privind reacția la foc a materialelor utilizate în amenajarea interioară a unor categorii de autovehicule

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special în articolul 100a,

hotărând în conformitate cu procedura stabilită la articolul 189b din tratat (3),

întrucât piața internă acoperă o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor; întrucât este necesar să se adopte măsuri în acest sens;

întrucât cerințele tehnice cărora trebuie să le corespundă anumite categorii de vehicule în temeiul legislației interne se referă, între altele, la reacția la foc a materialelor utilizate la amenajarea interioarelor anumitor categorii de autovehicule;

întrucât este necesar, în consecință, ca aceleași cerințe să fie adoptate de toate statele membre fie în plus, fie în locul normelor actuale, având în vedere în special ca ele să permită pentru fiecare tip de vehicul ca procedura de omologare CEE care face obiectul Directivei 70/156/CEE a Consiliului din 6 februarie 1970 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la omologarea de tip a autovehiculelor și a remorcilor acestora (4) să fie aplicată;

întrucât prezenta directivă este una din numeroasele directive privind procedura de omologare CEE de tip care a fost stabilită prin Directiva 70/156/CEE; întrucât, în consecință, dispozițiile Directivei 70/156/CEE privind sistemele, componentele și entitățile tehnice separate ale vehiculelor se aplică în înțelesul prezentei directive;

întrucât este necesară trimiterea la Directiva 77/649/CEE a Consiliului (5) care stabilește parametrii de referință pentru locurile pe scaune („punctul R”);

întrucât, în vederea asigurării securității pasagerilor și a circulației rutiere, este important ca materialele utilizate în amenajarea interioarelor autobuzelor – și autocarelor – să corespundă normelor minime în scopul de a evita, sau, cel puțin, de a întârzia propagarea flăcărilor, pentru a permite ocupanților să evacueze vehiculul în caz de incendiu;

întrucât este de dorit instituirea altor modalități de omologare de tip a vehiculelor ca sisteme conforme cu prezenta directivă, și anume fie pe baza unei testări privind reacția la foc a materialelor utilizate pentru amenajarea interioară a autovehiculelor, fie pe baza unei omologări CEE de tip pentru fiecare material și/sau echipament cum sunt scaunele, perdelele etc., utilizat la amenajarea interioară a acestor vehicule, fapt care să permită verificarea dacă aceste materiale și/sau echipamente omologate sunt corect instalate,

dacă sunt respectate cerințele stabilite în anexele I, IV, V și VI din prezenta directivă.

(1) Statele membre adoptă și publică actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de 18 luni de la adoptarea acesteia. Ele informează imediat Comisia cu privire la aceasta.

De la data stabilită în primul alineat, statele membre nu mai pot interzice darea în exploatare inițială a vehiculelor, nici vânzarea sau utilizarea componentelor conforme cu prezenta directivă.

(2) Când statele membre adoptă aceste dispoziții, ele conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

Adoptată la Luxemburg, 24 octombrie 1995.

Pentru Parlamentul European

Președintele

K. HÄNSCH

Pentru Consiliu

Președintele

L. ATIENZA SERNA

DOMENIU DE APLICARE, DEFINIȚII, CERERE DE OMOLOGARE CEE DE TIP, ACORDAREA OMOLOGĂRII CEE DE TIP, SPECIFICAȚII, MODIFICĂRI ALE TIPULUI, CONFORMITATEA PRODUCȚIEI, CERINȚE PRIVIND INSTALAREA PE VEHICUL

Prezenta directivă se aplică la reacția la foc (inflamabilitate, viteză de ardere și rezistență la topire) a materialelor utilizate în interiorul vehiculelor din categoria M3 care transportă peste 22 de pasageri, care nu sunt proiectate nici pentru pasageri în picioare, nici pentru uzul urban (autobuze interurbane).

Statele membre care, înainte de data stabilită la articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din directivă, au o legislație care se aplică reacției la foc a materialelor utilizate la amenajarea interioară a unor autovehicule, altele decât cele menționate anterior, pot să continue aplicarea acestei legislații, cu condiția ca ele să accepte omologarea de tip a altor categorii de vehicule conforme cu dispozițiile directivei.

2.1. „omologarea unui vehicul” înseamnă omologarea unui vehicul de tipul definit la punctul 2.2 privind reacția la foc a componentelor utilizate în interiorul habitaclului;

„tip de vehicul” înseamnă o categorie de vehicule care nu diferă prin caracteristicile lor esențiale, cum ar fi:

2.2.1. dispozitivele precum materialele, scaunele, perdelele, pereții etc., utilizate în interiorul habitaclului;

2.2.2. masa dispozitivelor utilizate în măsura în care ele influențează performanța recomandată în prezenta directivă;

2.2.3. dispunerile sau amenajările disponibile opțional în măsura în care nu au efecte negative asupra performanței recomandate în prezenta directivă;

2.3. „omologarea unei componente” înseamnă omologarea dispozitivelor precum materialele, scaunele, perdelele, pereții etc.;

„tipul unei componente” înseamnă componentele care nu diferă prin caracteristicile lor esențiale, cum sunt:

2.4.1. materialul(ele) de bază (de exemplu, lâna, plasticul, cauciucul, materiale în amestec);

2.4.2. utilizarea prevăzută (capitonarea scaunelor, garniturile capotei etc.);

2.4.5. alte caracteristici în măsura în care ele influențează în mod semnificativ performanțele recomandate în prezenta directivă;

2.5. „habitaclu” înseamnă spațiul prevăzut pentru primirea ocupanților (inclusiv barul, bucătăria, toaletele etc.) delimitat de:

2.6. „scaun” înseamnă o structură care poate sau nu să fie integrată structurii vehiculului, completată cu o căptușeală, proiectată pentru un adult în poziția șezând. Acest termen reglementează în egală măsură un scaun individual sau o parte dintr-o banchetă prevăzută pentru un adult în poziția șezând;

2.7. „grup de scaune” înseamnă un scaun de tip banchetă sau scaune separate, dar alăturate (altfel spus ancorajele cele mai avansate ale unui scaun sunt aliniate la sau se situează înaintea ancorajelor celor mai retrase și sunt aliniate la sau se situează în spatele ancorajelor celor mai avansate ale unui alt scaun), pentru unul sau mai mulți adulți așezați;

2.8. „banchetă” înseamnă o structură completă cu căptușeală, prevăzută pentru mai mult de un adult în poziția șezând;

2.9. „viteză de ardere” înseamnă coeficientul distanței arse, măsurată în conformitate cu anexa IV și/sau VI din prezenta directivă, prin timpul necesar pentru arderea acestei distanțe. Ea se exprimă în milimetri pe minut;

2.10. „material compozit” înseamnă un material compus din mai multe straturi de materiale similare sau diferite, ale căror suprafețe sunt strâns legate prin cimentare, lipire, acoperire, sudare etc.

Atunci când asamblarea prezintă discontinuități (de exemplu cusături, puncte de sudură la înaltă frecvență, nituire), materialele nu sunt considerate ca fiind compozite;

2.11. „față expusă” înseamnă fața unui material situat spre interiorul habitaclului, atunci când materialul este instalat pe vehicul;

2.12. „capitonare” înseamnă combinația dintre umplutura interioară și materialul de finisaj al suprafeței care alcătuiesc împreună căptușeala carcasei scaunului;

2.13. „garnitură(i) interioară(e)” înseamnă materialul(le) care constituie (împreună) finisajul suprafeței și substratul unui acoperiș, al unui perete sau al unui planșeu.

3.1. Cererea de omologare CEE de tip pentru un vehicul în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din Directiva 70/156/CEE în ceea ce privește reacția la foc a materialelor utilizate în habitaclu trebuie să fie depusă de către constructorul vehiculului sau de mandatarul împuternicit al acestuia.

Elementele enumerate în continuare trebuie să facă obiectul unui control al serviciului tehnic care efectuează testările în vederea omologării:

3.3.1. în cazul componentelor interioare fără omologare CEE de tip: eșantioanele, a căror cantitate este specificată la punctele 7.2, 7.3 și 7.4, componentele utilizate pe vehicule și reprezentative pentru tipul supus omologării;

3.3.2. în cazul componentelor interioare deja omologate: omologările trebuie adăugate la cererea de omologare de tip a vehiculului;

4.1. Cererea de omologare CEE de tip pentru componente în înțelesul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 70/156/CEE în vederea omologării unei componente în ceea ce privește reacția la foc a materialelor utilizate este depusă de fabricant.

Elementele enumerate în continuare fac obiectul unui control al serviciului tehnic care efectuează testările de omologare de tip:

4.3.1. eșantioanele a căror cantitate este specificată la punctele 7.2, 7.3 și 7.4. Eșantioanele trebuie să poarte în mod explicit și indelebil marca de fabricație sau comercială a fabricantului, precum și legislația tipului;

4.3.2. pentru dispozitive precum scaunele, perdelele, pereții etc., eșantioanele menționate la punctul 4.3.1 plus un dispozitiv complet, așa după cum este indicat mai sus.

5.1. Dacă cerințele pertinente sunt satisfăcute, omologarea CEE de tip în înțelesul articolului 4 alineatul (3) și, dacă este cazul, al articolului 4 alineatul (4) din Directiva 70/156/CEE este acordată.

5.3. Un număr de omologare conform anexei VII din Directiva 70/156/CEE este atribuit fiecărui tip de vehicul și de componentă omologată. Un stat membru nu atribuie același număr unui alt tip de vehicul, nici unui alt tip de componentă.

Fiecare componentă conformă unui tip omologat în conformitate cu prezenta directivă poartă un marcaj de omologare CEE de tip. Acest marcaj conține:

un dreptunghi care înconjoară litera „e” minusculă imprimată, urmată de cifra sau de literele corespunzătoare statului membru care acordă omologarea de tip pentru componente, și anume:

6.1.2.1. numărul de omologare de bază conținut de secțiunea 4 a numărului de omologare de tip la care se face trimitere în anexa VII din Directiva 79/156/CEE, precedat de două cifre care formează numărul secvențial de identificare a modificării tehnice majore celei mai recente din Directiva …/…/CEE, la data la care a fost acordată omologarea CEE de tip pentru componente. În prezenta directivă, numărul secvențial este 00 (forma nemodificată a directivei);

6.1.2.2. simbolurile care indică direcția pentru care a fost determinată viteza de ardere:

6.1.2.3. simbolul

care indică omologarea componentei în funcție de reacția sa la topire (anexa V) și/sau simbolul

care indică omologarea componentei în calitate de dispozitiv complet, cum sunt scaunele, pereții, portbagajul etc.

6.2. Dacă scaunul a fost omologat în calitate de componentă sau dacă perna și spătarul scaunului sau al banchetei sunt îmbrăcate în același material, este suficient ca marcajul să apară o singură dată pe scaun sau pe banchetă.

6.3. Marcajul trebuie să fie aplicat pe material într-o formă lizibilă și indelebilă, chiar dacă materialul este instalat într-un vehicul.

6.4. Un model al marcajului de omologare CEE de tip pentru componente figurează în apendicele la prezenta anexă

7.1. Materialele utilizate în interiorul habitaclului vehiculului care urmează să fie omologat trebuie să fie supuse cel puțin unor testări din cele menționate în anexele IV, V și VI din prezenta directivă.

Pentru următoarele materiale, cinci eșantioane de material izotrop sau zece eșantioane de material neizotrop (cinci pentru fiecare direcție) trebuie supuse la testarea descrisă în anexa IV la prezenta directivă:

De altfel, trebuie prezentat un eșantion serviciului tehnic pentru referințele ulterioare.

7.2.1. Rezultatul testărilor trebuie să fie considerat satisfăcător dacă, ținând seama de cele mai slabe rezultate, viteza de ardere orizontală nu depășește 100 de milimetri pe minut sau dacă flacăra se stinge înaintea de a atinge ultimul reper de măsurare.

Pentru materialul sau materialele următoare, patru eșantioane trebuie să fie supuse testărilor descrise în anexa V la prezenta directivă pentru fiecare din cele două fețe (dacă ele nu sunt identice):

De altfel, trebuie prezentat un eșantion serviciului tehnic pentru referințele ulterioare.

7.3.1 Rezultatul testărilor din prezenta directivă trebuie considerat satisfăcător dacă, ținând seama de cel mai slab rezultat, nu se formează nici o picătură care să aprindă vata.

Trei eșantioane de material izotrop sau șase eșantioane de material neizotrop utilizate pentru perdele și storuri (și/sau oricare alt material suspendat) vor fi supuse testărilor descrise în anexa VI la prezenta directivă.

De altfel, trebuie prezentat un eșantion serviciului tehnic pentru referințele ulterioare.

7.4.1 Rezultatul testărilor din prezenta directivă trebuie considerat ca fiind satisfăcător dacă, ținând seama de cele mai slabe rezultate, viteza de ardere verticală nu este mai mare de 100 milimetri pe minut.

Materialele următoare nu trebuie supuse testărilor descrise în anexele IV și VI:

7.5.2. fiecare accesoriu al scaunului individual a cărui masă de material nemetalic este mai mică de 200 g. Dacă masa totală a acestor accesorii depășește 400 g de material nemetalic per scaun, fiecare material trebuie să fie testat;

7.5.3.1. 100 cm2 sau 40 cm3 pentru elementele legate de un loc individual în poziția șezând;

7.5.3.2. 300 cm2 sau 120 cm3 pentru un rând de scaune și, cel mult, pe metru liniar din interiorul habitaclului pentru elementele repartizate în vehicul și nelegate de un loc individual în poziția șezând;

7.5.5. elementele din care este imposibil de extras un eșantion cu dimensiunile recomandate specificate la punctul 3.1 din anexa IV, la punctul 3 din anexa V și punctul 3.1 din anexa VI.

8. Modificări ale tipului de vehicul și ale tipului de material și modificări ale omologărilor aferente

8.1. În cazul modificării tipului omologat în conformitate cu prezenta directivă, se aplică dispozițiile articolului 5 din Directiva 70/156/CEE.

9.1. Măsurile care au în vedere asigurarea conformității producției se adoptă în conformitate cu dispozițiile articolului 10 din Directiva 70/156/CEE.

10. Norme privind instalarea de materiale și de echipament pe vehicul și/sau pe dispozitivele omologate în calitate de componente

10.1. Materialele și/sau echipamentul utilizate în habitaclu și/sau în dispozitivele omologate în calitate de componente trebuie instalate într-o formă care să reducă riscul aprinderii și al propagării flăcărilor.

10.2. Aceste materiale și/sau echipamente interioare nu trebuie să fie instalate decât pentru a îndeplini funcția pentru care au fost proiectate și în conformitate cu testarea sau testările la care au fost supuse (punctele 7.2, 7.3 și 7.4), în special în ceea ce privește reacția lor la foc și la topire (direcțiile orizontală și verticală).

10.3. Pe cât posibil, agentul adeziv utilizat pentru fixarea materialului interior pe structura suportului nu trebuie să afecteze reacția la foc a acestui material.

Într-o cameră de ardere se amplasează orizontal un eșantion într-un suport în formă de U și se expune timp de cincisprezece secunde acțiunii unei flăcări definite, de slabă intensitate, care acționează asupra marginii libere a eșantionului. Testarea determină dacă flacăra se stinge și în ce moment, sau timpul necesar flăcării pentru a parcurge o distanță măsurată.

2.1. Cameră de ardere (figura 1) de preferință din oțel inoxidabil având dimensiunile indicate în figura 2. Partea anterioară a camerei are o fereastră de vizitare necombustibilă care poate acoperi toată partea anterioară și care poate servi ca fereastră de acces.

Fața inferioară a camerei este străbătută de fante de ventilație, iar partea superioară are o fantă de aerare pe tot conturul. Camera este susținută pe patru picioare de 10 mm înălțime.

Pe una din laturi, camera poate avea un orificiu pentru introducerea unui porteșantion plin; de cealaltă latură, o deschizătură lasă să treacă conducta de alimentare cu gaz. Materia arsă este strânsă într-o cuvă (figura 3) plasată pe fundul camerei între fantele de ventilație, fără să le acopere.

2.2. Porteșantionul, compus din două plăci de metal în formă de U sau din cadre materiale rezistente la coroziune. Dimensiunile sunt date în figura 4.

Placa inferioară este dotată cu piese de asamblare, placa superioară cu alezaje corespunzătoare pentru a permite fixarea eșantionului. Bolțurile de asamblare servesc și ca repere de măsurare pentru începutul și sfârșitul distanței de ardere.

Trebuie furnizat un suport compus din fire rezistente la căldură, cu un diametru de 0,25 mm situat transversal pe placa inferioară a porteșantionului, la intervale de 25 mm (figura 5).

Partea inferioară a eșantionului trebuie să se situeze la o distanță de 178 mm deasupra plăcii de fund. Distanța între marginea din față a porteșantionului și extremitatea camerei trebuie să fie de 22 mm; distanța între marginile longitudinale ale porteșantionului și colțurile camerei trebuie să fie 50 mm (toate dimensiunile măsurate în interior) (figurile 1 și 2).

2.3. Arzătorul cu gaz. Sursă mică de flacără este formată dintr-un un arzător Bunsen cu diametrul interior 9,5 ± 0,5 mm. Acesta este plasat în cabina de testare în așa fel ca centrul duzei să se găsească la 19 mm sub centrul marginii inferioare a părții deschise a eșantionului (figura 2).

2.4. Gazul de testare. Gazul care alimentează arzătorul trebuie să aibă o putere calorică de aproximativ 38 MJ/m3 (de exemplu gaz natural).

2.5. Pieptene metalic cu o lungime de cel puțin 110 mm având șapte sau opt dinți, cu vârf rotunjit de 25 mm.

2.7. Hota. Camera de ardere poate fi plasată într-o hotă de laborator cu condiția ca volumul intern al acestei hote să fie de cel puțin 20 de ori mai mic și de cel mult 110 ori mai mare decât volumul camerei de ardere și nici una din dimensiunile sale (înălțime, lățime sau adâncime) să nu fie mai mare de 2,5 ori decât celelalte două.

Înainte de testări, viteza verticală a aerului în hota de laborator este măsurată la 100 mm în fața și în spatele amplasamentului prevăzut pentru camera de ardere. Ea trebuie să se situeze între 0,10 și 0,30 m/s pentru a evita ca operatorul să fie incomodat de produsele de ardere. Este posibilă utilizarea unei hote cu ventilație naturală cu o viteză a aerului adecvată.

3.1.1. Forma și dimensiunile eșantionului sunt prezentate în figura 6. Grosimea eșantionului corespunde grosimii produsului pentru testare. Ea nu poate totuși să depășească 13 mm. Atunci când eșantionul permite, secțiunea trebuie să fie constantă pe toată lungimea sa.

3.1.2. Atunci când forma și dimensiunile unui produs nu permit prelevarea unui eșantion cu un diametru dat, trebuie respectate următoarele dimensiunile minimale:

Eșantioanele trebuie să fie prelevate din materialul de testare. La materialele cu viteze de ardere diferite care urmăresc direcția materialului, este necesară testarea fiecărei direcții. Eșantioanele trebuie să fie prelevate și puse în aparatul de testare astfel încât să permită măsurarea vitezei de ardere celei mai ridicate.

Când materialul este furnizat tăiat la o lățime determinată, o lungime de cel puțin 500 mm trebuie tăiată pe toată această lățime. Eșantioanele trebuie prelevate din bucată la o distanță cel puțin egală cu 100 mm de la marginea materialului și la distanță egală unele de altele.

Eșantioanele trebuie prelevate în același mod din produsele finite a căror formă permite acest lucru. Atunci când grosimea produsului depășește 13 mm, ea trebuie redusă la 13 mm printr-un procedeu mecanic. Dacă acest lucru nu este posibil, testarea trebuie efectuată, cu acordul serviciului tehnic, pe lățimea inițială a materialului, fapt ce va fi menționat în raportul privind testările.

Materialele compozite (anexa I punctul 2.10) trebuie să fie testate ca o piesă omogenă.

În cazul mai multor straturi de materiale diferite, considerate ca fiind necompozite, orice strat inclus la o adâncime de 13 mm de la suprafața dinspre habitaclu trebuie să fie testate separat.

Eșantioanele trebuie condiționate pe o durată de cel puțin 24 de ore și mai mult de 7 zile la o temperaturã de 23 ± 2 °C cu o umiditate relativã de 50 ± 5 % și menținute în aceste condiții până în momentul testării.

4.1. Se plasează eșantioanele cu fața moltonată pe o suprafață plană și se perie de două ori în răspăr cu pieptenele (punctul 2.5).

4.2. Se plasează eșantioanele în porteșantion (punctul 2.2) astfel încât fața expusă să fie întoarsă în jos, în direcția flăcării.

4.3. Se reglează flacăra de gaz la o înălțime de 38 mm cu ajutorul reperului marcat pe cameră, priza de aer a arzătorului fiind închisă. Flacăra trebuie să ardă cel puțin un minut pentru a se stabiliza, înainte de începerea testărilor.

4.4. Se împinge porteșantionul în camera de ardere astfel încât extremitatea eșantionului să fie expusă la flacără și, după 15 secunde, se oprește alimentarea cu gaz.

4.5. Măsurarea timpului de ardere începe în momentul când punctul de atac al flăcării depășește primul reper al măsurătorii. Se observă propagarea flăcării pe fața care arde mai repede (partea superioară sau inferioară).

4.6. Măsurarea timpului de ardere este terminată atunci când flacăra atinge ultimul reper al măsurătorii sau când flacăra se stinge înainte de atingerea acestui punct. Atunci când flacăra nu se stinge la ultimul punct al măsurătorii, distanța arsă este măsurată până la punctul de stingere a flăcării. Distanța arsă este partea descompusă a eșantionului, distrusă de ardere la suprafață sau în interior.

4.7. Atunci când eșantionul nu se aprinde sau nu continuă să ardă după oprirea arderii, sau atunci când flacăra se stinge înainte de a fi atins primul reper al măsurătorii astfel încât să nu fie posibilă măsurarea unei durate de ardere, se notează în raportul privind testarea că viteza de ardere este de 0 mm/min.

4.8. În timpul unei serii de testări sau la testări repetate, se asigură ca porteșantionul și camera de ardere să aibă o temperatură maximă de 30 °C înainte de începerea testării.

Viteza de ardere B (1), exprimată în milimetri pe minut, este calculată prin formula:

(1) Viteza de ardere (B) pentru fiecare eșantion nu este calculată decât dacă flacăra atinge ultimul reper al măsurătorii sau extremitatea eșantionului.

Un eșantion este pus în poziție orizontală și expus unui radiator electric. Un recipient este plasat sub eșantion pentru adunarea picăturilor produse.

În acest recipient se pune vată pentru a verifica dacă una sau mai multe picături ard.

2.1. Sursa de căldură este un radiator electric cu o putere utilă de 500 W. Suprafața radiantă trebuie să fie o placă de cuarț transparentă cu diametrul 10 ± 5 mm.

Căldura radiată de aparat, măsurată pe o suprafață paralelă cu suprafața radiatorului la o distanță de 30 mm, trebuie să fie de 3 W/cm2.

Pentru etalonarea radiatorului, trebuie utilizat un contor de flux termic (radiometru) de tip Gardon (cu lamă) al cărui domeniu de măsurare nu depășește 10 W/cm2.

Ținta supusă radiației, dacă este posibil cu un grad redus de convecție, trebuie să fie plată, circulară, cu un diametru mai mic de 10 mm, vopsită într-o culoare negru mat rezistentă. Ținta este plasată într-un cadru răcit cu apă a cărui parte din față să fie din metal intens polizat, plată, corespunzătoare cu suprafața țintei și circulară, cu un diametru de aproximativ 25 mm.

Radiațiile nu trebuie să traverseze nici o fereastră înainte de a atinge ținta. Instrumentul trebuie să fie robust, simplu de reglat și de utilizat, insensibil la curenții de aer și stabil la etalonare. El trebuie să aibă o precizie de ± 3 % și o repetabilitate de 0,5 %.

Etalonarea contorului de flux termic va fi verificată la fiecare reetalonare a radiatorului, prin comparație cu un instrument considerat etalon și care nu este utilizat în alte scopuri. Instrumentul etalon va trebui etalonat complet în fiecare an în conformitate cu un etalon național.

Iluminatul energetic produs de consum, a cărui etalonare inițială a arătat că ar corespunde unui iluminat energetic de 3 W/cm2, trebuie să fie frecvent verificat (cel puțin o dată la 50 ore de funcționare), iar aparatul trebuie reetalonat dacã aceastã verificare indicã o abatere mai mare de 0,06 W/cm2.

Este esențial ca aparatul să fie situat într-un mediu ferit de orice curent de aer (maxim 0,2 m/s).

Se plasează contorul fluxului termic în aparat în poziția eșantionului astfel încât ținta contorului de flux termic să fie plasată în centrul suprafeței radiatorului.

Se branșează curentul electric și se reglează consumul cu regulatorul astfel încât să se producă un iluminat energetic de 3 W/cm2 în centrul suprafeței radiatorului. După ce s-a reglat puterea pentru a obține 3 W/cm2, este necesar sã se scurgã cinci minute fără alte reglaje în scopul asigurării echilibrului.

2.3. Porteșantionul este un inel metalic (figura 1). El este montat sub o grilă din fir de oțel inoxidabil cu următoarele dimensiuni.

2.4. Recipientul este format dintr-un tub cilindric cu diametrul interior de 118 mm și cu o adâncime de 12 mm. El va fi umplut cu vată.

2.5. Un picior vertical trebuie să susțină elementele precizate la punctele 2.1, 2.3 și 2.4.

Radiatorul este plasat sub suport astfel încât suprafața radiantă să fie orizontală, iar radiația dirijată în jos.

Piciorul este echipat cu un levier sau o pedală pentru a putea ridica încet suportul radiatorului. El este de asemenea înzestrat cu o manetă pentru a se asigura că radiatorul poate fi readus în poziția sa normală.

În poziție normală, axele radiatorului, ale porteșantionului și ale recipientului trebuie să coincidă.

Eșantioanele trebuie să fie prelevate în același fel din produsele finite atunci când forma produsului permite acest lucru. Atunci când grosimea produsului depășește 13 mm, ea trebuie redusă la 13 mm printr-un procedeu mecanic pe partea opusă celei dinspre interiorul habitaclului. Dacă acest lucru se dovedește imposibil, testarea trebuie efectuată, cu acordul serviciului tehnic, pe lățimea inițială a materialului, fapt care va fi menționat în raportul privind testarea.

Materialele compozite (anexa 1 punctul 2.10) trebuie testate ca o piesă omogenă.

În cazul mai multor straturi diferite considerate necompozite, orice strat inclus la o adâncime de 13 mm de la suprafața întoarsă spre habitaclu trebuie să fie testată separat.

Masa totală a eșantionului testat va fi de cel puțin 2 grame. Dacă masa unui eșantion este mai mică, va trebui să se adauge un număr suficient de eșantioane.

Dacă una din cele două fețe ale materialului este diferită, testarea trebuie să se facă pentru fiecare dintre ele, adică 8 eșantioane.

Eșantioanele și vata vor trebui condiționate cel puțin 24 de ore la o temperatură de 23 ± 2 °C cu o umiditate relativă de 50 ± 5 % și menținute în aceste condiții până în momentul testării.

Eșantionul este plasat pe un suport, acesta din urmă fiind instalat astfel încât 30 mm să separe suprafața radiatorului de fața superioară a eșantionului.

Recipientul umplut cu vată este plasat sub grila suportului la o distanță de 300 mm.

Radiatorul este întors în așa fel încât să nu radieze spre eșantion și apoi este branșat. Atunci când el atinge puterea maximă, este repus sub eșantion și se începe cronometrarea.

Dacă materialul se topește sau se deformează, înălțimea radiatorului se modifică în scopul de a menține distanța de 30 mm.

Dacă materialul se aprinde, radiatorul este retras după trei secunde. El este repus în poziție atunci când flacăra s-a stins și aceeași procedură se repetă atât cât este necesar în primele cinci minute ale testării.

Raportul privind testarea trebuie să menționeze fenomenele observate, de exemplu:

Această testare constă în a expune la flacără eșantioane în poziția verticală și de a determina viteza de propagare a flăcării pe materialul testat.

2.1. Porteșantionul este un cadru rectangular de 560 mm înălțime echipat cu două tije paralele, unite în mod rigid și depărtate la 150 mm, având bolțuri destinate montajului eșantionului de testare care se găsește pe un plan distanțat la cel puțin 20 mm de cadru. Bolțurile de montaj nu vor depăși 2 mm în diametru și vor avea cel puțin 27 mm lungime. Bolțurile vor fi plasate pe tijele paralele în pozițiile indicate în figura 1. Cadrul va fi fixat pe un suport adecvat, în scopul menținerii tijelor la verticală pe timpul testării. (Pentru așezarea eșantionului pe bolțuri pe un plan depărtat de cadru, între bolțuri vor putea fi plasate elemente de distanțare de 2 mm diametru).

Gazul de alimentare a arzătorului poate fi fie gaz propan din comerț, fie gaz butan din comerț.

Arzătorul va fi plasat în față, dar sub eșantion, astfel încât să se situeze într-un plan care traversează axa verticală a eșantionului și perpendicular pe suprafața acestuia (figura 2), astfel încât axa longitudinală să fie înclinată la 30° în sus în raport cu axa verticală a marginii interioare a eșantionului. Distanța între duza arzătorului și marginea interioară va fi de 20 mm.

2.3. Aparatul de testare poate fi plasat într-o hotă de laborator, cu condiția ca volumul interior al acestei hote să fie cel puțin de douăzeci de ori mai mare, dar nu mai mare de o sută zece ori decât volumul camerei de ardere și ca nici una din dimensiunile sale (înălțime, lățime și adâncime) să nu fie de 2,5 ori mai mare una față de celelalte două. Înainte de testare, viteza verticală a aerului în hota de laborator este măsurată la 100 mm în spatele și în fața amplasamentului prevăzut pentru aparatul de testare. Ea trebuie să se situeze între 0,10 și 0,30 m/s, astfel încât să se evite ca operatorul să fie incomodat de produsele de ardere. Se poate folosi o hotă cu ventilare naturală cu o viteză a aerului adecvată.

2.4. Șablonul folosit va trebui să fie plat și rigid, fabricat dintr-un material adecvat și cu o mărime egală cu cea a eșantionului. În șablon vor trebui făcute găuri de circa 2 mm diametru, astfel încât distanța între centrele găurilor să corespundă cu distanța între bolțurile cadrelor (figura 1). Găurile vor fi situate la distanță egală de axele verticale ale șablonului.

3.2. Eșantioanele și vata trebuie să fie condiționate cel puțin 24 de ore la o temperatură de 23 ± 2 °C cu o umiditate relativã de 50 ± 5 % și menținute în aceste condiții până în momentul testării.

4.1. Testarea trebuie efectuată într-o atmosferă având o temperatură care oscilează între 10 și 30 °C, cu o umiditate relativă între 15 și 80 %.

4.2. Arzătorul va fi preîncălzit timp de două minute. Înălțimea flăcării va fi de 40 ± 2 mm măsurată ca distanță între vârful tubului arzătorului și extremitatea părții galbene a flăcării atunci când arderea este orientată vertical și flacăra se observă într-o lumină redusă.

4.3. Eșantionul va fi plasat pe bolțurile cadrului de testare asigurându-se că ele traversează punctele trasate de la șablon și că eșantionul este depărtat cu 20 mm cel puțin de cadru. Cadrul va fi fixat pe suport în așa fel ca eșantionul să fie vertical.

4.4. Firele de reper se vor așeza orizontal în fața eșantionului în modul prezentat în figura 1. La fiecare capăt se va realiza o buclă a firului, astfel încât cele două segmente să fie distanțate de la 1 la 5 mm în planul din fața eșantionului.

Fiecare buclă va fi legată în mod adecvat. Firul va fi suficient de întins așa încât poziția sa să se mențină în raport cu eșantionul.

4.5. Flacăra va fi aplicată pe eșantion timp de cinci secunde. Aprinderea va fi considerată că a avut loc atunci când eșantionul continuă să ardă cinci secunde după retragerea flăcării. Dacă aceasta nu se produce, flacăra va fi aplicată timp de cincisprezece secunde pe alt eșantion condiționat.

4.6. Dacă un rezultat al unei serii de trei eșantioane depășește rezultatul minim de 50 %, o altă serie de trei eșantioane va trebui testată în această direcție sau pe această față. Dacă unul sau două eșantioane dintr-o serie oarecare de trei eșantioane nu arde până la firul de reper superior, se testează o altă serie de trei eșantioane pe direcția sau partea respectivă.

Viteza de ardere V1 și vitezele V2 și V3 vor fi, dacă este posibil, calculate (pentru fiecare eșantion dacă flacăra atinge cel puțin primul fir de reper) după cum urmează:

Va fi luată în calcul viteza de ardere cea mai ridicată dintre V1, V2 și V3.

1.	pentru Germania
2.	pentru Franța
3.	pentru Italia
4.	pentru Țările de Jos
5.	pentru Suedia
6.	pentru Belgia
9.	pentru Spania
11.	pentru Regatul Unit
12.	pentru Austria
13.	pentru Luxemburg
17.	pentru Finlanda
18.	pentru Danemarca
21.	pentru Portugalia
23.	pentru Grecia
IRL	pentru Irlanda