Acest document reprezintă un instrument de documentare, iar instituţiile nu îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul său.

de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind asigurarea generală directă, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii și de modificare a Directivei 73/239/CEE

CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 57 alineatul (2) și articolul 66,

având în vedere propunerea Comisiei ( 1 ),

în cooperare cu Parlamentul European ( 2 ),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social ( 3 ),

întrucât este necesară dezvoltarea pieței interne de asigurare și, pentru atingerea acestui obiectiv, ar trebui să se faciliteze pentru întreprinderile de asigurare care își au sediul social în Comunitate prestarea de servicii în statele membre și, prin aceasta, să se permită titularilor polițelor de asigurare să recurgă nu numai la asigurători stabiliți în propria țară, ci și la asigurători care își au sediul social în Comunitate și sunt stabiliți în alte state membre;

întrucât, în aplicarea tratatului, orice discriminare cu privire la prestarea de servicii, bazată pe faptul că o întreprindere nu este stabilită în statul membru în care se prestează serviciile, este interzisă de la sfârșitul perioadei de tranziție; întrucât această interdicție se aplică serviciilor prestate de orice unitate din Comunitate, în cazul sediului social al unei întreprinderi ori al unei agenții sau sucursale;

întrucât, din motive practice, este indicat să se definească prestarea de servicii ținând seama, pe de o parte, de locul de stabilire al asigurătorului și, pe de altă parte, de locul de situare a riscului; întrucât este indicat, prin urmare, să se stabilească, de asemenea, o definire a situării riscului; întrucât este necesar, în plus, să se facă distincție între activitatea practicată prin intermediul stabilirii raportată la cea practicată prin libertatea de a presta servicii;

întrucât este indicat să se completeze prima Directivă (73/239/CEE) a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă ( 4 ), denumită în continuare „prima directivă”, modificată ultima dată de Directiva 87/344/CEE ( 5 ), în special în scopul de a preciza competențele și mijloacele de control ale autorităților de supraveghere; întrucât este indicat, în plus, să se stipuleze dispoziții specifice privind inițierea, exercitarea și controlul activității desfășurate prin libertatea de a presta servicii;

întrucât este indicat să se acorde titularilor polițelor de asigurare care, în virtutea calității lor, a importanței lor sau a naturii riscului care urmează să fie asigurat, nu necesită o protecție specială în statul în care este situat riscul, libertatea deplină de a face apel la cea mai largă piață de asigurări posibilă; întrucât este necesar, pe de altă parte, să se garanteze un nivel adecvat de protecție celorlalți titulari ai polițelor de asigurare;

întrucât preocuparea de a proteja titularii polițelor de asigurare și de a evita denaturările congruenței justifică o coordonare a normelor de congruență prevăzute de prima directivă;

întrucât dispozițiile în vigoare în statele membre privind legea contractului de asigurare continuă să difere; întrucât libertatea de a alege, ca lege aplicabilă contractului, o altă lege decât aceea a statului în care este situat riscul poate fi acordată în anumite cazuri, în conformitate cu normele care țin seama de circumstanțe specifice;

întrucât este indicat să se includă în domeniul de aplicare a prezentei directive asigurările obligatorii, solicitându-se, cu toate acestea, contractului care reglementează o astfel de asigurare să fie în conformitate cu dispozițiile specifice privind această asigurare și prevăzute de statul membru care impune obligativitatea asigurării;

întrucât este necesar să se consolideze dispozițiile primei directive privind transferul portofoliului și să se completeze prin dispoziții care vizează în mod specific cazul în care portofoliul de contracte încheiate pentru prestarea de servicii se transferă unei alte întreprinderi;

întrucât este indicat să se excludă din domeniul de aplicare a dispozițiilor specifice privind libertatea de a presta servicii anumite riscuri pentru care normele specifice stabilite de autoritățile statelor membre având în vedere natura și repercusiunile lor sociale fac, în acest stadiu, necorespunzătoare aplicarea dispozițiilor menționate anterior; întrucât este indicat, în consecință, să se revizuiască aceste excluderi după o anumită perioadă de aplicare a prezentei directive;

întrucât, în stadiul actual de coordonare, este indicat să se acorde statelor membre opțiunea de a limita, în interesul protecției titularilor polițelor de asigurare, exercitarea simultană a activității prin libertatea de a presta servicii și a aceleia prin intermediul stabilirii; întrucât o astfel de limitare nu poate fi prevăzută în cazul în care titularii polițelor de asigurare nu au nevoie de această protecție;

întrucât este indicat ca inițierea exercitării libertății de a presta servicii să fie subordonată procedurilor care garantează respectarea de către întreprinderea de asigurare a dispozițiilor privind atât garanțiile financiare, cât și condițiile de asigurare; întrucât aceste proceduri pot fi simplificate în măsura în care activitatea, prin prestarea de servicii, vizează titularii polițelor de asigurare care, în virtutea calității lor, a importanței lor sau a naturii riscului ce urmează a fi asigurat, nu au nevoie de o protecție specifică în statul în care este situat riscul;

întrucât este important să se prevadă o colaborare specială în domeniul libertății de a presta servicii între autoritățile de control competente ale statelor membre, precum și între aceste autorități și Comisie; întrucât este indicat să se prevadă, de asemenea, un sistem de sancțiuni aplicabile în cazul în care întreprinderea prestatoare de servicii nu se conformează dispozițiilor statului membru al prestării de servicii;

întrucât, în așteptarea unei coordonări ulterioare, este indicat ca prevederile tehnice să se subordoneze normelor și controlului statului membru al prestării de servicii în cazul în care activitatea de prestare de servicii privește riscurile pentru care statul destinatar al prestării de servicii dorește să ofere o protecție specială titularilor polițelor de asigurare; întrucât, în schimb, rezervele tehnice continuă să se subordoneze normelor și controlului statului membru în care este stabilit asigurătorul, în cazul în care această preocupare privind protecția titularului poliței de asigurare nu se justifică;

întrucât anumite state membre nu supun operațiunile de asigurare nici unei forme de impozitare indirectă, în timp ce majoritatea lor aplică taxe speciale și alte forme de contribuție, incluzând suprataxe destinate organismelor de compensare; întrucât, în statele membre în care se percep aceste taxe și contribuții, structura și rata lor diferă considerabil; întrucât este indicat să se evite ca diferențele existente să conducă la denaturări ale concurenței pentru serviciile de asigurări între statele membre; întrucât, sub rezerva unei armonizări ulterioare, aplicarea sistemului fiscal și a altor forme de contribuții prevăzute de statul membru în care este situat riscul este de natură să remedieze un astfel de inconvenient și că statelor membre le revine stabilirea normelor în vederea asigurării colectării acestor taxe și contribuții;

întrucât este necesar să se evite ca absența coordonării în aplicarea prezentei directive și a Directivei 78/473/CEE a Consiliului din 30 mai 1978 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative în domeniul coasigurării comunitare ( 6 ) să favorizeze existența în fiecare stat membru a trei sisteme diferite; întrucât este indicat în acest scop să se definească riscurile care pot fi acoperite de coasigurarea comunitară prin criteriile care definesc „riscurile mari” din prezenta directivă;

întrucât, în sensul articolului 8C din tratat, este indicat să se țină seama de amploarea efortului care trebuie făcut de anumite economii care prezintă diferențe în dezvoltare; întrucât este necesar, prin urmare, să se acorde anumitor state membre un sistem tranzitoriu care să permită o aplicare treptată a dispozițiilor prezentei directive specifice libertății de a presta servicii,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

În vederea aplicării primei directive, precum și a prezentei directive, orice prezență permanentă a unei întreprinderi pe teritoriul unui stat membru este similară unei agenții sau sucursale, chiar în cazul în care această prezență nu a luat forma unei sucursale sau agenții, dar se exercită prin intermediul unui simplu birou administrat de personalul propriu al întreprinderii sau de o persoană independentă, dar mandatată pentru a acționa în permanență pentru întreprindere precum o agenție.

În înțelesul prezentei directive și primei directive, măsurile generale și speciale ale polițelor nu includ măsurile specifice destinate să răspundă, într-un caz determinat, circumstanțelor speciale ale riscului care urmează să fie acoperit.

„(d) «riscuri mari»:

(i) riscurile clasificate în clasele de asigurare 4, 5, 6, 7, 11 și 12 la punctul (A) din anexă;

(ii) riscurile clasificate în clasele de asigurare 14 și 15 la punctul (A) din anexă, în cazul în care titularul poliței de asigurare exercită din punct de vedere profesional o activitate industrială, comercială sau liberală și riscul se referă la această activitate;

(iii) riscurile clasificate în clasele de asigurare 8, 9, 13 și 16 la punctul (A) din anexă, în măsura în care titularul poliței de asigurare depășește limitele a cel puțin două din următoarele trei criterii:

Prima etapă: până la 31 decembrie 1992:

— totalul bilanțului: 12,4 milioane ECU;

— valoarea totală netă a cifrei de afaceri: 24 milioane ECU;

— numărul mediu de angajați în cursul exercițiului: 500.

A doua etapă: începând cu 1 ianuarie 1993:

— totalul bilanțului: 6,2 milioane ECU;

— suma totală netă a cifrei de afaceri: 12,8 milioane ECU;

— numărul mediu de angajați în cursul exercițiului: 250.

În cazul în care titularul poliței de asigurare face parte dintr-un grup de întreprinderi pentru care se stabilesc conturi consolidate în conformitate cu Directiva 83/349/CEE ( 7 ), criteriile menționate anterior se aplică pe baza conturilor consolidate.

Fiecare stat membru poate adăuga la categoria menționată la punctul (iii) riscurile asigurate de către asociațiile profesionale, întreprinderile mixte și asociațiile temporare.

În vederea aplicării articolului 15 alineatul (2) primul paragraf și articolului 24 din prima directivă, statele membre se conformează anexei 1 din prezenta directivă în ceea ce privește normele de congruență.

(1) Legea aplicabilă contractelor de asigurare menționate în prezenta directivă și care acoperă riscurile situate în statele membre se stabilește în conformitate cu următoarele dispoziții:

(2) Prezentul articol nu poate aduce atingere aplicării normelor de drept ale țării judecătorului care reglementează imperativ situația, indiferent de legea aplicabilă contractului.

În cazul în care legea unui stat membru prevede astfel, se pot aplica dispozițiile imperative ale legii statului membru în care este situat riscul sau a unui stat membru care impune obligativitatea asigurării, în cazul și în măsura în care, conform legii acestor țări, aceste dispoziții sunt aplicabile indiferent de legea care reglementează contractul.

În cazul în care contractul acoperă riscurile situate în mai mult de un stat membru, contractul se consideră, în vederea aplicării prezentului alineat, ca reprezentând mai multe contracte, fiecare raportându-se numai la un stat membru.

(3) Sub rezerva alineatelor anterioare, statele membre aplică în cazul contractelor de asigurare menționate în prezenta directivă normele lor generale de drept internațional privat în domeniul obligațiilor contractuale.

(1) În condițiile enunțate în prezentul articol, întreprinderile de asigurare pot oferi și încheia contracte de asigurare obligatorie în conformitate cu normele prezentei directive, precum și cu cele ale primei directive.

(2) În cazul în care un stat membru impune obligativitatea de a subscrie o asigurare, contractul nu corespunde acestei obligații decât în cazul în care este în conformitate cu dispozițiile speciale privind această asigurare, care se stabilesc de acel stat membru.

(3) În cazul în care, în cazul asigurării obligatorii, există contradicție între legea statului membru în care este situat riscul și cea a statului membru care impune obligativitatea de a subscrie o asigurare, aceasta din urmă prevalează.

(1) La articolul 9 și articolul 11 alineatul (1) din prima directivă, ultimul paragraf se înlocuiește cu următoarele:

„Cu toate acestea, informațiile menționate la literele (a) și (b) privind condițiile generale și speciale și tarifele nu se solicită în cazul riscurilor menționate la articolul 5 litera (d).”

(2) La articolele 8 și 10 din prima directivă, alineatul (3) se înlocuiește cu următoarele:

„(3) Coordonarea actuală nu împiedică statele membre să mențină sau să introducă acte cu putere de lege și acte administrative, în special în ceea ce privește necesitatea unei calificări tehnice a administratorilor, precum și aprobarea statutelor, a măsurilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor și oricărui alt document necesar exercitării normale a controlului.

Cu toate acestea, pentru riscurile menționate la articolul 5 litera (d), statele membre nu stipulează dispoziții solicitând aprobarea sau comunicarea sistematică a condițiilor generale și speciale ale polițelor de asigurare, tarifelor și formularelor și altor tipizate pe care întreprinderea intenționează să le folosească în relațiile sale cu titularii polițelor de asigurare. În scopul verificării respectării actelor cu putere de lege sau a actelor administrative privind aceste riscuri, statele membre pot solicita numai comunicarea nesistematică a acestor condiții și a celorlalte documente, fără ca această solicitare să poată constitui pentru întreprindere o condiție prealabilă pentru exercitarea activității sale.

În cazul riscurilor menționate la articolul 5 litera (d), statele membre nu pot menține sau introduce notificarea prealabilă sau aprobarea majorărilor de tarife propuse decât ca element al unui sistem general de control al prețurilor.

Coordonarea actuală nu împiedică, de asemenea, statele membre să supună întreprinderile solicitante sau care au obținut autorizația pentru categoria 18 de la punctul (A) din anexă la controlul resurselor directe sau indirecte de personal și echipament, incluzând calificarea echipelor medicale și calitatea echipamentului de care acestea dispun pentru a face față angajamentelor lor privind această clasă de asigurare.”

„(3) Fiecare stat membru adoptă toate dispozițiile necesare pentru ca autoritățile de control ale întreprinderilor de asigurare să dispună de competențele și mijloacele necesare supravegherii activităților întreprinderilor de asigurare stabilite pe teritoriul lor, inclusiv activitățile exercitate în afara acelui teritoriu, în conformitate cu directivele Consiliului privind aceste activități și în vederea aplicării lor.

Aceste competențe și mijloace trebuie, în special, să dea autorităților de control posibilitatea:

Statele membre pot prevedea, de asemenea, posibilitatea pentru autoritățile de control de a obține orice informație privind contractele deținute de intermediari.”

(1) Dispozițiile prezentului titlu se aplică în cazul în care o întreprindere, prin intermediul unei unități situate într-un stat membru, acoperă un risc situat, în conformitate cu articolul 2 litera (d), într-un alt stat membru; acesta din urmă este statul membru de prestare de servicii în sensul prezentului titlu.

(2) Dispozițiile prezentului titlu nu se aplică operațiunilor, întreprinderilor și unităților pentru care nu se aplică prima directivă și nici riscurilor ce urmează a fi acoperite de către instituțiile de drept public menționate la articolul 4 din aceeași directivă.

(1) Prezentul articol este aplicabil în cazul în care o întreprindere acoperă, printr-o unitate situată într-un stat membru, un risc clasificat în clasa de asigurare 10 de la punctul (A) din anexa la Directiva 73/239/CEE, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, și situat în alt stat membru.

(2) Statul membru de prestare de servicii solicită ca întreprinderea să devină membră a biroului său național și a fondului său național de garantare și să participe la finanțarea acestora.

Cu toate acestea, întreprinderea nu poate fi obligată să efectueze o plată sau să verse o contribuție la biroul sau fondul statului membru de prestare de servicii pentru riscurile acoperite în regim de prestări de servicii, care să nu fie calculată pe aceeași bază ca pentru întreprinderile care acoperă, prin intermediul unei unități situate în acest stat membru, riscurile din clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, în funcție de încasările de prime care provin din această clasă de asigurare în statul membru în cauză sau de numărul de riscuri din această clasă acoperite în statul membru în cauză.

(3) Prezenta directivă nu aduce atingere obligației unei întreprinderi de asigurare care oferă servicii de a respecta normele statului membru de prestare de servicii privind acoperirea riscurilor agravate, în măsura în care acestea se aplică întreprinderilor stabilite.

(4) Statul membru de prestare de servicii solicită întreprinderii să se asigure că persoanele care prezintă o cerere de despăgubire datorită unor evenimente care survin pe teritoriul său nu sunt puse într-o situație mai puțin favorabilă ca rezultat al faptului că întreprinderea acoperă un risc din clasa de asigurare 10, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, în regim de prestări servicii și nu prin intermediul unei unități situate în statul membru în cauză.

În acest scop, statul membru de prestare de servicii solicită întreprinderii să desemneze un reprezentant rezident sau stabilit pe teritoriul său care va colecta toate informațiile necesare privind dosarele de despăgubiri și va dispune de suficiente competențe pentru a reprezenta întreprinderea în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu și care ar putea solicita o despăgubire, inclusiv pentru plata acestora, și pentru a reprezenta sau, dacă este necesar, pentru a face să fie reprezentată întreprinderea, în ceea ce privește aceste solicitări de despăgubiri, în fața instanțelor și autorităților acestui stat membru.

De asemenea, reprezentantul poate fi, la rândul său, solicitat să reprezinte întreprinderea în fața autorităților competente ale statului de prestare de servicii, cu privire la controlul existenței și valabilității poliței de asigurare de răspundere civilă auto.

Statul membru de prestare a serviciilor nu poate solicita persoanei desemnate să întreprindă, în numele întreprinderii care a desemnat-o, alte activități decât cele care sunt prevăzute în al doilea și al treilea paragraf. ►M4 ————— ◄

Desemnarea reprezentantului nu constituie în sine deschiderea unei sucursale sau a unei agenții în sensul articolului 6 alineatul (2) litera (b) din Directiva 73/239/CEE, iar reprezentantul nu este o unitate în sensul articolului 2 litera (c) din prezenta directivă.

În cazul în care întreprinderea de asigurare a omis să desemneze un reprezentant, statele membre pot aproba ca reprezentantul însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire desemnat în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2000/26/CE ( 8 ) să își asume rolul reprezentantului desemnat potrivit prezentului alineat.

Orice întreprindere care intenționează să desfășoare activități pentru prima oară într-unul sau mai multe state membre în conformitate cu libertatea de a presta servicii informează mai întâi autoritățile competente din statul membru de origine, indicând natura angajamentelor pe care își propune să le acopere.

(1) În termen de o lună de la notificarea prevăzută la articolul 14, autoritățile competente din statul membru de origine comunică statului membru sau statelor membre pe teritoriul cărora întreprinderea intenționează să desfășoare activități în conformitate cu libertatea de a presta servicii:

În același timp, autoritățile competente informează și întreprinderea implicată cu privire la acestea.

Statul membru pe teritoriul căruia întreprinderea intenționează să acopere, în temeiul libertății de a presta servicii, riscurile din clasa 10 de la titlul A din anexa la Directiva 73/239/CEE, exclusiv răspunderea transportatorului, poate solicita întreprinderii:

(2) În cazul în care autoritățile competente din statul membru de origine nu comunică informațiile menționate la alineatul (1) în termenul prevăzut, acestea trebuie să își motiveze refuzul față de întreprindere în același termen. Refuzul intră sub incidența dreptului de exercita o cale de atac în fața instanței, în statul membru de origine.

(3) Întreprinderea își poate începe activitatea la data certă la care este informată despre comunicarea prevăzută la alineatul (1) primul paragraf.

Orice modificare pe care întreprinderea intenționează să o aducă informațiilor menționate la articolul 14 se supune procedurii prevăzute la articolele 14 și 16.

(1) Riscurile care pot fi acoperite prin coasigurare comunitară, în sensul Directivei 78/473/CEE, sunt definite la articolul 5 litera (d) din prima directivă.

(2) Dispozițiile prezentei directive privind riscurile definite la articolul 5 litera (d) din prima directivă se aplică asigurătorului principal.

(1) Grecia, Irlanda, Spania și Portugalia beneficiază de următorul regim tranzitoriu:

Derogarea acordată începând de la 1 ianuarie 1995 se aplică numai contractelor care acoperă riscurile clasificate în clasele de asigurare 3, 8, 9, 10, 13 și 16 și situate exclusiv în unul din cele patru state membre care beneficiază de acest regim tranzitoriu.

(2) Până la 31 decembrie 1994, articolul 26 alineatul (1) din prezenta directivă nu se aplică riscurilor situate în cele patru state membre menționate în prezentul articol. Pentru perioadele tranzitorii începând cu 1 ianuarie 1995, riscurile definite la articolul 5 litera (d) punctul (iii) din prima directivă, situate în aceste state membre și care pot fi acoperite prin coasigurare comunitară în sensul Directivei 78/473/CEE, sunt acelea care depășesc pragurile menționate la alineatul (1) punctul (iii) din prezentul articol.

Comisia și autoritățile competente ale statelor membre cooperează îndeaproape în vederea facilitării controlului asigurării directe în interiorul Comunității.

Fiecare stat membru informează Comisia referitor la dificultățile majore care apar în aplicarea prezentei directive, inter alia, acelea care apar în cazul în care un stat membru constată un transfer anormal al activității de asigurare în detrimentul întreprinderilor stabilite pe teritoriul său și în avantajul agențiilor și sucursalelor situate la periferia acestuia.

Comisia și autoritățile competente ale statelor membre în cauză examinează aceste dificultăți cât mai repede posibil în vederea găsirii unei soluții adecvate.

În cazul în care este cazul, Comisia prezintă Consiliului propuneri corespunzătoare.

Comisia transmite periodic Consiliului, începând cu 1 iulie 1993, un raport consacrat evoluției pieței de asigurări exercitate în condițiile libertății de a presta servicii.

Ori de câte ori prezenta directivă face referire la ECU, contravaloarea în monedă națională ce urmează a fi luată în considerare începând cu data 31 de decembrie a fiecărui an este valoarea care se aplică în ultima zi a lunii octombrie precedente pentru care contravalorile pentru ECU sunt disponibile în toate monedele Comunității.

Articolul 2 din Directiva 76/580/CEE ( 9 ) se aplică numai articolelor 3, 16 și 17 din prima directivă.

Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, examinează la fiecare cinci ani și, după caz, revizuiește orice valoare exprimată în ECU din prezenta directivă, ținând seama de evoluția situației economice și monetare înregistrate în Comunitate.

Statele membre își modifică dispozițiile de drept intern în conformitate cu prezenta directivă în termen de 18 luni de la data notificării sale ( 10 ) și informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Dispozițiile modificate în conformitate cu primul paragraf trebuie să fie aplicate în termen de 24 de luni de la data notificării prezentei directive.

După notificarea prezentei directive, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor acte cu putere de lege și actelor administrative pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Moneda în care sunt exigibile angajamentele asigurătorului este stabilită în conformitate cu următoarele norme:

( 2 ) JO C 36, 13.2.1978, p. 14, JO C 167, 27.6.1988, precum și Decizia din 15 iunie 1988 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial).

( 8 ) Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea răspunderii civile auto și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE ale Consiliului (JO L 181, 20.7.2000, p. 65).

		Jurnalul Oficial
		No	page	date
►M1	DIRECTIVA CONSILIULUI 90/618/CEE din 8 noiembrie 1990	L 330	44	29.11.1990
►M2	DIRECTIVA 92/49/CEE A CONSILIULUI din 18 iunie 1992	L 228	1	11.8.1992
►M3	DIRECTIVA 2000/26/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI a patra directivă privind asigurarea auto din 16 mai 2000	L 181	65	20.7.2000
►M4	DIRECTIVA 2005/14/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI Text cu relevanță pentru SEE din 11 mai 2005	L 149	14	11.6.2005