrări de întreținere, cum ar fi schimbări ale prefiltrului
8.1.9.1: interferența H2O pentru NDIR la CO2	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.9.2: interferența H2O pentru NDIR la CO2	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.10.1: etalonare FID Optimizare FID pentru HC și verificare FID pentru HC	Etalonare, optimizare și determinare a răspunsului la CH4: la prima instalare și după lucrări majore de întreținere. Verificarea răspunsului la CH4: la prima instalare, cu maximum 185 de zile înainte de încercare și după intervenții majore de întreținere.
8.1.10.2: interferența O2 la FID pentru gaze de evacuare brute	Pentru toate analizoarele FID: la prima instalare și după lucrări majore de întreținere. Pentru analizoarele FID pentru THC: la prima instalare, după lucrări majore de întreținere și după Optimizare FID conform 8.1.10.1
8.1.11.1: extincție cauzată de CO2 și H2O la CLD	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.11.3: interferența HC și H2O la NDUV	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.11.4: penetrație NO2 în baie de răcire (răcitor)	La prima instalare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.11.5: conversie convertizor NO2-NO	La prima instalare, cu maximum 35 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.12.1: verificarea uscătorului de eșantioane	Pentru răcitoarele termice: la instalare și după lucrări majore de întreținere. Pentru membranele osmotice: la instalare, cu maximum 35 de zile înainte de încercare și după lucrări majore de întreținere.
8.1.13.1: balanța de PM și cântărirea PM	Verificare independentă: la prima instalare, cu maximum 370 de zile înainte de încercare și după intervenții majore de întreținere. Verificarea gazului de aducere la zero, gazului de reglare a sensibilității și a eșantionului de referință: cu maximum 12 ore înainte de cântărire și după lucrări majore de întreținere.

8.1.3.   Verificarea preciziei, a repetabilității și a zgomotului

Valorile de performanță pentru instrumentele individuale specificate în tabelul 6.8 reprezintă baza de determinare a preciziei, a repetabilității și a zgomotului unui instrument.

Nu este necesară verificarea preciziei, a repetabilității sau a zgomotului instrumentului. Cu toate acestea, astfel de verificări pot fi utile pentru definirea specificației pentru un instrument nou, pentru verificarea funcționării unui instrument nou la livrare sau pentru depanarea unui instrument existent.

8.1.4.   Verificarea liniarității

8.1.4.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

Verificarea linearității se efectuează pentru fiecare sistem de măsurare menționat în tabelul 6.5, cel puțin cu frecvența indicată în tabel, în conformitate cu recomandările producătorului sistemului de măsurare și pe baza bunelor practici inginerești. Scopul verificării linearității este de a stabili dacă un sistem de măsurare prezintă un răspuns proporțional pe întregul interval de măsurare de interes. Verificarea linearității constă în introducerea într-un sistem de măsurare a unei serii de cel puțin 10 valori de referință, cu excepția cazului în care se prevede altfel. Sistemul de măsurare cuantifică fiecare valoare de referință. Valorile măsurate se compară colectiv cu valorile de referință, utilizându-se o regresie liniară prin metoda celor mai mici pătrate și criteriile de linearitate indicate în tabelul 6.5.

8.1.4.2.   Cerințe privind performanța

În cazul în care un sistem de măsurare nu îndeplinește cerințele de linearitate aplicabile prevăzute în tabelul 6.5, deficiența se corectează prin reetalonarea, depanarea sau înlocuirea componentelor, după caz. Verificarea linearității se repetă după corectarea deficienței, pentru a verifica dacă sistemul de măsurare îndeplinește criteriile de linearitate.

8.1.4.3.   Procedură

Se utilizează următorul protocol de verificare a linearității:

(a)	sistemul de măsurare funcționează la temperaturile, presiunile și debitele specificate;

(b)	instrumentul se aduce la valoarea zero prin introducerea unui semnal zero, la fel ca înaintea unei încercări privind emisiile. În cazul analizoarelor de gaze, se utilizează un gaz zero care îndeplinește specificațiile de la punctul 9.5.1 și care se introduce direct în orificiul analizorului;

(c)	instrumentul se etalonează prin introducerea unui semnal de etalonare, la fel ca înaintea unei încercări privind emisiile. În cazul analizoarelor de gaze, se utilizează un gaz de etalonare care îndeplinește specificațiile de la punctul 9.5.1 și care se introduce direct în orificiul analizorului;

(d)

după etalonarea instrumentului, valoarea zero se verifică cu același semnal utilizat la litera (b) a prezentului punct. În funcție de valoarea citită, se determină pe baza bunelor practici inginerești dacă este necesară o nouă aducere la zero sau etalonarea instrumentului înainte de a trece la următoarea etapă;

(e)

în cazul tuturor cantităților măsurate, se apelează la recomandările producătorului și la bunele practici inginerești pentru a alege valorile de referință y ref i care acoperă întreaga gamă de valori anticipate să apară în timpul încercării de emisii, evitând astfel necesitatea de extrapolare în afara intervalului acestor valori. Se selectează un semnal de referință zero, care să reprezinte una din valorile de referință pentru verificarea linearității. Pentru verificările de linearitate autonome privind presiunea și temperatura, se aleg cel puțin trei valori de referință. Pentru toate celelalte verificări ale linearității, se aleg cel puțin 10 valori de referință;

(f)	ordinea de introducere a seriilor de valori de referință se alege în conformitate cu recomandările producătorului instrumentului și pe baza bunelor practici inginerești;

(g)	cantitățile de referință se generează și se introduc în modul descris la punctul 8.1.4.4. În cazul analizoarelor de gaze, se utilizează concentrații de gaze cunoscute ca fiind conforme cu specificațiile de la punctul 9.5.1, care se introduc direct în orificiul analizorului;

(h)	se prevede o perioadă de stabilizare a instrumentului în timpul măsurării valorii de referință;

(i)	valoarea de referință se măsoară timp de 30 s la o frecvență de înregistrare cel puțin egală cu frecvența minimă menționată în tabelul 6.7 și se înregistrează media aritmetică a valorilor înregistrate ;

(j)	se repetă pașii de la literele (g)-(i) ale prezentului punct până la măsurarea tuturor cantităților de referință;

(k)

se utilizează mediile aritmetice și valorile de referință y ref i pentru a calcula parametrii de regresie liniară prin metoda celor mai mici pătrate și valorile statistice pentru a face comparația cu criteriile minime de performanță indicate în tabelul 6.5. Se utilizează calculele descrise în apendicele 3 la anexa VII.

8.1.4.4.   Semnale de referință

Prezentul punct descrie metodele recomandate pentru generarea valorilor de referință pentru protocolul de verificare a linearității prevăzut la punctul 8.1.4.3. Se utilizează valori de referință care simulează valorile reale sau se introduce o valoare reală, care se măsoară cu un sistem de măsurare de referință. În ultimul caz, valoarea de referință este valoarea raportată de sistemul de măsurare de referință. Valorile de referință și sistemele de măsurare de referință trebuie să fie trasabile cu referire la standarde internaționale.

În cazul sistemelor de măsurare a temperaturii cu senzori precum termocupluri, RTD și termistori, verificarea linearității se poate efectua prin îndepărtarea senzorului din sistem și înlocuirea acestuia cu un simulator. Se utilizează, după caz, un simulator etalonat independent și compensat cu sudură rece. Incertitudinea de măsurare a simulatorului, trasabilă cu referire la standarde internaționale, ajustată la temperatură, trebuie să fie mai mică de 0,5 % din temperatura maximă de funcționare T max. În cazul în care se utilizează această opțiune, este necesară utilizarea unor senzori cu o precizie declarată de producător ca fiind peste 0,5 % din T max față de curba standard de etalonare a acestora.

8.1.4.5.   Sisteme de măsurare pentru care este necesară verificarea linearității

În tabelul 6.5, sunt prezentate sisteme de măsurare pentru care trebuie să se verifice linearitatea. Pentru acest tabel se aplică următoarele prevederi:

(a)	verificarea linearității se efectuează cu o frecvență mai mare în cazul în care această măsură este recomandată de producător sau pe baza bunelor practici inginerești;

(b)	„min” înseamnă valoarea minimă de referință utilizată în timpul verificării linearității; Notă: această valoare poate fi zero sau negativă, în funcție de semnal;

(c)

„max” înseamnă, în general, valoarea maximă de referință utilizată în timpul verificării linearității. De exemplu, în cazul separatoarelor de gaze, x max reprezintă concentrația gazului de etalonare care nu este separat și diluat. Următoarele exemple reprezintă cazuri speciale, în care „max” se referă la o valoare diferită: (i) în cazul verificării linearității balanței de PM, m max se referă la masa tipică a unui filtru de PM; (ii) în cazul verificării linearității cuplului, T max se referă la valoarea maximă a cuplului specificată de producător pentru motorul cu cel mai mare cuplu care urmează a fi supus încercării;

(d)	intervalele specificate sunt incluzive. De exemplu, un interval specificat de 0,98-1,02 pentru panta a 1 înseamnă 0,98 ≤ a 1 ≤ 1,02;

(e)

aceste verificări ale linearității nu sunt necesare pentru sistemele considerate conforme la verificarea debitului gazelor de evacuare diluate descrisă la punctul 8.1.8.5 pentru verificarea cu propan sau pentru sistemele care corespund în limitele a ± 2 % pe baza unui bilanț chimic de carbon sau oxigen al aerului de admisie, combustibilului și gazelor de evacuare;

(f)	criteriile a 1 pentru aceste cantități sunt îndeplinite numai în cazul în care este necesară valoarea absolută a cantității, spre deosebire de un semnal care este doar proporțional cu valoarea reală, în mod liniar;

(g)

temperaturile autonome includ temperaturile motorului și condițiile ambientale utilizate pentru stabilirea sau verificarea condițiilor de funcționare a motorului, temperaturile utilizate pentru stabilirea sau verificarea condițiilor critice din sistemul de încercare și temperaturile utilizate pentru calcularea emisiilor: (i) următoarele verificări de linearitate a temperaturii sunt obligatorii: aerul de admisie; stand(uri) de posttratare (în cazul motoarelor supuse încercării cu sisteme de posttratare a gazelor de evacuare în cicluri cu criterii cu pornire la rece); aerul de diluare pentru prelevarea eșantioanelor de PM (CVS, diluare dublă și sisteme cu debit parțial); eșantionul de PM; eșantionul din răcitor (pentru sistemele de prelevare gazoasă care utilizează răcitoare pentru uscarea eșantioanelor); (ii) următoarele verificări ale linearității temperaturii sunt obligatorii numai atunci când sunt specificate de producătorul motorului: la admisia combustibilului; la ieșirea aerului din sistemul de răcire a aerului de alimentare în camera de încercare (în cazul motoarelor supuse încercării cu o cameră de încercare cu schimbător de căldură, care simulează un sistem de răcire a aerului de alimentare al echipamentului mobil fără destinație rutieră); la intrarea lichidului de răcire în sistemul de răcire a aerului de alimentare în camera de încercare (în cazul motoarelor supuse încercării cu o cameră de încercare cu schimbător de căldură, care simulează un sistem de răcire a aerului de alimentare al echipamentului mobil fără destinație rutieră); uleiul din carter/baia de ulei; lichidul de răcire dinaintea termostatului (la motoarele răcite cu lichid);

(h)

presiunile autonome includ presiunile motorului și condițiile ambientale utilizate pentru stabilirea sau verificarea condițiilor de funcționare a motorului, presiunile utilizate pentru stabilirea sau verificarea condițiilor critice din sistemul de încercare și presiunile utilizate pentru calcularea emisiilor: (i) următoarele verificări de linearitate a presiunii sunt obligatorii: restricția de presiune la admisia aerului; contrapresiunea pentru gazele de evacuare; barometrul; presiunea manometrică la intrarea în CVS (în cazul în care se efectuează măsurări cu CVS); eșantionul din răcitor (pentru sistemele de prelevare gazoasă care utilizează răcitoare pentru uscarea eșantioanelor); (ii) următoarele verificări ale linearității presiunii sunt obligatorii numai atunci când sunt specificate de producătorul motorului: sistemul de răcire a aerului de alimentare și pierderea de presiune din conducta de legătură, în camera de încercare (în cazul motoarelor supraalimentate supuse încercării, cu o cameră de încercare cu schimbător de căldură, care simulează un sistem de răcire a aerului de alimentare al echipamentului mobil fără destinație rutieră); la admisia combustibilului; la ieșirea combustibilului.

Tabelul 6.5

Sisteme de măsurare care necesită verificări ale linearității

Sistem de măsurare	Cantitate	Frecvență minimă de verificare	Criterii de linearitate
				a	SEE	r 2
Turația motorului	n	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 0,05 % n max	0,98-1,02	≤ 2 % n max	≥ 0,990
Cuplul motorului	T	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 % T max	0,98-1,02	≤ 2 % T max	≥ 0,990
Debitul de combustibil	qm	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 %	0,98-1,02	≤ 2 %	≥ 0,990
Debitul de aer de admisie (1)	qV	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 %	0,98-1,02	≤ 2 %	≥ 0,990
Debitul de aer de diluare (1)	qV	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 %	0,98-1,02	≤ 2 %	≥ 0,990
Debitul de gaze de evacuare diluate (1)	qV	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 %	0,98-1,02	≤ 2 %	≥ 0,990
Debitul de gaze de evacuare brute (1)	qV	cu maximum 185 de zile înaintea încercării	≤ 1 %	0,98-1,02	≤ 2 %	≥ 0,990
Debitul sistemului de prelevare a eșantioanelor pe lot (1)	qV	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 %	0,98-1,02	≤ 2 %	≥ 0,990
Separatoare de gaze	x/x span	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 0,5 % x max	0,98-1,02	≤ 2 % x max	≥ 0,990
Analizoare de gaze	x	cu maximum 35 de zile înaintea încercării	≤ 0,5 % x max	0,99-1,01	≤ 1 % x max	≥ 0,998
Balanța de PM	m	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 % m max	0,99-1,01	≤ 1 % m max	≥ 0,998
Presiuni autonome	p	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 % p max	0,99-1,01	≤ 1 % p max	≥ 0,998
Conversia de la analog la digital a semnalelor de temperatură autonome	T	cu maximum 370 de zile înaintea încercării	≤ 1 % T max	0,99-1,01	≤ 1 % T max	≥ 0,998

8.1.5.   Verificarea răspunsului și frecvenței de actualizare a înregistrărilor sistemului de analiză continuă a gazelor

Prezenta secțiune descrie o procedură generală de verificare a răspunsului și frecvenței de actualizare a înregistrărilor sistemului de analiză continuă a gazelor. Pentru procedurile de verificare a analizoarelor cu compensare, a se vedea punctul 8.1.6.

8.1.5.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

Verificarea se efectuează după instalarea sau înlocuirea unui analizor de gaze care se utilizează pentru prelevarea continuă a eșantioanelor. Verificarea se efectuează și în cazul în care sistemul este reconfigurat într-un mod care ar conduce la modificarea răspunsului acestuia. Verificarea este necesară în cazul sistemelor de analiză continuă a gazelor utilizate pentru ciclurile de încercare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC) sau pentru RMC, dar nu și în cazul sistemelor de analiză a gazelor pe lot sau a sistemelor de analiză continuă a gazelor utilizate exclusiv pentru încercarea cu un NRSC în mod discontinuu.

8.1.5.2.   Principii de măsurare

Prin această încercare se verifică dacă frecvențele de actualizare și înregistrare corespund răspunsului general al sistemului la o modificare rapidă a valorii concentrațiilor de la sonda de prelevare a eșantioanelor. Sistemele de analizare a gazelor se optimizează astfel încât răspunsul acestora la o modificare rapidă a concentrației să fie actualizat și înregistrat cu o frecvență suficientă pentru a preveni pierderea de informații. Prin această încercare, se verifică, de asemenea, dacă sistemele de analizare continuă a gazelor îndeplinesc cerința privind un timp minim de răspuns.

Reglajele sistemului pentru evaluarea timpului de răspuns sunt identice cu cele efectuate pe durata încercării (respectiv presiunea, debitele, reglajele filtrelor de pe analizoare și toate celelalte elemente care influențează timpul de răspuns). Determinarea timpului de răspuns se realizează cu comutarea alimentării cu gaz direct la admisia sondei de prelevare. Dispozitivele pentru comutarea gazului realizează această operațiune în mai puțin de 0,1 secunde. Gazele utilizate pentru încercare produc o modificare a concentrației de cel puțin 60 % din întreaga scală.

Se înregistrează curba concentrației pentru fiecare componentă a gazului.

8.1.5.3.   Cerințe privind sistemul

(a)

Timpul de răspuns al sistemului este ≤ 10 s, cu un timp de creștere ≤ 5 s pentru toate componentele măsurate (CO, NOx, CO2 și HC) și toate gamele utilizate. Toate datele (concentrație, debite de combustibil și de aer) trebuie să fie decalate cu timpii de răspuns măsurați înainte de efectuarea calculelor de emisii prezentate în anexa VII.

(b)

Pentru a demonstra o frecvență de actualizare și înregistrare acceptabilă în raport cu timpul general de răspuns, sistemul îndeplinește unul dintre următoarele criterii: (i) produsul dintre timpul mediu de urcare și frecvența la care sistemul înregistrează o concentrație actualizată trebuie să fie cel puțin 5. În orice caz, timpul mediu de urcare nu trebuie să depășească 10 s; (ii) frecvența la care sistemul înregistrează concentrația este de cel puțin 2 Hz (a se vedea tabelul 6.7).

8.1.5.4.   Procedură

Răspunsul fiecărui sistem de analiză continuă a gazelor se verifică prin următoarea procedură:

(a)

se respectă instrucțiunile de pornire și funcționare ale producătorului sistemului de analiză pentru instalarea sistemului. Sistemul de măsurare se ajustează pentru optimizarea performanței, în funcție de necesități. Verificarea se efectuează prin operarea analizorului în același mod ca în cazul încercării privind emisiile. În cazul în care sistemul de prelevare a eșantioanelor al analizorului este utilizat, de asemenea, de alte analizoare și în cazul în care debitul de gaz către celelalte analizoare afectează timpul de răspuns al sistemului, celelalte analizoare se pornesc și sunt lăsate să funcționeze în timpul încercării de verificare. Această încercare de verificare poate fi efectuată pe mai multe analizoare care utilizează simultan același sistem de prelevare a eșantioanelor. În cazul în care, în cursul încercării privind emisiile, se folosesc filtre de tip analog sau filtre digitale în timp real, acestea se utilizează în același mod în timpul acestei verificări;

(b)

în cazul echipamentelor utilizate pentru validarea timpului de răspuns, se recomandă ca lungimea liniilor de transfer al gazelor între toate punctele de conexiune să fie minimă. Se conectează o sursă de aer de aducere la zero la un orificiu de admisie al unei supape rapide cu trei căi (două orificii de admisie și unul de evacuare), pentru a controla debitul de gaze de aducere la zero și de gaze mixte de etalonare către orificiul de admisie al sondei sistemului de prelevare sau un racord în formă de T lângă orificiul de evacuare al sondei. În mod normal, debitul gazului este mai mare decât debitul eșantionului prin sondă, iar cantitatea în exces este deversată prin orificiul de admisie al sondei. Dacă debitul gazului este mai mic decât debitul sondei, concentrațiile gazului se ajustează în funcție de diluarea provocată de aerul ambiant atras în sondă. Pot fi utilizate gaze de etalonare binare sau multiple. Gazele de etalonare pot fi combinate cu ajutorul unui dispozitiv de combinare sau amestecare a gazelor. Utilizarea unor astfel de dispozitive este recomandată atunci când gazele de etalonare diluate în N2 se combină cu gazele de etalonare diluate în aer. Folosind un separator de gaze, un gaz de etalonare NO-CO-CO2-C3H8-CH4 (completat cu N2) se amestecă în mod egal cu un gaz de etalonare NO2, cu adaos de aer sintetic purificat. De asemenea, în locul gazului de etalonare combinat NO-CO-CO2-C3H8-CH4 (completat cu N2), se pot utiliza, după caz, gaze binare standard de etalonare. În acest caz, se execută încercări de răspuns separate pentru fiecare analizor în parte. Orificiul de evacuare al separatorului de gaze se conectează la orificiul de admisie al supapei cu trei căi. Ieșirea supapei se conectează printr-o conductă de deversare la sonda sistemului de analiză a gazelor sau la un fiting de deversare amplasat între sondă și linia de transfer către toate analizoarele verificate. Se utilizează o dispunere care evită pulsațiile de presiune provocate de blocarea debitului în dispozitivul de amestec al gazelor. Se omit toate componentele gazelor care nu sunt relevante pentru analizoare în scopul acestei verificări. Alternativ, este permisă utilizarea de recipiente cu gaze individuale și o măsurare separată a timpilor de răspuns;

(c)

colectarea datelor are loc după cum urmează: (i) se deschide supapa pentru a porni debitul de gaz zero; (ii) se permite o perioadă de stabilizare, în funcție de întârzierile debitului și de răspunsul complet al celui mai lent analizor; (iii) se inițiază înregistrarea datelor, la frecvența utilizată în timpul încercărilor privind emisiile. Fiecare valoare înregistrată este o concentrație unică actualizată, măsurată de analizor; valorile înregistrate nu pot fi modificate prin interpolare sau filtrare; (iv) se modifică poziția supapei pentru a permite curgerea gazelor de etalonare către analizoare. Acest timp se înregistrează ca t 0; (v) se iau în considerare întârzierile debitului și răspunsul complet al celui mai lent analizor; (vi) se face comutarea debitului, pentru a permite curgerea către analizor a gazului zero. Acest timp se înregistrează ca t 100; (vii) se iau în considerare întârzierile debitului și răspunsul complet al celui mai lent analizor; (viii) pașii prezentați la litera (c) subpunctele (iv)-(vii) de la prezentul punct se repetă până la înregistrarea a șapte cicluri complete și se încheie prin curgerea gazului zero către analizoare; (ix) se oprește înregistrarea.

8.1.5.5.   Evaluarea performanței

Se utilizează datele de la punctul 8.1.5.4 litera (c) pentru a calcula timpul mediu de creștere pentru fiecare analizor în parte.

(a)

Dacă se alege demonstrarea conformității cu punctul 8.1.5.3 litera (b) subpunctul (i) din prezenta secțiune, se aplică următoarea procedură: timpii de creștere (în s) se înmulțesc cu frecvențele respective de înregistrare, exprimate în Hz (1/s). Valoarea fiecărui rezultat trebuie să fie cel puțin egală cu 5. Dacă valoarea este mai mică de 5, se mărește frecvența de înregistrare, se ajustează debitele sau se modifică sistemul de prelevare a eșantioanelor pentru a mări timpul de creștere la valoarea necesară. De asemenea, se pot configura filtre digitale pentru a mări timpul de creștere.

(b)	Dacă se alege demonstrarea conformității cu punctul 8.1.5.3 litera (b) subpunctul (ii) din prezenta secțiune, este suficientă demonstrarea conformității cu cerințele de la punctul 8.1.5.3 litera (b) subpunctul (ii) din prezenta secțiune.

8.1.6.   Verificarea timpului de răspuns pentru analizoare cu compensare

8.1.6.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

Această verificare se efectuează pentru a determina răspunsul unui sistem de analiză continuă a gazelor atunci când răspunsul unui analizor este compensat de răspunsul unui alt analizor, în vederea cuantificării unei emisii de gaze. În scopul verificării, vaporii de apă sunt considerați o componentă gazoasă. Această verificare este necesară în cazul sistemelor de analiză continuă a gazelor utilizate pentru ciclurile de încercare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC) sau pentru RMC. Verificarea nu este necesară în cazul sistemelor de analiză a gazelor pe lot sau al sistemelor de analiză continuă a gazelor care sunt utilizate numai pentru încercări cu NRSC în mod discontinuu. Această verificare nu se aplică în cazul corecțiilor pentru apa eliminată din eșantion în faza de după procesare. Verificarea se efectuează după prima instalare (de exemplu, punerea în funcțiune a camerei de încercare). După lucrările majore de întreținere, pot fi utilizate prevederile de la punctul 8.1.5 pentru a verifica răspunsul uniform numai atunci când componentele înlocuite au fost supuse în trecut unei verificări a uniformității răspunsului în stare umedă.

8.1.6.2.   Principii de măsurare

Această procedură verifică sincronizarea și răspunsul uniform al măsurătorilor de gaze combinate continuu. În cazul acestei proceduri, trebuie să se asigure că se aplică toți algoritmii de compensare și toate corecțiile de umiditate.

8.1.6.3.   Cerințe privind sistemul

Timpul general de răspuns și timpul de creștere indicat la punctul 8.1.5.3 litera (a) se aplică, de asemenea, în cazul analizoarelor cu compensare. În plus, în cazul în care frecvența de înregistrare este diferită de frecvența de actualizare a semnalului combinat/compensat continuu, se utilizează cea mai mică dintre aceste frecvențe pentru verificarea prevăzută la punctul 8.1.5.3 litera (b) subpunctul (i).

8.1.6.4.   Procedură

Se utilizează toate procedurile prevăzute la punctul 8.1.5.4 literele (a)-(c). În plus, dacă se utilizează un algoritm de compensare bazat pe vaporii de apă măsurați, se măsoară, de asemenea, timpul de răspuns și de creștere al vaporilor de apă. În acest caz, cel puțin unul dintre gazele de etalonare folosite (cu excepția NO2) trebuie să fie umidificat, după cum urmează:

Dacă sistemul nu conține un uscător de eșantioane pentru eliminarea apei din eșantionul de gaz, gazul de etalonare se umidifică prin circularea sa printr-un recipient etanș, în care este umidificat până la cel mai înalt punct de condensare al eșantionului, care a fost estimat în timpul prelevării de eșantioane de emisii, prin barbotare în apă distilată. În cazul în care sistemul conține un uscător de eșantioane care a trecut încercarea de verificare, amestecul umidificat de gaze poate fi introdus în aval de uscătorul de eșantioane prin barbotare în apă distilată într-un recipient etanș la 298 ± 10 K (25 ± 10 oC) sau la o temperatură mai mare decât punctul de rouă. În toate cazurile, în aval de recipient, gazul umidificat se menține la o temperatură cu cel puțin 5 K (5 oC) peste punctul de rouă local din conductă. Se poate elimina oricare dintre aceste componente ale gazului dacă nu este relevantă pentru analizoare în scopul verificării. În cazul în care oricare dintre componentele gazului nu este sensibilă la compensarea cu apă, verificarea răspunsului analizoarelor se poate efectua fără umidificare.

8.1.7.   Măsurarea parametrilor motorului și a condițiilor ambientale

Producătorul motorului aplică proceduri de control intern al calității trasabile cu referire la standarde naționale sau internaționale recunoscute. În caz contrar, se aplică următoarele proceduri.

8.1.7.1.   Etalonarea cuplului

8.1.7.1.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

Toate sistemele de măsurare a cuplului, inclusiv traductoarele și sistemele de măsurare a cuplului pe dinamometru, se etalonează la prima instalare și după intervențiile majore de întreținere, folosind, printre altele, forța de referință sau lungimea brațului pârghiei cuplată cu contragreutate. Etalonarea se repetă respectând principiile bunelor practici inginerești. Liniarizarea valorii de ieșire a senzorului de cuplu se efectuează conform instrucțiunilor pentru traductorul de cuplu furnizate de producător. Sunt permise, de asemenea, alte metode de etalonare.

8.1.7.1.2.   Etalonarea cu contragreutate

Această tehnică constă în aplicarea unei forțe cunoscute, prin suspendarea unor greutăți cunoscute, la o distanță cunoscută, de-a lungul brațului unei pârghii. Brațul cu greutăți trebuie să fie perpendicular pe forța gravitațională (respectiv să fie orizontal) și pe axa de rotație a dinamometrului. Pentru fiecare interval aplicabil de măsurare a cuplului, se aplică cel puțin șase combinații de greutate de etalonare, care se repartizează aproximativ egal de-a lungul intervalului. Pe parcursul etalonării, dinamometrul se oscilează sau se rotește pentru a reduce histerezisul static de fricțiune. Forța fiecărei greutăți se determină prin înmulțirea masei sale, trasabilă cu referire la standarde internaționale, cu accelerația gravitațională terestră locală.

8.1.7.1.3.   Etalonarea cu extensiometru sau cu inel dinamometric

Această tehnică constă în aplicarea unei forțe prin suspendarea de greutăți pe un braț de pârghie (greutățile și lungimea brațului pârghiei nu sunt utilizate pentru determinarea cuplului de referință) sau prin operarea dinamometrului la cupluri diferite. Pentru fiecare interval aplicabil de măsurare a cuplului, se aplică cel puțin șase combinații de forțe, care se repartizează aproximativ egal de-a lungul intervalului. Pe parcursul etalonării, dinamometrul se oscilează sau se rotește pentru a reduce histerezisul static de fricțiune. În acest caz, cuplul de referință se determină prin înmulțirea valorii de ieșire a forței indicate de instrumentul de măsurare de referință (cum ar fi un extensiometru sau un inel dinamometric) cu lungimea efectivă a brațului pârghiei, care se măsoară din punctul de măsurare a forței până la axa de rotație a dinamometrului. Această lungime trebuie să fie măsurată perpendicular pe axa de măsurare a instrumentului de măsurare de referință și pe axa de rotație a dinamometrului.

8.1.7.2.   Etalonarea pentru presiune, temperatură și punct de condensare

Etalonarea instrumentelor pentru măsurarea presiunii, a temperaturii și a punctului de condensare se efectuează la prima instalare. Se respectă instrucțiunile producătorului instrumentului, iar repetarea etalonării are loc utilizând bunele practici inginerești.

În cazul sistemelor de măsurare a temperaturii cu termocuplu, RTD sau senzori cu termistor, etalonarea sistemului se efectuează în conformitate cu punctul 8.1.4.4 privind verificarea linearității.

8.1.8.   Măsurători privind debitele

8.1.8.1.   Etalonarea pentru debitul de combustibil

Debitmetrele pentru combustibil se etalonează la prima instalare. Se respectă instrucțiunile producătorului instrumentului, iar repetarea etalonării are loc pe baza bunelor practici inginerești.

8.1.8.2.   Etalonarea pentru debitul de aer de admisie

Debitmetrele pentru aerul de admisie se etalonează la prima instalare. Se respectă instrucțiunile producătorului instrumentului, iar repetarea etalonării are loc folosind bunele practici inginerești.

8.1.8.3.   Etalonarea pentru debitul de gaze de evacuare

Debitmetrele pentru gaze de evacuare se etalonează la prima instalare. Se respectă instrucțiunile producătorului instrumentului, iar repetarea etalonării are loc folosind bunele practici inginerești.

8.1.8.4.   Etalonarea pentru debitul de gaze de evacuare diluate (CVS)

8.1.8.4.1.   Prezentare generală

(a)	Prezenta secțiune descrie modul de etalonare a debitmetrelor pentru sistemele de prelevare de eșantioane cu volum constant (CVS) pentru gaze de evacuare diluate.

(b)

Etalonarea se efectuează în timp ce debitmetrul este instalat în poziția sa permanentă. Etalonarea se efectuează după orice modificare a configurației debitului în amonte sau în aval de debitmetru care poate afecta etalonarea acestuia. Etalonarea se efectuează la prima instalare a CVS și în cazul în care eventuale măsuri corective nu remediază cauzele care au împiedicat verificarea debitului de gaze de evacuare diluate (respectiv verificarea cu propan) prevăzută la punctul 8.1.8.5.

(c)

Debitmetrul CVS se etalonează cu ajutorul unui debitmetru de referință, cum ar fi un debitmetru cu tub Venturi subsonic, un ajutaj de debit cu rază lungă, un orificiu cu acces neted, un element de debit laminar, un set de tuburi Venturi cu un debit critic sau un debitmetru ultrasonic. Se utilizează un debitmetru de referință, care raportează cantități trasabile cu referire la standarde internaționale, cu o incertitudine de ± 1 %. Răspunsul la debit al debitmetrului de referință se utilizează ca valoare de referință pentru etalonarea debitmetrului CVS.

(d)	Este interzisă utilizarea de site sau alte restricții de presiune în amonte care pot afecta debitul înainte de intrarea în debitmetrul de referință, cu excepția cazului în care etalonarea debitmetrului s-a efectuat cu astfel de restricții de presiune.

(e)	Succesiunea de etalonare descrisă la prezentul punct 8.1.8.4 se referă la metoda molară. Pentru succesiunea corespunzătoare metodei masice, a se consulta punctul 2.5 din anexa VII.

(f)

La alegerea producătorului, CFV sau SSV poate fi înlăturat alternativ din poziția sa permanentă pentru etalonare atât timp cât sunt îndeplinite următoarele cerințe la montarea CVS: 1. La montarea CVF sau SSV în sistemul CVS, se aplică bunele practici inginerești pentru a verifica că nu au fost introduse scurgeri între orificiul de admisie CVS și tubul Venturi. 2. După etalonarea ex situ a tuburilor Venturi, trebuie verificate toate combinațiile de debit cu tuburi Venturi pentru CFV sau cel puțin 10 puncte de debit pentru un SSV prin utilizarea verificării cu propan, astfel cum se descrie la punctul 8.1.8.5. Rezultatul verificării cu propan pentru fiecare punct de debit al tubului Venturi nu poate depăși toleranța prevăzută la punctul 8.1.8.5.6. 3. Pentru a verifica etalonarea ex situ a unui sistem CVS prevăzut cu mai multe CFV, se efectuează următoarea verificare (i) Se utilizează un dispozitiv cu debit constant pentru a obține un debit constant de propan în tunelul de diluare. (ii) Concentrațiile de hidrocarbon se măsoară la cel puțin 10 debite separate pentru un debitmetru SSV sau la toate combinațiile de debit posibile pentru un debitmetru CFV, menținându-se în același timp constant debitul. (iii) Concentrația de hidrocarbon de fond din aerul de diluare se măsoară înainte și după efectuarea încercării. Concentrația de fond medie din fiecare măsurare la fiecare punct de diluare trebuie să se scadă înainte de efectuarea analizei de regresie de la subpunctul (iv). (iv) Trebuie efectuată o regresie a puterii, prin utilizarea tuturor perechilor de valori ale debitului și concentrației corectate în scopul de a obține o relație de forma y = a × xb, prin utilizarea concentrației ca variabilă independentă și a debitului ca variabilă dependentă. Pentru fiecare punct de date, este necesară calcularea diferenței dintre debitul măsurat și valoarea reprezentată de ajustarea curbei. Diferența la fiecare punct trebuie să fie mai mică cu ± 1 % din valoarea de regresie corespunzătoare. Valoarea pentru b trebuie să se situeze între – 1,005 și – 0,995. În cazul în care rezultatele nu se încadrează în aceste limite, trebuie luate măsuri corective în concordanță cu punctul 8.1.8.5.1 litera (a).

8.1.8.4.2.   Etalonarea PDP

Se etalonează o pompă volumetrică (PDP) pentru a determina ecuația debit/turație PDP, prin care se determină pierderile de debit la suprafețele etanșe ale PDP, ca funcție a presiunii de admisie a PDP. Se determină coeficienți unici ai ecuației pentru fiecare turație de funcționare a PDP. Debitmetrul PDP se etalonează după cum urmează:

(a)	sistemul se conectează conform ilustrației din figura 6.5;

(b)	pierderile între debitmetrul de etalonare și PDP sunt sub 0,3 % din debitul total la cel mai mic punct de curgere etalonat; de exemplu, la cea mai mare restricție de presiune și la cel mai mic punct de turație a PDP;

(c)	în timpul funcționării PDP, la orificiul de admisie al acesteia se menține o temperatură constantă, în limitele ± 2 % din temperatura medie absolută la orificiul de admisie T in;

(d)	turația PDP se setează la primul punct de turație la care se dorește etalonarea;

(e)	restrictorul variabil se comută în poziția maxim deschis;

(f)

PDP este lăsată să funcționeze timp de cel puțin trei minute pentru stabilizarea sistemului. Apoi, fără a întrerupe PDP, se înregistrează valorile medii pentru datele prelevate timp de cel puțin 30 s, pentru fiecare dintre următoarele cantități: (i) debitul mediu al debitmetrului de referință, ; (ii) temperatura medie la orificiul de admisie al PDP, T in; (iii) presiunea statică medie absolută la orificiul de admisie al PDP, p in; (iv) presiunea statică medie absolută la orificiul de evacuare al PDP, p out; (v) turația medie a PDP, n PDP;

(g)	supapa restrictoare se închide progresiv, pentru a reduce presiunea absolută la orificiul de admisie în PDP, p in;

(h)	se repetă pașii de la punctul 8.1.8.4.2 literele (f) și (g) pentru a înregistra date la cel puțin șase poziții ale restrictorului, care să reflecte toată gama de presiuni de utilizare posibile la orificiul de admisie al PDP;

(i)	PDP se etalonează cu ajutorul datelor colectate și a ecuațiilor specificate în anexa VII;

(j)	pașii de la literele (f)-(i) din prezenta secțiune se repetă pentru fiecare turație de funcționare a PDP;

(k)	ecuațiile prezentate în secțiunea 3 din anexa VII (metoda molară) sau în secțiunea 2 din anexa VII (metoda masică) se utilizează pentru a determina ecuația debitului PDP în scopul încercării privind emisiile;

(l)	etalonarea se verifică prin efectuarea unei verificări CVS (respectiv verificare cu propan), după metoda descrisă la punctul 8.1.8.5;

(m)	este interzisă utilizarea PDP sub presiunea minimă la orificiul de admisie încercată în timpul etalonării.

8.1.8.4.3.   Etalonarea CFV

Se etalonează un tub Venturi cu curgere critică (CFV) în vederea verificării coeficientului de evacuare C d al acestuia la cea mai mică presiune statică diferențială anticipată între orificiul de admisie și cel de evacuare al CFV. Debitmetrul CFV se etalonează după cum urmează:

(a)	sistemul se conectează conform ilustrației din figura 6.5;

(b)	suflanta se pornește în aval de CFV;

(c)	în timpul funcționării CFV, la orificiul de admisie al acestuia se menține o temperatură constantă, în limitele a ± 2 % din temperatura medie absolută la orificiul de admisie T in;

(d)	pierderile între debitmetrul de etalonare și CFV sunt sub 0,3 % din debitul total la cea mai mare restricție de presiune;

(e)

restrictorul variabil se pune în poziția maxim deschis. În lipsa unui restrictor variabil, presiunea în aval de CFV poate fi variată prin modificarea vitezei suflantei sau cu ajutorul unei scurgeri controlate. Trebuie reținut faptul că unele suflante au restricții de funcționare în regim fără sarcină;

(f)

CFV este lăsată să funcționeze timp de cel puțin trei minute pentru stabilizarea sistemului. Apoi, fără a întrerupe CFV, se înregistrează valorile medii pentru datele prelevate timp de cel puțin 30 s pentru fiecare dintre următoarele cantități: (i) debitul mediu al debitmetrului de referință, ; (ii) opțional, punctul mediu de condensare al aerului de etalonare, T dew. A se vedea anexa VII pentru ipotezele permise pe durata măsurării emisiilor; (iii) temperatura medie la orificiul de admisie al tubului Venturi, T in; (iv) presiunea statică medie absolută la orificiul de admisie al tubului Venturi, p in; (v) presiunea statică diferențială medie între orificiul de admisie și orificiul de evacuare al CFV, Δp CFV;

(g)	supapa restrictoare se închide progresiv, pentru a reduce presiunea absolută la orificiul de admisie în CFV, p in;

(h)

se repetă pașii de la literele (f) și (g) de la prezentul punct pentru a înregistra datele medii la cel puțin 10 poziții ale restrictorului, astfel încât să fie verificată toată gama posibilă a Δp CFV anticipată pe durata încercării. Pentru etalonarea la cele mai mici restricții de presiune posibile, nu este necesar să se îndepărteze componentele de etalonare sau componentele CVS;

(i)	C d și raportul de presiune maxim admis r se determină prin metoda descrisă în anexa VII;

(j)	C d se utilizează pentru a determina debitul CFV pe durata unei încercări de emisii. CFV nu se utilizează sub cea mai mare valoare r admisă, determinată conform prevederilor din anexa VII;

(k)	etalonarea se verifică prin efectuarea unei verificări CVS (respectiv verificare cu propan), după metoda descrisă la punctul 8.1.8.5;

(l)

în cazul în care CVS este configurat să opereze simultan mai multe CFV în paralel, CVS se etalonează prin una dintre următoarele metode: (i) fiecare combinație de CFV-uri se etalonează în conformitate cu prezentul punct și anexa VII. A se vedea anexa VII pentru instrucțiuni privind calcularea debitelor pentru această opțiune; (ii) fiecare CFV se etalonează în conformitate cu prezentul punct și cu anexa VII. A se vedea anexa VII pentru instrucțiuni privind calcularea debitelor pentru această opțiune.

8.1.8.4.4.   Etalonarea SSV

Se etalonează un tub Venturi subsonic (SSV) pentru a determina coeficientul de etalonare al acestuia, C d, pentru gama anticipată de presiuni de admisie. Debitmetrul SSV se etalonează după cum urmează:

(a)	sistemul se conectează conform ilustrației din figura 6.5;

(b)	suflanta se pornește în aval de SSV;

(c)	pierderile între debitmetrul de etalonare și SSV sunt sub 0,3 % din debitul total la cea mai mare restricție de presiune;

(d)	în timpul funcționării SSV, la orificiul de admisie al acestuia se menține o temperatură constantă, în limitele a ± 2 % din temperatura medie absolută la orificiul de admisie T in;

(e)

restrictorul variabil sau suflanta cu turație variabilă se reglează la un debit mai mare decât cea mai mare valoare anticipată pe durata încercării. Debitele nu se extrapolează peste valorile etalonate; din acest motiv, se recomandă ca numărul Reynolds, Re, din zona gâtului SSV la cel mai mare debit etalonat să fie mai mare decât valoarea maximă Re anticipată pe durata încercării;

(f)

SSV este lăsat să funcționeze timp de cel puțin trei minute pentru stabilizarea sistemului. Ulterior, fără a întrerupe SSV, se înregistrează valorile medii pentru date prelevate timp de cel puțin 30 s pentru fiecare dintre următoarele cantități: (i) debitul mediu al debitmetrului de referință, ; (ii) opțional, punctul mediu de condensare al aerului de etalonare, T dew. A se vedea anexa VII pentru ipotezele permise; (iii) temperatura medie la orificiul de admisie al tubului Venturi, T in; (iv) presiunea statică medie absolută la orificiul de admisie al tubului Venturi, p in; (v) presiunea statică diferențială între presiunea statică la orificiul de admisie al tubului Venturi și presiunea statică în zona gâtului tubului Venturi, Δp SSV;

(g)	supapa restrictoare se închide progresiv sau se scade viteza suflantei pentru a reduce debitul;

(h)	se repetă pașii de la literele (f) și (g) ale prezentului punct pentru a înregistra datele la cel puțin 10 debite;

(i)	se determină o formă funcțională a C d în raport cu Re, cu ajutorul datelor colectate și a ecuațiilor din anexa VII;

(j)	etalonarea se verifică prin efectuarea unei verificări CVS (și anume, verificare cu propan), în conformitate cu punctul 8.1.8.5, folosind noua ecuație C d în raport cu Re;

(k)	SSV se utilizează numai între debitele etalonate minim și maxim;

(l)	ecuațiile prezentate în secțiunea 3 din anexa VII (metoda molară) sau în secțiunea 2 din anexa VII (metoda masică) se utilizează pentru a determina debitului SSV în timpul încercării.

8.1.8.4.5.   Etalonare ultrasonică (rezervat)

Figura 6.5

Reprezentări schematice ale etalonării pentru debitul gazelor de evacuare diluate (CVS)

8.1.8.5.   Verificarea CVS și a dispozitivului de prelevare a eșantioanelor pe lot (verificare cu propan)

8.1.8.5.1.   Introducere

(a)

Verificarea cu propan a CVS are rolul de a constata dacă există discrepanțe între valorile măsurate ale debitului de gaze de evacuare diluate. De asemenea, verificarea cu propan are rolul de verificare a dispozitivului de prelevare a eșantioanelor pe lot pentru a constata dacă există discrepanțe într-un astfel de sistem care extrage un eșantion din CVS, conform descrierii de la subpunctul (vi) a prezentului punct. Verificarea poate fi efectuată, de asemenea, cu alte gaze decât propanul, precum CO2 sau CO, în conformitate cu bunele practici inginerești și cu respectarea practicilor de siguranță. O verificare cu propan eșuată poate indica una sau mai multe probleme care pot impune măsuri corective, după cum urmează: (i) etalonarea incorectă a analizorului. Analizorul FID este reetalonat, reparat sau înlocuit; (ii) se efectuează verificări ale scurgerilor pentru tunelul CVS, racorduri, piesele de fixare și sistemul de prelevare a eșantioanelor HC, în conformitate cu punctul 8.1.8.7; (iii) verificarea problemelor privind procesul de amestecare se efectuează în conformitate cu punctul 9.2.2; (iv) verificarea contaminării cu hidrocarburi a sistemului de prelevare a eșantioanelor se efectuează în conformitate cu punctul 7.3.1.2; (v) modificarea etalonării CVS. Se efectuează o etalonare in situ a debitmetrului CVS, conform descrierii de la punctul 8.1.8.4; (vi) alte probleme de funcționare a echipamentelor și a software-ului de verificare a CVS sau a sistemului de prelevare a eșantioanelor. Sistemul CVS, precum și echipamentul și software-ul de verificare CVS se verifică pentru a depista eventualele discrepanțe.

(b)

Verificarea cu propan se efectuează cu ajutorul unei mase de referință sau al unui debit de referință pentru C3H8 utilizat ca gaz de marcare în CVS. În cazul în care se utilizează un debit de referință, se înregistrează orice comportament necorespunzător al C3H8 în debitmetrul de referință. A se vedea secțiunea 2 din anexa VII (metoda masică) sau secțiunea 3 din anexa VII (metoda molară), care descriu metoda de etalonare și utilizare a anumitor debitmetre. Nu se pot utiliza ipoteze privind gazul ideal, astfel cum se precizează la punctul 8.1.8.5 și în anexa VII. Verificarea cu propan compară masa calculată a C3H8 injectat, folosind măsurătorile privind HC și debitul CVS, cu valoarea de referință.

8.1.8.5.2.   Metoda introducerii unei cantități cunoscute de propan în sistemul CVS

Precizia integrală a sistemului de prelevare a eșantioanelor CVS și a sistemului analitic se determină prin introducerea unei mase cunoscute de gaz poluant în sistem pe durata funcționării acestuia în condiții normale. Se analizează gazul poluant, iar masa acestuia se calculează conform anexei VII. Se utilizează una dintre următoarele două tehnici:

(a)

măsurarea cu ajutorul metodei gravimetrice se desfășoară după cum urmează: masa unui cilindru mic, umplut cu monoxid de carbon sau propan, se determină cu o precizie de ± 0,01 g. Sistemul CVS este lăsat să funcționeze timp de aproximativ 5-10 minute ca într-o încercare normală privind emisiile de gaze de evacuare, în timp ce în sistem se injectează monoxid de carbon sau propan. Cantitatea de gaz pur emisă se stabilește prin intermediul cântăririi diferențiale. Se analizează un eșantion de gaz cu echipamentul obișnuit (sac de prelevare sau metodă integrată) și se calculează masa de gaz;

(b)

măsurarea cu ajutorul unui orificiu pentru curgere critică se desfășoară după cum urmează: sistemul CVS se alimentează cu o cantitate cunoscută de gaz pur (monoxid de carbon sau propan) printr-un orificiu pentru curgere critică etalonat. În cazul în care presiunea de admisie este suficient de ridicată, debitul, care este ajustat cu ajutorul orificiului pentru debit critic, este independent de presiunea la ieșirea din orificiu (debit critic). Sistemul CVS se utilizează precum în condițiile unei încercări normale privind emisiile de gaze, timp de aproximativ 5-10 minute. Se analizează un eșantion de gaz cu echipamentul obișnuit (sac de eșantionare sau metodă integrată) și se calculează masa gazului.

8.1.8.5.3.   Pregătirea verificării cu propan

Verificarea cu propan se pregătește după cum urmează:

(a)	dacă se utilizează o masă de C3H8 de referință în locul unui debit de referință, se obține un cilindru încărcat cu C3H8. Masa de C3H8 a cilindrului de referință se determină cu o precizie de ± 0,5 % din cantitatea de C3H8 care se anticipează că va fi utilizată;

(b)	se aleg debite adecvate pentru CVS și C3H8;

(c)	se alege un orificiu de injectare a C3H8 în CVS. Orificiul ales este cât mai aproape posibil de locul în care sistemul de gaze de evacuare al motorului este introdus în CVS. Cilindrul încărcat cu C3H8 se conectează la sistemul de injectare;

(d)	CVS se pune în funcțiune și se stabilizează;

(e)	toate schimbătoarele de căldură din sistemul de prelevare de eșantioane se supun unei operațiuni prealabile de încălzire sau răcire;

(f)	se așteaptă până când componentele încălzite și răcite, precum liniile de prelevare a eșantioanelor, filtrele, răcitoarele și pompele, sunt lăsate să se stabilizeze la temperatura de funcționare;

(g)	se efectuează, după caz, o verificare a etanșeității în partea vidată a sistemului de eșantionare de HC, în conformitate cu punctul 8.1.8.7.

8.1.8.5.4.   Pregătirea sistemului de prelevare a eșantioanelor de HC pentru verificarea cu propan

Verificarea etanșeității în partea vidată a sistemului de prelevare a eșantioanelor de HC se poate efectua în conformitate cu litera (g) a prezentului punct. Atunci când se utilizează această metodă, se poate aplica procedura privind contaminarea cu HC, prevăzută la punctul 7.3.1.2. În cazul în care verificarea etanșeității în partea vidată nu se efectuează în conformitate cu litera (g), sistemul de prelevare a eșantioanelor de HC se aduce la zero, se etalonează și se verifică dacă a avut loc o contaminare, după cum urmează:

(a)	se selectează cel mai redus interval al analizorului de HC care poate măsura concentrația de C3H8 anticipată pentru CVS și se aleg debitele de C3H8;

(b)	analizorul de HC se aduce la zero prin introducerea de aer zero în orificiul acestuia;

(c)	analizorul de HC se etalonează prin introducerea unui gaz C3H8 de etalonare în orificiul acestuia;

(d)	se injectează aer de aducere la zero în exces în sonda de HC sau într-un fiting dintre sonda de HC și linia de transfer;

(e)	concentrația stabilă de HC din sistemul de prelevare a eșantioanelor de HC se măsoară în timpul circulării aerului de aducere la zero. În cazul măsurării HC pe lot, se umple recipientul pentru lotul prelevat (de exemplu, un sac) și se măsoară concentrația surplusului de HC;

(f)	în cazul în care concentrația surplusului de HC depășește 2 μmol/mol, procedura poate fi continuată numai după eliminarea contaminării. Se determină sursa de contaminare și se iau măsuri corective precum curățarea sistemului sau înlocuirea porțiunilor contaminate;

(g)	atunci când concentrația surplusului de HC nu depășește 2 μmol/mol, această valoare se înregistrează ca x HCinit și se utilizează pentru corectarea contaminării cu HC descrise în secțiunea 2 din anexa VII (metoda masică) sau în secțiunea 3 din anexa VII (metoda molară).

8.1.8.5.5.   Efectuarea verificării cu propan

(a)

Verificarea cu propan se efectuează după cum urmează: (i) în cazul prelevării de eșantioane de HC pe lot, se atașează medii de stocare curate, cum ar fi saci goliți; (ii) instrumentele de măsurare a HC se utilizează în conformitate cu instrucțiunile producătorului; (iii) în cazul în care se prevede o corecție pentru concentrațiile de fond ale HC în aerul de diluare, se măsoară și se înregistrează HC de fond din aerul de diluare; (iv) toate dispozitivele integrate se aduc la zero; (v) începe prelevarea eșantioanelor și se pornesc toate integratoarele de debit; (vi) C3H8 se eliberează în ritmul ales. În cazul în care se utilizează un debit de C3H8 de referință, se începe integrarea acestuia; (vii) se continuă eliberarea de C3H8 până se ajunge la o cantitate suficientă pentru a asigura o cuantificare precisă a C3H8de referință și a C3H8 măsurat; (viii) cilindrul cu C3H8 se închide, iar prelevarea de eșantioane continuă până la compensarea întârzierilor provocate de transportul eșantionului și răspunsul analizorului; (ix) prelevarea de eșantioane încetează și se opresc toate integratoarele;

(b)

Atunci când se utilizează metoda măsurării cu orificiu pentru debit critic, se poate aplica următoarea procedură de verificare cu propan ca alternativă la metoda descrisă la punctul 8.1.8.5.5 litera (a): (i) în cazul prelevării de eșantioane de HC pe lot, se atașează medii de stocare curate, cum ar fi saci goliți; (ii) instrumentele de măsurare a HC se utilizează în conformitate cu instrucțiunile producătorului; (iii) în cazul în care se prevede o corecție pentru concentrațiile de fond ale HC în aerul de diluare, se măsoară și se înregistrează HC de fond din aerul de diluare; (iv) toate dispozitivele integrate se aduc la zero; (v) conținutul cilindrului de referință umplut cu C3H8 se eliberează în ritmul ales; (vi) începe prelevarea de eșantioane și se pornesc toate integratoarele de debit după ce se confirmă stabilitatea concentrației de HC; (vii) continuă eliberarea conținutului cilindrului până se ajunge la o cantitate suficientă de C3H8 pentru a asigura o cuantificare precisă a C3H8 de referință și a C3H8 măsurat; (viii) se opresc toate integratoarele; (ix) se închide cilindrul cu C3H8 de referință.

8.1.8.5.6.   Evaluarea verificării cu propan

Procedurile după încercare se desfășoară după cum urmează:

(a)	în cazul în care s-a utilizat metoda prelevării de eșantioane pe lot, este necesar ca loturile de eșantioane să fie analizate cât mai repede posibil;

(b)	contaminarea și concentrația de fond se corectează după efectuarea analizei de HC;

(c)	masa totală de C3H8 bazată pe datele privind CVS și HC se calculează conform descrierii din anexa VII, prin utilizarea masei molare de C3H8, M C3H8 în locul masei molare efective de HC, M HC;

(d)

În cazul în care se utilizează o masă de referință (tehnica gravimetrică), masa de propan a cilindrului se determină în intervalul ± 0,5 %, iar masa de referință a C3H8 se calculează prin scăderea masei de propan din cilindrul gol din masa de propan din cilindrul plin. În cazul în care se utilizează un orificiu cu debit critic (măsurare cu un orificiu cu debit critic), masa propanului se calculează ca debitul înmulțit cu timpul de încercare;

(e)	masa de referință a C3H8 se scade din masa calculată. Dacă această diferență se încadrează în intervalul ± 3 % din masa de referință, se consideră că CVS trece verificarea.

8.1.8.5.7.   Verificarea sistemului de diluare secundară a PM

Atunci când se repetă verificarea cu propan pentru a verifica sistemul de diluare secundară a PM, se utilizează următoarea procedură, de la litera (a) până la litera (d):

(a)

sistemul de prelevare a eșantioanelor de HC se configurează pentru a preleva un eșantion în apropierea locului în care este amplasat mediul de stocare al dispozitivului de prelevare a eșantioanelor pe lot (de exemplu, un filtru de particule); în cazul în care presiunea absolută din locul respectiv este prea mică pentru a preleva un eșantion de HC, HC poate fi prelevat de la evacuarea pompei dispozitivului de prelevare a eșantioanelor pe lot. Prelevarea eșantionului de la evacuarea pompei se efectuează cu prudență, întrucât o eventuală scurgere la pompă în aval de debitmetrul dispozitivului de prelevare a eșantioanelor pe lot, deși acceptabilă în alte situații, va provoca o eroare falsă la verificarea cu propan;

(b)	verificarea cu propan se repetă conform descrierii de la prezentul punct, însă eșantionul de HC se prelevează din dispozitivul de prelevare a eșantioanelor pe lot;

(c)	se calculează masa de C3H8 în funcție de diluarea secundară din dispozitivul de prelevare a eșantioanelor pe lot;

(d)	masa de referință a C3H8 se scade din masa calculată. Dacă această diferență se încadrează în intervalul ± 5 % din masa de referință, se consideră că dispozitivul de prelevare a eșantioanelor pe lot respectă condițiile care au făcut obiectul verificării. În caz contrar, se iau măsuri corective.

8.1.8.5.8.   Verificarea uscătorului de eșantioane

Această verificare nu este necesară atunci când se utilizează un senzor de umiditate pentru monitorizarea continuă a punctului de condensare, atât timp cât se asigură că umiditatea la orificiul de ieșire al uscătorului rămâne sub valorile minime utilizate pentru verificările privind extincția, interferența și compensarea.

(a)

În cazul în care se utilizează un uscător de eșantioane pentru eliminarea apei din eșantionul de gaz, în conformitate cu punctul 9.3.2.3.1, se verifică funcționarea răcitoarelor termice la instalare și după operațiuni majore de întreținere. Funcționarea uscătoarelor cu membrană osmotică se verifică la instalare, după operațiuni majore de întreținere și cu maximum 35 de zile înainte de încercare.

(b)

Apa poate limita capacitatea unui analizor de a măsura în mod corect componenta de interes a gazului de evacuare; prin urmare, aceasta este eliminată uneori înainte ca eșantionul de gaz să intre în analizor. De exemplu, apa poate interfera în mod negativ, prin extincție colizională, cu răspunsul la NOx al unui CLD, și poate interfera în mod pozitiv cu un analizor NDIR prin crearea unui răspuns similar cu cel al CO.

(c)	Uscătorul de eșantioane îndeplinește specificațiile prevăzute la punctul 9.3.2.3.1 pentru punctul de rouă, T dew, și presiunea absolută, p total, în aval de uscătorul cu membrană osmotică sau de răcitorul termic.

(d)

Se utilizează următoarea metodă de verificare a funcționării uscătorului de eșantioane sau se elaborează un alt protocol, pe baza bunelor practici inginerești: (i) se utilizează tuburi din politetrafluoretilenă („PTFE”) sau oțel inoxidabil pentru realizarea conexiunilor necesare; (ii) se umidifică N2 sau aerul purificat, prin barbotare în apă distilată într-un recipient etanș care umidifică gazul până la cel mai înalt punct de rouă al eșantionului, estimat în timpul prelevării de eșantioane de emisii; (iii) gazul umidificat se introduce în amonte de uscătorul de eșantioane; (iv) temperatura gazului umidificat în aval de recipient se menține cu cel puțin 5 oC deasupra punctului de condensare al acestuia; (v) punctul de rouă al gazului umidificat, T dew, și presiunea, p total, se măsoară cât mai aproape posibil de orificiul de admisie al uscătorului de eșantioane, pentru a verifica dacă punctul de rouă este punctul cu valoarea cea mai ridicată estimat pe durata prelevării de eșantioane de emisii; (vi) punctul de rouă al gazului umidificat, T dew, și presiunea, total, se măsoară cât mai aproape posibil de orificiul de evacuare al uscătorului de eșantioane; (vii) uscătorul de eșantioane îndeplinește criteriile de verificare în cazul în care rezultatul de la litera (d) subpunctul (vi) din prezenta secțiune este mai mic decât punctul de rouă corespunzător specificațiilor uscătorului de eșantioane prevăzute la punctul 9.3.2.3.1 plus 2 oC sau dacă fracția molară de la litera (d) subpunctul (vi) este mai mică decât valoarea corespunzătoare din specificațiile uscătorului de eșantioane plus 0,002 mol/mol sau 0,2 % din volum. În scopul verificării, punctul de rouă al eșantionului este exprimat în grade absolute (Kelvin).

8.1.8.6.   Etalonarea periodică a sistemelor de măsurare cu debit parțial a particulelor și a gazelor de evacuare brute asociate

8.1.8.6.1.   Specificații privind măsurarea debitului diferențial

În cazul sistemelor de diluare în circuit parțial, prelevarea unor eșantioane proporționale de gaze de evacuare brute necesită o bună precizie a debitului qm p al eșantionului atunci când acesta nu este măsurat direct, ci determinat prin măsurarea debitului diferențial, conform ecuației (6-20):

q m p = q m dew – q m dw

(6-20)

unde:

qm p	este debitul masic al eșantionului de gaze de evacuare în sistemul de diluare în circuit parțial;
qm dw	este debitul masic al aerului de diluare (în stare umedă);
qm dew	este debitul masic echivalent al gazelor de evacuare diluate, în stare umedă.

În acest caz, eroarea maximă a diferenței este astfel încât precizia lui qm p să se încadreze în intervalul ± 5 % atunci când raportul de diluare este mai mic de 15. Aceasta poate fi calculată pe baza valorii medii pătratice a erorilor fiecărui instrument.

Se poate obține o precizie acceptabilă pentru q mp prin oricare dintre următoarele metode:

(a)	Preciziile absolute pentru qm dew și qm dw sunt de ± 0,2 %, ceea ce garantează o precizie a qm p ≤ 5 % la un coeficient de diluare de 15. Cu toate acestea, la rapoarte de diluare mai mari, vor apărea erori de diluare mai mari;

(b)	etalonarea qm dw în raport cu qm dew se efectuează astfel încât să se obțină aceleași precizii pentru qm p ca la punctul (a). Pentru detalii suplimentare, a se vedea punctul 8.1.8.6.2;

(c)	precizia q mp se determină indirect din precizia raportului de diluare, determinată cu ajutorul unui gaz trasor, de exemplu CO2. Pentru q mp sunt necesare precizii echivalente cu metoda de la litera (a);

(d)	precizia absolută a qm dew și qm dw se încadrează în intervalul ± 2 % din întreaga scală, eroarea maximă a diferenței dintre qm dew și qm dw este mai mică sau în limita a 0,2 %, iar eroarea liniară se încadrează în intervalul ± 0,2 % din cel mai mare qm dew observat pe durata încercării.

8.1.8.6.2.   Etalonarea măsurării debitului diferențial

Sistemul de diluare în circuit parțial pentru prelevarea unui eșantion proporțional de gaze de evacuare brute se etalonează periodic cu ajutorul unui debitmetru precis, trasabil în raport cu standarde internaționale și/sau naționale. Debitmetrul sau instrumentele pentru măsurarea debitului se etalonează utilizând una dintre următoarele proceduri, astfel încât debitul sondei qm p în tunel să îndeplinească cerințele cu privire la precizie de la punctul 8.1.8.6.1:

(a)

Debitmetrul pentru qm dw se conectează în serie la debitmetrul pentru qm dew, diferența dintre cele două debitmetre se etalonează pentru cel puțin cinci puncte de reglare, cu valori de debit la distanțe egale între valoarea cea mai mică qm dw și valoarea lui qm dew utilizate în timpul încercării. Tunelul de diluare poate fi ocolit.

(b)

Un dispozitiv etalonat de măsurare a debitului se conectează în serie la debitmetrul pentru qm dew și se verifică precizia pentru valoarea utilizată în cursul încercării. Dispozitivul etalonat de măsurare a debitului se conectează în serie la debitmetrul pentru qm dw și se verifică precizia pentru cel puțin cinci puncte de reglare corespunzătoare unui raport de diluare dintre 3 și 15, în raport cu valoarea qm dew utilizată în timpul încercării.

(c)

Linia de transfer TL (a se vedea figura 6.7) se deconectează de la sistemul de evacuare și se conectează la un dispozitiv etalonat de măsurare a debitului, cu o gamă compatibilă pentru măsurarea qm p. qm dew se stabilește la valoarea utilizată în timpul încercării, iar qm dw se reglează secvențial la cel puțin cinci valori corespunzătoare unor rapoarte de diluare cuprinse între 3 și 15. Alternativ, se poate asigura un circuit special de etalonare a debitului, prin care se ocolește tunelul, însă debitul total și debitul aerului de diluare trec prin aceleași contoare ca și în încercarea reală.

(d)

Se introduce un gaz trasor în linia de transfer TL a sistemului de evacuare. Gazul trasor poate fi o componentă a gazului de evacuare, cum ar fi CO2 sau NOx. După diluarea din tunel, se măsoară componenta gazului trasor. Măsurarea se efectuează pentru cinci rapoarte de diluare cuprinse între 3 și 15. Precizia debitului eșantionului se determină pe baza raportului de diluare r d, cu ajutorul ecuației (6-21): q m p = q m dew /r d (6-21)

Preciziile analizoarelor de gaz se iau în considerare pentru a garanta precizia valorii qm p.

8.1.8.6.3.   Cerințe speciale privind măsurarea debitului diferențial

Se recomandă în mod deosebit verificarea debitului de carbon prin utilizarea de gaze de evacuare reale, pentru a detecta problemele de măsurare și control și pentru a verifica funcționarea corectă a sistemului de diluare în circuit parțial. Verificarea debitului de carbon ar trebui efectuată cel puțin la fiecare instalare a unui motor nou sau la modificarea semnificativă a configurației camerei de încercare.

Motorul funcționează la o sarcină a cuplului și la turație maxime sau în orice alt mod în regim staționar care produce cel puțin 5 % CO2. Sistemul de prelevare a eșantioanelor cu debit parțial funcționează cu un factor de diluare de aproximativ 15 la 1.

În cazul în care se efectuează o verificare a debitului de carbon, se aplică procedura prevăzută în apendicele 2 la anexa VII. Debitele de carbon se calculează în conformitate cu ecuațiile prevăzute în apendicele 2 la anexa VII. Între debitele de carbon nu trebuie să apară diferențe mai mari de 5 %.

8.1.8.6.3.1.   Verificarea prealabilă încercării

Cu două ore înaintea încercării, se efectuează o verificare în modul următor:

Precizia debitmetrelor se verifică prin aceeași metodă precum cea utilizată la etalonare (a se vedea punctul 8.1.8.6.2) pentru cel puțin două puncte, inclusiv valorile debitului qm dw care corespund unor rapoarte de diluare între 5 și 15 pentru valoarea qm dew utilizată în timpul încercării.

În cazul în care înregistrările procedurii de etalonare de la punctul 8.1.8.6.2 demonstrează stabilitatea etalonării debitmetrului pe o perioadă mai lungă de timp, se poate omite verificarea dinaintea încercării.

8.1.8.6.3.2.   Determinarea timpului de transformare

Reglajele sistemului pentru evaluarea timpului de transformare sunt identice cu cele pentru măsurătorile efectuate în timpul încercării propriu-zise. Timpul de transformare, astfel cum este definit la punctul 2.4 din apendicele 5 la prezenta anexă și în figura 6-11, se determină prin următoarea metodă:

Un debitmetru de referință independent, cu o scală de măsurare adecvată pentru debitul sondei, se montează în serie și se conectează la sondă. Debitmetrul are un timp de transformare mai mic de 100 ms pentru palierul de debit utilizat la măsurarea timpului de răspuns, cu o restricție a presiunii debitului suficient de mică încât să nu afecteze performanța dinamică a sistemului de diluare în circuit parțial, conform bunelor practici inginerești. Se introduce o modificare în trepte a fluxului de gaze de evacuare (sau a fluxului de aer, în cazul în care se calculează debitul gazelor de evacuare) care intră în sistemul de diluare în circuit parțial, pornind de la un debit mic și ajungând până la cel puțin 90 % din întreaga scală. Elementul de declanșare al modificării în trepte este același cu cel utilizat la pornirea controlului în avans la încercarea propriu-zisă. Impulsul de modificare a treptei de debit de gaze de evacuare și răspunsul debitmetrului se înregistrează cu o frecvență a eșantioanelor de cel puțin 10 Hz.

Pornind de la aceste date, se determină timpul de transformare pentru sistemul de diluare în circuit parțial, care este intervalul de timp de la inițierea impulsului de modificare a treptei până la momentul în care răspunsul debitmetrului a ajuns la 50 %. Timpii de transformare pentru semnalul qmp (și anume, debitul eșantionului de gaze de evacuare în sistemul de diluare în circuit parțial) și semnalul qmew,i (debitul masic al gazelor de evacuare în stare umedă furnizat de debitmetrul pentru gaze de evacuare) se determină în mod similar. Aceste semnale se folosesc la controalele de regresie efectuate după fiecare încercare (a se vedea punctul 8.2.1.2).

Calculul se repetă pentru cel puțin 5 impulsuri de urcare și coborâre a valorii debitului, apoi se face media rezultatelor. Timpul intern de transformare (< 100 ms) al debitmetrului de referință se scade din această valoare. În cazul în care este necesar controlul în avans, se aplică valoarea în avans a sistemului de diluare în circuit parțial, în conformitate cu dispozițiile de la punctul 8.2.1.2.

8.1.8.7.   Verificarea etanșeității în partea vidată

8.1.8.7.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

La prima instalare a sistemului de prelevare a eșantioanelor, după operațiuni majore de întreținere (de exemplu, înlocuirea prefiltrelor) și într-un interval de opt ore înainte de fiecare ciclu de utilizare, se verifică dacă nu există scurgeri majore în partea vidată, prin utilizarea uneia dintre încercările de etanșeitate descrise în prezenta secțiune. Această verificare nu se aplică porțiunii de debit integral a sistemului de diluare CVS.

8.1.8.7.2.   Principii de măsurare

Scurgerile pot fi detectate prin măsurarea unui debit redus atunci când debitul este zero, prin detectarea diluării unei concentrații cunoscute de gaz de etalonare atunci când curge prin partea vidată a unui sistem de prelevare a eșantioanelor sau prin constatarea creșterii presiunii într-un sistem golit.

8.1.8.7.3.   Încercarea de etanșeitate la debit redus

Sistemele de prelevare a eșantioanelor se supun încercării de etanșeitate la debit redus după cum urmează:

(a)

capătul sondei sistemului se etanșează prin una dintre următoarele metode: (i) capătul sondei de prelevare a eșantioanelor se obturează cu un capac sau cu un dop; (ii) linia de transfer se decuplează de la sondă, iar linia de transfer se obturează cu un capac sau cu un dop; (iii) se închide o supapă etanșă la scurgeri, amplasată în linie între sondă și linia de transfer;

(b)

se pun în funcțiune toate pompele de vid. După stabilizare, se verifică dacă debitul prin partea vidată a sistemului de prelevare de eșantioane este mai mic de 0,5 % din debitul normal de funcționare al sistemului. Debitele tipice ale analizorului și derivației se pot estima prin aproximarea debitului normal de funcționare al sistemului.

8.1.8.7.4.   Încercarea de etanșeitate pentru diluarea gazului de etalonare

Pentru această încercare se poate utiliza orice analizor de gaze. În cazul în care se utilizează un FID, orice contaminare cu HC în sistemul de prelevare de eșantioane se corectează în conformitate cu secțiunea 2 sau 3 din anexa VII privind determinarea HC. Rezultatele eronate pot fi evitate prin utilizarea exclusivă a analizoarelor cu o repetabilitate de minimum 0,5 % la concentrația gazului de etalonare utilizat pentru această încercare. Verificarea etanșeității în partea vidată se efectuează după cum urmează:

(a)	se pregătește un analizor de gaze identic cu cele utilizate în încercările privind emisiile;

(b)	se introduce gazul de etalonare în orificiul analizorului și se verifică dacă măsurarea concentrației acestuia se efectuează cu acuratețea și repetabilitatea de măsurare anticipate;

(c)

surplusul de gaz de etalonare se direcționează către una dintre următoarele puncte ale sistemului de prelevare de eșantioane: (i) capătul sondei de prelevare; (ii) linia de transfer se decuplează de la sondă, iar surplusul de gaz de etalonare se introduce la capătul deschis al liniei de transfer; (iii) se instalează o supapă cu trei căi, amplasată în linie între sondă și linia de transfer;

(d)

se verifică dacă valoarea măsurată a concentrației surplusului de gaz de etalonare se încadrează în intervalul de ± 0,5 % din concentrația gazului de etalonare. O valoare măsurată mai mică decât valoarea anticipată indică o pierdere, iar o valoare mai mare decât cea anticipată poate indica o problemă a gazului de etalonare sau a analizorului propriu-zis. O valoare măsurată mai mare decât cea anticipată nu indică o pierdere.

8.1.8.7.5.   Încercarea de pierdere a vidului

Încercare se efectuează prin aplicarea unui vid în volumul părții vidate a sistemului de prelevare de eșantioane, iar eventualele pierderi ale sistemului apar sub formă de reducere a vidului aplicat. Pentru a efectua încercarea, volumul părții vidate a sistemului de prelevare de eșantioane are o eroare cunoscută aflată în intervalul ±10 % din volumul real. De asemenea, pentru această încercare se utilizează instrumente de măsurare conforme cu specificațiile de la punctele 8.1 și 9.4.

Încercarea de pierdere a vidului se efectuează după cum urmează:

(a)

capătul sondei sistemului se etanșează cât mai aproape de deschiderea sondei, prin una dintre următoarele metode: (i) capătul sondei de prelevare a eșantioanelor se obturează cu un capac sau cu un dop; (ii) linia de transfer se decuplează de la sondă, iar linia de transfer se obturează cu un capac sau cu un dop; (iii) se închide o supapă etanșă la scurgeri, amplasată în linie între sondă și linia de transfer;

(b)

se pun în funcțiune toate pompele de vid. Se extrage un volum de vid reprezentativ pentru condiții de funcționare normale. În cazul în care se utilizează saci de prelevare a eșantioanelor, se recomandă ca procedura normală de pompare în sacul de prelevare să se repete de două ori, pentru a reduce la minimum orice volum blocat;

(c)

se opresc pompele de prelevare de eșantioane și se sigilează sistemul. Se măsoară și se înregistrează presiunea absolută a gazului capturat și, opțional, temperatura absolută a sistemului. Se alocă o perioadă suficientă de timp pentru depunerea eventualelor componente tranzitorii și pentru ca o scurgere de 0,5 % să provoace o modificare de presiune de cel puțin 10 ori mai mare decât rezoluția traductorului de presiune. Se înregistrează din nou presiunea și, după caz, temperatura;

(d)

se calculează debitul scurgerii la o valoare ipotetică zero pentru volumele pompate în sacul de prelevare de eșantioane și, pe baza valorilor cunoscute pentru volumul sistemului de prelevare, se calculează presiunea inițială și cea finală, temperaturile opționale și timpul scurs. Se verifică dacă debitul de pierdere a vidului este mai mic de 0,5 % din debitul în condiții normale de utilizare a sistemului, cu ajutorul ecuației (6-22): (6-22) unde: qV leak este debitul de pierdere a vidului [mol/s]; V vac este volumul geometric al părții vidate a sistemului de prelevare de eșantioane [m3]; R este constanta molară a gazului [J/(mol·K)]; p 2 este presiunea absolută în partea vidată în momentul t 2 [Pa]; T 2 este temperatura absolută în partea vidată în momentul t 2 [K]; p 1 este presiunea absolută în partea vidată în momentul t 1 [Pa]; T 1 este temperatura absolută în partea vidată în momentul t 1 [K]; t 2 este timpul la finalizarea încercării de verificare a pierderii de vid [s]; t 1 este timpul la începerea încercării de verificare a pierderii de vid [s].

8.1.9.   Măsurători ale CO și CO2

8.1.9.1.   Verificarea interferenței H2O în cazul analizoarelor NDIR pentru analiza CO2

8.1.9.1.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În cazul în care CO2 este măsurat cu un analizor NDIR, interferența H2O se verifică la prima instalare a analizorului și după operațiuni majore de întreținere.

8.1.9.1.2.   Principii de măsurare

H2O poate interfera cu răspunsul analizorului NDIR la CO2. În cazul în care analizorul NDIR utilizează algoritmi de compensare bazați pe măsurarea altor gaze pentru a verifica interferența, măsurătorile se utilizează simultan pentru a verifica algoritmii de compensare în timpul verificării interferenței cu analizorul.

8.1.9.1.3.   Cerințe privind sistemul

Analizorul NDIR pentru CO2 prezintă o interferență H2O în limita a (0,0 ± 0,4) mmol/mol (din concentrația medie de CO2 anticipată).

8.1.9.1.4.   Procedură

Verificarea interferenței se efectuează după cum urmează:

(a)	analizorul NDIR pentru CO2 se pornește, se lasă să funcționeze, se aduce la zero și se etalonează în același mod ca înaintea unei încercări de emisii;

(b)

se generează un gaz de încercare umidificat prin barbotarea în apă distilată a aerului de aducere la zero, în conformitate cu specificațiile de la punctul 9.5.1, într-un recipient etanș. În cazul în care eșantionul nu este trecut printr-un uscător, temperatura recipientului se reglează astfel încât să ajungă la un nivel de H2O cel puțin egal cu valoarea maximă anticipată pentru durata încercării. În cazul în care eșantionul este trecut printr-un uscător în timpul încercării, se reglează temperatura recipientului astfel încât să se ajungă la un nivel de H2O cel puțin egal cu valoarea stabilită la punctul 9.3.2.3.1;

(c)	temperatura gazului de încercare umidificat se menține cu cel puțin 5 oK deasupra punctului său de rouă în aval de recipient;

(d)	gazul de încercare umidificat se introduce în sistemul de prelevare de eșantioane. Gazul de încercare umidificat poate fi introdus în aval de un eventual uscător de eșantioane utilizat în cursul încercării;

(e)	se măsoară fracția molară de apă, x H2O, a gazului de încercare umidificat, cât mai aproape posibil de orificiul de admisie al analizorului. De exemplu, pentru calcularea x H2O se măsoară punctul de rouă, T dew, și presiunea absolută p total;

(f)	se evită producerea condensului în liniile de transfer, fitingurile sau supapele dintre punctul de măsurare a x H2O și analizor prin utilizarea bunelor practici inginerești;

(g)	se alocă suficient timp pentru stabilizarea răspunsul analizorului. Perioada de stabilizare include timpul necesar pentru purjarea liniei de transfer și pentru așteptarea răspunsului analizorului;

(h)

în timp ce analizorul măsoară concentrația eșantionului, se înregistrează datele prelevate timp de 30 s. Se calculează media aritmetică a datelor respective. Analizorul îndeplinește criteriile verificării de interferență în cazul în care această valoare se situează în intervalul (0,0 ± 0,4) mmol/mol.

8.1.9.2.   Verificarea interferenței H2O și CO2 în cazul analizoarelor NDIR pentru analiza CO

8.1.9.2.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În cazul în care CO este măsurat cu un analizor NDIR, gradul de interferență dintre H2O și CO2 se verifică după prima instalare a analizorului și după operațiuni majore de întreținere.

8.1.9.2.2.   Principii de măsurare

H2O și CO2 pot interfera în mod pozitiv cu un analizor NDIR prin crearea unui răspuns similar cu cel al CO. În cazul în care analizorul NDIR utilizează algoritmi de compensare bazați pe măsurarea altor gaze pentru a verifica interferența, măsurătorile se efectuează simultan pentru a verifica algoritmii de compensare în timpul verificării interferenței cu analizorul.

8.1.9.2.3.   Cerințe privind sistemul

Analizorul NDIR de CO prezintă o interferență combinată H2O și CO2 în limita a ± 2 % din concentrația medie anticipată a CO.

8.1.9.2.4.   Procedură

Verificarea interferenței se efectuează după cum urmează:

(a)	analizorul NDIR pentru CO se pornește, se lasă să funcționeze, se aduce la zero și se etalonează în același mod ca înaintea unei încercări privind emisiile;

(b)

se generează un gaz de încercare CO2 umidificat prin barbotarea în apă distilată a unui gaz CO2 de etalonare, într-un recipient etanș. În cazul în care eșantionul nu este trecut printr-un uscător, se reglează temperatura recipientului astfel încât să se ajungă la un nivel de H2O cel puțin egal cu valoarea maximă anticipată pentru durata încercării. În cazul în care eșantionul este trecut printr-un uscător în timpul încercării, se reglează temperatura recipientului astfel încât să se ajungă la un nivel de H2O cel puțin egal cu valoarea maximă stabilită la punctul 9.3.2.3.1.1. Se utilizează o concentrație a gazului CO2 de etalonare cel puțin egală cu valoarea maximă anticipată pe durata încercării;

(c)	gazul CO2 de încercare umidificat se introduce în sistemul de prelevare a eșantioanelor. Acesta poate fi introdus în aval de un eventual uscător de eșantioane utilizat în cursul încercării;

(d)	se măsoară fracția molară de apă, x H2O, a gazului de încercare umidificat, cât mai aproape posibil de orificiul de admisie al analizorului. De exemplu, pentru calcularea x H2O se măsoară punctul de rouă, T dew, și presiunea absolută p total;

(e)	se evită producerea condensului în liniile de transfer, fitingurile sau supapele dintre punctul de măsurare a x H2O și analizor prin utilizarea bunelor practici inginerești;

(f)	se alocă suficient timp pentru stabilizarea răspunsul analizorului.

(g)	în timp ce analizorul măsoară concentrația eșantionului, se înregistrează datele prelevate timp de 30 s. Se calculează media aritmetică a datelor respective;

(h)	se consideră că analizorul îndeplinește criteriile verificării de interferențe în cazul în care rezultatul obținut conform celor prevăzute la litera (g) a prezentului punct respectă toleranța de la punctul 8.1.9.2.3;

(i)

de asemenea, se pot efectua separat procedurile privind interferența CO2 și H2O. În cazul în care nivelurile de CO2 și H2O utilizate sunt mai mari decât nivelurile maxime anticipate pe durata încercării, fiecare valoare observată a interferenței se ajustează descrescător prin înmulțirea interferenței observate cu raportul dintre valoarea concentrației maxime anticipate și valoarea reală utilizată pe durata acestei proceduri. Se pot utiliza concentrații de H2O aferente unor proceduri separate de verificare a interferențelor care sunt mai reduse decât nivelurile maxime anticipate pe durata încercărilor (până la un conținut de 0,025 mol/mol H2O), dar interferența H2O observată se ajustează în sus prin înmulțirea interferenței observate cu raportul dintre concentrația maximă de H2O anticipată și valoarea reală utilizată pe durata acestei proceduri. Suma celor două valori ajustate respectă toleranța specificată la punctul 8.1.9.2.3.

8.1.10.   Măsurători ale hidrocarburilor

8.1.10.1.   Optimizarea și verificarea FID

8.1.10.1.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

Pentru toate analizoarele cu FID, FID se etalonează la prima instalare. Etalonarea FID se repetă atunci când este necesar, conform bunelor practici inginerești. În cazul unui FID care măsoară conținutul de HC, se vor urma următorii pași:

(a)	se optimizează răspunsul unui FID la diferite hidrocarburi la prima instalare a analizorului și după operațiuni majore de întreținere. Răspunsul analizorului FID la propilenă și toluen trebuie să fie între 0,9 și 1,1 în raport cu propanul;

(b)	factorul de răspuns al analizorului FID la metan (CH4) se determină la prima instalare a analizorului și după operațiuni majore de întreținere, astfel cum se descrie la punctul 8.1.10.1.4;

(c)	verificarea răspunsului la metan (CH4) se efectuează într-un interval de 185 de zile înainte de încercare.

8.1.10.1.2.   Etalonarea

Se recurge la bunele practici inginerești pentru conceperea procedurii de etalonare, de exemplu cea bazată pe instrucțiunile producătorului analizorului FID și pe frecvența recomandată pentru etalonarea FID. FID se etalonează prin utilizarea gazelor de etalonare cu C3H8, conforme cu specificațiile de la punctul 9.5.1. Etalonarea sa se efectuează pe baza unui număr de atomi de carbon egal cu 1 (C1);

8.1.10.1.3.   Optimizarea răspunsului FID la HC

Această procedură este valabilă doar pentru analizoare FID care măsoară hidrocarburi.

(a)

Se utilizează instrucțiunile producătorului instrumentului și bunele practici inginerești pentru pornirea inițială a instrumentului și reglarea de bază a funcționării folosind combustibil pentru FID și aer de aducere la zero. Analizoarele FID încălzite se înscriu în intervalele de temperatură de funcționare impuse. Răspunsul analizorului FID se optimizează în conformitate cu cerințele privind factorii de răspuns la hidrocarburi și privind verificarea interferenței oxigenului în conformitate cu punctul 8.1.10.1.1 litera (a) și cu punctul 8.1.10.2 pentru intervalul cel mai uzual al analizorului preconizat în cadrul încercării privind emisiile. Pentru optimizarea cu precizie a analizorului FID, se poate folosi un interval mai mare al analizorului, în conformitate cu recomandarea producătorului instrumentului și pe baza bunelor practici inginerești, în cazul în care intervalul uzual al analizorului este mai mic decât intervalul de optimizare specificat de producătorul instrumentului.

(b)

Analizoarele FID încălzite se înscriu în intervalele de temperatură de funcționare impuse. Răspunsul analizorului FID este optimizat pentru cel mai uzual interval al analizorului preconizat în cadrul încercării privind emisiile. După reglarea debitelor de combustibil și aer conform recomandărilor producătorului, în analizor se introduce un gaz de etalonare.

(c)

În scopul optimizării, se aplică pașii următori, de la (i) la (iv), sau procedura indicată de producătorului instrumentului. Opțional, în scopul optimizării, se pot utiliza procedurile prezentate în documentul SAE nr. 770141. (i) Răspunsul la un anumit debit de combustibil se determină pe baza diferenței dintre răspunsul la gazul de etalonare și răspunsul la gazul de aducere la zero. (ii) Debitul de combustibil se reglează treptat peste și sub specificațiile producătorului. Se înregistrează răspunsul la etalonare și la reglarea la zero pentru respectivele debite de combustibil. (iii) Se reprezintă grafic diferența dintre răspunsul la etalonare și reglarea la zero și se reglează debitul de combustibil spre partea cu valori maxime a curbei. Acesta este reglajul inițial al debitului, care poate necesita o optimizare suplimentară, în funcție de rezultatele factorilor de răspuns la hidrocarburi și de verificare a interferenței cu oxigenul, în conformitate cu punctul 8.1.10.1.1 litera (a) și cu punctul 8.1.10.2. (iv) În cazul în care interferența cu oxigenul și factorii de răspuns la hidrocarburi nu îndeplinesc specificațiile următoare, debitul aerului se reglează treptat peste și sub specificațiile producătorului, repetându-se procedura de la punctul 8.1.10.1.1 litera (a) și de la punctul 8.1.10.2 pentru fiecare debit.

(d)	Se determină debitele și/sau presiunile optime pentru combustibilul pentru FID și aerul de ardere, apoi se prelevează eșantioane din acestea și se înregistrează pentru referință ulterioară.

8.1.10.1.4.   Determinarea factorului de răspuns la CH4 al FID pentru HC

Întrucât analizoarele FID au, în general, un răspuns diferit la CH4 comparativ cu C3H8, fiecare factor de răspuns la CH4 al analizorului FID pentru hidrocarburi, RF CH4[THC-FID], se determină după optimizarea analizorului FID. Cel mai recent factor de răspuns RF CH4[THC-FID], măsurat în conformitate cu prezentul punct, se utilizează în calculele pentru determinarea hidrocarburilor descrise în secțiunea 2 din anexa VII (metoda masică) sau în secțiunea 3 din anexa VII (metoda molară) pentru a compensa răspunsul la CH4. RF CH4[THC-FID] se determină după cum urmează:

(a)	se alege o concentrație a gazului de etalonare cu C3H8, pentru a etalona analizorul înainte de încercarea de emisii. Se folosesc doar gaze de etalonare conforme cu specificațiile de la punctul 9.5.1 și se înregistrează concentrația de C3H8;

(b)	se alege un gaz de etalonare cu CH4 conform cu specificațiile de la punctul 9.5.1 și se înregistrează concentrația de CH4;

(c)	analizorul FID se utilizează în conformitate cu instrucțiunile producătorului;

(d)	se confirmă faptul că analizorul FID a fost etalonat folosind C3H8. Etalonarea acestuia se efectuează pe baza unui număr de atomi de carbon egal cu 1 (C1);

(e)	FID se aduce la zero cu un gaz de aducere la zero utilizat pentru încercarea emisiilor;

(f)	se etalonează FID cu gazul de etalonare cu C3H8 ales;

(g)	gazul de etalonare CH4 ales în conformitate cu litera (b) se introduce în orificiul pentru eșantioane al analizorului FID;

(h)	se stabilizează răspunsul analizorului. Timpul de stabilizare poate include timpul necesar pentru purjarea analizorului și pentru răspuns;

(i)	în timp ce analizorul măsoară concentrația de CH4, se înregistrează datele măsurate timp de 30 s și se calculează media aritmetică a valorilor respective;

(j)	concentrația medie măsurată se împarte la concentrația de etalonare înregistrată a gazului de etalonare cu CH4. Rezultatul reprezintă factorul de răspuns al analizorului FID pentru CH4, RF CH4[THC-FID].

8.1.10.1.5.   Verificarea răspunsului la metan (CH4) al FID pentru HC

În cazul în care valoarea RF CH4[THC-FID] obținută în conformitate cu punctul 8.1.10.1.4 se situează în intervalul ± 5,0 % din valoarea anterioară cel mai recent determinată, FID pentru HC trece de verificarea răspunsului la metan.

(a)

Se verifică mai întâi dacă toate valorile pentru presiunea și/sau debitul combustibilului pentru FID, ale aerului de aprindere și ale eșantionului se încadrează în intervalul ± 5,0 % din valorile anterioare cel mai recent determinate, astfel cum se arată la punctul 8.1.10.1.3. În cazul în care debitele trebuie ajustate, se determină un nou RF CH4[THC-FID], astfel cum este descris la punctul 8.1.10.1.4. Ar trebui să se verifice dacă valoarea RF CH4[THC-FID] determinată se încadrează în limita de toleranță specificată la punctul 8.1.10.1.5.

(b)	În cazul în care RF CH4[THC-FID] nu se încadrează în limitele de toleranță specificate la punctul 8.1.10.1.5, răspunsul FID se optimizează din nou, astfel cum este descris la punctul 8.1.10.1.3.

(c)	Se determină un nou RF CH4[THC-FID] astfel cum este descris la punctul 8.1.10.1.4. Această nouă valoare a RF CH4[THC-FID] se utilizează în calculele pentru determinarea HC descrise în secțiunea 2 din anexa VII (metoda masică) sau în secțiunea 3 din anexa VII (metoda molară).

8.1.10.2.   Verificarea interferenței O2 la FID pentru gaze de evacuare brute în regim nestoichiometric

8.1.10.2.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În cazul în care se utilizează analizoare FID pentru măsurători ale gazelor de evacuare brute, nivelul interferenței O2 la analizorul FID se verifică la prima instalare și după operațiuni majore de întreținere.

8.1.10.2.2.   Principii de măsurare

Modificările concentrației de O2 în gazele de evacuare brute pot afecta răspunsul analizorului FID prin modificarea temperaturii flăcării. Se optimizează debitul de combustibil pentru analizorul FID, debitul de aer la arzător și debitul eșantionului pentru a îndeplini condițiile acestei verificări. Performanța analizorului FID se verifică cu algoritmii de compensare a interferențelor O2 cu FID care au loc în timpul unei încercări privind emisiile.

8.1.10.2.3.   Cerințe privind sistemul

Orice analizor FID utilizat în cursul încercării corespunde criteriilor verificării privind interferența O2 cu FID în conformitate cu procedura din prezenta secțiune.

8.1.10.2.4.   Procedură

Interferența O2 cu FID se determină după cum urmează, luând în considerare faptul că se pot utiliza unul sau mai multe separatoare de gaz pentru a crea concentrațiile de referință ale gazului necesare pentru verificare:

(a)

Se aleg trei gaze de etalonare care corespund specificațiilor de la punctul 9.5.1 și care conțin concentrația de C3H8 necesară pentru etalonarea analizoarelor înainte de încercarea privind emisiile. Se selectează gaze de reglare a sensibilității de referință cu CH4 pentru etalonarea FID cu CH4 cu un separator nemetanic. Cele trei concentrații de gaz de echilibru se aleg astfel încât concentrațiile de O2 și N2 să reprezinte concentrațiile minimă, maximă și intermediară de O2 preconizate în cursul încercării. Cerința pentru utilizarea concentrației medii de O2 se poate elimina în cazul în care analizorul FID este etalonat cu gaz de etalonare echilibrat cu concentrația medie preconizată de oxigen.

(b)	Se confirmă faptul că analizorul FID îndeplinește toate specificațiile de la punctul 8.1.10.1.

(c)	Analizorul FID se pornește și se lasă să funcționeze în același mod ca înaintea unei încercări privind emisiile. Indiferent de sursa de aer a arzătorului FID pe durata încercării, pentru această verificare se utilizează aer de aducere la zero ca sursă de aer a arzătorului FID.

(d)	Analizorul este adus la zero.

(e)	Se etalonează analizorului cu un gaz de etalonare care este utilizat pe durata încercării privind emisiile.

(f)

Răspunsul la reglarea la zero se verifică folosind gazul zero utilizat pe parcursul încercării privind emisiile. Se trece la pasul următor în cazul în care valoarea medie a răspunsului la reglarea la zero pentru datele prelevate timp de 30 s reprezintă ± 0,5 % din valoarea de referință de etalonare utilizată la litera (e) a prezentului punct; în caz contrar, procedura se reia de la litera (d) a prezentului punct.

(g)	Răspunsul analizorului se verifică utilizând gazul de etalonare cu concentrația minimă de O2 preconizată în cursul încercării. Valoarea medie a răspunsului pentru datele stabilizate prelevate timp de 30 s se înregistrează ca x O2minHC.

(h)

Răspunsul analizorului FID la reglarea la zero se verifică prin utilizarea gazul de aducere la zero folosit la încercarea privind emisiile. Se trece la pasul următor în cazul în care valoarea medie a răspunsului la reglarea la zero pentru datele stabilizate prelevate timp de 30 s reprezintă ± 0,5 % din valoarea de referință de etalonare folosită la litera (e) a prezentului punct; în caz contrar, procedura se reia de la litera (d) a prezentului punct.

(i)	Răspunsul analizorului se verifică utilizând gazul de etalonare cu concentrația medie de O2 preconizată în cursul încercării. Valoarea medie a răspunsului pentru datele stabilizate prelevate timp de 30 s se înregistrează ca x O2avgHC.

(j)

Răspunsul analizorului FID la reglarea la zero se verifică prin utilizarea gazul de aducere la zero folosit la încercarea emisiilor. Se trece la pasul următor în cazul în care valoarea medie a răspunsului la reglarea la zero pentru datele stabilizate prelevate timp de 30 s reprezintă ± 0,5 % din valoarea de referință de etalonare folosită la litera (e) a prezentului punct; în caz contrar, procedura se reia de la litera (d) a prezentului punct.

(k)	Răspunsul analizorului se verifică folosind gazul de etalonare cu concentrația maximă de O2 preconizată în cursul încercării. Valoarea medie a răspunsului pentru datele stabilizate prelevate timp de 30 s se înregistrează ca x O2maxHC.

(l)

Răspunsul analizorului FID la reglarea la zero se verifică prin utilizarea gazul de aducere la zero folosit la încercarea emisiilor. Se trece la pasul următor în cazul în care valoarea medie a răspunsului la reglarea la zero pentru datele stabilizate prelevate timp de 30 s reprezintă ± 0,5 % din valoarea de referință de etalonare folosită la litera (e) a prezentului punct; în caz contrar, procedura se reia de la litera (d) a prezentului punct.

(m)

Se calculează diferența procentuală între x O2maxHC și concentrația gazului de referință. Se calculează diferența procentuală între x O2avgHC și concentrația gazului de referință. Se calculează diferența procentuală între x O2minHC și concentrația gazului de referință. Se determină diferența procentuală maximă între cele trei valori. Aceasta reprezintă interferența O2.

(n)

În cazul în care interferența O2 este în limita a ± 3 %, se consideră că FID corespunde cerințelor care fac obiectul verificării interferenței O2; în caz contrar, trebuie efectuate una sau mai multe dintre următoarele acțiuni pentru remedierea deficienței: (i) se repetă verificarea pentru a determina dacă s-a făcut o greșeală în cadrul procedurii; (ii) pentru încercarea privind emisiile, se aleg gaze de aducere la zero și de etalonare cu concentrații mai mari sau mai mici de O2 și se repetă verificarea; (iii) se ajustează debitul de aer al FID, debitul de combustibil și debitul eșantionului. Trebuie reținut faptul că, în cazul în care se ajustează debitele pe un analizor FID pentru hidrocarburi totale în scopul de a îndeplini condițiile de verificare a interferenței O2, RF CH4 se aduce la zero pentru următoarea verificare RF CH4. După ajustare se repetă verificarea interferenței O2 și se determină RF CH4; (iv) Analizorul FID se repară sau se înlocuiește și se repetă verificarea interferenței O2.

8.1.10.3.   Fracții de penetrație ale separatorului nemetanic (rezervat)

8.1.11.   Măsurarea concentrației de NOx

8.1.11.1.   Verificarea extincției cauzate de CO2 și H2O la CLD

8.1.11.1.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În cazul în care se utilizează un analizor CLD pentru a măsura NOx, nivelul de extincție al H2O și CO2 se verifică după instalarea analizorului CLD și după operațiuni majore de întreținere.

8.1.11.1.2.   Principii de măsurare

H2O și CO2 pot interfera negativ cu răspunsul la NOx al analizorului CLD prin extincția colizională, care inhibă reacția chemoluminiscentă utilizată de analizorul CLD pentru a detecta NOx. Această procedură, precum și calculele de la punctul 8.1.11.2.3, determină extincția și ajustează rezultatele extincției la fracția molară maximă a H2O și concentrația maximă de CO2 preconizată în timpul măsurării emisiilor. În cazul în care analizorul CLD conține algoritmi de compensare a extincției care utilizează instrumente de măsurare a H2O și/sau CO2, extincția se evaluează cu aceste instrumente în stare activă și cu algoritmii de compensare aplicați.

8.1.11.1.3.   Cerințe privind sistemul

Pentru o măsurare diluată, un analizor CLD nu depășește o extincție combinată a H2O și CO2 de ± 2 %. Pentru o măsurare brută, un analizor CLD nu trebuie să depășească o extincție combinată a H2O și CO2 de ± 2,5 %. Extincția combinată este suma între extincția cauzată de CO2 determinată astfel cum este descris la punctul 8.1.11.1.4 și extincția cauzată de H2O astfel cum este descris la punctul 8.1.11.1.5. În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste cerințe, se acționează prin repararea sau înlocuirea analizorului. Înainte de efectuarea încercărilor privind emisiile, se verifică dacă măsura corectivă a readus analizorul în stare de funcționare corespunzătoare.

8.1.11.1.4.   Procedura de verificare a extincției produse de CO2

Următoarea metodă sau metoda prevăzută de producătorul instrumentului se poate utiliza pentru a determina extincția produsă de CO2 cu ajutorul unui separator de gaze care amestecă gaze binare de etalonare cu gaz de aducere la zero ca diluant și care respectă specificațiile de la punctul 9.4.5.6. Alternativ, se elaborează un protocol diferit, pe baza bunelor practici inginerești:

(a)	se utilizează tuburi din PTFE sau din oțel inoxidabil pentru realizarea conexiunilor necesare;

(b)	separatorul de gaze se configurează astfel încât să se amestece cantități aproape egale de gaze de etalonare și de diluare;

(c)	în cazul în care modul de funcționare a analizorului CLD permite doar detectarea NO, nu și a NOx total, analizorul CLD se utilizează în modul de funcționare cu detectarea NO;

(d)	se utilizează un gaz de etalonare cu CO2 în conformitate cu specificațiile de la punctul 9.5.1 și la o concentrație aproximativ dublă față de concentrația maximă de CO2 preconizată pe durata încercării de emisii;

(e)

se utilizează un gaz de etalonare cu NO în conformitate cu specificațiile de la punctul 9.5.1 și la o concentrație aproximativ dublă față de concentrația maximă de NO preconizată pe durata încercării de emisii. În cazul în care concentrația preconizată de NO este mai mică decât intervalul de verificare minim specificat de producătorul instrumentului, se poate utiliza o concentrație mai mare, în conformitate cu recomandarea producătorului instrumentului și pe baza bunelor practici inginerești, în scopul de a obține o verificare precisă;

(f)

analizorul CLD se aduce la zero și se etalonează. Analizorul CLD se etalonează cu gaz de etalonare cu NO conform literei (e) de la prezentul punct, prin intermediul separatorului de gaze. Gazul de etalonare cu NO se conectează la orificiul de etalonare pentru separatorul de gaze; la orificiul de diluare al separatorului de gaze, se conectează un gaz de aducere la zero; se folosește același raport nominal de amestec cu cel ales la litera (b) a prezentului punct, iar concentrația NO la ieșirea separatorului de gaze se folosește pentru etalonarea analizorului CLD. Se aplică corecțiile necesare privind proprietățile gazului, pentru a asigura separarea precisă a gazelor;

(g)	gazul de etalonare cu CO2 se conectează la orificiul de etalonare pentru separatorul de gaze;

(h)	gazul de etalonare cu NO se conectează la orificiul de diluare al separatorului de gaze;

(i)

ieșirea separatorului de gaze se stabilizează în timpul trecerii NO și CO2 prin separatorul de gaze. Se determină concentrația de CO2 de la ieșirea separatorului de gaze, aplicând corecțiile necesare privind proprietățile gazului pentru a asigura separarea precisă a gazelor. Această concentrație, x CO2act, se înregistrează și se folosește în calculele de verificare a extincției de la punctul 8.1.11.2.3. Ca alternativă la utilizarea unui separator de gaze, se poate folosi un alt dispozitiv simplu de amestecare a gazelor. În acest caz, se folosește un analizor pentru a determina concentrația de CO2. În cazul în care se utilizează un analizor NDIR împreună cu un dispozitiv simplu de amestecare a gazelor, acesta îndeplinește cerințele din prezenta secțiune și se etalonează cu gaz de etalonare cu CO2 conform literei (d) de la prezentul punct. Linearitatea analizorului NDIR trebuie verificată în prealabil pe întregul interval până la dublul concentrației maxime de CO2 preconizate pe durata încercării;

(j)

concentrația de NO se măsoară în aval față de separatorul de gaze cu analizorul CLD. Se alocă suficient timp pentru stabilizarea răspunsul analizorului. Perioada de stabilizare poate include timpul necesar pentru purjarea liniei de transfer și pentru înregistrarea răspunsului analizorului. În timp ce analizorul măsoară concentrația eșantionului, se înregistrează valorile măsurate la ieșirea din analizor într-un interval de 30 de secunde. Din aceste date se calculează media aritmetică a concentrației, x NOmeas. x NOmeas se înregistrează și se utilizează în calculele de verificare a extincției de la punctul 8.1.11.2.3;

(k)	concentrația efectivă de NO, x NOact, se calculează la ieșirea separatorului de gaze pe baza concentrațiilor gazului de etalonare și x CO2act, cu ajutorul ecuației (6-24). Valoarea calculată se utilizează în calculele de verificare a extincției cu ajutorul ecuației (6-23);

(l)	valorile înregistrate în conformitate cu punctele 8.1.11.1.4 și 8.1.11.1.5 se utilizează pentru a calcula extincția după metoda prezentată la punctul 8.1.11.2.3.

8.1.11.1.5.   Procedura de verificare a extincției produse de H2O

Pentru a determina extincția produsă de H2O, se poate utiliza următoarea metodă sau metoda prescrisă de producătorul instrumentului sau se utilizează bunele practici inginerești pentru elaborarea unui protocol diferit:

(a)	se utilizează tuburi din PTFE sau din oțel inoxidabil pentru realizarea conexiunilor necesare;

(b)	în cazul în care modul de funcționare a analizorului CLD permite doar detectarea NO, nu și a NOx total, analizorul CLD se utilizează în modul de funcționare cu detectarea NO;

(c)

se utilizează un gaz de etalonare cu NO în conformitate cu specificațiile de la punctul 9.5.1 și la o concentrație aproximativ dublă față de concentrația maximă de NO preconizată pe durata încercării de emisii. În cazul în care concentrația preconizată de NO este mai mică decât intervalul de verificare minim specificat de producătorul instrumentului, se poate utiliza o concentrație mai mare, în conformitate cu recomandarea producătorului instrumentului și pe baza bunelor practici inginerești, în scopul de a obține o verificare precisă;

(d)	analizorul CLD se aduce la zero și se etalonează. Analizorul CLD se etalonează cu gazul de etalonare cu NO menționat la litera (c) a prezentului punct, se înregistrează concentrația gazului de etalonare ca x NOdry și se utilizează la calculele de verificare a extincției de la punctul 8.1.11.2.3;

(e)

gazul de etalonare cu NO se umidifică prin barbotarea sa în apă distilată, într-un recipient închis. În cazul în care gazul de etalonare cu NO umidificat nu trece printr-un uscător de eșantioane pentru această încercare de verificare, se controlează temperatura recipientului pentru a atinge un nivel de H2O aproximativ egal cu fracția molară maximă a H2O preconizată pe parcursul încercării de emisii. În cazul în care gazul de etalonare cu NO umidificat nu trece printr-un uscător de eșantioane, calculele de verificare a extincției de la punctul 8.1.11.2.3 ajustează extincția produsă de H2O la fracția molară maximă a H2O preconizată pe parcursul încercării privind emisiile. În cazul în care eșantionul de gaz de etalonare cu NO trece printr-un uscător de eșantioane pentru această încercare de verificare, se controlează temperatura recipientului pentru a atinge un nivel de H2O cel puțin la fel de ridicat ca nivelul determinat la punctul 9.3.2.3.1. În cazul acesta, calculele de verificare a extincției de la punctul 8.1.11.2.3 nu ajustează extincția măsurată produsă de H2O;

(f)

gazul de etalonare cu NO umidificat se introduce în sistemul de prelevare a eșantioanelor. Acesta se poate introduce în amonte sau în aval față de uscătorul de eșantion utilizat pe parcursul încercării de emisii. În funcție de punctul de introducere, se alege metoda de calcul de la litera (e) a prezentului punct. Trebuie reținut faptul că uscătorul de eșantioane corespunde verificării de la punctul 8.1.8.5.8;

(g)

se măsoară fracția molară a H2O în gazul de etalonare cu NO umidificat. În cazul în care se utilizează un uscător de eșantioane, fracția molară a H2O în gazul de etalonare cu NO umidificat se măsoară în aval față de uscătorul de eșantioane, x H2Omeas. Se recomandă să se măsoare x H2Omeas cât mai aproape posibil de orificiul de admisie în analizorul CLD. Se poate calcula x H2Omeas din valorile măsurate ale punctului de rouă T dew și presiunii absolute p total;

(h)

conform bunelor practici inginerești, se evită producerea condensului în liniile de transfer, fitingurile sau supapele dintre punctul de măsurare x H2Omeas și analizor. Se recomandă ca sistemul să fie proiectat astfel încât temperaturile pereților în liniile de transfer, fitingurile și supapele dintre punctul de măsurare x H2Omeas și analizor să fie cu cel puțin 5 K peste punctul de rouă local al gazului de eșantionare;

(i)

concentrația gazului de etalonare cu NO umidificat se măsoară cu analizorul CLD. Se alocă suficient timp pentru stabilizarea răspunsul analizorului. Perioada de stabilizare poate include timpul necesar pentru purjarea liniei de transfer și pentru înregistrarea răspunsului analizorului. În timp ce analizorul măsoară concentrația eșantionului, se înregistrează valorile măsurate la ieșirea din analizor într-un interval de 30 de secunde. Din aceste date se calculează media aritmetică, x NOwet. Se înregistrează x NOwet și se utilizează în calculele de verificare a extincției de la punctul 8.1.11.2.3.

8.1.11.2.   Calculele de verificare a extincției la CLD

Calculele de verificare a extincției la CLD se efectuează după metoda descrisă la prezentul punct.

8.1.11.2.1.   Cantitatea de apă preconizată pe perioada încercării

Se estimează valoarea maximă a fracției molare de apă care se preconizează că va fi atinsă în timpul încercării privind emisiile, x H2Oexp. Această estimare se efectuează în locul în care s-a introdus gazul de etalonare cu NO umidificat menționat la punctul 8.1.11.1.5 litera (f). În momentul estimării valorii maxime preconizate pentru fracția molară de apă, se iau în considerare conținutul maxim de apă preconizat în aerul de combustie, produșii de ardere a combustibilului și aerul de diluare (dacă este cazul). În cazul în care gazul de etalonare cu NO umidificat se introduce în sistemul de prelevare a eșantioanelor în amonte de uscătorul de eșantioane în timpul încercării de verificare, nu este necesar să se estimeze valoarea maximă preconizată pentru fracția molară de apă, iar valoarea x H2Oexp se stabilește ca fiind egală cu x H2Omeas.

8.1.11.2.2.   Cantitatea de CO2 preconizată în timpul încercării

Se estimează concentrația maximă de CO2 preconizată în timpul încercării privind emisiile, x CO2exp. Această estimare se efectuează în locul unde s-a introdus amestecul de gaze de etalonare cu NO și CO2 în conformitate cu punctul 8.1.11.1.4 litera (j). La estimarea concentrației maxime preconizate de CO2, se ia în considerare valoarea maximă preconizată a concentrației de CO2 în produșii de ardere a combustibilului și în aerul de diluare.

8.1.11.2.3.   Calcule de extincție combinată produsă de H2O și CO2

Extincția combinată produsă H2O și CO2 se calculează cu ajutorul ecuației (6-23):

(6-23)

unde:

quench =	nivelul de extincție al CLD
x NOdry	este concentrația măsurată a NO în amonte de dispozitivul de barbotare, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.5 litera (d);
x NOwet	este concentrația măsurată a NO în aval de dispozitivul de barbotare, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.5 litera (i);
x H2Oexp	este fracția molară de apă maximă preconizată în timpul încercării privind emisiile, în conformitate cu punctul 8.1.11.2.1;
x H2Omeas	este fracția molară de apă măsurată în timpul verificării extincției, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.5 litera (g);
x NOmeas	este concentrația măsurată de NO atunci când gazul de etalonare cu NO este amestecat cu gazul de etalonare cu CO2, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.4 litera (j);
x NOact	este concentrația efectivă de NO atunci când gazul de etalonare cu NO este amestecat cu gazul de etalonare cu CO2, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.4 litera (k), calculată în conformitate cu ecuația (6-24);
x CO2exp	este concentrația maximă de CO2 preconizată în timpul încercării privind emisiile, în conformitate cu punctul 8.1.11.2.2;
x CO2act	este concentrația efectivă de CO2, atunci când gazul de etalonare cu NO este amestecat cu gazul de etalonare cu CO2, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.4 litera (i).

(6-24)

unde:

x NOspan	este concentrația gazului de etalonare cu NO introdus în separatorul de gaze, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.4 litera (e);
x CO2span	este concentrația gazului de etalonare cu CO2 introdus în separatorul de gaze, în conformitate cu punctul 8.1.11.1.4 litera (d).

8.1.11.3.   Verificarea interferenței HC și H2O la analizorul NDUV

8.1.11.3.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În cazul în care se utilizează un analizor NDUV pentru a măsura NOx, nivelul de interferență H2O și HC se verifică la prima instalare a analizorului și după operațiuni majore de întreținere.

8.1.11.3.2.   Principii de măsurare

Hidrocarburile și H2O pot interfera în mod pozitiv cu un analizor NDUV, determinând un răspuns similar cu NOx. În cazul în care analizorul NDUV utilizează algoritmi de compensare bazați pe măsurarea altor gaze pentru a verifica interferența, măsurătorile se efectuează simultan pentru a verifica algoritmii în timpul verificării interferenței cu analizorul.

8.1.11.3.3.   Cerințe privind sistemul

La un analizor NDUV de NOx, interferența combinată H2O și HC se situează în intervalul ± 2 % din concentrația medie a NOx.

8.1.11.3.4.   Procedură

Verificarea interferenței se efectuează după cum urmează:

(a)	Analizorul NDUV se pornește, este lăsat să funcționeze, se aduce la zero și se etalonează în conformitate cu instrucțiunile producătorului.

(b)

Se recomandă să se extragă gaze de evacuare de la motor pentru efectuarea acestei verificări. Pentru cuantificarea NOx din gazele de evacuare, se utilizează un analizor CLD care corespunde specificațiilor de la punctul 9.4. Răspunsul analizorului CLD se utilizează ca valoare de referință. De asemenea, HC se măsoară în gazele de evacuare cu un analizor FID care corespunde specificațiilor de la punctul 9.4. Răspunsul analizorului FID se utilizează ca valoarea de referință pentru hidrocarburi.

(c)	Gazele de evacuare de la motor se introduc în analizorul NDUV în amonte față de un eventual uscător de eșantioane, în cazul în care acesta se folosește pe perioada încercării.

(d)	Se alocă suficient timp pentru stabilizarea răspunsul analizorului. Timpul de stabilizare poate include timpul necesar pentru purjarea liniei de transfer și pentru răspunsul analizorului.

(e)	În timp ce toate analizoarele măsoară concentrația eșantionului, se înregistrează 30 s din datele prelevate și se calculează mediile aritmetice pentru cele trei analizoare.

(f)	Media pentru analizorul CLD se scade din media pentru analizorul NDUV.

(g)

Această diferență se înmulțește cu raportul dintre concentrația medie de hidrocarburi preconizată și concentrația de hidrocarburi măsurată în timpul verificării. Analizorul corespunde condițiilor de verificare a interferenței de la prezentul punct dacă rezultatul se încadrează în limita a ± 2 % din concentrația de NOx preconizată ca standard, conform ecuației (6-25):

(6-25)

unde:

	este concentrația medie de NOx măsurată de analizorul CLD [μmol/mol] sau [ppm];
	este concentrația medie de NOx măsurată de analizorul NDUV [μmol/mol] sau [ppm];
	este concentrația medie de hidrocarburi măsurată [μmol/mol] sau [ppm];
	este concentrația medie de hidrocarburi preconizată ca standard [μmol/mol] sau [ppm];
	este concentrația medie de NOx preconizată ca standard [μmol/mol] sau [ppm].

8.1.11.4.   Penetrarea NO2 prin uscătorul de eșantioane

8.1.11.4.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În cazul în care se utilizează un uscător de eșantioane pentru uscarea unui eșantion în amonte de un instrument de măsurare a NOx, dar nu se utilizează un convertizor NO2-NO în amonte de uscătorul de eșantioane, se efectuează verificarea penetrării NO2 în uscătorul de eșantioane. Verificarea se efectuează la prima instalare și după operațiuni majore de întreținere.

8.1.11.4.2.   Principii de măsurare

Un uscător de eșantioane îndepărtează apa care, în caz contrar, poate afecta măsurarea NOx. Cu toate acestea, apa în stare lichidă rămasă într-un uscător de eșantioane proiectat necorespunzător poate îndepărta NO2 din eșantion. În cazul în care se utilizează un uscător de eșantioane fără un convertizor NO2-NO în amonte, acesta ar putea îndepărta NO2 din eșantion înainte de măsurarea concentrației de NOx.

8.1.11.4.3.   Cerințe privind sistemul

Uscătorul pentru eșantioane permite măsurarea a minimum 95 % din NO2 total din concentrația maximă de NO2 preconizată.

8.1.11.4.4.   Procedură

Se utilizează următoarea procedură pentru a verifica performanțele uscătorului de eșantioane:

(a)	Reglarea instrumentului. Se urmează instrucțiunile de punere în funcțiune și utilizare ale producătorilor analizorului și uscătorului de analizoare. Analizorul și uscătorul se reglează corespunzător pentru optimizarea performanței;

(b)

Reglarea echipamentului și colectarea datelor. (i) Analizorul (analizoarele) de gaz pentru NOx total se aduce (aduc) la zero și se etalonează în același mod ca înaintea unei încercări privind emisiile. (ii) Se selectează gazul de etalonare cu NO2 (gaz de echilibrare a aerului uscat) care are o concentrație de NO2 aproape de concentrația maximă preconizată pe perioada încercării. În cazul în care concentrația preconizată de NO2 este mai mică decât intervalul de verificare specificat de producătorul instrumentului, se poate utiliza o concentrație mai mare, în conformitate cu recomandarea producătorului instrumentului și pe baza bunelor practici inginerești, pentru o verificare precisă. (iii) Gazul de etalonare se injectează în exces prin sonda de prelevare de gaz a sistemului sau prin fitingul de preaplin. Se acordă timpul necesar pentru stabilizarea răspunsului la NOx total, luându-se în considerare numai întârzierile cauzate de transport și de răspunsul instrumentului. (iv) Se calculează media datelor privind concentrațiile de NOx total înregistrate timp de 30 s și valoarea se înregistrează ca x NOxref. (v) Se oprește fluxul de gaz de etalonare NO2. (vi) În continuare, se saturează sistemul de prelevare prin supraalimentarea unui orificiu de evacuare a generatorului de umiditate, reglat la un punct de rouă de 323 K (50 oC), către sonda de prelevare a gazului sau fitingul de preaplin al sistemului. Orificiul de evacuare a generatorului de umiditate se eșantionează prin sistemul de prelevare a eșantioanelor și uscătorul de eșantioane timp de minimum 10 minute, până când se preconizează că uscătorul elimină o cantitate de apă constantă. (vii) Se comută imediat înapoi pe supraalimentarea cu gaz de etalonare NO2 utilizat pentru stabilirea x NOxref. Se acordă timpul necesar pentru stabilizarea răspunsului la NOx total, luându-se în considerare numai întârzierile cauzate de transport și de răspunsul instrumentului. Se calculează media datelor privind concentrațiile de NOx total înregistrate timp de 30 s și această valoare se înregistrează ca x NOxmeas. (viii) x NOxmeas se corectează în raport cu x NOxdry pe baza vaporilor de apă reziduali trecuți prin uscătorul de eșantioane la temperatura și presiunea de ieșire din uscător.

(c)	Evaluarea performanței. În cazul în care x NOxdry este sub 95 % din x NOxref, uscătorul se repară sau se înlocuiește.

8.1.11.5.   Verificarea convertizorului NO2-NO

8.1.11.5.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În cazul în care se utilizează un analizor care măsoară doar NO pentru a determina NOx, se utilizează un convertizor NO2-NO în amonte de analizor. Această verificare se efectuează după instalarea convertizorului, după operațiuni majore de întreținere și într-un interval de 35 de zile înainte de o încercare privind emisiile. Verificarea se repetă cu această frecvență pentru a verifica dacă nu s-a deteriorat activitatea catalitică a convertizorului NO2-NO.

8.1.11.5.2.   Principii de măsurare

Un convertizor NO2-NO permite analizorului care măsoară doar NO să determine NOx total prin convertirea NO2 din gazele de evacuare în NO.

8.1.11.5.3.   Cerințe privind sistemul

Un convertizor NO2-NO trebuie să permită măsurarea a minimum 95 % din NO2 total din concentrația maximă de NO2 preconizată.

8.1.11.5.4.   Procedură

Se utilizează următoarea procedură pentru a verifica performanțele convertizorului NO2-NO:

(a)	Se urmează instrucțiunile de punere în funcțiune și utilizare ale producătorilor analizorului și convertizorului NO2-NO. Analizorul și convertizorul se reglează corespunzător în scopul optimizării performanței.

(b)

Orificiul de admisie într-un ozonator se conectează la o sursă de aer de aducere la zero sau oxigen, iar orificiul de evacuare se conectează la un orificiu al unui racord cu trei căi, în formă de T. Un gaz de etalonare cu NO se conectează la alt orificiu, iar intrarea convertizorului NO2-NO se conectează la ultimul orificiu.

(c)

La efectuarea verificării se parcurg următorii pași: (i) Aerul din ozonizator se evacuează și se întrerupe alimentarea electrică a ozonizatorului, iar convertizorul NO2-NO se trece pe modul ocolire (și anume, modul NO). Se acordă timp pentru stabilizare, luându-se în considerare numai întârzierile legate de transport și de răspunsul instrumentului. (ii) Debitele de NO și de gaz de aducere la zero se ajustează astfel încât concentrația de NO la analizor să fie aproape de concentrația maximă de NOx total preconizată pe parcursul încercării. Concentrația de NO2 din amestecul de gaze trebuie să fie sub 5 % din concentrația de NO. Se înregistrează concentrația de NO calculând media aritmetică a datelor prelevate de la analizor timp de 30 s, iar valoarea se înregistrează ca x NOref. În cazul în care concentrația preconizată de NO este mai mică decât intervalul de verificare minim specificat de producătorul instrumentului, se poate utiliza o concentrație mai mare, în conformitate cu recomandarea producătorului instrumentului și pe baza bunelor practici inginerești, în scopul de a obține o verificare precisă. (iii) Se pornește alimentarea cu O2 a ozonizatorului și debitul de O2 se ajustează astfel încât concentrația de NO indicată de analizor să fie cu aproximativ 10 % sub x NOref. Se înregistrează concentrația de NO calculând media aritmetică a datelor prelevate de la analizor timp de 30 s, iar această valoare se înregistrează ca x NO+O2mix. (iv) Se pornește ozonizatorul și se ajustează rata de generare a ozonului astfel încât concentrația de NO măsurată de analizor să fie de aproximativ 20 % din x NOref, menținându-se minimum 10 % de NO nereacționat. Se înregistrează concentrația de NO calculând media datelor prelevate de la analizor timp de 30 s, iar această valoare se înregistrează ca x NOmeas. (v) Se comută analizorul de NOx pe modul NOx și se măsoară NOx total. Se înregistrează concentrația de NOx calculând media aritmetică a datelor prelevate de la analizor timp de 30 s, iar această valoare se înregistrează ca x NOxmeas. (vi) Se oprește ozonizatorul, însă se menține debitul de gaz prin sistem. Analizorul de NOx va indica concentrația de NOx în amestecul NO + O2. Se înregistrează concentrația de NOx calculând media aritmetică a datelor prelevate de la analizor în 30 s, iar această valoare se înregistrează ca x NOx+O2mix. (vii) Se întrerupe alimentarea cu O2. Analizorul de NOx va indica concentrația de NOx în amestecul inițial NO-N2. Se înregistrează concentrația de NOx calculând media aritmetică a datelor prelevate de la analizor timp de 30 s, iar această valoare se înregistrează ca x NOxref. Această valoare este cu cel mult 5 % mai mare decât valoarea x NOref.

(d)	Evaluarea performanței. Eficiența convertizorului NOx se calculează prin substituirea concentrațiilor obținute, în ecuația (6-26): (6-26)

(e)	În cazul în care rezultatul este sub 95 %, convertizorul NO2-NO se repară sau se înlocuiește.

8.1.12.   Măsurători ale particulelor (PM)

8.1.12.1.   Verificări ale balanței de PM și verificarea procesului de cântărire a PM

8.1.12.1.1.   Domeniu de aplicare și frecvență

În prezenta secțiune se descriu trei verificări:

(a)	verificarea independentă a performanței balanței de PM cu maximum 370 de zile înainte de cântărirea oricărui filtru;

(b)	aducerea la zero și etalonarea balanței cu maximum 12 zile înainte de cântărirea unui filtru;

(c)	verificarea faptului că determinarea masei filtrelor de referință înainte și după cântărirea unui filtru se încadrează sub o anumită toleranță specificată.

8.1.12.1.2.   Verificare independentă

Producătorul balanței (sau un reprezentant al producătorului balanței) verifică performanțele balanței în intervalul de 370 de zile înainte de încercare, în conformitate cu procedurile de audit intern.

8.1.12.1.3.   Aducerea la zero și etalonarea

Performanțele balanței se verifică prin aducere la zero și etalonare cu cel puțin o greutate de etalonare, iar toate greutățile utilizate corespund cerințelor de la punctul 9.5.2 în scopul efectuării acestei verificări. Se utilizează o procedură manuală sau automată:

(a)

o procedură manuală impune ca balanța să fie adusă la zero și să fie etalonată cu cel puțin o greutate de etalonare. În cazul în care se obțin valori medii normale prin repetarea procesului de cântărire pentru îmbunătățirea exactității și preciziei cântăririi particulelor, se utilizează același proces pentru verificarea performanțelor balanței;

(b)	se efectuează o procedură automată cu greutăți de etalonare interne utilizate în mod automat pentru a verifica performanțele balanței. Greutățile de etalonare interne corespund specificațiilor de la punctul 9.5.2 pentru efectuarea acestei verificări.

8.1.12.1.4.   Cântărirea eșantioanelor de referință

Toate valorile de masă măsurate în cursul unei ședințe de cântărire se verifică prin cântărirea mediilor de prelevare a particulelor solide de referință (de exemplu, filtre) înainte și după ședința de cântărire. O ședință de cântărire poate fi oricât de scurtă, dar nu poate depăși 80 de ore și poate include valori de masă măsurate înainte și după încercare. Determinările succesive ale masei pentru fiecare mediu de prelevare a PM de referință conduc la aceeași valoare, în limitele a ± 10 μg sau ± 10 % din masa totală preconizată de PM, luând în considerare valoarea cea mai mare dintre acestea. În cazul în care procesele de cântărire succesivă a filtrelor de prelevare de PM nu întrunesc acest criteriu, se invalidează toate valorile individuale înregistrate de masă ale filtrelor apărute între determinările succesive ale masei filtrelor de referință. Aceste filtre se pot recântări în cadrul altei ședințe de cântărire. Atunci când se invalidează un filtru după efectuarea încercării, se anulează întregul interval de încercare. Această verificare se efectuează după cum urmează:

(a)	în mediul de stabilizare a particulelor solide, se păstrează cel puțin două eșantioane din mediile de prelevare a particulelor solide nefolosite. Acestea se folosesc ca referință. Se utilizează pentru referință filtrele nefolosite din același material și cu aceeași dimensiune;

(b)

referințele se stabilizează în mediul de stabilizare a particulelor solide. Referințele se consideră stabilizate atunci când au fost păstrate în mediul de stabilizare a particulelor solide timp de minimum 30 de minute și mediul de stabilizare a particulelor solide a corespuns specificațiilor de la punctul 9.3.4.4 cel puțin pe durata ultimelor 60 de minute;

(c)	se exersează balanța de câteva ori cu un eșantion de referință, fără a se înregistra valorile;

(d)	balanța se aduce la zero și se etalonează. Se plasează pe balanță o masă de încercare (de exemplu, o greutate de etalonare), care apoi se îndepărtează, asigurându-se că balanța revine la o indicație de zero acceptabilă, într-un timp de stabilizare normal;

e)

fiecare dintre mediile de referință (de exemplu, filtre) este cântărit, iar masele acestora se înregistrează. În cazul în care se obțin valori medii normale prin repetarea procesului de cântărire pentru îmbunătățirea exactității și preciziei maselor mediilor de referință (de exemplu, filtre), se utilizează același proces pentru măsurarea valorilor medii ale maselor mediilor de prelevare (de exemplu, filtre);

(f)	se înregistrează punctul de condensare al mediului balanței, temperatura ambiantă și presiunea atmosferică;

(g)	condițiile de mediu înregistrate se utilizează pentru a corecta rezultatele privind flotabilitatea, astfel cum se descrie la punctul 8.1.13.2. Se înregistrează masa pentru fiecare referință, corectată în funcție de flotabilitate;

(h)	fiecare masă de referință a mediilor de referință (de exemplu, filtre), corectată în funcție de flotabilitate, se scade din masa corectată în funcție de flotabilitate, măsurată și înregistrată anterior;

(i)

în cazul în care oricare dintre masele observate ale filtrelor de referință se modifică cu mai mult decât este admis în conformitate cu prezentul punct, se invalidează toate determinările privind masa particulelor solide efectuate de la ultima validare reușită a masei mediilor de referință (de exemplu, filtre). Filtrele de particule solide de referință se pot elimina în cazul în care numai una dintre masele filtrelor s-a modificat cu o valoare mai mare decât cea permisă și se poate identifica sigur o cauză specială pentru acea modificare a masei filtrului, care nu ar fi afectat alte filtre implicate în proces. Astfel, validarea se poate considera ca fiind reușită. În acest caz, mediile de referință contaminate nu sunt incluse în determinarea conformității cu litera (j) a prezentului punct, ci filtrul de referință afectat este eliminat și înlocuit;

(j)

în cazul în care oricare dintre masele de referință se modifică cu mai mult decât este admis în conformitate cu prezentul punct 8.1.13.1.4, se invalidează toate determinările pentru particule solide efectuate între ultimele două determinări ale masei mediilor de referință. În cazul în care mediul de prelevare a particulelor solide este eliminat în conformitate cu litera (i) a prezentului punct, este disponibilă cel puțin o diferență de masă de referință care îndeplinește criteriile stabilite la prezentul punct 8.1.13.1.4. În caz contrar, se invalidează toate rezultatele privind particulele solide determinate între cele două momente în care s-au determinat masele mediilor de referință (de exemplu, filtre).

8.1.12.2.   Corecția în funcție de flotabilitatea filtrelor de prelevare a particulelor solide

8.1.12.2.1.   Considerații generale

Filtrele de prelevare a particulelor solide se corectează luând în considerare flotabilitatea lor în aer. Corecția de flotabilitate depinde de densitatea mediului de prelevare, densitatea aerului și densitatea greutății de etalonare folosite pentru etalonarea balanței. Corecția de flotabilitate nu ia în considerare flotabilitatea particulelor în sine, deoarece masa acestora reprezintă, de obicei, doar 0,01 %-0,10 % din masa totală. O corecție pentru această fracție masică redusă ar reprezenta cel mult 0,010 %. Valorile cu corecție de flotabilitate reprezintă masele tarelor pentru eșantioanele de particule solide. Aceste valori cu corecție de flotabilitate de la cântărirea filtrului înainte de încercare sunt scăzute apoi din valorile cu corecție de flotabilitate la cântărirea filtrului corespunzător după încercare, în scopul a determina masa de particule solide emise în timpul încercării.

8.1.12.2.2.   Densitatea filtrelor de prelevare a particulelor solide

Diferite filtre de prelevare a particulelor solide au densități diferite. Se utilizează densitatea cunoscută a mediilor de prelevare sau una dintre densitățile pentru medii de prelevare uzuale, după cum urmează:

(c)	pentru sticlă borosilicată acoperită cu PTFE, se utilizează o densitate a mediilor de prelevare de 2 300 kg/m3;

(d)	pentru medii cu membrană (peliculă) din PTFE cu inel de susținere integral din polimetilpentenă, care reprezintă 95 % din masa mediilor, se utilizează o densitate a mediilor de prelevare de 920 kg/m3;

(e)	pentru medii cu membrană (peliculă) din PTFE cu inel de susținere integral din PTFE, se utilizează o densitate a mediilor de prelevare de 2 144 kg/m3.

8.1.12.2.3.   Densitatea aerului

Deoarece mediul în care se află balanța pentru particule solide este strict controlat la o temperatură ambiantă de 295 ± 1 K (22 ± 1 oC) și un punct de rouă de 282,5 ± 1 K (9,5 ± 1 oC), densitatea aerului depinde în primul rând de presiunea atmosferică. Prin urmare, se specifică o corecție de flotabilitate care depinde doar de presiunea atmosferică.

8.1.12.2.4.   Densitatea greutății de etalonare

Se utilizează densitatea specificată a materialului din care este realizată greutatea de etalonare metalică.

8.1.12.2.5.   Calculul corecției

Corecția de flotabilitate pentru filtrele de PM se realizează cu ajutorul ecuației (6-27):

(6-27)

unde:

m cor	este masa filtrului de prelevare de eșantioane PM, cu corecție de flotabilitate;
m uncor	este masa filtrului de prelevare de eșantioane PM, fără corecție de flotabilitate;
ρ air	este densitatea aerului în mediul în care se află balanța;
ρ weight	este densitatea greutății de etalonare utilizate pentru etalonarea balanței;
ρ media	este densitatea filtrului de prelevare de eșantioane PM.

cu

(6-28)

unde:

p abs	este presiunea absolută în mediul în care se află balanța;
M mix	este masa molară a aerului în mediul în care se află balanța;
R	este constanta molară a gazului;
T amb	este temperatura absolută ambiantă a mediului în care se află balanța.

8.2.   Validarea instrumentelor pentru încercare

8.2.1.   Validarea controlului debitului proporțional pentru prelevarea eșantioanelor pe lot și raportul de diluare minim pentru prelevarea eșantioanelor de PM pe lot

8.2.1.1.   Criterii de proporționalitate pentru CVS

8.2.1.1.1.   Debite proporționale

Pentru orice pereche de debitmetre, în calculele statistice din apendicele 3 la anexa VII, se utilizează valorile înregistrate pentru debitul eșantionului și debitul total sau media lor la 1 Hz. Se determină eroarea standard a estimării (SEE) debitului de prelevare a eșantioanelor față de debitul total. Pentru fiecare interval de încercare, se demonstrează că SEE a fost mai mică sau egală cu 3,5 % din debitul mediu al eșantionului.

8.2.1.1.2.   Debite constante

Pentru orice pereche de debitmetre, se utilizează valorile înregistrate ale debitului de prelevare a eșantioanelor și debitului total sau media lor la 1 Hz, pentru a demonstra că debitul a fost constant în limita a ± 2,5 % din debitul mediu sau debitul-țintă respectiv. În locul înregistrării debitului respectiv pentru fiecare tip de debitmetru, se pot utiliza următoarele opțiuni:

(a)

opțiunea cu tub Venturi cu debit critic. Pentru tuburile Venturi cu debit critic, se utilizează valorile înregistrate pentru condițiile de la intrarea în tubul Venturi sau mediile lor la 1 Hz. Se demonstrează că densitatea debitului la intrarea în tubul Venturi a fost constantă în limita a ± 2,5 % din densitatea medie sau densitatea-țintă pentru fiecare interval de încercare. În cazul unui tub Venturi cu debit critic CSV, acest lucru se demonstrează arătând că temperatura absolută la intrarea în tubul Venturi a fost constantă în limita a ± 4 % din temperatura absolută medie sau țintă pentru fiecare interval de încercare;

(b)

opțiunea cu pompă volumetrică. Se utilizează valorile înregistrate pentru condițiile la orificiul de aspirație al pompei sau mediile lor la 1 Hz. Se demonstrează că densitatea debitului la orificiul de aspirație al pompei a fost constantă, în limita a ± 2,5 % din densitatea medie sau densitatea-țintă pentru fiecare interval de încercare. În cazul unei pompe CSV, acest lucru se demonstrează arătând că temperatura absolută la admisia pompei a fost constantă, în limita a ± 2 % din temperatura absolută medie sau țintă pentru fiecare interval de încercare.

8.2.1.1.3.   Demonstrarea prelevării proporționale a eșantioanelor

Pentru orice prelevare proporțională a eșantioanelor pe lot, de exemplu un sac sau un filtru de PM, se demonstrează că prelevarea proporțională s-a menținut prin una dintre metodele următoare, reținând faptul că se pot omite până la 5 % din numărul total de puncte, ca valori excepționale.

Prin utilizarea un bun raționament tehnic, se demonstrează, printr-o analiză tehnică, faptul că sistemul de control al debitului proporțional asigură, în mod inerent, prelevarea proporțională a eșantioanelor în toate circumstanțele preconizate în cursul încercării. De exemplu, se poate utiliza tubul Venturi cu debit critic atât pentru debitul de prelevare a eșantioanelor, cât și pentru cel total, în cazul în care se demonstrează că ele au întotdeauna aceleași presiuni și temperaturi de intrare și că funcționează întotdeauna în condiții de debit critic.

Debitele măsurate sau calculate și/sau concentrațiile de gaz trasor (de exemplu, CO2 ) se utilizează pentru a determina raportul minim de diluare pentru prelevarea eșantioanelor de PM pe lot în intervalul de încercare.

8.2.1.2.   Validarea sistemului de diluare în circuit parțial

Pentru ca un sistem de control în circuit parțial să extragă un eșantion proporțional din gazul de evacuare brut, este necesar un sistem cu răspuns rapid; această caracteristică se identifică prin promptitudinea sistemului de diluare în circuit parțial. Timpul de transformare pentru sistem se determină prin procedura de la punctul 8.1.8.6.3.2. Controlul efectiv al sistemului de diluare în circuit parțial se bazează pe valorile măsurate pentru condițiile actuale. În cazul în care timpul de transformare combinat al măsurării debitului de gaze de evacuare și al sistemului în circuit parțial este ≤ 0,3 s, se utilizează controlul în timp real. În cazul în care timpul de transformare depășește 0,3 s, se folosește un control în avans bazat pe o încercare preînregistrată. În acest caz, timpul de ridicare combinat este ≤ 1 s, iar timpul de întârziere combinat este ≤ 10 s. Răspunsul total al sistemului se proiectează astfel încât să asigure un eșantion reprezentativ de particule, qm p,i (debitul eșantionului de gaze de evacuare în sistem de diluare în circuit parțial), proporțional cu debitul masic al gazelor de evacuare. Pentru a determina proporționalitatea, se efectuează o analiză de regresie a qm p,i în funcție de qm ew,i (debitul masic al gazelor de evacuare în stare umedă) la o frecvență de colectare a datelor de minimum 5 Hz și trebuie să fie satisfăcute următoarele criterii:

(a)	coeficientul de corelare r 2 al regresiei liniare dintre qm p,i și qm ew,i nu este mai mic de 0,95;

(b)	eroarea standard de estimare a qm p,i pe baza qm ew,i nu depășește ± 5 % din qm p maxim;

(c)	ordonata la origine a liniei de regresie pentru qm p nu depășește ± 2 % din qm p maxim.

Controlul în avans este necesar atunci când timpii combinați de transformare pentru sistemul de particule (t 50,P) și pentru semnalul de debit masic pentru gazele de evacuare (t 50,F) sunt > 0,3 s. În acest caz, se efectuează o încercare preliminară și se folosește semnalul de debit masic pentru gazele de evacuare de la încercarea preliminară pentru a controla debitul eșantionului în sistemul de particule. Se obține un control corect al sistemului de diluare parțială atunci când curba de timp a qm ew,pre din cadrul încercării preliminare, care controlează qm p, este decalată cu un timp „în avans” de t 50,P + t 50,F.

Pentru a stabili corelația dintre qm p,i și qm ew,i, se utilizează datele obținute în cursul încercării efective, cu timpul pentru qm ew,i aliniat cu t 50,F față de qm p,i (fără contribuție de la t 50,P la alinierea temporală). Intervalul de timp între qm ew și qm p reprezintă diferența între timpii lor de transformare, determinați la punctul 8.1.8.6.3.2.

8.2.2.   Validarea domeniului, validarea abaterii de măsurare și corecția abaterii de măsurare pentru analizorul de gaze

8.2.2.1.   Validarea domeniului

În cazul unui analizor care funcționează peste 100 % din domeniul său în orice moment în timpul încercării, se parcurg următoarele etape:

8.2.2.1.1.   Prelevarea eșantioanelor pe lot

Pentru prelevarea eșantioanelor pe lot, eșantionul se analizează din nou folosind cel mai scăzut domeniu al analizorului care conduce la un răspuns maxim al instrumentului sub 100 %. Rezultatul se raportează de la cea mai mic domeniu de la care analizorul funcționează sub 100 % din domeniul său pentru întreaga încercare.

8.2.2.1.2.   Prelevarea continuă a eșantioanelor

Pentru prelevarea continuă a eșantioanelor, întreaga încercare se repetă folosind următorul domeniu superior al analizorului. În cazul în care analizorul funcționează din nou peste 100 % din domeniul său, încercarea se repetă folosind următorul domeniu superior. Încercarea se repetă în continuare până ce analizorul funcționează întotdeauna la mai puțin de 100 % din domeniul său pentru întreaga încercare.

8.2.2.2.   Validarea abaterii de măsurare și corecția abaterii indicației instrumentului de măsurare

În cazul în care abaterea de măsurare este situată în intervalul ± 1 %, datele pot fi acceptate fără corecție sau după efectuarea corecției. În cazul în care abaterea de măsurare este mai mare de ± 1 %, se calculează două seturi de rezultate pentru emisiile specifice frânării pentru fiecare poluant cu o valoare-limită specifică frânării și pentru CO2 sau se anulează încercarea. Un set se calculează folosind datele obținute înaintea corecției abaterii de măsurare, iar celălalt set de date se calculează după corectarea tuturor valorilor pentru abaterea de măsurare, în conformitate cu punctul 2.6 din anexa VII și cu apendicele 1 la anexa VII. Comparația se face ca procent din rezultatele necorectate. Diferența între valorile corectate și necorectate ale emisiilor specifice frânării se situează între ± 4 % din valorile necorectate ale emisiilor specifice frânării sau din valoarea limită, reținându-se valoarea cea mai mare. În caz contrar, întreaga încercare se anulează.

8.2.3.   Precondiționarea mediilor de prelevare a eșantioanelor de PM (de exemplu, filtre) și cântărirea tarei

Înaintea unei încercări privind emisiile, se parcurg următoarele etape în vederea pregătirii mediilor de filtrare pentru eșantioanele de PM și a echipamentului pentru măsurarea PM:

8.2.3.1.   Verificări periodice

Se asigură faptul că balanța și mediile de stabilizare pentru PM corespund verificărilor periodice de la punctul 8.1.12. Filtrul de referință se cântărește imediat înainte de cântărirea filtrelor pentru încercare, pentru a stabili un punct de referință corespunzător (a se vedea punctul 8.1.12.1 detalii privind procedura). Verificarea stabilității filtrelor de referință se efectuează după perioada de stabilizare de după încercare, imediat înainte de cântărirea care are loc după încercare.

8.2.3.2.   Controlul vizual

Mediile de filtrare pentru eșantioanele neutilizate se controlează vizual pentru a observa dacă acestea prezintă defecte. Filtrele defecte se elimină.

8.2.3.3.   Legarea la pământ

Pentru manipularea filtrelor de PM, se utilizează pensete cu legare la pământ sau o bandă de împământare, în conformitate cu descrierea de la punctul 9.3.4.

8.2.3.4.   Mediile de prelevare neutilizate

Mediile de prelevare neutilizate se poziționează în unul sau mai multe recipiente cu deschidere la mediul de stabilizare a PM. În cazul în care sunt utilizate filtre, acestea pot fi amplasate în jumătatea inferioară a unei casete de filtre.

8.2.3.5.   Stabilizarea

Mediile de prelevare se stabilizează în mediul de stabilizare a PM. Un mediu de prelevare neutilizat se consideră stabilizat în cazul în care s-a aflat în mediul de stabilizare a PM timp de minimum 30 de minute și în cazul în care mediul de stabilizare a PM a corespuns specificațiilor de la punctul 9.3.4. Cu toate acestea, în cazul în care se preconizează o masă mai mare sau egală cu 400 μg, mediile de prelevare se stabilizează timp de cel puțin 60 de minute.

8.2.3.6.   Cântărirea

Mediile de prelevare se cântăresc automat sau manual, astfel:

(a)	în cazul cântăririi automate, pentru pregătirea eșantioanelor în vederea cântăririi, se urmează instrucțiunile producătorului sistemului de automatizare; aceasta poate presupune amplasarea eșantioanelor într-un recipient special;

(b)	în cazul cântăririi manuale, se face apel la un bun raționament tehnic;

(c)	opțional, se permite cântărirea prin substituție (a se vedea punctul 8.2.3.10);

(d)	după cântărire, filtrul se pune la loc pe placa Petri și se acoperă.

8.2.3.7.   Corecția de flotabilitate

Greutatea măsurată se corectează din punct de vedere al flotabilității, astfel cum se descrie la punctul 8.1.13.2.

8.2.3.8.   Repetarea

Măsurătorile privind masa filtrului se pot repeta pentru a determina masa medie a filtrului, pe baza bunelor practici inginerești, precum și pentru a exclude valorile excepționale din calculul mediei.

8.2.3.9.   Cântărirea pentru tară

Filtrele neutilizate care au fost cântărite pentru tară sunt amplasate în casete curate de filtre, iar casetele încărcate sunt amplasate într-un recipient acoperit sau etanș înainte de a fi duse în camera de încercare în vederea prelevării de eșantioane.

8.2.3.10.   Cântărirea prin substituție

Cântărirea prin substituție este o opțiune care, în cazul în care este utilizată, implică măsurarea greutății de referință înainte și după fiecare cântărire a unui mediu de prelevare a eșantioanelor de PM (de exemplu, filtru). În timp ce sunt necesare mai multe măsurători în cazul cântăririi prin substituție, aceasta elimină abaterea de la zero a indicației balanței și se bazează pe linearitatea balanței doar pe un domeniu mic. Această metodă este cea mai adecvată pentru cuantificarea maselor totale de PM care reprezintă mai puțin de 0,1 % din masa mediului de prelevare. Cu toate acestea, este posibil ca metoda să nu fie adecvată atunci când masele totale ale particulelor solide depășesc 1 % din masa mediului de prelevare. În cazul în care se utilizează cântărirea prin substituție, aceasta este utilizată atât pentru cântărirea înainte de încercare, cât și pentru cea după încercare. Aceeași greutate de substituție se utilizează pentru ambele cântăriri, înainte și după încercare. Masa greutății de substituție se corectează din punctul de vedere al flotabilității în cazul în care densitatea greutății de substituție este mai mică de 2,0 g/cm3. Următoarele etape constituie un exemplu de metodă de cântărire prin substituție:

(a)	Se folosesc pensete cu legare la pământ sau o bandă de împământare, astfel cum se descrie la punctul 9.3.4.6.

(b)	Se folosește un neutralizator de electricitate statică, astfel cum se descrie la punctul 9.3.4.6, pentru minimizarea sarcinilor electrostatice de pe orice obiect plasat pe talerul balanței.

(c)

Se alege o greutate de substituție care corespunde specificațiilor pentru greutățile de etalonare de la punctul 9.5.2. De asemenea, greutatea de substituție are aceeași densitate ca greutatea folosită pentru etalonarea microbalanței și o masă similară cu a unui mediu de prelevare de eșantioane nefolosit (de exemplu, filtru). În cazul în care se folosesc filtre, masa greutății este de aproximativ 80-100 mg pentru filtre tipice cu diametru de 47 mm.

(d)	Se înregistrează indicația stabilă a balanței și apoi se îndepărtează greutatea de etalonare.

(e)	Se cântărește un mediu de prelevare neutilizat (de exemplu, un filtru nou), se înregistrează indicația stabilă a balanței și se măsoară punctul de condensare al mediului în care se află balanța, temperatura ambiantă și presiunea atmosferică.

(f)	Se cântărește din nou greutatea de etalonare și se înregistrează indicația stabilă a balanței.

(g)

Se calculează media aritmetică a celor două citiri pentru greutățile de etalonare înregistrate imediat înainte și după cântărirea eșantionului neutilizat. Acea valoare medie se scade din indicația eșantionului neutilizat, apoi se adaugă masa reală a greutății de etalonare indicată pe certificatul greutății de etalonare. Se înregistrează rezultatul. Aceasta reprezintă masa de tară a eșantionului neutilizat, fără corecția de flotabilitate.

(h)	Aceste etape ale cântăririi prin substituție se repetă pentru restul mediilor de prelevare neutilizate.

(i)	După terminarea cântăririi, se urmează instrucțiunile prezentate la punctele 8.2.3.7-8.2.3.9.

8.2.4.   Condiționarea și cântărirea PM ulterioare încercării

Filtrul de eșantionare a PM se introduce în recipiente acoperite sau sigilate sau suporturile filtrului se închid pentru a proteja filtrele de eșantionare împotriva contaminării ambiante. Astfel protejate, filtrele sunt reintroduse în camera de condiționare a filtrelor PM. Filtrele de eșantionare a PM se condiționează și se cântăresc în mod corespunzător.

8.2.4.1.   Verificarea periodică

Se asigură că mediile de cântărire și stabilizare a PM au corespuns verificărilor periodice de la punctul 8.1.13.1. După încheierea încercării, filtrele se readuc în mediul de cântărire și stabilizare a PM. Mediul de cântărire și stabilizare a PM corespunde cerințelor privind condițiile ambientale de la punctul 9.3.4.4. În caz contrar, filtrele se lasă acoperite până la îndeplinirea condițiilor corespunzătoare.

8.2.4.2.   Scoaterea din recipiente etanșe

În mediul de stabilizare a PM, eșantioanele de PM se scot din recipientele etanșe. Filtrele se pot scoate din casetele lor înainte sau după stabilizare. La scoaterea unui filtru dintr-o casetă, jumătatea superioară a casetei se separă de jumătatea inferioară cu ajutorul unui separator de casete conceput în acest scop.

8.2.4.3.   Legarea la pământ

Pentru manipularea eșantioanelor de PM, se folosesc pensete cu legare la pământ sau o bandă de împământare, astfel cum se descrie la punctul 9.3.4.5.

8.2.4.4.   Controlul vizual

Eșantioanele de PM colectate și mediile de filtrare conexe se controlează vizual. În cazul în care sunt indicii că s-a deteriorat starea filtrului sau a eșantionului de PM colectat sau în cazul în care particulele solide sunt în contact cu orice altă suprafață în afară de filtru, nu se utilizează eșantionul pentru determinarea emisiilor de particule. În cazul contactului cu altă suprafață, suprafața afectată se curăță înainte de a continua.

8.2.4.5.   Stabilizarea eșantioanelor de PM

Pentru stabilizarea eșantioanelor de PM, acestea se amplasează în unul sau mai multe recipiente cu deschidere la mediul de stabilizare a PM, astfel cum se descrie la punctul 9.3.4.3. Un eșantion de PM se consideră stabilizat în cazul în care s-a aflat în mediul de stabilizare a PM pe una dintre următoarele durate în care mediul de stabilizare a PM a corespuns specificațiilor de la punctul 9.3.4.3:

(a)

în cazul în care se anticipează o concentrație de PM mai mare de 0,353 μg/mm2 pe suprafața totală a filtrului, în ipoteza unei încărcări de 400 μg pentru o suprafață activă de filtrare cu diametru de 38 mm, filtrul se expune la mediul de stabilizare timp de minimum 60 de minute înainte de cântărire;

(b)	în cazul în care se anticipează o concentrație de PM mai mică de 0,353 μg/mm2 pe suprafața totală a filtrului, filtrul se expune la mediul de stabilizare timp de minimum 30 de minute înainte de cântărire;

(c)	în cazul în care nu se cunoaște concentrația de PM pe suprafața totală a filtrului pe durata încercării, filtrul se expune la mediul de stabilizare timp de minimum 60 de minute înainte de cântărire.

8.2.4.6.   Determinarea masei filtrelor după încercare

Se repetă procedurile de la punctul 8.2.3 (punctele de la 8.2.3.6 până la 8.2.3.9) pentru determinarea masei filtrelor după încercare.

8.2.4.7.   Masa totală

Fiecare masă de tară a filtrului, cu corecție de flotabilitate, se scade din masa respectivă a filtrului cu corecție de flotabilitate. Rezultatul este masa totală, m total, care se folosește în calculele de emisii din anexa VII.

9.   Echipamentul de măsurare

9.1.   Specificații pentru dinamometrul motorului

9.1.1.   Lucrul mecanic al axului

Se folosește un dinamometru al motorului având caracteristici adecvate pentru realizarea ciclului de utilizare, inclusiv capacitatea de a satisface criteriile corespunzătoare pentru validarea ciclului. Pot fi folosite următoarele tipuri de dinamometre:

(a)	dinamometre cu curenți turbionari sau cu frânare în apă;

(b)	dinamometre cu acționare în curent alternativ sau în curent continuu;

(c)	unul sau mai multe dinamometre.

9.1.2.   Cicluri de încercare în regim tranzitoriu (NRTC și LSI-NRTC)

Măsurarea cuplului se poate face cu capsule dinamometrice sau cu torsiometre coaxiale.

În cazul utilizării unei capsule dinamometrice, semnal cuplului se transferă la axul motorului și se ia în considerare inerția dinamometrului. Cuplul real al motorului este cuplul indicat de capsula dinamometrică, la care se adaugă momentul de inerție al frânei, înmulțit cu accelerația unghiulară. Sistemul de control trebuie să efectueze calculul respectiv în timp real.

9.1.3.   Accesoriile motorului

Se ia în considerare lucrul mecanic al accesoriilor motorului necesar pentru alimentarea, lubrifierea sau încălzirea motorului, circularea lichidului de răcire către motor sau acționarea sistemelor de posttratare a gazelor de evacuare; acestea se instalează în conformitate cu punctul 6.3.

9.1.4.   Dispozitivul de fixare a motorului și sistemul de arbore de transmisie a puterii (categoria NRSh)

În cazul în care este necesar pentru încercarea corespunzătoare a motorului de categorie NRSh, se utilizează un dispozitiv de fixare a motorului pe standul de încercare și un sistem de arbore de transmisie a puterii pentru conectarea sistemului de rotație a dinamometrului specificat de producător.

9.2.   Procedura de diluare (dacă este cazul)

9.2.1.   Condiții pentru diluant și concentrații de fond

Componentele gazoase se pot măsura în stare brută sau diluată, în timp ce pentru măsurarea PM este necesară, în general, diluarea. Diluarea se poate realiza printr-un sistem de diluare în circuit principal sau în circuit parțial. Când se aplică diluarea, gazele de evacuare se pot dilua cu aer ambiant, aer sintetic sau azot. Pentru măsurarea emisiilor gazoase, temperatura diluantului este de minimum 288 K (15 oC). Pentru prelevarea eșantioanelor de PM, temperatura diluantului este specificată la punctul 9.2.2 pentru CVS și la punctul 9.2.3 pentru PFD cu raport de diluție variabil. Capacitatea de debit a sistemului de diluare trebuie să fie suficient de mare pentru a elimina complet condensarea apei din sistemele de diluare și de prelevare a eșantioanelor. În cazul în care umiditatea aerului este ridicată, se permite dezumidificarea aerului de diluare înainte de intrarea acestuia în sistemul de diluare. Pereții tunelului de diluare pot fi încălziți sau izolați, la fel ca și tubulatura pentru curentul principal în aval de tunel, pentru a preveni precipitarea constituenților cu conținut de apă din stare gazoasă în stare lichidă („condensarea apoasă”).

Înainte ca un diluant să fie amestecat cu gazele de evacuare, el poate fi precondiționat prin creșterea sau reducerea temperaturii sau umidității. Se pot elimina constituenți din diluant pentru a reduce concentrațiile lor de fond. La eliminarea constituenților sau atunci când se iau în considerare concentrațiile de fond, se aplică următoarele prevederi:

(a)	concentrațiile constituenților în diluant se pot măsura și se pot compensa efectele de fond asupra rezultatelor încercării. A se vedea anexa VII pentru calcule de compensare a concentrațiile de fond;

(b)

pentru măsurarea emisiilor de fond de poluanți gazoși sau de particule, sunt permise următoarele modificări față de cerințele de la secțiunile 7.2, 9.3 și 9.4: (i) nu este necesară folosirea prelevării proporționale; (ii) se pot utiliza sisteme de prelevare de eșantioane neîncălzite; (iii) se poate utiliza prelevarea continuă a eșantioanelor indiferent dacă se folosește sau nu prelevarea pe lot pentru emisiile diluate; (iv) se poate utiliza prelevarea pe lot indiferent dacă se folosește sau nu prelevarea continuă a eșantioanelor pentru emisiile diluate.

(c)

Pentru măsurarea nivelul de fond de PM, sunt disponibile următoarele opțiuni: (i) pentru eliminarea particulelor solide de fond, diluantul se filtrează cu filtre de aer cu eficiență ridicată de reținere a particulelor (HEPA), care au o eficiență inițială de colectare de minimum 99,97 % (a se vedea articolul 2 alineatul (19) pentru procedurile legate de eficiența filtrării cu filtre HEPA); (ii) pentru corectarea nivelului de fond de PM fără filtrare HEPA, concentrația de fond de PM nu contribuie cu mai mult de 50 % la numărul de PM nete colectate pe filtrul de eșantionare; (iii) corecția de fond a PM nete cu filtrare HEPA este permisă fără restricții de presiune.

9.2.2.   Sistem cu debit integral

Diluarea debitului integral; prelevare de eșantioane la volum constant (CVS). Debitul integral de gaze de evacuare brute se diluează într-un tunel de diluare. Se poate menține un debit constant prin menținerea între anumite limite a temperaturii și presiunii la debitmetru. În cazul unui debit variabil, acesta se măsoară direct, pentru a permite prelevarea proporțională a eșantioanelor. Sistemul se proiectează după cum urmează (a se vedea figura 6.6):

(a)	se utilizează un tunel cu suprafețe interioare din oțel inoxidabil. Întregul tunel de diluare este legat la pământ; Ca alternativă, pot fi utilizate materiale care nu sunt conductoare de electricitate pentru categoriile de motoare care nu fac obiectul limitelor de PM sau PN;

(b)	contrapresiunea gazelor de evacuare nu trebuie redusă artificial prin sistemul de admisie al aerului de diluare. Presiunea statică în punctul în care se introduc în tunel gazele de evacuare brute se menține egală cu presiunea atmosferică, într-un interval de ± 1,2 kPa;

(c)

pentru a ușura procesul de amestecare, gazele de evacuare brute se introduc în tunel prin direcționare spre aval, de-a lungul liniei centrale a tunelului. O fracțiune din aerul de diluare se poate introduce radial de la suprafața interioară a tunelului, pentru minimizarea interacțiunii gazelor de evacuare cu pereții tunelului;

(d)	diluanți. Pentru prelevarea de eșantioane de PM, temperatura diluanților (aer ambiant, aer sintetic sau azot, astfel cum se menționează la punctul 9.2.1) se menține între 293 și 325 K (20-52 oC) în imediata apropiere a intrării în tunelul de diluare;

(e)

numărul Reynolds, Re, trebuie să fie minimum 4 000 pentru fluxul de gaze de evacuare diluate, unde Re se bazează pe diametrul interior al tunelului de diluare. Re este definit în anexa VII. Verificarea amestecării corespunzătoare se efectuează prin trecerea unei sonde de prelevare de-a lungul diametrului tunelului, pe verticală și pe orizontală. În cazul în care răspunsul analizorului indică orice deviație care depășește ± 2 % din concentrația medie măsurată, CVS este lăsat să funcționeze la un debit superior sau se instalează o placă sau un orificiu de amestec, în scopul de a îmbunătăți procesului de amestecare;

(f)

precondiționarea pentru măsurarea debitului. Gazele de evacuare diluate pot fi condiționate înainte de măsurarea debitului, în măsura în care această condiționare are loc în aval de sondele încălzite pentru hidrocarburi sau particule solide, astfel: (i) se pot folosi regulatoare de debit, amortizoare de pulsații sau ambele; (ii) se poate folosi un filtru; (iii) se poate folosi un schimbător de căldură pentru a controla temperatura în amonte de orice debitmetru, dar se iau măsuri pentru a preveni condensarea apei;

(g)

condensarea apei. Condensarea apei depinde de umiditate, presiune, temperatură și concentrațiile altor constituenți, cum ar fi acidul sulfuric. Acești parametri variază în funcție de umiditatea aerului de admisie, umiditatea aerului de diluare, raportul aer-combustibil din motor și de compoziția combustibilului, inclusiv cantitatea de hidrogen și sulf din combustibil; Pentru a se asigura măsurarea unui debit care corespunde unei concentrații măsurate, fie se iau măsuri pentru a preveni condensarea apei între locul de amplasare a sondei de prelevare și admisia debitmetrului din tunelul de diluare, fie se permite condensarea apei și se măsoară umiditatea la admisia în debitmetru. Pereții tunelului de diluare sau tubulatura pentru curentul principal în aval de tunel se pot încălzi sau izola pentru a preveni condensarea apoasă. Condensarea apei trebuie prevenită pe întregul parcurs al tunelului de diluare. Anumite componente ale gazelor de evacuare pot fi diluate sau eliminate prin prezența umidității. Pentru prelevarea de eșantioane de PM, debitul deja proporțional de la CVS este supus unei (sau mai multor) diluări secundare, pentru a obține raportul de diluare total necesar, astfel cum se arată în figura 9.2 și cum se menționează la punctul 9.2.3.2;

(h)	raportul de diluare totală minim trebuie să se încadreze în intervalul 5:1-7:1 și să fie de minimum 2:1 pentru etapa de diluare primară pe baza debitului maxim de gaze de evacuare al motorului, în timpul ciclului de încercare sau pe durata intervalului de încercare;

(i)	timpul total de rămânere în sistem trebuie să fie între 0,5 și 5 s, măsurat de la punctul de introducere a diluantului până la suportul (suporturile) filtrului (filtrelor);

(j)	timpul total de rămânere în sistemul de diluare secundară, dacă acesta există, trebuie să fie de minimum 0,5 s, măsurat de la punctul de introducere a diluantului secundar până la suportul (suporturile) filtrului (filtrelor).

Pentru determinarea masei particulelor, sunt necesare un sistem de prelevare a eșantioanelor de particule, un filtru de prelevare a particulelor, o balanță gravimetrică și o cameră de cântărire controlată din punctul de vedere al temperaturii și umidității.

Figura 6.6

Exemple de configurații pentru prelevarea de eșantioane cu diluarea debitului integral

9.2.3.   Sistem de diluare în circuit parțial (PFD)

9.2.3.1.   Descrierea sistemului în circuit parțial

Figura 6.7 prezintă schema unui sistem PFD. Aceasta este o schemă generală, care prezintă principiile prelevării eșantionului, diluării și prelevării de eșantioane de PM. Schema nu trebuie interpretată în sensul în care toate componentele descrise în figură sunt necesare pentru alte sisteme posibile de prelevare de eșantioane care satisfac scopul de colectare a eșantioanelor. Sunt permise alte configurații, care nu corespund acestor scheme, cu condiția să servească aceluiași scop de colectare a eșantioanelor, de diluare și de prelevare de eșantioane de PM. Acestea trebuie să îndeplinească celelalte criterii, cum ar fi cele de la punctul 8.1.8.6 (etalonare periodică) și 8.2.1.2 (validare) pentru PFD cu diluare variabilă și criteriile de la punctul 8.1.4.5, precum și criteriile din tabelul 8.2 (verificarea linearității) și de la punctul 8.1.8.5.7 (verificare) pentru PFD cu diluare constantă.

Astfel cum se arată în figura 6.7, gazele de evacuare brute sau debitul diluat primar se transferă de la conducta de evacuare EP sau, respectiv, de la CVS la tunelul de diluare DT, prin intermediul sondei de prelevare SP și a liniei de transfer TL. Debitul total prin tunel este ajustat cu un regulator de debit și cu pompa de prelevare P a sistemului de prelevare de particule (PSS). Pentru prelevarea proporțională a gazelor de evacuare brute, debitul de aer de diluare se controlează cu ajutorul regulatorului de debit FC1, care poate folosi qm ew (debitul masic de gaze de evacuare în stare umedă) sau qm aw (debitul masic de aer de admisie în stare umedă) și qm f (debitul masic de combustibil) ca semnale de comandă, pentru fracționarea dorită a gazelor de evacuare. Debitul eșantionului în tunelul de diluare DT este diferența între debitul total și debitul de aer de diluare. Debitul aerului de diluare se măsoară cu dispozitivul de măsurare a debitului FM1, iar debitul total, cu dispozitivul de măsurare a debitului de la sistemul de prelevare a eșantioanelor de particule. Raportul de diluare se calculează pe baza acestor două valori ale debitului. Pentru prelevarea de eșantioane cu un raport de diluare constant între gazele de evacuare brute sau diluate și debitul de gaze de evacuare (de exemplu, diluare secundară pentru prelevarea de eșantioane de PM), raportul de diluare pentru debitul de aer de diluare este de obicei constant și controlat cu ajutorul regulatorului de debit FC1 sau al pompei de aer de diluare.

Aerul de diluare (aer ambiant, aer sintetic sau azot) se filtrează prin intermediul unui filtru de aer (HEPA) cu eficiență ridicată de reținere a particulelor.

Figura 6.7

Schema sistemului de diluare în circuit parțial (tipul eșantionării totale)

a	=	debitul de gaze de evacuare sau de diluare primară din motor
b	=	opțional
c	=	prelevare eșantioane de PM

Componentele din figura 6.7:

DAF	:	filtru pentru aer de diluare
DT	:	tunel de diluare sau tunel de diluare secundară
EP	:	conductă de evacuare sau sistem de diluare primară
FC1	:	regulator de debit
FH	:	suport de filtru
FM1	:	dispozitiv de măsurare a debitului care măsoară debitul aerului de diluare
P	:	pompă de prelevare de eșantioane
PSS	:	sistem de prelevare de eșantioane de PM
PTL	:	linie de transfer pentru PM
SP	:	sondă de prelevare a gazelor de evacuare brute sau diluate
TL	:	linie de transfer

Debitele masice aplicabile numai pentru sistemul PFD de prelevare proporțională a gazelor de evacuare brute:

qm ew	este debitul masic al gazelor de evacuare în stare umedă
qm aw	este debitul masic al aerului de admisie în stare umedă
qm f	este debitul masei de combustibil

9.2.3.2.   Diluarea

Temperatura diluanților (aer ambiant, aer sintetic sau azot, astfel cum se menționează la punctul 9.2.1) se menține între 293 și 325 K (20-52 oC) în imediata apropiere a intrării în tunelul de diluare.

Este permisă dezumidificarea aerului de diluare înainte de intrarea în sistemul de diluare. Sistemul de diluare în circuit parțial trebuie proiectat astfel încât să extragă un eșantion proporțional de gaze de evacuare din sistemul de evacuare a gazelor al motorului, compensând astfel variațiile debitului de gaze de evacuare, și să introducă în acest eșantion aerul de diluare pentru a se atinge o anumită temperatură la filtrul de încercare, în conformitate cu punctul 9.3.3.4.3. De aceea, este esențial ca raportul de diluare să fie determinat astfel încât să fie îndeplinite cerințele privind precizia de la punctul 8.1.8.6.1.

Pentru a se asigura măsurarea unui debit care corespunde unei concentrații măsurate, fie se iau măsuri pentru a preveni condensarea apei între locul de amplasare a sondei de prelevare și admisia debitmetrului din tunelul de diluare, fie se permite condensarea apei și se măsoară umiditatea la admisia în debitmetru. Sistemul PFD poate fi încălzit sau izolat pentru a preveni condensarea apei. Condensarea apei trebuie prevenită pe întregul parcurs al tunelului de diluare.

Raportul de diluare minim se încadrează în intervalul 5:1-7:1, pe baza debitului maxim de gaze de evacuare al motorului în timpul ciclului de încercare sau pe durata intervalului de încercare.

Timpul total de rămânere în sistem trebuie să fie între 0,5 și 5 s, măsurat de la punctul de introducere a diluantului până la suportul (suporturile) filtrului (filtrelor).

Pentru determinarea masei particulelor, sunt necesare un sistem de prelevare a eșantioanelor de particule, un filtru de prelevare a particulelor, o balanță gravimetrică și o cameră de cântărire controlată din punctul de vedere al temperaturii și umidității.

9.2.3.3.   Aplicabilitate

Sistemul PFD se poate folosi pentru a extrage un eșantion proporțional de gaze de evacuare brute pentru orice sistem de prelevare continuă sau pe lot de PM sau de emisii gazoase, pentru orice ciclu de funcționare în regim tranzitoriu (NRTC sau LSI-NRTC), orice NRSC în mod discontinuu sau orice ciclu de funcționare RMC.

Sistemul se poate utiliza și în cazul gazelor de evacuare diluate în prealabil, în cazul în care un debit deja proporțional este diluat la un raport de diluare constant (a se vedea figura 9.2). În acest mod, se realizează o diluare secundară de la un tunel CVS pentru a atinge raportul total de diluare necesar pentru prelevarea de eșantioane de particule solide.

9.2.3.4.   Etalonarea

La punctul 8.1.8.6, este prezentată etalonarea unui sistem PFD pentru extragerea unui eșantion proporțional de gaze de evacuare brute.

9.3.   Proceduri de prelevare de eșantioane

9.3.1.   Cerințe generale privind prelevarea eșantioanelor

9.3.1.1.   Proiectarea și realizarea sondei

O sondă este prima componentă a unui sistem de prelevare a eșantioanelor. Aceasta pătrunde într-un curent de gaze de evacuare brute sau diluate pentru a extrage un eșantion, astfel încât suprafața interioară și exterioară a acesteia să fie în contact cu gazele de evacuare. Din sondă, eșantionul este transportat într-o linie de transfer.

Sondele de prelevare se fabrică cu suprafețe interioare din oțel inoxidabil sau, în cazul prelevării de gaze de evacuare brute, din orice material nereactiv capabil să reziste la temperaturile gazelor de evacuare brute. Sondele de prelevare se amplasează acolo unde constituenții sunt amestecați la concentrația medie a eșantionului și unde interferența cu alte sonde este minimă. Se recomandă ca toate sondele să fie ferite de influențele straturilor periferice, a siajelor și turbioanelor, în special în apropierea ieșirii unui debitmetru pentru gaze de evacuare brute al conductei de evacuare, unde se poate produce o diluare neintenționată. Purjarea sau spălarea în contracurent a unei sonde nu trebuie să influențeze altă sondă în timpul încercării. Se poate utiliza o sondă unică pentru a extrage un eșantion cu mai mult de un constituent, în măsura în care sonda respectă toate specificațiile pentru fiecare constituent în parte.

9.3.1.1.1.   Cameră de amestec (motoare categoria NRSh)

Poate fi utilizată o cameră de amestec pentru încercarea motoarelor de categoria NRSh, dacă producătorul permite acest lucru. Camera de amestec reprezintă o componentă opțională a sistemului de prelevare a eșantioanelor de gaze brute și este amplasată în sistemul de evacuare, între amortizorul de zgomot și sonda de prelevare. Forma și dimensiunile camerei de amestec și ale conductei sunt astfel încât să ofere un eșantion omogen și bine amestecat în locul în care este amplasată sonda de prelevare și astfel încât să se evite pulsații și rezonanțe puternice ale camerei, care ar putea influența rezultatele emisiilor.

9.3.1.2.   Linii de transfer

Liniile de transfer care transportă un eșantion extras de la sondă până la un analizor, un mediu de stocare sau un sistem de diluare sunt reduse la minimum din punctul de vedere al lungimii, prin amplasarea analizoarelor, a mediilor de stocare și a sistemelor de diluare cât mai aproape posibil de sonde. Se reduce la minimum numărul de coturi ale liniilor de transfer, iar raza de curbură a coturilor inevitabile trebuie să fie cât mai mare.

9.3.1.3.   Metode de prelevare a eșantioanelor

Pentru prelevarea continuă și pe lot a eșantioanelor, descrisă la punctul 7.2, se aplică următoarele condiții:

(a)	la extragerea dintr-un flux cu debit constant, eșantionul se transportă tot la un debit constant;

(b)	la extragerea dintr-un flux cu debit variabil, debitul eșantionului variază proporțional cu debitul variabil;

(c)	prelevarea proporțională se validează în modul prezentat la punctul 8.2.1.

9.3.2.   Prelevarea eșantioanelor de gaze

9.3.2.1.   Sonde de prelevare a eșantioanelor

Pentru prelevarea eșantioanelor de emisii gazoase, se utilizează sonde cu un orificiu sau cu mai multe orificii. Sondele pot fi orientate în orice direcție în raport cu debitul de gaze de evacuare brute sau diluate. Pentru unele sonde, se controlează temperaturile eșantionului, astfel:

(a)	în cazul sondelor care extrag NOx din gazele de evacuare diluate, se controlează temperatura peretelui sondei pentru a preveni condensarea apei;

(b)	în cazul sondelor care extrag hidrocarburi din gazele de evacuare diluate, se recomandă să se controleze temperatura peretelui sondei la aproximativ 191 oC, pentru a reduce la minimum contaminarea.

9.3.2.1.1.   Cameră de amestec (motoare de categoria NRSh)

Atunci când este utilizat în conformitate cu punctul 9.3.1.1.1, volumul intern al camerei de amestec nu trebuie să fie de mai puțin de 10 ori mai mic decât capacitatea cilindrică a motorului supus încercării. Camera de amestec se conectează cât mai aproape posibil de amortizorul de zgomot al motorului, iar suprafața interioară va avea o temperatură minimă de cel puțin 452 K (179 oC). Producătorul poate specifica modul de proiectare a camerei de amestec.

9.3.2.2.   Linii de transfer

Se utilizează linii de transfer cu suprafețe interioare din oțel inoxidabil, PTFE, VitonTM sau orice alt material cu proprietăți mai bune pentru prelevarea eșantioanelor de emisii. Se utilizează un material nereactiv, capabil să reziste la temperaturile gazelor de evacuare. În cazul în care filtrul și carcasa lui satisfac aceleași cerințe privind temperatura ca și liniile de transfer, se pot folosi filtre coaxiale, astfel:

(a)	pentru linii de transfer al NOx în amonte față de un convertizor NO2-NO conform cu specificațiile de la punctul 8.1.11.5 sau față de un răcitor conform cu specificațiile de la punctul 8.1.11.4, se menține o temperatură a eșantionului care să prevină condensarea apei;

(b)

pentru liniile de transfer THC, se menține, pentru întreaga conductă, o toleranță a temperaturii peretelui de (191 ± 11) oC. În cazul prelevării din gazele de evacuare brute, la sondă se poate conecta direct o linie de transfer neîncălzită, izolată. Lungimea și izolația liniei de transfer se proiectează astfel încât să reducă cea mai mare temperatură preconizată a gazelor de evacuare brute la nu mai puțin de 191 oC, măsurată la ieșirea din linia de transfer. Pentru prelevarea cu diluare, se prevede o zonă de tranziție între sondă și conducta de transfer, cu o lungime de până la 0,92 m, pentru tranziția la o temperatură a peretelui de (191 ± 11) oC.

9.3.2.3.   Componente pentru condiționarea eșantionului

9.3.2.3.1.   Uscătoare de eșantioane

9.3.2.3.1.1.   Cerințe

Uscătoarele de eșantioane pot fi utilizate pentru eliminarea umezelii din eșantion în scopul de a reduce efectele apei asupra măsurătorilor de emisii gazoase. Uscătoarele de eșantioane îndeplinesc cerințele prevăzute la punctele 9.3.2.3.1.1 și 9.3.2.3.1.2. Conținutul de umiditate de 0,8 % din volum se folosește în ecuația (7-13).

Pentru cea mai mare concentrație de vapori de apă preconizată H m, tehnica de îndepărtare a apei menține umiditatea la un nivel ≤ 5 g apă/kg aer uscat (sau aproximativ 0,8 % din volumul H2O), ceea ce reprezintă 100 % umiditate relativă la 277,1 K (3,9 oC) și 101,3 kPa. Această specificație privind umiditatea este echivalentă cu 25 % umiditate relativă la 298 K (25 oC) și 101,3 kPa. Aceasta se poate demonstra prin:

(a)	măsurarea temperaturii la ieșirea dintr-un dezumidificator termic;

(b)	măsurarea temperaturii într-un punct în amonte față de analizorul CLD;

efectuarea procedurii de verificare stabilită la punctul 8.1.8.5.8.

9.3.2.3.1.2.   Tipul de uscătoare de eșantioane permise și procedura pentru estimarea conținutului de umiditate după uscător

Se poate utiliza oricare dintre tipurile de uscătoare de eșantioane descrise la acest punct.

(a)

În cazul în care se utilizează un uscător cu membrană osmotică în amonte de orice analizor de gaze sau mediu de stocare, acesta trebuie să satisfacă cerințele privind temperatura stabilite la punctul 9.3.2.2. Se monitorizează punctul de rouă T dew, și presiunea absolută p total, în aval de un uscător cu membrană osmotică. Cantitatea de apă se calculează conform celor precizate în anexa VII, prin utilizarea valorilor de la înregistrarea continuă a T dew și p total sau valorile maxime observate în timpul încercării sau nivelurile de alarmă stabilite pentru acestea. În lipsa unei măsurători directe, valoarea nominală a p total este dată de cea mai mică presiune absolută a uscătorului preconizată în timpul încercării.

(b)

Nu se poate utiliza un răcitor în amonte de un sistem de măsurare THC pentru motoare cu aprindere prin compresie. În cazul în care se utilizează un răcitor în amonte de convertizorul NO2-NO sau într-un sistem de prelevare de eșantioane fără convertizor NO2-NO, răcitorul corespunde verificării privind reducerea performanțelor cu privire la NO2, specificată la punctul 8.1.11.4. Se monitorizează punctul de rouă T dew, și presiunea absolută p total, în aval de un răcitor. Cantitatea de apă se calculează conform celor precizate în anexa VII, prin utilizarea valorilor de la înregistrarea continuă a T dew și p total sau valorile maxime observate în timpul încercării sau nivelurile de alarmă stabilite pentru acestea. În lipsa unei măsurători directe, valoarea nominală a p total este dată de cea mai mică presiune absolută a răcitorului preconizată în timpul încercării. În cazul în care se poate presupune un grad de saturație în răcitor, T dew se poate calcula pe baza eficienței cunoscute a răcitorului și a temperaturii răcitorului rezultată prin monitorizarea continuă, T chiller. În cazul în care valorile pentru T chiller nu sunt înregistrate continuu, se poate folosi valoarea maximă observată în cursul unei încercări sau limita de alarmă stabilită ca valoare constantă pentru determinarea unei cantități constante de apă, în conformitate cu anexa VII. În cazul în care este valabilă presupunerea că T chiller este egală cu T dew, T chiller se poate utiliza în locul T dew, în conformitate cu anexa VII. În cazul în care este valabilă ipoteza unei diferențe constante de temperatură între T chiller și T dew, produsă de un punct cunoscut și fix de reîncălzire a eșantionului între orificiul de evacuare al răcitorului și locul de măsurare a temperaturii, această valoare presupusă a diferenței de temperatură poate fi inclusă în calculele privind emisiile. Valabilitatea oricăror ipoteze permise în cadrul acestui punct se demonstrează prin analiză tehnică sau prin date.

9.3.2.3.2.   Pompe de prelevare a eșantioanelor

Se utilizează pompe de prelevare a eșantioanelor pentru orice gaz în amonte față de un analizor sau un mediu de stocare. Se utilizează pompe de prelevare a eșantioanelor cu suprafețe interioare din oțel inoxidabil, PTFE sau orice alt material cu proprietăți mai bune pentru prelevarea eșantioanelor de emisii. În cazul anumitor pompe de prelevare a eșantioanelor, temperaturile se controlează astfel:

(a)	atunci când se folosește o pompă de prelevare a eșantioanelor de NOx în amonte de un convertizor NO2-NO în conformitate cu cerințele de la punctul 8.1.11.5 sau față de un răcitor în conformitate cu cerințele de la punctul 8.1.11.4, pompa este încălzită pentru a preveni condensarea apei;

(b)	atunci când se folosește o pompă de prelevare THC în amonte de un analizor THC sau de un mediu de stocare, suprafețele sale interioare se încălzesc în limitele unei toleranțe de 464 ± 11 K (191 ±11) oC.

9.3.2.3.3.   Epuratoare cu amoniac

Epuratoarele cu amoniac pot fi utilizate pentru orice sistem de prelevare gazoasă în scopul de a preveni interferența NH3, contaminarea convertizorului NO2-NO și depunerile pe sistemele de prelevare sau pe analizoare. Montarea epuratorului de amoniac se realizează în funcție de recomandările producătorului.

9.3.2.4.   Medii de stocare a eșantioanelor

În cazul prelevării de eșantioane în saci, volumele de gaz se păstrează în recipiente suficient de curate, care permit un nivel minim de degajare sau permeabilitate a gazelor. Se aplică bunele practici inginerești pentru a determina nivelurile acceptabile de curățenie și de permeabilitate ale mediilor de stocare. Pentru curățarea unui recipient, acesta se poate purja și goli în mod repetat și se poate încălzi. Se folosește un recipient flexibil (de exemplu, un sac) într-un mediu cu temperatură controlată sau un recipient rigid cu temperatură controlată care este golit inițial sau care are un volum ce poate fi înlocuit, de exemplu un sistem cu piston și cilindru. Se folosesc recipiente care satisfac specificațiile din următorul tabel 6.6.

Tabelul 6.6

Materiale pentru recipiente de prelevare pe lot a eșantioanelor gazoase

CO, CO2, O2, CH4, C2H6, C3H8, NO, NO2  (2)	polifluorură de vinil (PVF) (3), de exemplu TedlarTM, polifluorură de viniliden (3), de exemplu, KynarTM, politetrafluoretilenă (4), de exemplu TeflonTM sau oțel inoxidabil (4)
HC	politetrafluoretilenă (5) sau oțel inoxidabil (5)

9.3.3.   Prelevarea de eșantioane de PM

9.3.3.1.   Sonde de prelevare a eșantioanelor

Se folosesc sonde cu o singură deschidere la capăt. Sondele pentru PM se orientează direct spre amonte.

Sonda pentru PM se poate proteja cu o un capac în formă de pălărie, conform cerințelor din figura 6.8. În cazul acesta nu se folosește sortatorul preliminar descris la punctul 9.3.3.3.

Figura 6.8

Schema unei sonde de prelevare de eșantioane cu sortator preliminar în formă de pălărie.

9.3.3.2.   Linii de transfer

Se recomandă linii de transfer izolate sau încălzite sau o incintă încălzită, pentru a reduce la minimum diferențele de temperatură dintre liniile de transfer și componentele gazelor de evacuare. Se folosesc linii de transfer inerte față de particulele solide și cu conductivitate electrică pe suprafețele interioare. Se recomandă utilizarea unor linii de transfer din oțel inoxidabil; orice alt material în afară de oțelul inoxidabil trebuie să îndeplinească aceleași cerințe ca oțelul inoxidabil din punctul de vedere al performanțelor de prelevare. Suprafața interioară a liniilor de transfer pentru particule solide este legată la pământ.

9.3.3.3.   Sortator preliminar

Este permisă utilizarea unui sortator preliminar de PM pentru a elimina particulele cu diametru mare, acesta fiind instalat în sistemul de diluare direct înainte de suportul filtrului. Se poate utiliza un singur sortator preliminar. În cazul în care se folosește o sondă cu capac în formă de pălărie (a se vedea figura 6.8), este interzisă utilizarea unui sortator preliminar.

Sortatorul preliminar de PM poate fi un impactor inerțial sau un separator ciclonic. Acesta este realizat din oțel inoxidabil. Sortatorul preliminar se configurează să elimine minimum 50 % din particulele solide cu un diametru aerodinamic de 10 μm și nu mai mult de 1 % din particulele cu un diametru aerodinamic de 1 μm în intervalul de debite la care este folosit. Sortatorul preliminar se configurează cu un sistem de ocolire a unui eventual filtru de eșantioane de PM, astfel încât debitul în sortatorul preliminar să se poată stabiliza înainte de începerea încercării. Filtrul de eșantioane de PM se amplasează la maximum 75 cm în aval de ieșirea din sortatorul preliminar.

9.3.3.4.   Filtrul de eșantionare

Eșantioanele de gaze de evacuare diluate se prelevează cu un filtru care îndeplinește cerințele de la punctele 9.3.3.4.1-9.3.3.4.4 în cursul succesiunii de încercări.

9.3.3.4.1.   Specificațiile filtrului

Toate tipurile de filtre au un coeficient de colectare de cel puțin 99,7 %. Pentru a demonstra conformitatea cu această cerință, se pot folosi măsurătorile producătorului de filtre de eșantionare, reflectate în specificațiile produselor respective. Materialul de filtrare poate fi:

(a)	fibră de sticlă acoperită cu fluorocarbură (PTFE); sau

(b)	membrană din fluorocarbură (PTFE).

În cazul în care masa netă preconizată a particulelor solide reținute pe filtru depășește 400 μg, se poate utiliza un filtru cu o eficiență de colectare minimă inițială de 98 %.

9.3.3.4.2.   Dimensiunea filtrului

Dimensiunea nominală a filtrului este de 46,50 mm ± 0,6 mm în diametru (cel puțin 37 mm diametru util). Cu acordul prealabil al autorității de omologare, se pot utiliza filtre cu un diametru mai mare. Se recomandă o proporționalitate între filtru și suprafața utilă.

9.3.3.4.3.   Diluarea și controlul temperaturii eșantioanelor de PM

Eșantioanele de PM se diluează cel puțin o dată în amonte de liniile de transfer, în cazul unui sistem CVS, și în aval, în cazul unui sistem PFD (a se vedea punctul 9.3.3.2 privind liniile de transfer). Temperatura eșantionului se controlează la o toleranță de 320 ± 5 K (47 ± 5 oC), măsurată oriunde în limita de 200 mm în amonte sau 200 mm în aval de mediul de stocare a particulelor. Eșantionul de PM urmează să fie încălzit sau răcit în principal în funcție de condițiile de diluare, astfel cum se specifică la punctul 9.2.1 litera (a).

9.3.3.4.4.   Viteza la suprafața filtrului

Viteza la suprafața filtrului se situează între 0,90 și 1,00 m/s, mai puțin de 5 % din valorile de debit înregistrate depășind acest interval. În cazul în care masa totală de PM depășește 400 μg, se poate reduce viteza la suprafața filtrului. Viteza la suprafața filtrului se măsoară ca debit volumetric al eșantionului la presiunea din amonte de filtru și la temperatura suprafeței filtrului, împărțit la suprafața expusă a filtrului. Pentru presiunea din amonte, se folosește presiunea din conducta sistemului de evacuare sau din tunelul CVS, atunci când căderea de presiune prin sistemul de prelevare de PM până la filtru este mai mică de 2 kPa.

9.3.3.4.5.   Suportul de filtru

Pentru a reduce la minimum depunerea turbulentă și pentru a permite depunerea uniformă a particulelor pe filtru, se folosește un unghi divergent de 12,5o (de la centru) al conului pentru trecerea de la diametrul interior al liniei de transfer la diametrul expus al suprafeței filtrului. Pentru această trecere, se folosește oțel inoxidabil.

9.3.4.   Medii de stabilizare și cântărire a particulelor solide pentru analiza gravimetrică

9.3.4.1.   Mediul pentru analiza gravimetrică

Prezenta secțiune descrie cele două medii necesare pentru stabilizarea și cântărirea PM pentru analiza gravimetrică: mediul de stabilizare a PM, unde filtrele sunt păstrate înainte de cântărire, și mediul de cântărire, unde este localizată balanța. Cele două medii se pot afla într-un spațiu comun.

Atât mediul de stabilizare, cât și cel de cântărire trebuie menținute fără contaminanți precum praful, aerosolii sau materialele semivolatile, care ar putea contamina eșantioanele de PM.

9.3.4.2.   Curățenia

Curățenia mediului de stabilizare a PM prin utilizarea filtrelor de referință se verifică în modul descris la punctul 8.1.12.1.4.

9.3.4.3.   Temperatura camerei

Temperatura camerei (sau a încăperii) în care filtrele de particule sunt condiționate și cântărite este menținută la 295 ± 1 K (22 oC ± 1 oC) pe durata întregii condiționări și cântăriri a filtrului. Umiditatea este menținută la un punct de rouă de 282,5 ± 1 K (9,5 oC ± 1 oC) și o umiditate relativă de 45 % ± 8 %. În cazul în care mediile de stabilizare și cântărire sunt separate, mediul de stabilizare se menține la temperatura de 295 ± 3 K (22 oC ± 3 oC).

9.3.4.4.   Verificarea condițiilor ambientale

La utilizarea unor instrumente de măsurare care corespund specificațiilor de la punctul 9.4, se verifică următoarele condiții ambientale:

(a)	Se înregistrează punctul de rouă și temperatura ambiantă. Aceste valori se utilizează pentru a determina dacă mediile de stabilizare și cântărire s-au menținut în limitele de toleranță specificate la punctul 9.3.4.3 timp de minimum 60 de minute înainte de cântărirea filtrelor.

(b)

Presiunea atmosferică se înregistrează continuu în interiorul mediului de cântărire. O alternativă acceptabilă este utilizarea unui barometru care măsoară presiunea atmosferică în afara mediului de cântărire, în măsura în care se poate asigura că presiunea atmosferică a balanței este întotdeauna în echilibru, putând varia în limita a ± 100 Pa din presiunea atmosferică comună. Atunci când se cântărește fiecare eșantion de PM, se prevede un mijloc de înregistrare a celei mai recente presiuni atmosferice. Această valoare se folosește la calculul corecției de flotabilitate a PM de la punctul 8.1.12.2.

9.3.4.5.   Instalarea balanței

Balanța se instalează după cum urmează:

(a)	instalată pe o platformă amortizoare de vibrații, pentru a o izola de zgomotul și vibrațiile externe;

(b)	ecranată față de curenții de aer de convecție cu un ecran disipator de electricitate statică, cu legare la pământ.

9.3.4.6.   Sarcinile electrostatice

Sarcinile electrostatice din mediul balanței se minimizează astfel:

(a)	balanța este legată la pământ;

(b)	se utilizează pensete din oțel inoxidabil atunci când eșantioanele de PM se manipulează manual;

(c)	pensetele se leagă la pământ prin intermediul unei benzi de împământare sau se asigură o bandă de împământare pentru operator, astfel încât banda de împământare să fie comună cu balanța;

(d)	se asigură un neutralizator de electricitate statică cu legare la pământ comună cu cea a balanței, pentru îndepărtarea sarcinilor electrostatice de la eșantioanele de particule solide.

9.4.   Instrumente de măsurare

9.4.1.   Introducere

9.4.1.1.   Domeniu de aplicare

Prezentul punct prezintă instrumentele de măsurare și cerințele de sistem asociate privind încercarea de emisii. Acestea includ instrumente de laborator pentru măsurarea parametrilor motorului, condițiile ambientale, parametrii de debit și concentrațiile emisiilor (brute sau diluate).

9.4.1.2.   Tipuri de instrumente

Orice instrument menționat în prezentul regulament se utilizează în modul descris în regulament (a se vedea tabelul 6.5 pentru cantitățile de măsurare ale acestor instrumente). De fiecare dată când un instrument menționat în prezentul regulament se utilizează într-un mod care nu este specificat sau atunci când se utilizează alt instrument în locul acestuia, se aplică cerințele privind echivalența, astfel cum se specifică la punctul 5.1.1. În cazul în care se specifică mai mult de un instrument pentru o anumită măsurare, unul dintre acestea va fi identificat, la cerere, de autoritatea de omologare, ca referință, pentru a demonstra echivalența unei proceduri alternative cu procedura specificată.

9.4.1.3.   Sisteme redundante

Se pot utiliza datele obținute de la mai multe instrumente pentru calculul rezultatelor încercării pentru o singură încercare pentru toate instrumentele descrise la prezentul punct, cu aprobarea prealabilă a autorității de omologare. Se înregistrează rezultatele de la toate măsurările și se rețin datele brute. Această cerință se aplică indiferent dacă rezultatele măsurărilor sunt sau nu folosite efectiv la calcule.

9.4.2.   Înregistrarea și controlul datelor

Sistemul de încercare este capabil să actualizeze datele, să înregistreze datele și să controleze sisteme legate de comanda operatorului, dinamometru, echipamentul de prelevare a eșantioanelor și instrumentele de măsurare. Se folosesc sisteme de achiziție și control al datelor care pot înregistra la frecvențele minime specificate, astfel cum se arată în tabelul 6.7 (acest tabel nu se aplică pentru încercarea de tip NRSC în mod discontinuu).

Tabelul 6.7

Frecvențe minime pentru înregistrarea și controlul datelor

Secțiunea aplicabilă din protocolul de încercare	Valori măsurate	Frecvența minimă pentru comandă și control	Frecvența minimă de înregistrare
7.6	Turația și cuplul în timpul analizei grafice de funcționare a motorului în trepte	1 Hz	o valoare medie pe fiecare treaptă
7.6.	Turația și cuplul în timpul analizei grafice de funcționare a motorului prin baleierea valorilor	5 Hz	medii la 1 Hz
7.8.3	Turații și cupluri de referință și feedback în timpul ciclului de funcționare în regim tranzitoriu (NRTC și LSI-NRTC)	5 Hz	medii la 1 Hz
7.8.2	Turații și cupluri de referință și feedback în timpul ciclului de funcționare în mod discontinuu NRSC și în timpul RMC	1 Hz	1 Hz
7.3	Concentrații continue pentru analizoare de gaze brute	nu este aplicabil	1 Hz
7.3	Concentrații continue pentru analizoare de gaze diluate	nu este aplicabil	1 Hz
7.3	Concentrații pe lot pentru analizoare de gaze brute sau diluate	nu este aplicabil	o valoare medie pe fiecare interval de încercare
7.6 8.2.1.	Debit de gaze de evacuare diluate de la un CVS cu schimbător de căldură în amonte de măsurarea debitului	nu este aplicabil	1 Hz
7.6 8.2.1.	Debit de gaze de evacuare diluate de la un CVS fără schimbător de căldură în amonte de măsurarea debitului	5 Hz	medii la 1 Hz
7.6 8.2.1.	Debit de aer de admisie sau de gaze de evacuare (pentru măsurarea gazelor brute în regim tranzitoriu)	nu este aplicabil	medii la 1 Hz
7.6 8.2.1.	Aer de diluare, în cazul în care este controlat activ	5 Hz	medii la 1 Hz
7.6 8.2.1.	Debit de eșantion de la CVS cu schimbător de căldură	1 Hz	1 Hz
7.6 8.2.1.	Debit de eșantion de la CVS fără schimbător de căldură	5 Hz	medie la 1 Hz

9.4.3.   Specificații privind performanțele pentru instrumentele de măsurare

9.4.3.1.   Prezentare generală

Sistemul de încercare în ansamblu corespunde tuturor etalonărilor, verificărilor și criteriilor de validare a încercării specificate la punctul 8.1, inclusiv cerințelor privind verificarea linearității de la punctele 8.1.4 și 8.2. Instrumentele corespund specificațiilor din tabelul 6.7 pentru toate intervalele utilizate pentru încercare. În plus, se păstrează orice documentație primită de la producătorii instrumentului care dovedește că instrumentele întrunesc specificațiile din tabelul 6.7.

9.4.3.2.   Cerințe privind componentele

Tabelul 6.8 prezintă specificațiile pentru traductoare de cuplu, turație și presiune, senzori pentru temperatură și punctul de condensare și alte instrumente. Ansamblul sistemului pentru măsurarea datelor fizice și/sau chimice corespunde verificării de linearitate de la punctul 8.1.4. Pentru măsurătorile de emisii gazoase, se pot utiliza analizoare cu algoritmi de compensare care sunt funcții ale altor componente gazoase măsurate și ale proprietăților combustibilului pentru încercarea specifică a motorului. Orice algoritm de compensare asigură doar compensarea deviației, fără a afecta vreo amplificare (respectiv fără eroare sistematică).

Tabelul 6.8

Specificații recomandate privind performanțele pentru instrumentele de măsurare

Instrument de măsurare	Simbolul mărimii măsurate	Timpul complet de creștere al sistemului	Înregistrare Frecvența de actualizare	Precizie (3)	Repetabilitate (3)
Traductor de turație a motorului	n	1 s	medii la 1 Hz	2,0 % din pt. sau 0,5 % din max	1,0 % din pt. sau 0,25 % din max
Traductor de cuplu al motorului	T	1 s	medii la 1 Hz	2,0 % din pt. sau 1,0 % din max	1,0 % din pt. sau 0,5 % din max
Debitmetru de combustibil (totalizator de consum)		5 s (nu este aplicabil)	1 Hz (nu este aplicabil)	2,0 % din pt. sau 1,5 % din max	1,0 % din pt. sau 0,75 % din max
Debitmetru pentru gaze de evacuare diluate totale (CVS) (cu schimbător de căldură poziționat înainte de debitmetru)		1 s (5 s)	medii la 1 Hz (1 Hz)	2,0 % din pt. sau 1,5 % din max	1,0 % din pt. sau 0,75 % din max
Debitmetre pentru aer de diluare, aer de admisie, gaze de evacuare și eșantion		1 s	Medii la 1 Hz din eșantioane prelevate la 5 Hz	2,5 % din pt. sau 1,5 % din max	1,25 % din pt. sau 0,75 % din max
Analizor continuu de gaze brute	x	5 s	2 Hz	2,0 % din pt. sau 2,0 % din măs.	1,0 % din pt. sau 1,0 % din măs.
Analizor continuu de gaze diluate	x	5 s	1 Hz	2,0 % din pt. sau 2,0 % din măs.	1,0 % din pt. sau 1,0 % din măs.
Analizor continuu de gaze	x	5 s	1 Hz	2,0 % din pt. sau 2,0 % din măs.	1,0 % din pt. sau 1,0 % din măs.
Analizor de gaze pe lot	x	nu este aplicabil	nu este aplicabil	2,0 % din pt. sau 2,0 % din măs.	1,0 % din pt. sau 1,0 % din măs.
Balanță gravimetrică pentru PM	m PM	nu este aplicabil	nu este aplicabil	A se vedea 9.4.11.	0,5 μg
Balanță inerțială pentru PM	m PM	5 s	1 Hz	2,0 % din pt. sau 2,0 % din măs.	1,0 % din pt. sau 1,0 % din măs.

9.4.4.   Măsurarea parametrilor motorului și a condițiilor ambientale

9.4.4.1.   Senzori de turație și de cuplu

9.4.4.1.1.   Aplicare

Instrumentele de măsurare a semnalelor de intrare și ieșire pentru lucrul mecanic în timpul funcționării motorului corespund specificațiilor de la prezentul punct. Se recomandă utilizarea de senzori, traductoare și dispozitive de măsurare conforme cu specificațiile din tabelul 6.8. Ansamblul sistemelor de măsurare a semnalelor de intrare și ieșire pentru lucrul mecanic corespund verificărilor de linearitate de la punctul 8.1.4.

9.4.4.1.2.   Lucrul mecanic al axului

Lucrul mecanic și puterea se calculează pe baza semnalelor de ieșire ale traductoarelor pentru turație și cuplu, în conformitate cu punctul 9.4.4.1. Ansamblul sistemelor de măsurare a turației și cuplului corespunde cerințelor de etalonare și verificărilor de la punctele 8.1.7 și 8.1.4.

Cuplul indus de inerția componentelor de accelerare și decelerare conectate la volant, de exemplu arborele principal și rotorul dinamometrului, se compensează după cum este necesar, pe baza bunelor practici inginerești.

9.4.4.2.   Traductoare de presiune, senzori de temperatură și senzori pentru punctul de condensare

Ansamblul sistemelor de măsurare a presiunii, temperaturii și punctului de condensare corespunde cerințelor de etalonare de la punctul 8.1.7.

Traductoarele de presiune se amplasează într-un mediu cu temperatură controlată sau se compensează influența modificărilor de temperatură pe intervalul de funcționare preconizat. Materialele traductoarelor sunt compatibile cu fluidul măsurat.

9.4.5.   Măsurători privind debitele

Pentru orice tip de debitmetru (pentru combustibil, aer de admisie, gaze de evacuare brute, gaze de evacuare diluate, eșantion), debitul trebuie condiționat, după caz, pentru a preveni afectarea preciziei sau repetabilității măsurării din cauza siajelor, a turbioanelor, a recirculării sau a pulsațiilor. Pentru anumite debitmetre, acest lucru se poate realiza cu ajutorul unei conducte drepte de o lungime suficientă (de exemplu, o lungime egală cu cel puțin 10 diametre ale conductei) sau prin utilizarea unor coturi, șicane sau diafragme special concepute (sau amortizoare pneumatice de pulsații pentru debitmetrul pentru combustibil), pentru a obține un profil staționar și previzibil al vitezei în amonte de debitmetru.

9.4.5.1.   Debitmetrul pentru combustibil

Ansamblul sistemului pentru măsurarea debitului de combustibil îndeplinește cerințele de etalonare de la punctul 8.1.8.1. La orice măsurare a debitului de combustibil, se ia în considerare orice cantitate de combustibil care ocolește motorul sau revine de la motor în rezervorul de combustibil.

9.4.5.2.   Debitmetrul pentru aerul de admisie

Ansamblul sistemului pentru măsurarea debitului de aer de admisie îndeplinește cerințele de etalonare de la punctul 8.1.8.2.

9.4.5.3.   Debitmetrul pentru gazele de evacuare brute

9.4.5.3.1.   Cerințe privind componentele

Ansamblul sistemului pentru măsurarea debitului de gaze de evacuare brute trebuie să îndeplinească cerințele de la punctul 8.1.4. Orice debitmetru pentru gaze de evacuare brute se proiectează astfel încât să compenseze în mod corespunzător orice modificări ale stării termodinamice, a debitului și a compoziției gazelor de evacuare.

9.4.5.3.2.   Timpul de răspuns al debitmetrului

Este necesar un debitmetru cu timp de răspuns mai mic decât cel indicat în tabelul 9.3 pentru controlul unui sistem de diluare în circuit parțial în scopul de a extrage un eșantion proporțional de gaze de evacuare brute. Pentru sistemele de diluare în circuit parțial cu control în timp real, timpul de răspuns al debitmetrului corespunde specificațiilor de la punctul 8.2.1.2.

9.4.5.3.3.   Răcirea gazelor de evacuare

Acest punct nu se aplică răcirii gazelor de evacuare datorate proiectării motorului, inclusiv, însă fără a se limita la, galerii de evacuare cu răcire cu apă sau turbocompresor.

Este permisă răcirea gazelor de evacuare în amonte de debitmetru, cu următoarele restricții:

(a)	particulele nu se prelevează în aval de locul de răcire;

(b)	în cazul în care, prin răcire, temperatura gazelor de evacuare scade de la peste 475 K (202 oC) la sub 453 K (180 oC), nu se prelevează eșantioane de HC în aval de locul de răcire;

(c)	în cazul în care răcirea produce condensarea apei, nu se prelevează eșantioane de NOx în aval de locul de răcire, în afară de cazul în care răcitorul este în conformitate cu verificarea de performanță de la punctul 8.1.11.4;

(d)	în cazul în care răcirea produce condensarea apei înainte ca debitul să ajungă la debitmetru, se măsoară punctul de rouă T dew și presiunea p total la intrarea în debitmetru. Aceste valori se folosesc în calculele de emisii, în conformitate cu anexa VII.

9.4.5.4.   Debitmetre pentru aer de diluare și gaze de evacuare diluate

9.4.5.4.1.   Aplicare

Debitele instantanee de gaze de evacuare diluate sau debitul total de gaze de evacuare diluate pe durata intervalului de încercare se determină cu ajutorul unui debitmetru pentru gaze de evacuare diluate. Debitele de gaze de evacuare brute sau debitul total de gaze de evacuare brute se pot calcula din diferența dintre indicațiile unui debitmetru pentru gazele de evacuare diluate și cele ale unui debitmetru pentru aerul de diluare.

9.4.5.4.2.   Cerințe privind componentele

Ansamblul sistemului pentru măsurarea debitului de gaze de evacuare diluate trebuie să îndeplinească cerințele de etalonare și verificările de la punctele 8.1.8.4 și 8.1.8.5. Se pot folosi următoarele debitmetre:

(a)

pentru prelevarea la volum constant (CVS) a debitului total de gaze de evacuare diluate, se poate utiliza un tub Venturi cu debit critic (CFV) sau mai multe tuburi Venturi cu debit critic dispuse în paralel, o pompă volumetrică (PDP), un tub Venturi subsonic (SSV) sau un debitmetru ultrasonic (UFM). În combinație cu un schimbător de căldură în amonte, pot funcționa un tub Venturi cu debit critic sau o pompă volumetrică drept regulator pasiv de debit, menținând constantă temperatura gazelor de evacuare diluate într-un sistem CVS;

(b)

în cazul sistemului de diluare în circuit parțial (PFD), se poate folosi combinația dintre orice debitmetru și orice sistem activ de control al debitului pentru asigurarea prelevării proporționale a componentelor gazelor de evacuare. Se pot controla fie debitul total de gaze de evacuare, fie unul sau mai multe debite de prelevare, fie o combinație dintre acestea pentru asigurarea prelevării proporționale a eșantioanelor.

Pentru orice alt sistem de diluare, se pot folosi un element de flux laminar, un debitmetru ultrasonic, un tub Venturi cu debit critic (sau mai multe tuburi Venturi cu debit critic dispuse în paralel), o pompă volumetrică, un debitmetru de masă termică, un tub Pitot cu calculare a mediilor de presiune dinamică sau un anemometru cu fir cald.

9.4.5.4.3.   Răcirea gazelor de evacuare

Gazele de evacuare diluate din amonte de debitmetru pot fi răcite, în măsura în care se respectă toate prevederile următoare:

(a)	particulele nu se prelevează în aval de locul de răcire;

(b)	în cazul în care, prin răcire, temperatura gazelor de evacuare scade de la peste 475 K (202 oC) la sub 453 K (180 oC), nu se prelevează eșantioane de HC în aval de locul de răcire;

(c)	în cazul în care răcirea produce condensarea apei, nu se prelevează eșantioane de NOx în aval de locul de răcire, în afară de cazul în care răcitorul este în conformitate cu verificarea de performanță de la punctul 8.1.11.4;

(d)	în cazul în care răcirea produce condensarea apei înainte ca debitul să ajungă la debitmetru, se măsoară punctul de rouă T dew și presiunea p total la intrarea în debitmetru. Aceste valori se folosesc în calculele de emisii, în conformitate cu anexa VII.

9.4.5.5.   Debitmetrul pentru prelevarea eșantioanelor pe lot

Se utilizează un debitmetru pentru eșantioane pentru a determina debitele eșantionului sau debitul total prelevat într-un sistem de prelevare a eșantioanelor pe lot într-un interval de încercare. Diferența între două debitmetre pentru prelevarea eșantioanelor se poate utiliza pentru a calcula debitul eșantionului într-un tunel de diluție, de exemplu pentru măsurarea PM prin diluare în circuit parțial și măsurarea PM prin diluarea secundară a debitului. Specificațiile pentru măsurarea diferențială a debitului pentru extragerea unui eșantion proporțional de gaze de evacuare brute sunt prezentate la punctul 8.1.8.6.1, iar etalonarea pentru măsurarea diferențială a debitelor este prezentată la punctul 8.1.8.6.2.

Ansamblul sistemului de măsurare a debitului de eșantioane corespunde cerințelor de etalonare stabilite la punctul 8.1.8.

9.4.5.6.   Separatorul de gaze

Pentru amestecarea gazelor de etalonare, se poate folosi un separator de gaze.

Se folosește un separator de gaze care amestecă gazele în conformitate cu specificațiile de la punctul 9.5.1 și concentrațiile preconizate pe durata încercării. Se pot folosi separatoare de gaze cu debit critic, separatoare de gaze cu tub capilar sau separatoare de gaze cu debitmetru de masă termic. Se aplică, în funcție de necesitate, corecții de viscozitate (în cazul în care acestea nu sunt realizate de software-ul intern al separatorului de gaze) în scopul de a asigura în mod corespunzător separarea corespunzătoare a gazelor. Sistemul separator de gaze este în conformitate cu verificarea linearității de la punctul 8.1.4.5. Opțional, dispozitivul de amestecare poate fi verificat cu un instrument liniar prin natura sa, de exemplu prin utilizarea unui gaz NO cu un detector CLD. Reglarea valorii de etalonare a instrumentului se realizează cu un gaz de etalonare conectat direct la instrument. Separatorul de gaze se verifică la reglajele utilizate, iar valoarea nominală se compară cu concentrația măsurată a instrumentului.

9.4.6.   Măsurători ale CO și CO2

Se folosește un analizor nedispersiv cu absorbție în infraroșu (NDIR) pentru a măsura concentrațiile de CO și CO2 din gazele de evacuare brute sau diluate la prelevarea pe lot sau continuă a eșantioanelor.

Sistemul NDIR este conform cu cerințele de etalonare și verificarea linearității de la punctul 8.1.8.1.

9.4.7.   Măsurători ale hidrocarburilor

9.4.7.1.   Detector cu ionizare în flacără

9.4.7.1.1.   Aplicare

Se folosește un analizor cu detector cu ionizare în flacără încălzit (HFID) pentru a măsura concentrațiile de hidrocarburi din gazele de evacuare brute sau diluate la prelevarea pe lot sau continuă a eșantioanelor. Concentrațiile de hidrocarburi se determină pe baza unui număr de atomi de carbon egal cu 1, C1. Analizoarele FID încălzite mențin toate suprafețele expuse la emisii la o temperatură de 464 ± 11 K (191 ± 11 oC). Opțional, pentru motoarele cu aprindere prin scânteie alimentate cu GN sau GPL, analizorul de hidrocarburi poate fi de tip detector cu ionizare în flacără (FID) neîncălzit.

9.4.7.1.2.   Cerințe privind componentele

Sistemul de tip FID pentru măsurarea hidrocarburilor totale corespunde tuturor verificărilor pentru măsurarea hidrocarburilor de la punctul 8.1.10.

9.4.7.1.3.   Combustibilul și aerul de ardere pentru FID

Combustibilul și aerul de ardere pentru FID corespunde specificațiilor de la punctul 9.5.1. Combustibilul și aerul de ardere nu se amestecă înainte de a intra în analizorul FID, pentru a se asigura că analizorul FID funcționează cu flacără tip difuzie și nu cu flacără tip preamestec.

9.4.7.1.4.   Rezervat

9.4.7.1.5.   Rezervat

9.4.7.2.   Rezervat

9.4.8.   Măsurători ale NOx

Pentru măsurarea concentrației de NOx, sunt specificate două instrumente de măsurare și se poate utiliza oricare dintre aceste instrumente cu condiția să corespundă criteriilor specificate la punctul 9.4.8.1, respectiv 9.4.8.2. Detectorul cu chemoluminescență se folosește ca procedură de referință pentru comparație cu orice altă procedură de măsurare propusă la punctul 5.1.1.

9.4.8.1.   Detector cu chemoluminiscență

9.4.8.1.1.   Aplicare

Pentru a măsura concentrația de NOx din gazele de evacuare brute sau diluate la prelevarea pe lot sau continuă a eșantioanelor, se folosește un detector cu chemoluminiscență (CLD) cuplat cu un convertizor NO2-NO.

9.4.8.1.2.   Cerințe privind componentele

Sistemul pe bază de CLD este în conformitate cu verificarea extincției de la punctul 8.1.11.1. Se poate folosi un sistem CLD încălzit sau neîncălzit și un sistem CLD care funcționează la presiunea atmosferică sau în vid.

9.4.8.1.3.   Convertizorul NO2-NO

Se plasează un convertizor intern sau extern NO2-NO care corespunde verificării de la punctul 8.1.11.5 în amonte față de CLD, iar convertizorul se configurează cu un sistem de ocolire pentru a facilita această verificare.

9.4.8.1.4.   Efecte privind umiditatea

Toate temperaturile sistemului CLD se mențin la un nivel care să prevină condensarea apei. Pentru a îndepărta umiditatea dintr-un eșantion în amonte de CLD, se utilizează una dintre configurațiile următoare:

(a)	un sistem CLD conectat în aval față de orice uscător sau răcitor situat în aval față de un convertizor NO2-NO care corespunde verificării de la punctul 8.1.11.5;

(b)	un sistem CLD conectat în aval față de orice uscător sau răcitor termic care corespunde verificării de la punctul 8.1.11.4.

9.4.8.1.5.   Timpul de răspuns

Se poate utiliza un sistem CLD încălzit pentru îmbunătățirea timpului de răspuns al CLD.

9.4.8.2.   Analizor nedispersiv cu absorbție în ultraviolet

9.4.8.2.1.   Aplicare

Se folosește un analizor nedispersiv cu absorbție în ultraviolet (NDUV) pentru a măsura concentrația de NOx din gazele de evacuare brute sau diluate pentru prelevarea pe lot sau continuă a eșantioanelor.

9.4.8.2.2.   Cerințe privind componentele

Sistemul pe bază de CLD este în conformitate cu verificările stabilite la punctul 8.1.11.3.

9.4.8.2.3.   Convertizorul NO2-NO

În cazul în care se utilizează un analizor NDUV care măsoară doar NO, se amplasează în amonte de analizorul NDUV un convertizor NO2-NO intern sau extern conform cu verificarea de la punctul 8.1.11.5. Convertizorul se configurează cu sistem de ocolire, pentru a facilita această verificare.

9.4.8.2.4.   Efecte privind umiditatea

Temperatura NDUV se menține la un nivel care să prevină condensarea apei, în afară de cazul în care se utilizează una dintre configurațiile următoare:

(a)	se conectează un sistem NDUV în aval de orice uscător sau răcitor aflat în aval față de un convertizor NO2-NO care corespunde verificării de la punctul 8.1.11.5;

(b)	se conectează un sistem NDUV în aval de orice uscător sau răcitor termic care corespunde verificării de la punctul 8.1.11.4.

9.4.9.   Măsurători ale O2

Se folosește un analizor cu detector paramagnetic (PMD) sau cu detecție magneto-pneumatică (MPD) pentru a măsura concentrația de O2 din gazele de evacuare brute sau diluate la prelevarea pe lot sau continuă a eșantioanelor.

9.4.10.   Măsurători ale raportului aer-combustibil

Se poate utiliza un analizor cu oxid de zirconiu (ZrO2) pentru a măsura raportul aer-combustibil din gazele de evacuare brute la prelevarea continuă a eșantioanelor. Se pot utiliza măsurători ale O2 cu măsurători ale debitului de aer de admisie sau combustibil pentru a calcula debitul gazelor de evacuare în conformitate cu anexa VII.

9.4.11.   Măsurători ale PM cu balanța gravimetrică

Se utilizează o balanță pentru a cântări cantitatea netă de PM colectată pe mediul de filtrare a eșantionului.

Ca cerință minimă, rezoluția balanței trebuie să fie mai mică sau egală cu valoarea repetabilității de 0,5 micrograme recomandată în tabelul 6.8. În cazul în care balanța are greutăți de etalonare interne pentru etalonarea de rutină și verificările de linearitate, greutățile de etalonare sunt conforme cu specificațiile de la punctul 9.5.2.

Balanța se configurează astfel încât timpii de stabilizare să fie optimi și aceasta să aibă stabilitate în locul unde este amplasată.

9.4.12.   Măsurători ale amoniacului (NH3)

Se poate utiliza un analizor FTIR (spectroscopie în infraroșu cu transformată Fourier), un analizor NDUV sau un analizor în infraroșu cu laser, în conformitate cu instrucțiunile furnizate de producătorul instrumentului.

9.5.   Gaze analitice și standarde de masă

9.5.1.   Gaze analitice

Gazele analitice sunt conforme cu specificațiile privind precizia și puritatea din această secțiune.

9.5.1.1.   Specificațiile privind gaze

Se iau în considerare următoarele specificații privind gaze:

(a)

Pentru amestecarea cu gazele de etalonare și reglarea instrumentelor de măsură astfel încât să se obțină un răspuns la gazul de aducere la zero la un standard de etalonare zero, se folosesc gaze purificate. Se folosesc gaze cu un nivel de contaminare cel mult egal cu cea mai mare dintre următoarele valori în butelia de gaze sau la ieșirea unui generator de gaz de aducere la zero: (i) 2 % contaminare, măsurată în raport cu concentrația medie preconizată la standard. De exemplu, în cazul în care se preconizează o concentrație de CO de 100,0 μmol/mol, se permite utilizarea unui gaz de aducere la zero cu o contaminare a CO mai mică sau egală cu 2 000 μmol/mol; (ii) contaminarea specificată în tabelul 6.9, aplicabilă măsurătorilor de gaze de evacuare brute sau diluate; (iii) contaminarea specificată în tabelul 6.10, aplicabilă măsurătorilor de gaze de evacuare brute. Tabelul 6.9 Limite de contaminare aplicabile măsurătorilor de gaze de evacuare brute sau diluate (μmol/mol = ppm) Componentă Aer sintetic purificat (4) N2 purificat (4) THC (C1 echivalent) ≤ 0,05 μmol/mol ≤ 0,05 μmol/mol CO ≤ 1 μmol/mol ≤ 1 μmol/mol CO2 ≤ 1, μmol/mol ≤ 10 μmol/mol O2 0,205-0,215 mol/mol ≤ 2 μmol/mol NOx ≤ 0,02 μmol/mol ≤ 0,02 μmol/mol Tabelul 6.10 Limite de contaminare aplicabile măsurătorilor de gaze de evacuare brute (μmol/mol = ppm) Componentă Aer sintetic purificat (5) N2 purificat (5) THC (C1 echivalent) ≤ 1 μmol/mol ≤ 1 μmol/mol CO ≤ 1 μmol/mol` ≤ 1 μmol/mol CO2 ≤ 400 μmol/mol ≤ 400 μmol/mol O2 0,18-0,21 mol/mol — NOx ≤ 0,1 μmol/mol ≤ 0,1 μmol/mol

(b)

Cu un analizor FID, se utilizează următoarele gaze: (i) combustibilul pentru FID se folosește cu o concentrație de H2 de 0,39-0,41 mol/mol, echilibrat cu He sau N2. Amestecul nu conține mai mult de 0,05 μmol/mol THC; (ii) se utilizează un aer de ardere pentru analizorul FID care corespunde specificațiilor privind aerul purificat de la litera (a) de la prezentul punct; (iii) gaz de aducere la zero pentru FID. Detectoarele cu ionizare în flacără se aduc la zero cu un gaz purificat care întrunește specificațiile de la litera (a) de la prezentul punct, cu excepția faptului că, pentru gazul purificat, concentrația de O2 poate avea orice valoare; (iv) gaz de etalonare cu propan pentru FID. Etalonarea și reglarea sensibilității analizorului FID pentru THC se realizează cu concentrații de reglare de propan, C3H8. Etalonarea sa se realizează pe baza elementului carbon cu un singur atom (C1); (v) rezervat;

(c)

se folosesc următoarele amestecuri de gaze, cu gaze trasoare în limita a ± 1,0 % din valoarea reală a standardelor recunoscute la nivel internațional și/sau național sau a altor standarde de gaze aprobate: (i) rezervat; (ii) rezervat; (iii) C3H8, restul aer sintetic purificat și/sau N2 (după caz); (iv) CO, restul N2 purificat; (v) CO2, restul N2 purificat; (vi) NO, restul N2 purificat; (vii) NO2, restul aer sintetic purificat; (viii) O2, restul N2 purificat; (ix) C3H8, CO, CO2, NO, restul N2 purificat; (x) C3H8, CH4, CO, CO2, NO, restul N2 purificat.

(d)

Se pot folosi gaze de alte tipuri decât cele enumerate la litera (c) de la prezentul punct (de exemplu metanol în aer, care se poate folosi pentru a determina factorii de răspuns), în măsura în care acestea sunt trasabile în limita a ± 3,0 % din valoarea reală a standardelor recunoscute la nivel internațional și/sau național sau a altor standarde de gaze aprobate și satisfac cerințele de stabilitate prevăzute la punctul 9.5.1.2.

(e)

Se pot genera gaze de etalonare proprii prin utilizarea unui dispozitiv de amestecare de precizie, de exemplu un separator de gaze, cu N2 purificat sau aer sintetic purificat. În cazul în care separatoarele de gaze corespund specificațiilor de la punctul 9.4.5.6, iar gazele amestecate corespund cerințelor de la literele (a) și (c) de la prezentul punct, se consideră că amestecurile rezultate corespund cerințelor de la prezentul punct 9.5.1.1.

9.5.1.2.   Concentrația și data expirării

Se înregistrează concentrația oricărui gaz de etalonare standard și data sa de expirare specificată de furnizorul de gaze.

(a)	Niciun gaz de etalonare standard nu se poate utiliza după data sa de expirare, în afară de situația permisă la litera (b) de la prezentul punct.

(b)	Gazele de etalonare pot fi reetichetate și folosite după data expirării în cazul în care acest lucru este aprobat în prealabil de autoritatea de omologare sau de certificare.

9.5.1.3.   Transferul de gaze

Gazele se transferă de la sursă la analizoare prin utilizarea componentelor destinate exclusiv controlului și transferului acestor gaze.

Se respectă perioada de valabilitate a tuturor gazelor de etalonare. Se înregistrează data de expirare a gazelor de etalonare menționată de producător.

9.5.2.   Standarde de masă

Se utilizează greutăți de etalonare a balanței pentru PM care sunt certificate, trasabile cu referire la standarde recunoscute la nivel internațional și/sau național, cu incertitudine în limita a 0,1 %. Greutățile de etalonare pot fi certificate de orice laborator de etalonare care utilizează standarde de trasabilitate recunoscute la nivel național și/sau internațional. Se asigură că cea mai mică greutate de etalonare nu are o masă mai mare de 10 ori masa unui mediu de prelevare a eșantioanelor de PM neutilizat. În raportul de etalonare, se menționează, de asemenea, densitatea greutăților.

---

(1)  Se efectuează etalonări și verificări mai frecvente, conform instrucțiunilor producătorului sistemului de măsurare și a bunelor practici inginerești.

(2)  Verificarea CVS nu este necesară pentru sistemele care corespund în limitele a ± 2 %, pe baza unui bilanț chimic de carbon sau oxigen al aerului de admisie, combustibilului și gazelor de evacuare diluate.

(1)  Se poate utiliza debitul molar în locul debitului volumic standard ca termen reprezentând „cantitatea”. În acest caz, se poate utiliza debitul molar maxim în locul debitului volumic maxim standard pentru criteriile corespunzătoare privind linearitatea.

(2)  În măsura în care se previne condensarea apei în recipientul de stocare.

(3)  Până la 313 K (40 °C).

(4)  Până la 475 K (202 °C).

(5)  La 464 ± 11 K (191 ± 11 °C).

(3)  Precizia și repetabilitatea sunt determinate cu aceleași date colectate, astfel cum se descrie la punctul 9.4.3, precum și pe baza valorilor absolute. „pt.” se referă la valoarea medie globală preconizată la limita de emisii; „max.” se referă la valoarea maximă preconizată la limita de emisii pe durata ciclului de utilizare și nu la valoarea maximă a intervalului instrumentului; „măs.” se referă la media efectivă măsurată pe parcursul ciclului de utilizare.

(4)  Nu este necesar ca aceste standarde de puritate să fie trasabile la standarde de referință la nivel internațional și/sau național.

(5)  Nu este necesar ca aceste standarde de puritate să fie trasabile la standarde de referință la nivel internațional și/sau național.