17.8.2013   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 220/1

(1)

Uniunea depune eforturi în vederea creării unui spațiu judiciar comun bazat pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești.

(2)

Protocolul din 12 septembrie 1997 (denumit în continuare „Protocolul din 1997”) de amendare a Convenției de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (denumită în continuare „Convenția de la Viena”) a fost negociat în vederea îmbunătățirii despăgubirii victimelor pentru daunele cauzate de accidentele nucleare. Prin urmare, este de dorit ca dispozițiile Protocolului din 1997 să se aplice în statele membre care sunt părți contractante la Convenția de la Viena.

(3)

Uniunea are competență exclusivă în ceea ce privește articolele XI și XII din Convenția de la Viena, astfel cum a fost modificată de Protocolul din 1997, în măsura în care respectivele dispoziții afectează normele stabilite prin Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (1). Regulamentul (CE) nr. 44/2001 urmează să fie înlocuit din 10 ianuarie 2015 de Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (2). Statele membre își mențin competențele în domeniile reglementate de Protocolul din 1997 care nu afectează dreptul Uniunii. Având în vedere obiectul și scopul Protocolului din 1997, acceptarea dispozițiilor protocolului care intră în competența Uniunii nu poate fi separată de dispozițiile care intră în competența statelor membre.

(4)

Convenția de la Viena și Protocolul din 1997 nu prevăd posibilitatea participării organizațiilor de integrare economică regională. Drept urmare, Uniunea Europeană nu este în măsură să devină parte contractantă la Protocolul din 1997.

(5)

Statele membre care sunt părți contractante la Convenția de la Viena și care nu au ratificat Protocolul din 1997 înainte de aderarea lor la Uniune ar trebui, prin urmare, să fie autorizate să ratifice sau să adere la Protocolul din 1997, în interesul Uniunii.

(6)

12 dintre statele membre ale Uniunii, și anume Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franța, Italia, Țările de Jos, Portugalia, Slovenia, Finlanda, Suedia și Regatul Unit, sunt părți contractante la Convenția de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă a terților în domeniul energiei nucleare, astfel cum a fost modificată prin Protocolul adițional din 28 ianuarie 1964 și prin Protocolul din 16 noiembrie 1982 (denumită în continuare „Convenția de la Paris”). Convenția de la Paris instituie un regim de despăgubire pentru victime pentru daunele cauzate de accidentele nucleare, pe baza unor principii similare celor din Convenția de la Viena. Protocolul din 12 februarie 2004 (denumit în continuare „Protocolul din 2004”) de modificare a Convenției de la Paris îmbunătățește despăgubirea pentru daunele cauzate de accidente nucleare. Prin Deciziile 2004/294/CE (3) și 2007/727/CE (4) ale Consiliului, statele membre care sunt părți contractante la Convenția de la Paris au fost autorizate să ratifice sau să adere la Protocolul din 2004, în interesul Comunității, la vremea respectivă. Prin urmare, este justificat în mod obiectiv ca prezenta decizie să nu se adreseze statelor membre care sunt părți contractante la Convenția de la Paris și nu la Convenția de la Viena.

(7)

Mai mult, cinci dintre statele membre ale Uniunii, și anume Irlanda, Cipru, Luxemburg, Malta și Austria, nu sunt părți contractante nici la Convenția de la Viena, nici la Convenția de la Paris. Dat fiind că Protocolul din 1997 modifică Convenția de la Viena și că Regulamentul (CE) nr. 44/2001 autorizează statele membre care și-au asumat obligații în temeiul respectivei convenții să aplice în continuare normele privind competența judiciară, recunoașterea și executarea prevăzute de aceasta, este justificat în mod obiectiv ca prezenta decizie să se adreseze doar acelor state membre care sunt părți contractante la Convenția de la Viena. În consecință, Irlanda, Cipru, Luxemburg, Malta și Austria ar trebui să se întemeieze în continuare pe normele prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și să le aplice în domeniul reglementat de Convenția de la Viena și de Protocolul din 1997 de modificare a convenției respective.

(8)

În consecință, dispozițiile Protocolului din 1997 se vor aplica, în ceea ce privește Uniunea, numai de către statele membre care sunt părți contractante la Convenția de la Viena în momentul adoptării prezentei decizii.

(9)

Normele privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești prevăzute la articolul XII din Convenția de la Viena, astfel cum a fost modificat prin articolul 14 din Protocolul din 1997, nu ar trebui să prevaleze față de normele care reglementează procedura de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești stabilite de Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Prin urmare, statele membre care sunt autorizate să ratifice sau să adere la Protocolul din 1997 prin prezenta decizie ar trebui să facă declarația prevăzută în prezenta decizie în care să asigure că vor aplica normele relevante ale Uniunii.

(10)

Regatul Unit și Irlanda, cărora li se aplică Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, participă la adoptarea și aplicarea prezentei decizii.

(11)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are obligații în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale,