20.9.2008   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 252/17

(1)

Comisia, luând la cunoștință ajutorul care face obiectul prezentei decizii, a solicitat, într-o primă etapă, informații autorităților franceze, prin scrisorile din 2 decembrie 1998 și 4 iunie 1999. Autoritățile franceze au prezentat observații prin scrisorile din 12 mai 1999 (A/33645) și 19 august 1999 (A/36449).

(2)

Având în vedere aceste informații, Comisia a inițiat, prin decizia din 2 decembrie 1999 (3), procedura formală de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) din tratat cu privire la anumite ajutoare acordate pentru construcția vasului de croazieră Le Levant.

(3)

În urma acestei decizii, autoritățile franceze au prezentat observații prin scrisorile din 12 ianuarie 2000 (A/30357), 14 iunie 2000 (A/34964), 30 aprilie 2001 (A/33440) și 11 iunie 2001 (A/34609). De asemenea, Comisia a primit observații din partea unei părți interesate, Compagnie des Îles du Levant (denumită în continuare „CIL”). Acestea au fost comunicate autorităților franceze, care le-au oferit un răspuns.

(4)

Decizia 2001/882/CE a Comisiei din 25 iulie 2001 privind ajutorul de stat pus în aplicare de Franța sub forma unui ajutor pentru dezvoltare în favoarea pachebotului Le Levant, construit de Alstom Leroux Naval și destinat exploatării în Saint-Pierre-et-Miquelon (4), a încheiat procedura de investigare concluzionând că ajutorul de stat este incompatibil cu piața comună și solicitând Franței „să ia toate măsurile necesare pentru a întrerupe și a recupera [ajutorul] de la investitori, care sunt beneficiarii direcți ai ajutorului și proprietarii actuali ai pachebotului”.

(5)

Decizia 2001/882/CE a fost anulată printr-o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 22 februarie 2006 (5). Tribunalul a considerat, în special, că decizia Comisiei nu era suficient motivată, astfel încât acesta nu a fost în măsură să verifice dacă erau prezente elemente constitutive ale unui ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat.

(6)

Ca urmare a hotărârii tribunalului, procedura de investigare inițiată prin decizia din 2 decembrie 1999 rămâne deschisă.

(7)

Având în vedere motivele hotărârii Tribunalului și noile informații aduse la cunoștința Comisiei, aceasta a considerat oportun să invite din nou autoritățile franceze și părțile interesate, în temeiul articolului 88 alineatul (2) din tratat, să își prezinte observațiile. Decizia de inițiere a procedurii formale de investigare din 2 decembrie 1999 a fost astfel completată prin decizia din 6 decembrie 2006 (6).

(8)

Ca urmare a acestei decizii, după ce au solicitat și obținut o prelungire a termenului de răspuns, autoritățile franceze au prezentat observații prin scrisorile din 16 martie 2007 (A/32335) și 12 decembrie 2007 (A/40301). De asemenea, au fost prezentate observații de către părțile interesate, și anume CIL, prin scrisoarea înregistrată la data de 21 martie 2007 (A/32446), precum și de către investitorii, foști asociați la societățile care dețineau părți, susținuți de Bancă (7), prin scrisorile înregistrate la 1 martie 2007 (A/31951) și 7 martie 2007 (A/32026).

(9)

Legea din 11 iulie 1986, de rectificare a bugetului pentru anul 1986, modificată, prevedea scutiri fiscale pentru anumite investiții în teritoriile și departamentele franceze de peste mări („legea Pons”).

(10)

Franța a notificat Comisiei măsurile în cauză în vederea examinării compatibilității acestora cu dispozițiile comunitare privind ajutoarele de stat. Prin scrisoarea din 27 ianuarie 1993, Comisia a informat Franța că, după examinarea măsurilor, a hotărât să nu aducă obiecții în conformitate cu articolele 92 și 93 din tratat (devenite articolele 87 și 88). Comisia a precizat, totuși, că aplicarea ajutoarelor în cauză rămâne supusă reglementărilor și normelor comunitare referitoare la anumite sectoare de activitate.

(11)

În prezenta decizie, trimiterile la legea Pons vizează dispozițiile cuprinse în articolul 238 bis HA I și III quater din Codul General al Impozitelor (denumit în continuare „CGI”), astfel cum erau aplicabile la 23 noiembrie 1996, care se pot rezuma după cum urmează:

(12)

În temeiul articolului 238 bis HA I din CGI, întreprinderile pot deduce din profiturile lor impozabile o sumă egală cu valoarea totală a investițiilor productive realizate în anumite departamente și teritorii franceze de peste mări, printre care Saint-Pierre-et-Miquelon (8). Articolul cuprinde o derogare de la regimul general al CGI, care nu admite deducerea unor astfel de sume în scopul stabilirii profitului impozabil al întreprinderii.

(13)

Articolul 238 bis HA III ter din CGI precizează că investițiile în anumite sectoare, printre care navigația de agrement, nu conferă dreptul la deducerea prevăzută la alineatul (1) din articolul menționat mai sus decât cu condiția de a fi primit aprobarea prealabilă a ministrului finanțelor. Aprobarea „poate fi acordată, după ce a fost solicitat avizul ministrului departamentelor și teritoriilor de peste mări, dacă investiția prezintă un interes economic pentru departamentul în care este realizată, dacă se integrează în politica de amenajare a teritoriului și a mediului și dacă garantează protecția investitorilor și a terților”.

(14)

CGI prevede ca persoanele fizice să plătească un impozit pe venit. Impozitul se aplică venitului net global al contribuabilului, care este constituit din totalul veniturilor nete dintr-un anumit număr de categorii de venituri. De regulă, venitul net pentru diferitele categorii este constituit din proprietățile, capitalurile, salariile etc. de care beneficiază contribuabilii, precum și din beneficiile operațiunilor lucrative pe care le efectuează aceștia, cu deducerea, mai ales, a deficitului constatat într-un an pentru o categorie de venituri.

(15)

Cu toate acestea, în ceea ce privește categoria de „beneficii industriale și comerciale”, articolul 156 1o bis din CGI prevede că deducerea nu este admisă pentru „deficitele provenite, direct sau indirect, din activități legate de beneficiile industriale sau comerciale atunci când aceste activități nu presupun participarea personală, continuă și directă a unuia dintre membrii nucleului fiscal la îndeplinirea actelor necesare activității. Se întâmplă astfel mai ales atunci când gestionarea activității este încredințată, în drept sau în fapt, unei persoane care nu este membru al nucleului fiscal, printr-un mandat, un contract de muncă sau orice altă convenție”.

(16)

Prin derogare de la acest principiu, articolul 238 bis HA III quater din CGI prevede că dispozițiile articolului 156 1o bis nu sunt aplicabile la deficitele provenind din deducerea investițiilor vizate la articolul 238 bis HA alineatul (1) menționat mai sus și din exploatarea acestora, atunci când astfel de investiții sunt realizate începând cu 1 ianuarie 1996 și primesc o aprobare prealabilă a ministrului finanțelor, în condițiile articolului 238 bis HA III ter.

(17)

În 1996, Banca și Compagnie des Îles du Ponant (denumită în continuare „CIP”) au elaborat un proiect care viza finanțarea construcției și a exploatării unui vas de croazieră de lux de mică capacitate (aproximativ 95 de pasageri și 55 de membri ai echipajului), numit „Le Levant”. Acordul a fost oficializat, la data de 9 decembrie 1996, printr-un protocol între Bancă, CIP și CIL, filială a CIP special constituită pentru necesitățile proiectului (9).

(18)

Diferitele elemente ale proiectului pot fi rezumate după cum urmează.

(19)

Banca și CIL au constituit o coproprietate maritimă (în sensul legii 67-5 din 3 ianuarie 1967 privind statutul vaselor și al altor construcții navale, modificată), denumită „coproprietate a vasului Le Levant” și care își are sediul administrativ la Nantes. Conform statutului acesteia, coproprietatea avea drept obiect „finanțarea, achiziționarea, echiparea și exploatarea unui vas de croazieră de lux, numit «Le Levant»”. Coproprietatea era divizată în 740 de părți, dintre care CIL a achiziționat două, iar Banca, pe celelalte 738.

(20)

Era prevăzut ca această coproprietate să comande vasul la șantierele navale Leroux & Lotz Naval din Franța, la prețul de 228 550 000 de franci francezi (FRF) (aproximativ 35 de milioane EUR (10)). Vasul urma să fie livrat în 1998.

(21)

CIL a fost numit administrator al coproprietății și, în această calitate, trebuia, în schimbul unei remunerații, să asigure urmărirea construcției vasului și exploatarea acestuia după livrare.

(22)

Banca a plasat cele 738 de părți ale sale la investitori pasibili de impozitul pe venit și doritori să beneficieze de avantajele fiscale care decurg din legea Pons. În scopul acestei operațiuni, fiecare investitor a format o societate, la care era asociat unic și care avea ca obiect social achiziționarea părților și exploatarea vasului în coproprietate. Aceste societăți aveau statutul de întreprindere unipersonală cu responsabilitate limitată (sau „IURL”).

(23)

Trebuie precizat că o IURL al cărei asociat unic este o persoană fizică este transparentă din punct de vedere fiscal. Asociatul integrează astfel în impozitarea sa pe venit (în categoria beneficiilor industriale și comerciale) beneficiile sociale obținute de IURL. De asemenea, acesta poate, eventual, să acopere deficitul societății din celelalte venituri ale sale, cu condiția ca acestea să fie de aceeași natură. Cu toate acestea, în temeiul dispozițiilor articolului 156 1o bis din CGI, acesta nu poate, în principiu, să acopere deficite provenind din activități legate de beneficii industriale și comerciale decât atunci când astfel de activități presupun participarea personală a unuia dintre membrii nucleului fiscal la îndeplinirea actelor necesare activității.

(24)

Fiecare investitor trebuia să achiziționeze cel puțin două părți. Prețul a fost de 636 216 FRF (aproximativ 100 000 EUR) pe lot de două părți. Societățile coproprietare finanțau achiziționarea părților după cum urmează (pentru un lot de două părți):

(25)

După cesiunea tuturor părților deținute de Bancă, coproprietatea maritimă era compusă din societățile care dețineau părți și din CIL (în calitatea acesteia de deținătoare a două părți).

(26)

După cum prevede proiectul, Le Levant urma să fie exploatat ca vas de croazieră de la livrarea acestuia până la sfârșitul anului 2003. Conform statutului de coproprietate, investitorii care dețineau părți împărțeau profiturile și pierderile de exploatare proporțional cu partea lor din navă. Trebuie subliniat însă că proiectul avea la bază previziunea unor deficite importante în primii cinci ani de exploatare a vasului Le Levant (11).

(27)

Nevoile de trezorerie ale societăților care dețineau părți rezultau:

(28)

Nevoile de trezorerie trebuiau să fie acoperite de investitori, care se angajau, formal, să reinvestească în fiecare an, sub forma unor creșteri de capital ale societăților respective care dețineau părți, economiile de impozit realizate prin deducerea deficitelor din operarea vasului în coproprietate (cu excepția ultimului an de exploatare, pentru care economiile de impozit trebuiau să rămână la investitori). Aceste reinvestiții ale economiilor de impozit constituiau singura sursă de finanțare a societăților care dețineau părți, în cursul fazei de exploatare.

(29)

Prin promisiuni încrucișate, societățile care dețineau părți se angajau să vândă Băncii (iar banca să cumpere) părțile lor, la prețul total de 124 861 905 FRF (adică aproximativ 19 milioane EUR), la sfârșitul fazei de exploatare a vasului. Acest preț, numit „preț de bază”, putea totuși să varieze după o formulă predefinită, în funcție de cotele de impozitare aplicate efectiv pentru impozitul maxim pe venit, în anii 1997-2003. Prețul de bază era diminuat de pasivele societăților care dețineau părți la data cesiunii (corespunzând, în principal, depozitului de garanție constituit de CIL cu dobânda capitalizată). Prețul net era estimat la 56 494 213 FRF (aproximativ 8,7 milioane EUR), adică 153 101 FRF (aproximativ 23 500 EUR) pe lot de două părți. Era prevăzut ca această cesiune să intervină cel târziu la 29 februarie 2004.

(30)

În ceea ce le privește, Banca și CIL erau legate prin promisiuni încrucișate potrivit cărora CIL trebuia să achiziționeze toate părțile deținute de Bancă la un preț corespunzător prețului plătit de Bancă. Acest transfer, care fi făcut din CIL proprietarul legal al vasului Le Levant, trebuia să se efectueze cel târziu la 29 februarie 2004.

(31)

Banca și CIP au prezentat proiectul rezumat la secțiunea 2 autorităților franceze în vederea obținerii aprobării necesare pentru scutirile fiscale prevăzute de legea Pons.

(32)

Prin aprobarea din 26 noiembrie 1996, acordată prin aplicarea articolului 238 bis HA III ter și quater din CGI, ministrul finanțelor a hotărât că:

(33)

În textul aprobării, autoritățile franceze au luat notă, în mod expres, de anumite elemente ale operațiunii și mai ales de faptul că CIP și Banca „vor garanta… deținătorilor părților societăților constituite pentru a cumpăra părțile coproprietății, răscumpărarea părților lor la sfârșitul celui de-a cincilea an de exploatare, pentru o valoare egală cu 56 756 MF”.

(34)

Aprobarea era însoțită de condiția ca societățile care dețineau părți să își păstreze părțile de coproprietate timp de cinci ani de la livrarea vasului și ca acesta să fie destinat, timp de cinci ani, unei exploatări peste mări, în special plecând din Saint-Pierre-et-Miquelon. În aceeași perioadă, asociații trebuiau să își păstreze părțile în societățile respective.

(35)

Printre altele, din cererea de aprobare reiese că Banca și CIP erau conștiente de faptul că avantajul fiscal solicitat constituia un ajutor de stat în sensul articolului 87 din tratat (12). Banca și CIP au pus totuși în aplicare proiectul de finanțare, deși decizia de aprobare nu preciza nimic despre o eventuală notificare a ajutorului către Comisie, conform articolului 88 din tratat, sau despre compatibilitatea acestuia cu piața comună.

(36)

Potrivit informațiilor de care dispune Comisia, operațiunea de finanțare a vasului Le Levant a fost pusă în aplicare conform proiectului rezumat în secțiunea 2.

(37)

Diversele angajamente de vânzare și de cumpărare care legau părțile participante la proiect ar fi fost aplicate potrivit prevederilor; ca urmare, CIL ar fi devenit proprietara tuturor părților vasului Le Levant în ianuarie 2004, la prețul de 17 825 989 EUR.

(38)

Comisia notează că, în legislația franceză, reunirea tuturor părților unui vas în posesia unei singure persoane antrenează dizolvarea coproprietății maritime. Societățile care dețineau părți ar fi trebuit să fie dizolvate și radiate din registrul comerțului în mai și iulie 2004 (13).

(39)

În deciziile sale de inițiere din 2 decembrie 1999 și din 6 decembrie 2006, Comisia a considerat că aplicarea legii Pons la proiectul de finanțare a vasului Le Levant aducea un avantaj asociaților societăților care dețineau părți (numiți în continuare „investitori”) și CIL și că acest avantaj, antrenând o diminuare a veniturilor fiscale, era obținut prin intermediul unor resurse de stat. În ceea ce privește selectivitatea avantajului, Comisia a arătat că domeniul de aplicare a legii Pons era selectiv, căci dispozitivul acesteia nu se aplica decât investițiilor în anumite colectivități franceze de peste mări. În sfârșit, Comisia a considerat că ajutorul putea să denatureze concurența pe piața croazierelor, piață caracterizată prin schimburi între statele membre. Comisia a constatat, prin urmare, că măsura în cauză constituia un ajutor de stat.

(40)

În ceea ce privește compatibilitatea ajutorului cu piața comună, Comisia a considerat că acesta nu părea să îndeplinească condițiile aplicabile ajutoarelor pentru dezvoltare vizate la articolul 4 alineatul (7) din Directiva 90/684/CEE. Comisia a formulat îndoieli în special cu privire la condiția conform căreia proprietarul real al vasului trebuie să aibă reședința în teritoriul eligibil pentru ajutorul pentru dezvoltare, precum și cu privire la existența unei componente de „dezvoltare” veritabile.

(41)

În consecință, Comisia a inițiat procedura formală de investigare.

(42)

Comisia a primit observații atât din partea CIL, cât și a reprezentanților investitorilor, susținuți de Bancă.

(43)

Mai întâi, CIL pune sub semnul întrebării aplicabilitatea Directivei 90/684/CEE. CIL consideră că obiectul Directivei 90/684/CEE este de a controla ajutoarele de care pot beneficia, direct sau indirect, șantierele navale din cadrul Comunității. CIL deduce de aici că directiva menționată mai sus nu se poate aplica decât ajutoarelor de care beneficiază un șantier naval. Întrucât Comisia nu a demonstrat un astfel de beneficiu, aceasta nu și-ar putea fonda analiza referitoare la ajutor pe Directiva 90/684/CEE.

(44)

CIL contestă apoi existența unui ajutor de stat, în funcție de criteriile articolului 87 alineatul (1) din tratat. În ceea ce privește avantajul pe care CIL l-ar fi obținut prin achiziționarea părților vasului deținute de investitori, CIL evidențiază faptul că a răscumpărat părțile vasului de la societățile care dețineau părți la prețul de 17 825 989 EUR. Acest preț ar fi superior valorii de piață a vasului, estimată, în iunie 2004, de către renumitul agent maritim Barry Rogliano Salles, între 14,5 și 16,1 milioane EUR. De asemenea, prețul ar fi superior și prețului cu care CIL a vândut vasul în iunie 2004 (15 322 581 milioane EUR). Afirmația Comisiei potrivit căreia CIL ar fi beneficiat de un avantaj răscumpărând părțile deținute de investitori la un preț subevaluat, nu ar fi, așadar, exactă.

(45)

În ceea ce privește avantajul pe care CIL l-ar fi obținut din exploatarea vasului Le Levant, CIL face trei observații. Mai întâi, aceasta susține că nu este corect să se considere că CIL a exploatat vasul, deoarece aceasta nu a acționat, de fapt, decât în calitate de administrator în numele coproprietății, adevăratul exploatator al vasului. CIL consideră apoi că Comisia nu a demonstrat că ajutorul ar fi permis exploatarea vasului Le Levant în condiții mai favorabile decât cele accesibile celorlalți operatori, dat fiind faptul că Comisia nu a evaluat importanța presupusului avantaj.

(46)

În sfârșit, în ceea ce privește criteriul de afectare a schimburilor dintre statele membre, CIL arată că Le Levant este un vas de capacitate redusă, că, în primii cinci ani de exploatare, vasul nu a fost niciodată exploatat în apele comunitare, că, în această perioadă, clientela acestuia a fost în special nord-americană, deci extracomunitară, și, în sfârșit, că acesta nu are niciun concurent european în acest sector de piață. CIL se îndoiește că există posibilitatea de a considera că exploatarea vasului Le Levant a putut afecta schimburile dintre statele membre.

(47)

Pe de altă parte, CIL nu a beneficiat de ajutor în calitatea sa de deținător de părți, dat fiind faptul că, în calitate de întreprindere stabilită în afara metropolei, nu achita impozite în Franța și, în consecință, nu putea să opereze nicio deducere fiscală.

(48)

În primul rând, investitorii consideră că procedura urmată de Comisie implică nereguli. Astfel, hotărârea Tribunalului din 22 februarie 2006 ar fi făcut caducă decizia de inițiere din 2 decembrie 1999, aceasta fiind indisociabil legată de decizia finală anulată, astfel încât Comisia nu ar fi putut să o completeze, în mod valabil, prin decizia sa din 6 decembrie 2006. Pentru a respecta procedura, Comisia ar fi trebuit să adopte o nouă decizie de inițiere, iar decizia sa complementară din 2 decembrie 2006 trebuie să fie înțeleasă ca o astfel de inițiere ex novo.

(49)

În plus, investitorii consideră că decizia complementară din 6 decembrie 2006 conține o serie de erori și de lipsuri, corespunzând unor lacune evidențiate de Tribunal în hotărârea din 22 februarie 2006 și referindu-se mai ales la caracterul relațiilor economice dintre investitori, Bancă și CIL.

(50)

Investitorii subliniază faptul că au semnat un contract de aderare propus de Bancă prin care să beneficieze de un sistem de optimizare fiscală. Pe de altă parte, aceștia subliniază faptul că nu au nicio calificare pentru a exercita o activitate de croazieră, majoritatea dintre ei fiind cadre superioare, membri ai unor profesii liberale (medici, farmaciști, avocați, executori, notari) sau pensionari. Dacă, formal, este corect că aceștia au fost asociați la societățile care dețineau părți, aceste societăți, fără alte active decât părțile, nu au fost niciodată întreprinderi în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat. Investitorii nu ar fi fost operatori economici, asumându-și riscurile inerente unei activități economice, ci simple persoane care subscriu la un produs financiar însoțit de un randament minim garantat de promotorii proiectului. Rezultă de aici că nici investitorii, nici societățile acestora deținătoare de părți sau coproprietatea care le reunea nu erau în măsură să beneficieze de ajutoare de stat, dat fiind că nu exercitau o activitate economică.

(51)

Mai mult, investitorii susțin că, aplicând Directiva 90/684/CEE la ajutorul în cauză, Comisia a comis o eroare. Aceștia consideră, în fapt, că directiva menționată mai sus nu se aplică decât ajutoarelor de care a beneficiat constructorul vasului (adică șantierul naval), ceea ce, în speță, Comisia ar fi exclus. În această privință, investitorii consideră, pe de altă parte, că această concluzie a Comisiei provine dintr-o analiză superficială și că o examinare mai atentă a faptelor ar fi arătat că ajutorul acordat a adus un avantaj șantierului naval. Astfel, obținerea contractului ar fi constituit un veritabil „balon de oxigen” pentru șantierul care avea dificultăți financiare. Cum vasul nu ar fi fost construit fără mecanismul financiar permis de legea Pons, avantajele fiscale în cauză au adus șantierului un avantaj financiar, fără contraprestație.

(52)

În cadrul observațiilor prezentate, autoritățile franceze remarcă, mai întâi, că obiectul real al legii Pons era de a ajuta exploatatorii de peste mări să își dezvolte activitățile pentru a compensa handicapurile specifice cu care se confruntă. Prin urmare, nu ar fi nicidecum vorba de un ajutor acordat construcției navale și, de altfel, niciun ajutor direct pentru construcție nu a fost acordat în cadrul proiectului.

(53)

În acest context, autoritățile franceze arată, de asemenea, că, dacă finanțarea vasului prin intermediul legii Pons necesită recurgerea la o schemă de externalizare care face să intervină investitori grupați într-o coproprietate maritimă care pun vasul la dispoziția exploatatorului efectiv, acești investitori nu intervin decât în calitate de persoane care subscriu la un produs financiar „la cheie”, a cărui rentabilitate este fiscală și care transmit ajutorul către exploatator, care este beneficiarul real al acestuia, în măsura în care proiectul îi permite, în final, să achiziționeze vasul în condiții avantajoase. Autoritățile contestă deci, formal, faptul că poate fi recunoscut investitorilor statutul de beneficiari ai unui ajutor de stat.

(54)

În ceea ce privește selectivitatea ajutorului, autoritățile franceze contestă argumentul pe care Comisia îl extrage, cu titlu suplimentar, din libertatea lăsată autorităților în eliberarea aprobărilor necesare obținerii avantajului fiscal al legii Pons. Mai întâi, autoritățile franceze evidențiază faptul că acest aspect face parte din legea Pons astfel cum a fost aprobată de Comisie, fără nicio rezervă. Apoi, autoritățile franceze își exprimă uimirea cu privire la faptul că pot fi calificate drept „vagi” criteriile de atribuire a aprobării, întrucât acestea sunt precizate de o instrucțiune administrativă și sunt identice cu cele prevăzute în legile Paul și Girardin, ambele fiind sisteme de ajutoare de stat, aprobate de Comisie fără rezerve în ceea ce privește acest punct (14).

(55)

Autoritățile franceze evidențiază în continuare că, întrucât ajutorul nu a adus beneficii construcției navale (și, mai ales, șantierului naval care a construit vasul Le Levant), nu trebuie să se aplice Directiva 90/684/CEE.

(56)

Chiar dacă ajutorul ar trebui să fie analizat în lumina Directivei 90/684/CEE, autoritățile franceze apreciază că sunt reunite condițiile pentru a considera ajutorul în cauză ca fiind compatibil cu titlul de ajutor pentru dezvoltare în sensul articolului 4 alineatul (7) din această directivă. În această privință, autoritățile franceze avansează, în special, argumentele următoare.

(57)

În ceea ce privește condiția potrivit căreia proprietarul real trebuie să aibă reședința în țara beneficiară, iar întreprinderea beneficiară nu trebuie să fie o filială neoperațională a unei întreprinderi străine, autoritățile franceze evidențiază, bazându-se pe analiza făcută de Comisie în dosarul similar „Renaissance” (15), că CIL trebuie să fie considerată drept proprietarul efectiv al vasului și beneficiarul real al ajutorului. CIL având sediul la Wallis-et-Futuna, teritoriu eligibil pentru ajutorul pentru dezvoltare, condiția de reședință este îndeplinită. În plus, având în vedere că CIL asigură toate aspectele exploatării vasului, aceasta nu este o filială neoperațională.

(58)

Referitor la problema componentei „dezvoltare”, autoritățile franceze formulează observațiile următoare:

(59)

În sfârșit, autoritățile franceze consideră că proporționalitatea ajutorului trebuie să fie apreciată nu în valoare absolută, ci în valoare relativă. Efectele ajutorului trebuie evaluate în comparație cu nivelul economiei din arhipelag și cu potențialul economic al acestuia.

(60)

Observațiile terților interesați au fost comunicate autorităților franceze, care nu au formulat observații suplimentare.

(61)

Mai întâi, trebuie înlăturate obiecțiile cu privire la neregulile de procedură formulate de investitori.

(62)

Comisia nu poate împărtăși opinia potrivit căreia anularea Deciziei 2001/882/CE de către Tribunal ar fi avut ca efect antrenarea caducității deciziei de inițiere din 2 decembrie 1999. Conform jurisprudenței constante, anularea unui act emis de o instituție comunitară nu afectează neapărat actele pregătitoare care au condus la adoptarea acestuia (16).

(63)

Instituției al cărei act a fost anulat îi revine sarcina de a lua toate măsurile care, având în vedere atât proiectul, cât și motivele hotărârii de anulare, se dovedesc necesare pentru remedierea viciilor care au condus la anulare. În speță, Tribunalul a anulat Decizia 2001/882/CE pe motiv că Comisia nu respectase drepturile de apărare și obligația de motivare a concluziilor referitoare la existența unui ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat.

(64)

În ceea ce privește actele preliminare deciziei finale în cazul de față, hotărârea Tribunalului impune, așadar, Comisiei să ia măsurile de investigare necesare pentru a respecta pe deplin drepturile de apărare ale statului membru și ale părților interesate. Aceasta nu presupune în niciun caz ca decizia de inițiere din 2 decembrie 1999 să fie considerată caducă și înlăturată din procedură, cum par a crede investitorii. Este suficient ca această decizie să fie modificată și completată, în părțile sale lacunare, astfel încât autoritățile franceze și părțile interesate să fie în măsură să își prezinte în mod util observațiile, astfel cum prevede articolul 88 alineatul (2) din tratat (17). Acest rezultat este pe deplin atins prin decizia complementară din 6 decembrie 2006.

(65)

În urma procedurii formale de investigare și ținând cont de argumentele prezentate în acest context de autoritățile franceze și de părțile interesate, Comisia consideră că avantajele fiscale acordate în legătură cu construirea și exploatarea vasului Le Levant constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat, conform căruia „sunt incompatibile cu piața comună ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare de producție, în măsura în care acestea afectează schimburile dintre statele membre”.

(66)

Calificarea drept ajutor de stat a unei măsuri naționale presupune îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: 1) măsura în cauză conferă un avantaj prin intermediul unor resurse de stat, 2) avantajul este selectiv, adică favorizează anumite întreprinderi sau sectoare de producție și 3) măsura în cauză denaturează sau amenință să denatureze concurența și poate afecta schimburile dintre statele membre (18).

(67)

Trebuie expuse motivele care permit să se considere că măsurile fiscale adoptate în legătură cu construcția vasului Le Levant îndeplinesc aceste condiții.

(68)

Dispozițiile legii Pons aplicate la proiectul în cauză constituie o derogare de la legea fiscală generală și, în măsura în care oferă posibilități de deducere mai importante decât în general, acestea aduc un avantaj contribuabililor cărora li se aplică. Acordând avantajul în cauză, Franța renunță la unele venituri fiscale, ceea ce antrenează o diminuare a resurselor. Avantajul este, așadar, obținut prin intermediul unor resurse de stat.

(69)

Actul care acordă avantajul în cauză este decizia de aprobare a ministrului de finanțe din 23 noiembrie 1996. Conform aprobării, beneficiul articolului 238 bis HA III ter și quater din CGI este acordat „coproprietății maritime a vasului Le Levant”.

(70)

Cu toate acestea, rezultatele coproprietății sunt impozabile la nivelul societăților deținătoare de părți care o compun și aceleași societăți sunt vizate de posibilitatea de a deduce din rezultatele lor fiscale valoarea de achiziționare a părților (acordată în temeiul articolului 238 bis HA I din CGI).

(71)

Derogarea de la articolul 156 1o bis din CGI, acordată în temeiul articolului 238 bis HA III quater din CGI, prezintă avantaje pentru investitorii cărora le vor fi impozitate (cu impozitul pe venit) profiturile societăților care dețin părți în temeiul transparenței fiscale a societăților care dețin părți. Avantajele acordate prin aprobare produc, așadar, efecte financiare imediate la nivelul investitorilor, sub forma unor economii fiscale posibile prin deducerile operate datorită regimului derogatoriu al legii Pons.

(72)

Trebuie totuși notat faptul că economiile fiscale în cauză nu sunt lăsate la dispoziția investitorilor ci că, în conformitate cu proiectul garantat de autoritățile franceze prin decizia de aprobare, acestea fac obiectul unei alocări predeterminate. În fapt, investitorii sunt obligați, prin condițiile investiției la care au subscris, să reinvestească cvasi-totalitatea economiilor fiscale în coproprietate, sub forma unor creșteri de capital ale societăților respective care dețin părți, în scopul acoperirii costurilor privind finanțarea achiziționării vasului Le Levant și deficitelor generate de exploatarea acestuia (a se vedea considerentul 27).

(73)

Identificarea beneficiarilor necesită o examinare aprofundată a relațiilor care reglementează achiziționarea și exploatarea vasului Le Levant.

(74)

În primul rând, trebuie amintit că însuși obiectivul proiectului, astfel cum reiese din cererea de aprobare făcută de CIP, era „achiziționarea unui pachebot”  (19).

(75)

Or „CIP nu dispune de mijloacele financiare necesare pentru a suporta costul de achiziționare a vasului Le Levant în cadrul unei finanțări clasice (credit ipotecar)”. CIP își propune, așadar, să își finanțeze vasul „în cadrul unei finanțări care beneficiază de ajutoarele fiscale pentru investiții peste mări”, care va avea la bază „o schemă de finanțare fondată pe constituirea unei coproprietăți maritime”. În acest scop, Banca „va propune clientelei sale să achiziționeze părți din coproprietate”, și „va face un apel public la economie” (20).

(76)

Așadar, este clar că finalitatea proiectului era de a permite CIP să achiziționeze un vas și să fie proprietarul acestuia și că intervenția investitorilor recrutați dintre clienții băncii era limitată la finanțarea achiziției.

(77)

Proiectul financiar ales în acest scop este acela, foarte frecvent în cadrul investițiilor „defiscalizate” peste mări (21), al unui proiect „externalizat”, în care o întreprindere care dorește să achiziționeze un bun de infrastructură, dar care, din lipsă de mijloace, nu poate realiza această investiție prin propriile sale fonduri, face apel la investitori externi, care achiziționează bunul și îl pun la dispoziția operatorului, care îl utilizează și, la sfârșitul perioadei de exploatare impuse de lege, devine proprietarul acestuia. În proiecte de acest tip, avantajul fiscal este parțial transferat titularului, în timp ce o altă parte a avantajului este reținută de investitor, care îi asigură astfel o întoarcere a capitalului investit. Transferul avantajului către titular se face, cel mai adesea, prin intermediul unei micșorări a chiriei percepute în timpul perioadei de exploatare (proiect „locativ”).

(78)

Comisia a analizat deja aspectele referitoare la ajutoare de stat în proiecte de acest fel, care privesc finanțarea unor vase de croazieră datorită avantajelor oferite de legea Pons, în cazurile „Club Med” (22) și „Renaissance” (23). Acesta din urmă este deosebit de pertinent prin asemănarea sa cu operațiunea de finanțare a vasului Le Levant. Într-adevăr, în ambele cazuri, este vorba de investitori a căror situație fiscală permite obținerea de profit din scutirea fiscală, reuniți în coproprietate, care achiziționează vase de croazieră destinate să fie exploatate o perioadă determinată, peste mări, de către un titular (Renaissance sau CIL) care se angajează față de investitori să răscumpere vasul la sfârșitul perioadei de exploatare.

(79)

În cazul „Renaissance”, vasul era închiriat exploatatorului și scutirea fiscală de care beneficiau investitorii conform legii Pons îi era transferată acestuia prin intermediul unei micșorări a chiriei, după tehnica clasică a proiectului locativ descrisă la considerentul 77. Autoritățile franceze au evidențiat că acest proiect permitea „retrocedarea efectivă a ajutorului fiscal pentru exploatator”. Comisia (care, în decizia sa de inițiere, constatase că investitorii erau „beneficiarii imediați” și „beneficiarii ajutorului cuantificabil” (24)) a constatat că „RF [Renaissance] este beneficiarul real al ajutorului și, dat fiind că RF este obligată să răscumpere vasele, aceasta poate fi considerată și proprietar efectiv”. Comisia a făcut distincția, așadar, între investitori, beneficiarii imediați ai ajutorului și beneficiarul „real” (în sensul reglementărilor privind ajutoarele de stat), cărora avantajele fiscale le erau, în parte, transferate prin intermediul unei chirii scăzute în comparație cu valoarea de piață a vasului (25).

(80)

În cazul vasului Le Levant, transferul avantajelor fiscale ale investitorilor (beneficiari imediați) către CIL este asigurat printr-un mecanism diferit. Într-adevăr, în cazul „Renaissance”, investitorii închiriau exploatatorului vasele, în timp ce în cazul de față, CIL nu dispune, în mod formal, de vas decât în calitatea sa de administrator al coproprietății, ea însăși, în mod formal, exploatatoare pe cont propriu a vasului. Nu există deci, a priori, un raport locativ care ar permite retrocedarea avantajului prin micșorarea chiriei.

(81)

Concret, transferul avantajului către CIL are loc după cum urmează.

(82)

Costurile de achiziționare a vasului și deficitul său de exploatare se traduc prin deficite în cadrul IURL-urilor care dețin părți. Datorită avantajelor fiscale acordate conform legii Pons, investitorii pot deduce aceste deficite din celelalte venituri ale lor impozabile cu impozitul pe venit, obținând astfel o economie fiscală care reprezintă materializarea avantajului lor fiscal și care, în această calitate, este constituită din resurse de stat în sensul dreptului comunitar. Or, în loc să păstreze economiile fiscale, investitorii s-au angajat să aloce cea mai mare parte din acestea pentru cereri de fonduri destinate să acopere deficitele IURL-urilor.

(83)

Or, într-o logică normală de rentabilitate, un investitor ar veghea să își rentabilizeze investiția (în speță vasul), asigurându-se de un randament al investiției care ar acoperi cheltuielile sale de achiziționare și ar include o marjă de profit satisfăcătoare. Astfel, în scenariul proiectului locativ în cazurile „Club Med” și „Renaissance”, acest rezultat este obținut prin intermediul chiriei plătite de titular (chiria fiind totuși avantajoasă pentru titular, căci o parte a avantajului fiscal îi este retrocedată sub forma unei chirii sub prețul pieței).

(84)

Astfel, într-un scenariu normal, aceste costuri (cum ar fi plata chiriei sau acoperirea tuturor pierderilor) ar fi suportate de CIL, nu de investitor. Or, în proiectul în cauză, costurile sunt atribuite IURL-urilor și, prin mecanismul cererilor de fonduri, șterse de economiile fiscale care constituie resurse de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat. În aceeași măsură, CIL este degrevată de costurile legate de exploatarea vasului, pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le suporte. Având în vedere toate aceste motive, Comisia constată că există un transfer al avantajului de la investitori către CIL. Trebuie totuși remarcat faptul că avantajul fiscal nu este transferat integral către CIL. Într-adevăr, conform prevederilor proiectului, investitorii păstrează în contul lor economiile de impozit aferente anului 2003, ultimul an de exploatare.

(85)

Independent de această diferență tehnică din proiect, efectele nu se disting de cele produse de proiect în cazul „Renaissance”, CIL obținând folosința efectivă a vasului Le Levant încă de la livrarea sa, anticipând astfel proprietatea sa formală asupra vasului, care nu va deveni efectivă decât în momentul ieșirii din proiect. Ca și în cazul „Renaissance”, nava este pusă la dispoziția CIL fără ca aceasta să aibă de suportat costul său real, nicio contraprestație financiară nefiind cerută din partea acesteia. În acest fel, costurile pe care CIL ar fi trebuit să le suporte, în mod normal, pentru exploatarea vasului sunt reduse, ceea ce constituie un avantaj pentru CIL.

(86)

Dacă investitorii pot pune vasul la dispoziția CIL gratuit, acest lucru se datorează avantajelor fiscale care le sunt acordate în temeiul legii Pons și care le permit, prin intermediul IURL-urilor acestora, să deducă din veniturile lor impozabile atât prețul de cumpărare al vasului, cât și pierderile IURL-urilor lor, care încorporează în special anuitățile de capital și de dobândă pentru împrumutul acordat de Bancă în vederea cumpărării părților. Rezultatul deductibil al IURL-urilor cuprinde, de asemenea, și părțile lor respective din rezultatele de exploatare ale vasului Le Levant, în limitele garantate de CIL.

(87)

Proiectul în cauză și acoperirea, de către investitori, a costurilor de finanțare și, cel puțin parțial, de exploatare a vasului Le Levant prin intermediul mecanismului cererilor de fonduri obligatorii în beneficiul IURL-urilor vizează ca CIL să beneficieze de avantajele acordate în temeiul legii Pons. Acest mecanism de transfer al ajutorului era o condiție prevăzută în cererea de aprobare și a fost, în această calitate, garantat de autoritățile franceze. Transferul de resurse din partea investitorilor în profitul coproprietății permite subvenționarea exploatării vasului Le Levant de către CIL. Fără acest mecanism, exploatarea vasului de către CIL nu ar fi viabilă din punct de vedere economic.

(88)

Pentru investitori, randamentul proiectului se materializează la sfârșitul operațiunii de finanțare, prin răscumpărarea părților lor și prin faptul că pot păstra în contul lor economiile de impozit aferente anului 2003, ultimul an al perioadei de exploatare (care nu este ipotecat de o cerere de fonduri obligatorie).

(89)

Există, astfel, o repartizare a resurselor de stat (constituite din economiile fiscale ale investitorilor) între CIL, căreia îi este retrocedată cvasi-totalitatea ajutorului, și investitori. Partea de avantaj retrocedată către CIL este constituită din suma cererilor de fonduri la care investitorii au răspuns în favoarea IURL-urilor.

(90)

Observațiile CIL, potrivit cărora Comisia nu a demonstrat că ajutorul ar fi permis exploatarea vasului Le Levant în condiții mai favorabile decât cele accesibile celorlalți operatori, nu pot, așadar, să fie reținute.

(91)

Cât despre prețul de vânzare al vasului Le Levant către CIL, în ianuarie 2004, din informațiile de care dispune Comisia nu reiese faptul că acesta a prezentat un element de liberalitate în favoarea CIL. Într-adevăr, potrivit CIL, prețul de vânzare a fost estimat de un agent maritim independent ca fiind superior valorii de piață a vasului. Comisia nu dispune de alte elemente care să infirme aceste informații.

(92)

O condiție suplimentară pentru calificarea drept ajutor de stat este aceea ca avantajul să favorizeze anumite întreprinderi (sau anumite sectoare de producție). Noțiunea de întreprindere în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat acoperă orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic și de modul de finanțare al acesteia. Constituie o activitate economică orice activitate care constă în a oferi bunuri sau servicii pe o piață dată (26).

(93)

În schimb, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în cauza Cassa di Risparmio, în care a trebuit să facă diferența între „un operator în contact direct cu piața și, indirect, o altă entitate care controlează operatorul în cadrul unei unități economice pe care o formează împreună”, a considerat că „simpla deținere de participații și chiar de control nu este suficientă pentru a caracteriza activitatea economică a entității deținătoare a acestor participații, atunci când aceasta nu determină decât exercitarea drepturilor legate de calitatea de acționar sau de asociat, precum și, dacă este cazul, perceperea de dividende, simple roade ale deținerii bunului” (27).

(94)

Jurisprudența arată deci că, dincolo de formele juridice, calificarea drept întreprindere trebuie să fie fondată pe o analiză a realităților economice ale fiecărui caz în parte. Calitatea de întreprindere a CIL și a investitorilor trebuie, așadar, să se stabilească printr-o analiză a relațiilor economice în cadrul proiectului în scopul de a determina în ce fel se exercită, în practică, activitatea economică care constă în exploatarea vasului Le Levant ca vas de croazieră.

(95)

Mai întâi, trebuie arătat că, în termenii formali ai proiectului, investitorii, prin intermediul IURL-urilor acestora reunite în coproprietate, sunt cei prezentați ca proprietari și exploatatori ai vasului, pe cont propriu, rolul CIL limitându-se la acela de administrator al vasului „în contul și pe riscul coproprietății” (28). Desigur, este de așteptat ca un proprietar-exploatator să își încredințeze actele de gestiune cotidiene ale activității sale economice unui administrator, fără ca proprietarul să fie scutit totuși de calificarea drept întreprindere în sensul reglementărilor privind ajutoarele de stat, cu condiția ca acesta să răspundă totuși criteriilor determinante elaborate de jurisprudență, și anume să se implice în activitatea care constă în a oferi bunuri și servicii pe o piață și să nu se limiteze la deținerea de participații și la perceperea de dividende.

(96)

În acest caz, Comisia arată că, în conformitate cu statutul coproprietății, fiecare investitor va exercita, prin părțile sale, drepturi asupra vasului, aceste drepturi neputând fi exercitate decât colectiv (fiecare parte dă de asemenea dreptul la o parte proporțională din veniturile din exploatare). Investitorii își exercită drepturile în cadrul adunării generale a coproprietarilor, în care fiecare investitor care deține părți are un drept de vot proporțional cu partea sa de coproprietate. Din acest punct de vedere, situația investitorilor este comparabilă cu cea a acționarilor sau a asociaților.

(97)

În plus, investitorii nu sunt implicați activ în activitatea economică a vasului Le Levant, care este încredințată în întregime CIL. Într-adevăr, reiese din mandatul de gestiune că CIL este însărcinată cu toate aspectele exploatării vasului și dotată cu toate competențele necesare, astfel încât orice amestec al investitorilor în exploatare este exclus. Astfel:

(98)

Renunțarea investitorilor la exploatare nu reiese dintr-o alegere comercială asupra căreia aceștia ar putea să revină liber, ci ține de însăși structura proiectului. Într-adevăr, conform contractelor lor de investiții, fiecare societate care deține părți este condusă de doi co-administratori care sunt, de fapt, funcționari ai Băncii. Toate aspectele practice ale constituirii și exploatării societăților care dețin părți sunt în grija acestor administratori sau a persoanelor prezentate de Bancă, iar la adunarea generală a coproprietății (în care, teoretic, investitorii și-ar putea exercita drepturile asupra vasului și a exploatării sale), societățile care dețin părți sunt reprezentate nu de asociații lor, ci de administratori. Or, investitorul nu poate să numească alți administratori sau chiar să își asume el însuși conducerea IURL-ului său, decât cu prețul renunțării la „precontractul de cumpărare” a părților din partea Băncii, care constituie garanția randamentului investiției sale. Cât despre alegerea administratorului coproprietății și despre condițiile mandatului său, CIL a fost numită în statutul coproprietății (redactat de Bancă și de CIP) și nu poate fi revocată, în practică, decât pentru o greșeală gravă sau dolosivă. Comisia constată, prin urmare, că nu există în proiect niciun mecanism care să permită o implicare efectivă a coproprietății în exploatarea vasului Le Levant ca vas de croazieră, adică în însăși activitatea economică, care este exclusiv în sarcina CIL. Pe scurt, se poate concluziona că investitorii au semnat un contract de aderare ale cărui condiții nu le-au putut determina liber.

(99)

În sfârșit, este important de constatat că, în raportul dintre un proprietar-exploatator și administratorul său, riscul economic legat de exploatarea bunului revine, în mod normal, proprietarului, administratorul fiind remunerat pentru serviciile sale și nefiind interesat de rezultatele exploatării. Or, în cazul vasului Le Levant, investitorii, beneficiind de garanția de randament adusă de promotorii proiectului, nu își asumă riscurile reale legate de rezultatul exploatării vasului. Aceste riscuri trebuie să fie asumate, în realitate, de CIL, care, deși nu dispune decât de două părți din cele 740 ale coproprietății, a acceptat să își asume întreaga responsabilitate a oricărui excedent de pierderi în raport cu previziunile de exploatare pentru perioada 1996-2003. Comisia constată că această repartizare a riscurilor, departe de o relație normală între exploatator și administrator, relevă faptul că activitatea comercială depinde doar de CIL.

(100)

Pe bună dreptate, prin urmare, proiectul Le Levant a fost descris potențialilor investitori nu ca o ofertă de a lua parte la organizarea și comercializarea de croaziere la bordul vasului Le Levant, ci ca „o investiție rentabilă, fără risc și fără griji de gestionare” (29). De asemenea, revelator în ceea ce privește raporturile reale între CIL și investitori este faptul că „CIP, prin filiala sa CIL” este calificată drept „armator și administrator al coproprietății” (30).

(101)

Această organizare reflectă perfect obiectivul proiectului, conform căruia CIL trebuie să achiziționeze un vas și investitorii să nu intervină decât în scopul finanțării sale, fără a lua parte la exploatarea acestuia. Faptul că investitorii, prin intermediul societăților lor, sunt proprietarii formali ai vasului, nu este motivat decât de ingineria fiscală a proiectului și nu corespunde unei participări reale la exploatarea sa comercială.

(102)

Activitatea investitorilor se limitează la o participare în perspectiva randamentului, fără nicio participare reală la exploatarea vasului Le Levant. În schimb, CIL, în mod formal simplu administrator, are garanția de a obține, în momentul ieșirii din proiect, proprietatea exclusivă a vasului la un preț ale cărui modalități de calcul au fost fixate dinainte și, în așteptarea acestei formalizări juridice a drepturilor sale asupra vasului, decide liber (față de investitori) asupra modalităților de exploatare a acestuia. În tot ceea ce ține de exploatarea comercială a vasului Le Levant, CIL acționează, așadar, în calitate de proprietar real al vasului.

(103)

În ceea ce privește exploatarea vasului Le Levant, doar CIL poate fi calificată drept întreprindere în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat. Investitorii nefiind întreprinderi în acest sens, avantajele pe care le-au obținut aceștia prin intermediul unor resurse de stat în cadrul proiectului de finanțare a vasului Le Levant nu constituie un ajutor de stat.

(104)

În ceea ce privește statutul șantierului naval, Comisia constată că observațiile părților interesate în această privință nu aduc nicio dovadă a vreunui avantaj finanțat prin intermediul unor resurse de stat, în beneficiul șantierului. Procedura formală de investigare nu a evidențiat, prin urmare, niciun element doveditor care să permită considerarea șantierului ca beneficiar al ajutorului.

(105)

Specificitatea unei măsuri de stat, și anume caracterul selectiv al acesteia, constituie una dintre caracteristicile noțiunii de ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat. Din acest motiv, este important de verificat dacă măsura fiscală în cauză antrenează sau nu avantaje în beneficiul exclusiv al anumitor întreprinderi sau al anumitor sectoare de activitate (31).

(106)

În principiu, pentru ca o măsură fiscală să poată fi calificată drept ajutor de stat, întreprinderile beneficiare ale acesteia trebuie să aparțină unei categorii bine determinate prin aplicarea, în drept sau în fapt, a criteriului stabilit prin măsura în cauză (32). În acest caz, este suficient să se constate că măsura analizată constituie o aplicare a legii Pons, regim fiscal care nu vizează decât investiții operate în anumite colectivități de peste mări ale Franței și al căror caracter selectiv a fost deja recunoscut de Comisie prin decizia sa din 27 ianuarie 1993 de a nu ridica obiecții cu privire la regimul de ajutor de stat instaurat de legea Pons (33).

(107)

În opinia Comisiei, caracterul selectiv al măsurii în cauză este demonstrat de faptul că aceasta rezultă din aplicarea regimului selectiv al legii Pons și că, în consecință, nu este necesară adoptarea unei poziții cu privire la libertatea acordată autorităților franceze în obținerea aprobării prevăzute conform articolului 238 bis HA III ter din CGI, aspect pe care Comisia nu l-a abordat decât cu titlu suplimentar.

(108)

Autoritățile franceze și CIL au scos în evidență faptul că Le Levant a fost exploatat cu plecare din Saint-Pierre-et-Miquelon, deci pe o piață foarte limitată în care nicio altă companie de croazieră nu era activă. De asemenea, CIL a invocat capacitatea modestă a vasului Le Levant și faptul că oferta acestuia era orientată în principal către o clientelă nord-americană. Din aceste motive, autoritățile franceze și CIL contestă faptul că avantajul de care a beneficiat CIL a putut avea un efect de denaturare a concurenței și a putut afecta schimburile dintre statele membre.

(109)

Trebuie amintit că ajutoarele care vizează scutirea unei întreprinderi de costurile pe care aceasta ar fi trebuit, în mod normal, să le suporte în cadrul gestiunii sale curente sau a activităților sale normale denaturează, în principiu, condițiile de concurență (34). Într-adevăr, s-a considerat că orice ajutoare acordate unei întreprinderi care-și exercită activitățile pe piața comunitară poate cauza denaturări ale concurenței și afecta schimburile dintre statele membre (35).

(110)

Comisia consideră că nu este pertinent să se considere croazierele cu plecare din Saint-Pierre-et-Miquelon ca o piață distinctă. Consumatorul care ar avea în vedere o croazieră în această regiune ar fi, probabil, gata să ia în considerare și croaziere spre alte destinații sau cu plecare din alte porturi, iar alegerea sa va fi, probabil, determinată de o serie de factori, printre care prețul, care poate fi afectat de măsura analizată. Croazierele fac parte, așadar, dintr-o piață mai importantă și, în măsura în care avantajele fiscale în cauză scutesc CIL de costuri pe care, în mod normal, aceasta le-ar fi suportat pentru finanțarea activității sale economice, ajutorul poate cauza o denaturare a concurenței pe piața în cauză.

(111)

În ceea ce privește afectarea schimburilor dintre statele membre, Comisia a luat notă de faptul că oferta vasului Le Levant era orientată, în principal, către piața nord-americană și că, în acest scop, CIL colabora cu o agenție de voiaj americană care asigura promovarea și distribuirea croazierelor. Comisia arată, totuși, că nu este exclus faptul că anumite ajutoare pot denatura concurența, chiar în cazuri în care beneficiarul exportă cvasi-totalitatea producției sale în afara Comunității (36). Mai mult, se dovedește că unele croaziere ar fi făcut obiectul unei anumite comercializări în Europa.

(112)

Prin urmare, măsura în cauză poate denatura concurența și poate afecta schimburile dintre state membre.

(113)

Comisia consideră că ajutorul cuprinde totalitatea economiilor de impozit transferate de investitori către societățile care dețin părți, cu titlul de creșteri de capital, la care se angajaseră în cadrul aderării lor la proiectul de finanțare a vasului Le Levant.

(114)

Autoritățile franceze s-au declarat incapabile de a evalua economiile fiscale fără a efectua o examinare individuală a situației fiscale a fiecăruia dintre investitori.

(115)

În orice caz, Comisia nu se consideră obligată să evalueze cu exactitate ajutorul, ci doar să precizeze bazele sale de calcul. Aceasta arată, totuși, fără a aduce atingere calculului valorii totale a ajutorului, că, potrivit estimărilor Băncii, fondate pe profilul unui „investitor-tip” (37), economiile fiscale realizate datorită deducerii numai a prețului de cumpărare a vasului ar permite aporturi de capital de 278 506 FRF pe un lot de două părți, adică, pentru 738 de părți vândute investitorilor, un total de 102 490 200 FRF, ceea ce înseamnă o intensitate față de prețul vasului de aproximativ 44,8 %.

(116)

Întrucât Comisia a constatat că măsura în cauză constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) din tratat, trebuie examinată compatibilitatea acesteia cu piața comună. În acest sens, Comisia a arătat, în deciziile sale de inițiere, că, în opinia sa, ajutorul trebuie să fie analizat în lumina Directivei 90/684/CEE, în special a articolului 4 alineatul (7) din directivă (38), având în vedere scopul ajutorului. Pertinența acestui temei juridic a fost contestată de autoritățile franceze și de părțile interesate din motivele invocate în părțile IV și V. Prin urmare, trebuie, mai întâi, să se motiveze alegerea temeiului juridic.

(117)

Decizia Comisiei din 27 ianuarie 1993 de a nu ridica obiecții cu privire la ajutorul de stat referitor la legea Pons prevedea în mod expres că „aplicarea ajutoarelor în cauză este supusă reglementărilor și normelor comunitare în ceea ce privește (…) anumite sectoare de activitate din industrie…”. În consecință, decizia menționată mai sus nu acoperă ajutorul în cauză în măsura în care acesta ține de domeniul de aplicare al Directivei 90/684/CEE.

(118)

Franța și părțile interesate afirmă că Directiva 90/684/CEE nu se aplică decât ajutoarelor de care beneficiază un constructor naval și că, în măsura în care Comisia nu a identificat un avantaj pentru șantierul naval care a construit vasul Le Levant, Directiva 90/684/CEE nu este aplicabilă cazului de față. Comisia nu poate fi de acord cu acest argument. Într-adevăr, din însăși redactarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 90/684/CEE, reiese că aceasta se aplică „tuturor formelor de ajutor pentru armatori sau pentru terți care sunt disponibile pentru construcția sau transformarea vaselor”. Așadar, nu atât calitatea de beneficiar, cât finalitatea ajutorului este determinantă pentru aplicarea Directivei 90/684/CEE, care vizează ajutoarele pentru „construcția navală”, nu pentru constructorii navali. Această interpretare este susținută de jurisprudența Curții care, drept răspuns la argumentul potrivit căruia doar ajutoarele disponibile pentru producția de vase și nu pentru exploatarea acestora trebuiau luate în considerare în cadrul Directivei 90/684/CEE, a considerat că dispozițiile sale sunt aplicabile „nu doar tuturor formelor de ajutor pentru producție acordate direct șantierelor, ci și ajutoarelor vizate la articolul 3 alineatul (2), această ultimă dispoziție vizând toate formele de ajutor acordate armatorilor sau unor terți atunci când aceste ajutoare sunt utilizate efectiv pentru construcția sau transformarea vaselor pe șantierele Comunității” (39).

(119)

În consecință, Comisia confirmă faptul că compatibilitatea ajutorului cu piața comună trebuie să fie apreciată în funcție de Directiva 90/684/CEE.

(120)

În temeiul articolului 4 alineatul (7) din Directiva 90/684/CEE, ajutoarele legate de construcția și de transformările navale, acordate ca ajutoare pentru dezvoltare unei țări în curs de dezvoltare, pot fi considerate compatibile cu piața comună dacă sunt în conformitate cu dispozițiile date în acest scop de grupul de lucru nr. 6 al OCDE în acordul său privind interpretarea articolelor 6, 7 și 8 din aranjamentul privind creditele pentru exportul de vase, sau orice modificare a acordului menționat mai sus (numite în continuare „criterii OCDE”).

(121)

Astfel cum Comisia a informat statele membre prin scrisoarea sa SG (89) D/311 din 3 ianuarie 1989, proiectele de ajutor pentru dezvoltare trebuie să îndeplinească următoarele criterii OCDE:

(122)

În plus, ajutorul acordat trebuie să prezinte un element de liberalitate de cel puțin 25 %.

(123)

Astfel cum s-a arătat deja, Comisia trebuie să verifice, de asemenea, că proiectul cuprinde o adevărată componentă de „dezvoltare”. Într-adevăr, Curtea (40) a considerat că Comisia este obligată să verifice separat componenta „dezvoltare” a proiectului și respectarea criteriilor OCDE. Prin urmare, Comisia trebuie, în vederea evaluării sale, să verifice dacă proiectele urmăresc cu adevărat un obiectiv de dezvoltare și dacă acestea nu ar fi viabile fără ajutor (altfel spus, că ajutorul este necesar).

(124)

Astfel cum a arătat Comisia în deciziile sale de inițiere, ajutorul în cauză îndeplinește criteriile OCDE, din motivele următoare:

(125)

Comisia trebuie de asemenea să verifice componenta „dezvoltare”, adică să se asigure că ajutorul poate contribui la dezvoltarea teritoriului beneficiar. Această analiză trebuie să țină cont de circumstanțele și de necesitățile specifice teritoriului în cauză. În această privință, autoritățile franceze au subliniat că economia din Saint-Pierre-et-Miquelon se afla într-o situație deosebit de dificilă în momentul acordării ajutorului. Într-adevăr, arhipelagul a fost, din punct de vedere istoric, dependent de pescuitul industrial. Prăbușirea bruscă și masivă a acestei industrii în 1993, ca urmare a soluționării, defavorabile Franței, a unui litigiu cu Canada referitor la drepturile de pescuit, și a unui moratoriu canadian cu privire la pescuitul de moruni, a creat o necesitate imediată de a reorienta economia teritoriului. Având în vedere mărimea modestă a arhipelagului și a populației sale, izolarea sa relativă și situația dificilă a economiei acestuia, care reducea considerabil posibilitățile unei astfel de reorientări, o diversificare prin turism, care să pună în valoare mediul natural conservat al teritoriului și apropierea sa de continentul nord-american, părea filiera cea mai interesantă. Deoarece Saint-Pierre-et-Miquelon nu își putea propune un turism de lung sejur, părea rezonabil să se încerce dezvoltarea arhipelagului ca port de croaziere.

(126)

În observațiile prezentate ca urmare a deciziei de inițiere din 2 decembrie 1999, autoritățile franceze au evidențiat faptul că exploatarea vasului Le Levant putea contribui la dezvoltarea Saint-Pierre-et-Miquelon, în special prin crearea de locuri de muncă și prin cheltuielile pe care exploatarea acestuia urma să le genereze în teritoriu.

(127)

În Decizia 2001/882/CE, Comisia a reținut totuși absența unei componente „dezvoltare” (42). Această apreciere se baza, în special, pe următoarele concluzii referitoare la efectele economice ale ajutorului:

(128)

Aceste concluzii erau, în mod evident, fondate pe informațiile de care dispunea Comisia în momentul deciziei sale. Astfel cum a reieșit clar din hotărârea Curții, ca urmare a acțiunii în anulare în cauza C-394/01 citată anterior (43), Comisia nu-și putea întemeia decizia decât pe elementele de care avusese cunoștință în cadrul procedurii formale de investigare inițiată prin decizia sa din 2 decembrie 1999, ceea ce excludea anumite informații pe care autoritățile franceze nu le-au prezentat decât în faza procedurii în fața Curții.

(129)

Or, în noile observații pe care le-au prezentat ca urmare a deciziei complementare a Comisiei din 6 decembrie 2006, autoritățile franceze și părțile interesate au adus informații de care Comisia nu dispunea în momentul adoptării Deciziei 2001/882/CE și care oferă o imagine diferită a efectelor economice ale exploatării vasului Le Levant.

(130)

Astfel, în privința locurilor de muncă, reiese din observațiile autorităților franceze că cel puțin 14 persoane originare din Saint-Pierre-et-Miquelon au fost angajate la bordul vasului Le Levant, din 1999 până la 25 iulie 2001. La aceste locuri de muncă pe mare se adaugă locurile de muncă de pe uscat, create prin utilizarea de furnizori și prestatori locali. Autoritățile franceze consideră că exploatarea vasului Le Levant a generat cel puțin 10 locuri de muncă pe uscat din 1999 până la 25 iulie 2001 (44).

(131)

Potrivit acelorași informații ale autorităților franceze, exploatarea vasului Le Levant a generat 1,66 milioane EUR de cheltuieli directe în Saint-Pierre-et-Miquelon (legate de aprovizionarea vasului, transferul pasagerilor etc.) în perioada 1999-2001 (45).

(132)

Contrar informațiilor de care dispunea Comisia în 2001, aceste noi informații permit, prin urmare, constatarea unui impact cuantificat în ceea ce privește crearea de locuri de muncă. Acest efect nu poate fi calificat drept neglijabil, având în vedere situația dificilă a pieței muncii în teritoriu și în comparație cu numărul de persoane care solicită locuri de muncă (409 persoane în 1999) (46). Acestea mai arată că cheltuielile directe în Saint-Pierre-et-Miquelon legate de exploatarea vasului Le Levant sunt aproximativ de două ori mai importante decât sumele reținute de Comisie în motivarea Deciziei 2001/882/CE (47).

(133)

Având în vedere noile informații, se poate constata că ajutorul pentru Le Levant a provocat efecte economice, desigur limitate, dar care pot contribui, totuși, la dezvoltarea economică în Saint-Pierre-et-Miquelon.

(134)

Autoritățile franceze au evidențiat, de asemenea, că ajutorul putea, într-un sens mai larg, să contribuie la dezvoltarea arhipelagului Saint-Pierre-et-Miquelon, stimulând diversificarea necesară a economiei sale. Cu privire la acest aspect, procedura de investigare a permis Comisiei să constate că economia din Saint-Pierre-et-Miquelon a fost caracterizată printr-o dependență cvasi-exclusivă de pescuitul industrial până în 1993, apoi de o dependență de sectorul public și de achizițiile publice (48).

(135)

Comisia admite că o astfel de dependență de un număr foarte limitat de surse de locuri de muncă și de venituri poate constitui o piedică în calea dezvoltării teritoriului. Având în vedere specificul geografic al arhipelagului Saint-Pierre-et-Miquelon și caracterul limitat al pieței sale interne, Comisia admite că o diversificare economică era utilă dezvoltării acestuia și că turismul putea constitui o pistă de diversificare promițătoare în momentul acordării ajutorului. Comisia acceptă și observațiile autorităților franceze potrivit cărora mărimea arhipelagului reduce posibilitățile de a propune un turism bazat pe sejururi prelungite, dar că, în schimb, poziția acestuia se pretează la dezvoltarea unei activități de croazieră.

(136)

Comisia notează că, potrivit informațiilor prezentate de autoritățile franceze, numărul de pasageri de croazieră care vizitează arhipelagul a cunoscut fluctuații puternice în anii care preced acordarea ajutorului și punerea în funcțiune a vasului Le Levant, dar că această cifră pare să se fi stabilizat la un nivel relativ crescut începând din anul 2000 (49).

(137)

Oricât de reale ar fi, aceste contribuții la dezvoltarea arhipelagului Saint-Pierre-et-Miquelon pot părea totuși modeste, mai ales comparativ cu intensitatea ajutorului. Cu toate acestea, Comisia consideră că, în ceea ce privește compatibilitatea ajutorului cu piața comună, aceasta trebuie evaluată comparând contribuția pe care ajutorul poate să o aducă dezvoltării arhipelagului Saint-Pierre-et-Miquelon și importanța denaturării schimburilor dintre statele membre care poate rezulta în urma ajutorului. În această privință, Comisia consideră că, deși nu poate fi negat faptul că ajutorul poate avea un anumit efect negativ asupra schimburilor dintre statele membre, astfel cum a fost demonstrat în secțiunea 2.4, este totuși probabil ca acest efect să fie foarte limitat, date fiind circumstanțele deosebite ale afacerii. În acest context, Comisia evidențiază, în special, următoarele:

(138)

Având în vedere cele de mai sus, Comisia constată că ajutorul în cauză poate aduce o contribuție la dezvoltarea arhipelagului Saint-Pierre-et-Miquelon prin crearea de locuri de muncă și diversificarea economiei acestuia, și că, deși modestă, această contribuție este mai importantă decât denaturarea schimburilor dintre statele membre pe care o poate genera ajutorul.

(139)

Comisia constată, de asemenea, că ajutorul era necesar. Într-adevăr, perspectivele de rentabilitate pentru exploatarea vasului cu plecare din Saint-Pierre-et-Miquelon, conform prevederilor proiectului aprobat de autoritățile franceze, erau că rentabilitatea proiectului nu putea fi asigurată decât datorită ajutorului. Prin urmare, proiectul de construcție și exploatare a vasului Le Levant nu s-ar fi putut realiza fără ajutor.

(140)

Din motivele prezentate mai sus, Comisia constată, prin urmare, că ajutorul pentru Le Levant cuprinde o componentă „dezvoltare”.

(141)

Comisia constată că Franța a pus ilegal în aplicare ajutorul în cauză, nerespectând condițiile articolului 88 alineatul (3) din tratat. Cu toate acestea, Comisia consideră că ajutorul constituie un ajutor pentru dezvoltare în sensul articolului 4 alineatul (7) din Directiva 90/684/CEE și că, în consecință, acesta este compatibil cu piața comună,