28.8.2014

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 257/121

REGULAMENTUL (UE) NR. 912/2014 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI

din 23 iulie 2014

de instituire a unui cadru pentru gestionarea răspunderii financiare legate de instanțele de soluționare a litigiilor între investitori și stat, stabilite prin acordurile internaționale la care Uniunea Europeană este parte

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 207 alineatul (2),

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (1),

întrucât:

(1)

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, investițiile străine directe sunt incluse pe lista domeniilor care țin de politica comercială comună. În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) litera (e) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Uniunea are competență exclusivă în ceea ce privește politica comercială comună și se poate constitui parte la acordurile internaționale care cuprind dispoziții referitoare la investițiile străine directe.

(2)

Acordurile care prevăd protecția investițiilor pot include un mecanism de soluționare a litigiilor între investitori și stat, care permite unui investitor dintr-o țară terță să intenteze o acțiune împotriva unui stat în care a făcut o investiție. O procedură de soluționare a litigiilor între investitori și stat se poate solda cu acordarea unei compensații financiare. În plus, într-o astfel de cauză, vor exista inevitabil cheltuieli semnificative legate de gestionarea arbitrajului, precum și cheltuieli legate de apărarea unei astfel de cauze.

(3)

Responsabilitatea internațională pentru un tratament care face obiectul unei proceduri de soluționare a litigiilor respectă repartizarea competențelor între Uniune și statele membre. În consecință, Uniunea va fi, în principiu, responsabilă de apărarea împotriva oricăror pretenții fondate pe o presupusă încălcare a normelor înscrise într-un acord care intră în competența exclusivă a Uniunii, indiferent dacă tratamentul în cauză este acordat de Uniunea însăși sau de un stat membru.

(4)

Acordurile Uniunii ar trebui să le acorde investitorilor străini același nivel ridicat de protecție, dar nu unul mai ridicat decât cel oferit investitorilor din Uniune de dreptul Uniunii și de principiile generale comune legislațiilor statelor membre. Acordurile Uniunii ar trebui să asigure respectarea și salvgardarea competențelor legislative ale Uniunii și a dreptului de reglementare al acesteia.

(5)

În cazul în care Uniunea, ca entitate cu personalitate juridică, are responsabilitatea internațională pentru un tratament acordat, este de așteptat, în virtutea dreptului internațional, ca Uniunea să plătească orice obligații stabilite împotriva sa printr-o hotărâre și să suporte cheltuielile aferente oricărui litigiu. Cu toate acestea, o hotărâre potrivnică poate decurge dintr-un tratament acordat de Uniunea însăși sau dintr-un tratament acordat de un stat membru. În consecință, nu ar fi echitabil să se plătească de la bugetul Uniunii obligațiile stabilite printr-o hotărâre potrivnică și cheltuielile arbitrajului în cazul în care tratamentul a fost acordat de un stat membru, cu excepția cazului în care tratamentul respectiv este impus de dreptul Uniunii. Prin urmare, este necesar ca răspunderea financiară să fie repartizată, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, între Uniunea însăși și statul membru responsabil de tratamentul acordat, pe baza criteriilor stabilite de prezentul regulament.

(6)

În rezoluția sa din 6 aprilie 2011 privind viitoarea politică europeană în domeniul investițiilor internaționale, Parlamentul European a solicitat în mod explicit crearea mecanismului prevăzut în prezentul regulament. În plus, în concluziile sale din 25 octombrie 2010 privind o politică globală în domeniul investițiilor internaționale, Consiliul a solicitat Comisiei să studieze acest aspect.

(7)

Răspunderea financiară ar trebui să fie atribuită entității responsabile de tratamentul care s-a dovedit a fi incompatibil cu dispozițiile relevante din acord. În consecință, Uniunea însăși ar trebui să își asume răspunderea financiară în cazul în care tratamentul respectiv este acordat de către o instituție, un organism, un oficiu sau o agenție a Uniunii. În cazul în care tratamentul respectiv este acordat de un stat membru, statul membru în cauză ar trebui să își asume răspunderea financiară. Cu toate acestea, în cazul în care statul membru acționează într-un mod impus de dreptul Uniunii, de exemplu în cadrul transpunerii unei directive adoptate de Uniune, Uniunea însăși ar trebui să își asume răspunderea financiară în măsura în care tratamentul în cauză este impus de dreptul Uniunii. Prezentul regulament ar trebui de asemenea să prevadă posibilitatea ca o cauză individuală să se poată referi atât la un tratament acordat de un stat membru, cât și la un tratament impus de dreptul Uniunii și ar trebui să acopere toate acțiunile întreprinse de statele membre și de Uniune. În astfel de cauze, statele membre și Uniunea ar trebui să își asume răspunderea financiară pentru tratamentul specific acordat de oricare dintre ele.

(8)

Uniunea ar trebui să acționeze întotdeauna în calitate de pârât atunci când un litigiu privește exclusiv un tratament acordat de instituții, organisme, oficii sau agenții ale Uniunii, astfel încât Uniunea să își asume răspunderea financiară potențială care ar putea decurge din litigiu în conformitate cu criteriile menționate anterior.

(9)

În cazul în care un stat membru și-ar asuma răspunderea financiară potențială care ar putea decurge dintr-un litigiu, este echitabil și adecvat ca respectivul stat membru să acționeze în calitate de pârât în scopul apărării tratamentului pe care l-a acordat investitorului. Măsurile prevăzute în prezentul regulament au scopul de a asigura că bugetul Uniunii și resursele nefinanciare ale Uniunii nu sunt grevate, chiar și temporar, nici de costurile procesuale, nici de obligațiile stabilite prin hotărâri împotriva statului membru în cauză.

(10)

Statele membre pot, cu toate acestea, să își exprime preferința ca Uniunea să acționeze în calitate de pârât în acest tip de litigii, de exemplu din motive de expertiză tehnică. Statele membre ar trebui, prin urmare, să aibă posibilitatea de a refuza să acționeze în calitate de pârât, fără a aduce atingere răspunderii lor financiare.

(11)

Pentru a garanta protejarea corespunzătoare a intereselor Uniunii, este esențial ca, în circumstanțe excepționale, însăși Uniunea să acționeze în calitate de pârât în litigii care implică un tratament acordat de un stat membru. Aceste circumstanțe se limitează la cazurile în care litigiul implică, de asemenea, un tratament acordat de către Uniune sau în care reiese că tratamentul acordat de un stat membru este impus de dreptul Uniunii și la cazurile în care un tratament similar este contestat în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) printr-o acțiune conexă introdusă împotriva Uniunii, atunci când s-a instituit un comitet, iar acțiunea privește același aspect juridic specific și este necesar să se asigure o argumentație coerentă în cazul acțiunii de la OMC.

(12)	În cazul în care Uniunea acționează în calitate de pârât în cauzele care implică măsuri la nivelul unui stat membru, Comisia ar trebui să își susțină apărarea în așa fel încât să protejeze interesele financiare ale statului membru în cauză.

(13)

Deciziile prin care se stabilește dacă Uniunea sau un stat membru acționează în calitate de pârât ar trebui luate în cadrul prevăzut în prezentul regulament. Este adecvat ca Parlamentul European și Consiliul să fie imediat informate de către Comisie cu privire la modalitatea de aplicare a acestui cadru.

(14)

Prezentul regulament ar trebui să prevadă modalități practice pentru desfășurarea procedurilor de arbitraj în litigiile privind un tratament acordat de un stat membru. Modalitățile respective ar trebui să urmărească cea mai bună gestiune posibilă a litigiului, asigurând în același timp respectarea obligației de cooperare loială menționată la articolul 4 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), precum și apărarea și protejarea intereselor statului membru în cauză.

(15)

În cazul în care Uniunea acționează în calitate de pârât, aceste modalități ar trebui să prevadă o cooperare foarte strânsă, inclusiv notificarea rapidă a tuturor etapelor procedurale importante, punerea la dispoziție a documentelor relevante, consultări frecvente și participarea în delegația din cadrul procedurii.

(16)

În cazul în care un stat membru acționează în calitate de pârât, este oportun ca acesta, în conformitate cu obligația de cooperare loială menționată la articolul 4 alineatul (3) din TUE, să informeze în permanență Comisia cu privire la evoluția cauzei și, mai ales, să asigure informarea promptă privind toate etapele procedurale importante, punerea la dispoziție a documentelor relevante, consultări frecvente și participarea în delegația din cadrul procedurii. Este oportun, de asemenea, să se acorde Comisiei posibilitatea adecvată de a identifica orice problemă de drept sau orice alt element de interes pentru Uniune apărut în cadrul litigiului.

(17)

Fără a aduce atingere rezultatelor procedurilor de arbitraj, un stat membru ar trebui să poată, în orice moment, să accepte că va fi responsabil din punct de vedere financiar în cazul în care ar trebui să fie plătită o despăgubire. Într-un astfel de caz, statul membru și Comisia ar trebui să poată încheia acorduri în vederea plății periodice a cheltuielilor și pentru plata oricărei despăgubiri. Această acceptare nu implică recunoașterea de către statul membru că acțiunea care face obiectul litigiului este bine întemeiată. Într-un astfel de caz, Comisia ar trebui să poată adopta o decizie prin care să solicite statului membru să prevadă astfel de cheltuieli. În cazul în care instanța ar decide în favoarea Uniunii în ceea ce privește cheltuielile de arbitraj, Comisia ar trebui să se asigure că orice plată în avans a cheltuielilor este rambursată imediat statului membru în cauză.

(18)

În anumite cazuri, ar putea fi adecvat să se ajungă la o înțelegere pentru a se evita cheltuielile de arbitraj inutile și costisitoare. Este necesar să se stabilească o procedură pentru încheierea unor astfel de înțelegeri. O astfel de procedură ar trebui să permită Comisiei, care hotărăște în conformitate cu procedura de examinare, să ajungă la o înțelegere într-o cauză care implică răspunderea financiară a Uniunii, atunci când acest lucru ar fi în interesul Uniunii. Atunci când cauza se referă, de asemenea, la un tratament acordat de un stat membru, este adecvat ca Uniunea să poată să ajungă la o înțelegere doar dacă înțelegerea nu ar avea nicio implicație financiară sau bugetară pentru statul membru în cauză. În astfel de cazuri, este adecvat să existe o cooperare strânsă și consultări între Comisie și statul membru în cauză. Statele membre ar trebui să dispună în orice moment de libertatea de a ajunge la o înțelegere, în măsura în care acceptă întreaga răspundere financiară și orice astfel de înțelegere este în conformitate cu dreptul Uniunii.

(19)

În cazul în care a fost pronunțată o hotărâre împotriva Uniunii, obligațiile prevăzute prin această hotărâre ar trebui să fie achitate fără întârziere. Comisia ar trebui să ia măsurile necesare pentru plata acestor obligații, cu excepția cazului în care un stat membru și-a asumat deja răspunderea financiară.

(20)

Comisia ar trebui să se consulte îndeaproape cu statul membru în cauză în vederea ajungerii la un acord cu privire la repartizarea răspunderii financiare. În cazul în care Comisia consideră că un stat membru este responsabil, iar statul membru contestă această hotărâre, Comisia ar trebui să plătească sumele alocate, dar ar trebui, de asemenea, să emită o decizie către statul membru solicitându-i să verse sumele corespunzătoare la bugetul Uniunii, împreună cu dobânda aplicabilă. Dobânda aplicabilă ar trebui să fie cea stabilită în conformitate cu articolul 78 alineatul (4) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (2). Articolul 263 din TFUE este aplicabil în cazul în care un stat membru consideră că decizia nu îndeplinește criteriile prevăzute în prezentul regulament.

(21)

Bugetul Uniunii ar trebui să asigure acoperirea cheltuielilor care decurg din acordurile care cuprind dispoziții privind investițiile străine directe la care Uniunea este parte și care prevăd modul de soluționare a litigiilor între investitor și stat. În cazul în care statele membre au răspunderea financiară în temeiul prezentului regulament, Uniunea ar trebui să fie în măsură fie să cumuleze mai întâi contribuțiile statului membru în cauză înainte de execuția cheltuielilor relevante, fie să execute mai întâi cheltuielile relevante, acestea fiindu-i ulterior rambursate de către statul membru în cauză. Ar trebui să fie posibilă utilizarea ambelor mecanisme de tratament bugetar, în funcție de ceea ce este fezabil, în special din punctul de vedere al sincronizării temporale. Pentru ambele mecanisme, contribuțiile sau rambursările achitate de statul membru în cauză ar trebui să fie considerate drept venituri alocate interne pentru bugetul Uniunii. Creditele care rezultă din aceste venituri alocate interne ar trebui nu doar să acopere cheltuielile relevante, ci acestea ar trebui să fie, de asemenea, eligibile pentru realimentarea altor rubrici din bugetul Uniunii din care au fost prelevate creditele inițiale pentru execuția cheltuielilor în cadrul celui de al doilea mecanism.

(22)	În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a prezentului regulament, ar trebui conferite competențe de executare Comisiei.

(23)

Competențele de executare referitoare la articolul 9 alineatele (2) și (3), articolul 13 alineatul (1), articolul 14 alineatul (8), articolul 15 alineatul (3) și articolul 16 alineatul (3) ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (3).

(24)

Procedura de consultare ar trebui utilizată pentru adoptarea deciziilor conform cărora Uniunea acționează în calitate de pârât în temeiul articolului 9 alineatul (2), având în vedere faptul că este necesar ca Uniunea să preia apărarea în astfel de cazuri, dar că aceasta ar trebui să fie în continuare sub controlul statelor membre. Procedura de consultare ar trebui să fie utilizată pentru adoptarea deciziilor de soluționare a litigiilor în conformitate cu articolul 15 alineatul (3), având în vedere faptul că aceste decizii vor avea cel mult un impact temporar asupra bugetului Uniunii, întrucât statul membru în cauză va fi obligat să își asume orice răspundere financiară care rezultă în urma litigiului, și datorită criteriilor detaliate prevăzute în prezentul regulament pentru acceptarea acestor înțelegeri,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL I

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 1

Domeniul de aplicare

(1) Fără a aduce atingere repartizării competențelor stabilite de TFUE, prezentul regulament se aplică procedurii de soluționare a litigiilor între investitori și stat efectuată în temeiul unui acord la care Uniunea este parte sau la care Uniunea și statele membre ale acesteia sunt părți, inițiat de către un reclamant dintr-o țară terță. În mod special, adoptarea și aplicarea prezentului regulament nu aduc atingere delimitării competențelor instituite de tratate, inclusiv în legătură cu tratamentul acordat de statele membre sau de Uniune și contestat de un reclamant într-o soluționare a litigiilor între investitori și stat efectuată în temeiul unui acord.

(2) În scop informativ, Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și actualizează o listă a acordurilor care intră în sfera de aplicare a prezentului regulament.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

(a)	„acord” înseamnă orice acord internațional care cuprinde dispoziții privind investițiile străine directe la care Uniunea este parte sau la care Uniunea și statele membre ale acesteia sunt părți și care prevede un mecanism de soluționare a litigiilor între investitori și stat;

(b)

„costuri generate de arbitraj” înseamnă taxele și costurile instanței de arbitraj și ale instituției arbitrajului, precum și cheltuielile de reprezentare și cheltuielile acordate în favoarea reclamantului de instanța de arbitraj, precum costurile de traducere, costurile de analiză juridică și economică și alte cheltuieli relevante legate de procedurile de arbitraj;

(c)	„litigiu” înseamnă o acțiune introdusă de un reclamant împotriva Uniunii sau a unui stat membru în temeiul unui acord și pe care o va soluționa o instanță de arbitraj;

(d)	„soluționarea litigiilor între investitori și stat” înseamnă un mecanism prevăzut de un acord prin care reclamantul poate introduce acțiuni împotriva Uniunii sau a unui stat membru;

(e)	„stat membru” înseamnă unul sau mai multe state membre ale Uniunii Europene;

(f)	„stat membru în cauză” înseamnă statul membru care a acordat tratamentul presupus a fi incompatibil cu acordul;

(g)	„răspundere financiară” înseamnă obligația de a plăti o sumă de bani acordată de către o instanță de arbitraj sau convenită în cadrul unei înțelegeri și care include costurile generate de arbitraj;

(h)

„înțelegere” înseamnă orice acord între Uniune sau un stat membru, sau ambele, pe de o parte, și un reclamant, pe de altă parte, prin care reclamantul convine să nu continue acțiunea sa în schimbul plății unei sume de bani sau al unei acțiuni diferite de plata unei sume de bani, inclusiv în cazul în care această înțelegere este înregistrată într-o hotărâre a unei instanțe de arbitraj;

(i)	„instanță de arbitraj” înseamnă orice persoană sau organism desemnat în cadrul unui acord să ia o hotărâre privind un litigiu între investitori și stat;

(j)

„reclamant” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care poate introduce o acțiune în baza soluționării litigiilor între investitori și stat în temeiul unui acord sau orice persoană fizică sau juridică căreia i-au fost încredințate în mod legal pretențiile reclamantului în temeiul acordului respectiv;

(k)

„dreptul Uniunii” înseamnă TFUE și TUE, precum și orice act juridic al Uniunii menționat la articolul 288 al doilea, al treilea și al patrulea paragraf din TFUE și orice acord internațional la care Uniunea este parte sau la care Uniunea și statele membre ale acesteia sunt părți; în sensul strict al prezentului regulament, „dreptul Uniunii” nu înseamnă dispozițiile din acord privind protecția investitorilor;

(l)

„impus de dreptul Uniunii” se referă la un tratament prin care statul membru în cauză ar fi putut să evite pretinsa încălcare a acordului doar prin nerespectarea unei obligații în temeiul dreptului Uniunii, precum în cazul în care nu are putere de decizie sau marjă de apreciere cu privire la rezultatul care trebuie obținut.

CAPITOLUL II

REPARTIZAREA RĂSPUNDERII FINANCIARE

Articolul 3

Criteriile de repartizare

(1) Răspunderea financiară care rezultă dintr-un litigiu în temeiul unui acord este repartizată în conformitate cu următoarele criterii:

(a)	Uniunea își asumă răspunderea financiară care rezultă în urma tratamentului acordat de instituțiile, organismele, oficiile sau agențiile Uniunii;

(b)	statul membru în cauză își asumă răspunderea financiară care rezultă în urma tratamentului acordat de statul membru respectiv;

(c)	prin excepție de la litera (b), Uniunea își asumă răspunderea financiară care rezultă în urma tratamentului acordat de un stat membru atunci când acest tratament a fost impus de dreptul Uniunii.

În pofida literei (c) din primul paragraf, în cazul în care statul membru în cauză este obligat să acționeze în temeiul dreptului Uniunii în scopul remedierii neconformității unui act anterior cu dreptul Uniunii, statul membru respectiv este responsabil din punct de vedere financiar, cu excepția cazului în care un astfel de act anterior a fost impus de dreptul Uniunii.

(2) În cazurile prevăzute de prezentul regulament, Comisia adoptă o decizie de stabilire a răspunderii financiare a statului membru în cauză în conformitate cu criteriile stabilite la alineatul (1). Parlamentul European și Consiliul sunt informate cu privire la această decizie.

(3) În pofida alineatului (1) din prezentul articol, statul membru în cauză își asumă răspunderea financiară atunci când:

(a)	și-a asumat răspunderea financiară potențială în temeiul articolului 12; sau

(b)	încheie o înțelegere, în temeiul articolului 15.

(4) În pofida alineatului (1) din prezentul articol, Uniunea își asumă răspunderea financiară atunci când acționează în calitate de pârât în temeiul articolului 4.

CAPITOLUL III

DESFĂȘURAREA LITIGIILOR

SECȚIUNEA 1

Desfășurarea litigiilor privind un tratament acordat de Uniune

Articolul 4

Tratament acordat de Uniune

(1) Uniunea acționează în calitate de pârât atunci când litigiul privește un tratament acordat de către instituții, organisme, oficii sau agenții ale Uniunii.

(2) În cazul în care primește o cerere de consultări din partea unui reclamant sau o înștiințare prin care un reclamant își declară intenția de a iniția o procedură de arbitraj în conformitate cu un acord, Comisia notifică imediat Parlamentul European și Consiliul.

SECȚIUNEA 2

Desfășurarea litigiilor privind un tratament acordat de un stat membru

Articolul 5

Tratament acordat de un stat membru

Prezenta secțiune se aplică în litigiile privind, în totalitate sau în parte, un tratament acordat de un stat membru.

Articolul 6

Cooperarea și consultările între Comisie și statul membru în cauză

(1) În conformitate cu principiul cooperării loiale menționat la articolul 4 alineatul (3) din TUE, Comisia și statul membru în cauză iau toate măsurile necesare pentru a apăra și pentru a proteja interesele Uniunii și ale statului membru în cauză.

(2) Comisia și statul membru în cauză inițiază consultări privind gestionarea litigiilor în temeiul prezentului regulament, ținând cont de toate termenele prevăzute în prezentul regulament și în acordul în cauză, și își fac cunoscute informații în mod reciproc atunci când sunt relevante pentru desfășurarea litigiilor.

Articolul 7

Cerere de consultări

(1) În cazul în care primește o cerere de consultări prezentată de un reclamant în conformitate cu un acord, Comisia notifică imediat statul membru în cauză. În cazul în care un stat membru a fost înștiințat sau a primit o cerere de consultări, acesta informează imediat Comisia.

(2) Reprezentanții statului membru în cauză și ai Comisiei fac parte din delegația Uniunii la consultări.

(3) Statul membru în cauză și Comisia își transmit reciproc imediat informații relevante pentru cauză.

(4) Comisia informează Parlamentul European și Consiliul cu privire la toate aceste cereri de consultări.

Articolul 8

Înștiințare privind intenția de inițiere a procedurii de arbitraj

(1) În cazul în care primește o înștiințare prin care un reclamant își declară intenția de a iniția o procedură de arbitraj, în conformitate cu un acord, Comisia notifică imediat statul membru în cauză. Atunci când un reclamant își declară intenția de a iniția o procedură de arbitraj împotriva Uniunii sau a unui stat membru, Comisia informează Parlamentul European și Consiliul în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea înștiințării cu privire la numele reclamantului, prevederile din acord despre care se afirmă că ar fi fost încălcate, sectorul economic implicat, tratamentul despre care se afirmă că încalcă acordul și cuantumul despăgubirilor solicitate.

(2) În cazul în care un stat membru primește o înștiințare prin care un reclamant își declară intenția de a iniția o procedură de arbitraj, acesta notifică imediat Comisia.

(3) Comisia informează Parlamentul European și Consiliul în legătură cu toate aceste înștiințări privind intenția de inițiere a procedurii de arbitraj.

Articolul 9

Statutul de pârât

(1) Statul membru în cauză acționează în calitate de pârât, cu excepția cazului în care intervine una dintre următoarele situații:

(a)	în urma consultărilor în temeiul articolului 6, Comisia a adoptat o decizie în temeiul alineatului (2) sau (3) din prezentul articol în termen de 45 de zile de la primirea înștiințării sau notificării menționate la articolul 8; sau

(b)	în urma consultărilor în temeiul articolului 6, statul membru a confirmat Comisiei în scris că nu intenționează să acționeze în calitate de pârât în termen de 45 de zile de la primirea înștiințării sau notificării menționate la articolul 8.

În cazul în care intervine una dintre situațiile menționate la litera (a) sau (b), Uniunea acționează în calitate de pârât.

(2) Comisia poate decide prin intermediul actelor de punere în aplicare, pe baza unei analize complete, echilibrate și bazate pe fapte și a unei motivări juridice prezentate statelor membre în conformitate cu procedura de consultare menționată la articolul 22 alineatul (2), ca Uniunea să acționeze în calitate de pârât în cazul în care intervine una sau mai multe dintre următoarele situații:

(a)	Uniunea ar suporta în întregime sau cel puțin o parte din răspunderea financiară potențială care rezultă din litigiu în conformitate cu criteriile enunțate la articolul 3; sau

(b)	litigiul se referă, de asemenea, la un tratament acordat de instituțiile, organismele, oficiile sau agențiile Uniunii.

(3) Comisia poate decide prin intermediul actelor de punere în aplicare, pe baza unei analize complete, echilibrate și bazate pe fapte și a unei motivări juridice prezentate statelor membre în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 22 alineatul (3), ca Uniunea să acționeze în calitate de pârât atunci când un tratament similar este contestat la OMC într-o acțiune conexă împotriva Uniunii, în cazul în care s-a instituit un comitet și acțiunea privește aceeași problemă juridică specifică și în cazul în care este necesar să se asigure o argumentație coerentă în cauza supusă OMC.

(4) Atunci când acționează în temeiul prezentului articol, Comisia se asigură că apărarea Uniunii protejează interesele financiare ale statului membru în cauză.

(5) Imediat după primirea înștiințării sau notificării menționate la articolul 8, Comisia și statul membru în cauză inițiază consultări în temeiul articolului 6 cu privire la gestionarea cauzei în temeiul prezentului articol. Comisia și statul membru în cauză se asigură că toate termenele limită stabilite în acord sunt respectate.

(6) Atunci când Uniunea acționează în calitate de pârât, în conformitate cu alineatele (2) și (5), Comisia consultă statul membru în cauză cu privire la orice pledoarie sau observație înainte de finalizarea și transmiterea acesteia. Reprezentanții statului membru în cauză, la cererea și pe cheltuiala statului membru, fac parte din delegația Uniunii la orice audiere, iar Comisia ține cont în mod corespunzător de interesele statului membru.

(7) Comisia informează imediat Parlamentul European și Consiliul cu privire la orice litigiu în care este aplicat prezentul articol, precum și la modul în care acesta a fost aplicat.

Articolul 10

Desfășurarea procedurii de arbitraj de către un stat membru

(1) În cazul în care un stat membru acționează în calitate de pârât, în toate fazele litigiului, inclusiv posibila anulare, apel sau reexaminare, statul membru, în temeiul articolului 6:

(a)	furnizează Comisiei cu promptitudine documentele relevante referitoare la procedură;

(b)

informează Comisia cu promptitudine cu privire la toate etapele procedurale importante și, la cerere, inițiază consultări cu Comisia pentru a se ține cont în mod corespunzător de orice aspect juridic sau de orice alt element de interes pentru Uniune care apare în cadrul litigiului și pe care Comisia îl identifică într-o analiză scrisă fără caracter obligatoriu transmisă statului membru în cauză; și

(c)	autorizează reprezentanții Comisiei, la cererea și pe cheltuiala acesteia, să facă parte din delegația care reprezintă statul membru.

(2) Comisia pune la dispoziția statului membru documente relevante referitoare la procedură, astfel încât să asigure o apărare cât mai eficace cu putință.

(3) Statul membru informează Comisia imediat ce se pronunță o hotărâre. Comisia informează Parlamentul European și Consiliul.

Articolul 11

Desfășurarea procedurii de arbitraj de către Uniune

(1) În temeiul articolului 6, următoarele dispoziții se aplică pe tot parcursul procedurii de arbitraj, atunci când Uniunea acționează în calitate de pârât în orice litigiu în care statului membru i-ar reveni întreaga răspundere financiară potențială sau o parte a acesteia:

(a)	Comisia adoptă toate măsurile necesare pentru a apăra și pentru a proteja interesele statului membru în cauză;

(b)	statul membru în cauză furnizează Comisiei toată asistența necesară;

(c)

Comisia pune la dispoziția statului membru în cauză documente relevante referitoare la procedură, informează statul membru cu privire la toate etapele procedurale importante și inițiază consultări cu statul membru în toate situațiile în care statul membru în cauză o solicită, astfel încât să asigure o apărare cât mai eficace cu putință;

(d)	Comisia și statul membru în cauză pregătesc apărarea în strânsă cooperare reciprocă; și

(e)	delegația Uniunii la proceduri include Comisia și reprezentanți ai statului membru în cauză, cu excepția cazului în care statul membru în cauză informează Comisia că nu intenționează să facă parte din delegația Uniunii la proceduri.

(2) Comisia informează cu regularitate Parlamentul European și Consiliul cu privire la evoluțiile procedurii de arbitraj menționate la alineatul (1).

Articolul 12

Asumarea de către statul membru în cauză a răspunderii financiare potențiale în cazul în care Uniunea este pârât

În cazul în care Uniunea acționează în calitate de pârât în orice litigiu în care unui stat membru i-ar reveni întreaga răspundere financiară potențială sau o parte a acesteia, statul membru în cauză poate, în orice moment, să își asume orice răspundere financiară potențială care rezultă în urma arbitrajului. În acest scop, statul membru în cauză și Comisia pot încheia acorduri care prevăd, printre altele:

(a)	mecanisme de plată periodică a costurilor generate de arbitraj;

(b)	mecanisme de plată pentru toate sumele stabilite printr-o hotărâre pronunțată împotriva Uniunii.

CAPITOLUL IV

ÎNȚELEGERI ÎN LITIGIILE ÎN CARE UNIUNEA ESTE PÂRÂT

Articolul 13

Înțelegeri în litigiile ce privesc un tratament acordat de Uniune

(1) În cazul în care consideră că o înțelegere într-un litigiu care privește un tratament exclusiv acordat de către Uniune ar fi în interesul Uniunii, Comisia poate adopta un act de punere în aplicare pentru a aproba înțelegerea. Respectivul act de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 22 alineatul (3).

(2) Dacă o înțelegere poate implica o altă acțiune decât plata unei sume de bani, se aplică procedurile relevante pentru o astfel de acțiune.

Articolul 14

Înțelegeri în litigiile ce privesc un tratament acordat în întregime sau în parte de către un stat membru, în cazul în care Uniunea dorește o înțelegere

(1) În cazul în care Uniunea este pârât într-un litigiu privind un tratament acordat în întregime sau în parte de către un stat membru, iar Comisia consideră că o înțelegere în litigiu ar fi în interesul financiar al Uniunii, Comisia se consultă mai întâi cu statul membru în cauză, în temeiul articolului 6. Statul membru poate, de asemenea, să inițieze astfel de consultări cu Comisia.

(2) În cazul în care Comisia și statul membru în cauză convin să ajungă la o înțelegere, statul membru în cauză depune eforturile necesare pentru a încheia cu Comisia un acord care să precizeze elementele necesare pentru negocierea și punerea în aplicare a înțelegerii.

(3) În cazul în care Uniunea este pârât într-un litigiu în temeiul căruia s-ar atrage răspunderea financiară a unui stat membru și atunci când nu se implică nicio răspundere financiară a Uniunii, numai statul membru în cauză poate ajunge la o înțelegere, în temeiul articolului 15.

(4) În cazul în care Uniunea este pârât în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (b), Comisia poate decide, în urma consultărilor în temeiul articolului 6 alineatul (1), să ajungă la o înțelegere în cazul în care înțelegerea este în interesul financiar al Uniunii. Atunci când decide acest lucru, Comisia furnizează o analiză completă, echilibrată și bazată pe fapte și o motivație juridică care să demonstreze interesele financiare ale Uniunii.

(5) Atunci când Uniunea este pârât în temeiul articolului 9 alineatul (2) într-un litigiu care implică doar răspunderea financiară a Uniunii și care nu implică răspunderea financiară a niciunui stat membru, Comisia poate decide să ajungă la o înțelegere.

(6) Atunci când Uniunea este pârât în temeiul articolului 9 alineatul (2) într-un litigiu care implică răspunderea financiară a Uniunii și a unui stat membru, Comisia nu poate ajunge la o înțelegere fără acordul statului membru în cauză. Statul membru în cauză poate prezenta o analiză completă a impactului înțelegerii propuse asupra intereselor sale financiare. În cazul în care statul membru nu este de acord cu ajungerea la o înțelegere, Comisia poate totuși să decidă să ajungă la o înțelegere, cu condiția ca această înțelegere să nu aibă nicio implicație financiară sau bugetară pentru statul membru în cauză pe baza unei analize complete, echilibrate și bazate pe fapte și a unei motivații juridice, ținând cont de analiza statului membru și demonstrând interesele financiare ale Uniunii și ale statului membru în cauză. În acest caz, nu se aplică articolul 19.

(7) Condițiile înțelegerii în temeiul alineatelor (4), (5) și (6) nu includ alte acțiuni din partea statului membru în cauză decât plata unei sume de bani.

(8) Toate înțelegerile în temeiul prezentului articol fac obiectul aprobării prin intermediul actelor de punere în aplicare. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 22 alineatul (3).

Articolul 15

Înțelegeri în litigiile ce privesc un tratament acordat exclusiv de către un stat membru, în cazul în care statul membru dorește soluționarea

(1) În cazul în care Uniunea este pârât într-un litigiu privind exclusiv un tratament acordat de un stat membru, statul membru în cauză poate propune ajungerea la o înțelegere atunci când:

(a)	statul membru în cauză își asumă orice răspundere financiară potențială care decurge din înțelegere;

(b)	orice dispoziție a înțelegerii este executorie numai împotriva statului membru în cauză; și

(c)	condițiile înțelegerii sunt compatibile cu dreptul Uniunii.

(2) Comisia și statul membru în cauză inițiază consultări pentru a evalua intenția unui stat membru de a ajunge la o înțelegere într-un litigiu.

(3) Statul membru în cauză notifică proiectul de înțelegere Comisiei. Se consideră că proiectul de înțelegere a fost acceptat de Comisie dacă, în termen de 90 de zile de la notificarea proiectului de înțelegere de către statul membru, Comisia nu decide altfel printr-un act de punere în aplicare adoptat în conformitate cu procedura de consultare menționată la articolul 22 alineatul (2), pe motiv că proiectul de înțelegere nu îndeplinește toate condițiile stabilite la alineatul (1) din prezentul articol. Atunci când proiectul de înțelegere este acceptat, Comisia ia toate măsurile necesare pentru a pune în practică dispozițiile înțelegerii.

Articolul 16

Înțelegeri în litigiile ce privesc un tratament acordat în parte de către un stat membru, în cazul în care respectivul stat membru dorește o înțelegere

(1) În cazul în care Uniunea este pârât într-un litigiu privind un tratament acordat în parte de către un stat membru, iar statul membru consideră că ajungerea la o înțelegere în litigiu ar fi în interesul său financiar, acesta se consultă mai întâi cu Comisia, în temeiul articolului 6.

(2) În cazul în care Comisia și statul membru în cauză sunt de acord să ajungă la o înțelegere, statul membru în cauză depune eforturile necesare pentru a încheia cu Comisia un acord care să prevadă elementele necesare pentru negocierea și punerea în aplicare a înțelegerii.

(3) În cazul în care nu consimte la ajungerea la o înțelegere, Comisia poate decide să refuze să ajungă la o înțelegere, pe baza unei analize complete, echilibrate și bazate pe fapte și a unei motivații juridice prezentate statelor membre prin intermediul unui act de punere în aplicare. Respectivul act de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 22 alineatul (3).

CAPITOLUL V

PLATA SUMELOR ALOCATE PRIN HOTĂRÂRE DEFINITIVĂ SAU ÎNȚELEGERI

Articolul 17

Domeniul de aplicare

Prezentul capitol se aplică în cazul în care Uniunea acționează în calitate de pârât într-un litigiu.

Articolul 18

Procedura de plată a sumelor alocate prin hotărâre definitivă sau înțelegeri

(1) Reclamantul care a obținut o hotărâre definitivă în temeiul unui acord poate prezenta Comisiei o cerere de plată a sumelor alocate prin această hotărâre. Comisia plătește aceste sume, cu excepția cazului în care statul membru în cauză și-a asumat răspunderea financiară în temeiul articolului 12, caz în care statul membru plătește sumele respective.

(2) Atunci când o înțelegere în temeiul articolului 13 sau 14 nu este înregistrată într-o hotărâre, reclamantul poate prezenta Comisiei o cerere de plată a sumelor prevăzute de înțelegere. Comisia plătește sumele prevăzute în înțelegere în termenele relevante stabilite în înțelegere.

Articolul 19

Procedura în cazul în care nu se ajunge la acord cu privire la răspunderea financiară

(1) În cazul în care Uniunea acționează în calitate de pârât în temeiul articolului 9, iar Comisia consideră că sumele acordate prin hotărâre sau prevăzute de înțelegere sau costurile generate de arbitraj în cauză ar trebui să fie plătite, în parte sau în totalitate, de către statul membru în cauză pe baza criteriilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1), se aplică procedura stabilită la alineatele (2)-(5) din prezentul articol.

(2) Comisia și statul membru în cauză inițiază consultări imediat în vederea ajungerii la un acord privind răspunderea financiară a statului membru în cauză și a Uniunii, după caz.

(3) În termen de trei luni de la data primirii de către Comisie a cererii de plată a sumelor alocate prin hotărâre sau prevăzute de înțelegere sau a costurilor generate de arbitraj, Comisia adoptă o decizie adresată statului membru în cauză, determinând cuantumul care urmează să fie plătit de respectivul stat membru. Comisia informează Parlamentul European și Consiliul cu privire la această decizie și cu privire la argumentația financiară a acesteia.

(4) Cu excepția cazului în care se opune deciziei Comisiei în termen de două luni de la data intrării în vigoare a deciziei menționate la alineatul (3), statul membru în cauză varsă, în compensație, la bugetul Uniunii, sumele alocate prin hotărâre sau prevăzute de înțelegere sau costurile generate de arbitraj în termen de cel mult șase luni de la data intrării în vigoare a deciziei Comisiei. Statul membru în cauză este răspunzător pentru orice dobândă datorată la rata care se aplică altor sume datorate bugetului Uniunii.

(5) Dacă statul membru în cauză obiectează, iar Comisia nu este de acord cu obiecția statului membru, Comisia adoptă o decizie în termen de șase luni de la primirea obiecției formulate de statul membru, prin care solicită statului membru în cauză să ramburseze suma plătită de către Comisie, împreună cu dobânda la rata care se aplică altor sume datorate bugetului Uniunii.

(6) Deciziile Comisiei în temeiul alineatelor (3) și (5) se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 20

Plata în avans a costurilor generate de arbitraj

(1) Comisia poate adopta o decizie prin care să îi solicite statului membru în cauză să plătească în avans contribuții financiare la bugetul Uniunii pentru a acoperi costurile previzibile sau suportate generate de arbitraj. Această decizie privind contribuțiile financiare este proporțională, ținând cont de criteriile stabilite la articolul 3.

(2) În măsura în care costurile generate de arbitraj sunt acordate în favoarea Uniunii de către instanța de arbitraj, iar statul membru în cauză a efectuat plăți periodice ale acestor costuri, Comisia se asigură că acestea sunt transferate statului membru care a efectuat plata lor în avans, împreună cu o dobândă la rata care se aplică altor sume datorate bugetului Uniunii.

Articolul 21

Plata efectuată de un stat membru

Rambursarea sau contribuția financiară a unui stat membru la bugetul Uniunii, pentru plata sumelor alocate printr-o hotărâre sau prevăzute de înțelegere sau pentru costuri generate de arbitraj, inclusiv cele menționate la articolul 20 alineatul (1) din prezentul regulament, se consideră venituri alocate interne în sensul articolului 21 alineatul (4) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012. Acestea pot fi utilizate pentru a acoperi cheltuielile care decurg din acordurile încheiate în temeiul articolului 218 din TFUE care prevăd modul de soluționare a litigiilor între investitori și stat sau pentru a realimenta creditele prevăzute inițial să acopere plata sumelor alocate prin hotărâre sau prevăzute de înțelegere sau costuri generate de arbitraj.

CAPITOLUL VI

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 22

Procedura comitetului

(1) Comisia este asistată de Comitetul pentru acordurile de investiții instituit prin Regulamentul (UE) nr. 1219/2012 al Parlamentului European și al Consiliului (4). Comitetul respectiv este un comitet în sensul Regulamentului (UE) nr. 182/2011.

(2) Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 4 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

(3) Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

Articolul 23

Raportare și revizuire

(1) Comisia transmite Parlamentului European și Consiliului, la intervale regulate, un raport detaliat privind aplicarea prezentului regulament. Acest raport conține toate informațiile relevante, inclusiv o listă cu acțiunile introduse împotriva Uniunii sau a statelor membre, procedurile aferente și hotărârile, precum și impactul financiar asupra bugetului Uniunii. Primul raport se transmite până la 18 septembrie 2019. Rapoartele următoare sunt transmise ulterior o dată la trei ani.

(2) Comisia transmite anual Parlamentului European și Consiliului o listă cu cererile de consultări din partea reclamanților, acțiunile introduse și hotărârile de arbitraj pronunțate.

(3) De asemenea, Comisia poate transmite Parlamentului European și Consiliului, împreună cu rapoartele menționate la alineatul (1) și pe baza constatărilor Comisiei, propuneri de modificare a prezentului regulament.

Articolul 24

Litigii în temeiul acordurilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament

În ceea ce privește litigiile în temeiul acordurilor prevăzute la articolul 1 și încheiate înainte de 17 septembrie 2014, prezentul regulament se aplică numai în ceea ce privește litigiile pentru care s-a introdus o cerere de arbitraj după 17 septembrie 2014, și care privesc un tratament acordat după 17 septembrie 2014.

Articolul 25

Intrare în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.

Adoptat la Bruxelles, 23 iulie 2014.

Pentru Parlamentul European

Președintele

M. SCHULZ

Pentru Consiliu

Președintele

S. GOZI

(1) Poziția Parlamentului European din 16 aprilie 2014 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) și Decizia Consiliului din 23 iulie 2014.

(2) Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO L 298, 26.10.2012, p. 1).

(3) Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO L 55, 28.2.2011, p. 13).

(4) Regulamentul (UE) nr. 1219/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 de stabilire a unor dispoziții tranzitorii pentru acordurile bilaterale de investiții încheiate între state membre și țări terțe (JO L 351, 20.12.2012, p. 40).

Declarația comună a Parlamentului European, Consiliului și Comisiei

Adoptarea și aplicarea prezentului regulament nu aduc atingere diviziunii de competențe instituite de tratate și nu se interpretează drept o exercitare a competenței partajate de către Uniune în domenii în care nu s-a exercitat competența Uniunii.