RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN Primul raport privind aplicarea directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) /* COM/2013/0139 final */
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL
EUROPEAN, CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN Primul raport privind aplicarea directivei
2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind
practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de
consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a
Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale
Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și
al Consiliului
(„Directiva privind practicile comerciale neloiale”) 1. Introducere Prezentul raport[1] oferă o primă evaluare a
aplicării Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale[2] („Directiva” sau „DPCN”) în
statele membre și analizează consecințele aplicării acesteia. Raportul
reprezintă una din inițiativele majore întreprinse pentru punerea în aplicare a
Agendei consumatorului european[3]. În sensul
prezentului raport, în cursul anului 2011[4]
au fost adresate chestionare specifice statelor membre și unui număr mare de
părți interesate. În ceea ce privește aplicarea Directivei în domeniul
serviciilor financiare și cel al bunurilor imobile[5], prezentul raport se bazează pe
informațiile culese în numele Comisiei în cadrul unui studiu elaborat în
2011/2012[6].
DPCN a fost
adoptată la 11 mai 2005. Scopul acesteia este de a se asigura că consumatorii
nu sunt induși în eroare sau expuși unor tehnici de marketing agresive și că
orice afirmație făcută de comercianții din UE este clară, exactă și
fundamentată, permițând consumatorilor să aleagă în cunoștință de cauză și
pertinente. Dispozițiile sale sunt fondate pe principii și vizează garantarea
unui cadru legislativ suficient de flexibil pentru a-i permite să facă față
noilor metode, produse și tehnici de marketing. Directiva are un caracter orizontal și acoperă totalitatea
tranzacțiilor dintre întreprinderi și consumatori („B2C”), fie că acestea sunt
offline sau online, și se referă atât la bunuri, cât și la servicii. Obiectivele generale
ale directivei urmăresc să contribuie la realizarea pieței interne prin
eliminarea obstacolelor create de diferențele existente între legislațiile
naționale privind practicile comerciale neloiale și să asigure un nivel ridicat
de protecție a consumatorilor. 2. TRANSPUNEREA DIRECTIVEI 2.1. Calendar Statele membre trebuiau să publice și să
adopte propriile reglementări privind transpunerea directivei până la 12 iunie
2007, astfel încât acestea să intre în vigoare la nivel național cel mai târziu
la data de 12 decembrie a aceluiași an. Cu toate acestea, s-au înregistrat întârzieri
importante în transpunerea directivei, datorate în principal domeniului său
foarte larg de aplicare. Conform principiului armonizării depline a directivei,
consfințit de clauza privind piața internă,[7]
statele membre aveau de asemenea obligația de a efectua o analiză aprofundată a
legislațiilor lor interne, în scopul alinierii acestora cu directiva în cauză. Doar câteva state membre[8] au transpus aceasta directivă
la timp. Ultima transpunere a avut loc la sfârșitul anului 2009[9] în timp ce majoritatea
reglementărilor naționale au fost puse în aplicare în cursul anilor 2008 și
2009[10].
În urma sesizării Curții Europene de Justiție (CEJ) de către Comisie, au fost
pronunțate hotărâri împotriva a două state membre[11], în timp ce alte proceduri au
fost încheiate ca rezultat al notificării ulterioare a reglementărilor[12]. 2.2. Modalități de punere în
aplicare în statele membre și caracteristici ale procesului de transpunere Modalitățile
tehnice de punere în aplicare a DPCN alese de statele membre pot fi grupate în
două categorii principale, în funcție de existența sau absența unei legislații
interne privind practicile comerciale neloiale. Unele state membre au integrat
directiva în legile deja existente: în actele legislative privind combaterea
concurenței neloiale (Austria, Danemarca, Germania, Spania), în codurile de
conduită adresate consumatorilor (Bulgaria, Franța, Italia, Republica Cehă,
Malta), în codurile civile (Țările de Jos) sau în acte legislative specifice
deja existente (Belgia, Finlanda și Suedia). Alte state membre au adoptat legi ad
hoc care au transpus aproape textual DPCN (Cipru, Estonia, Grecia, Irlanda,
Letonia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, România, Slovacia,
Slovenia, Ungaria). 2.3. Articolul 4 – Clauza privind
piața internă Articolul 4 din
DPCN, cunoscut sub denumirea „clauza privind piața internă”, descrie
principiului armonizării depline a directivei și descurajează statele membre să
se abată de la respectarea prevederilor ei. Această caracteristică a fost
confirmată și de către CEJ în cauza „Total Belgium” și în contextul altor
hotărâri preliminare[13],
în care Curtea a statuat în mod constant că „directiva realizează o armonizare
completă a normelor respective la nivel comunitar. Prin urmare, „[…]
statele membre nu pot să adopte măsuri mai restrictive decât cele prevăzute de
directivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a
consumatorilor.” În contextul
punerii în aplicare a directivei, realizarea unei armonizări complete s-a
dovedit a fi cel mai dificil aspect. Una dintre cerințele clauzei privind piața
internă a fost adaptarea substanțială a sistemelor juridice naționale la
dispozițiile directivei. În special, statele membre au trebuit să efectueze o
verificare aprofundată a legislațiilor lor interne și să abroge orice
dispoziții care contraveneau prevederilor directivei. Aceste dispoziții se
refereau mai ales la interdicțiile anumitor practici comerciale care nu au fost
incluse în anexa I la directivă („lista neagră” a practicilor interzise în
toate situațiile), mai ales în domeniul promovării vânzărilor. Clauza privind
piața internă a avut drept rezultat o simplificare majoră a reglementărilor
privind publicitatea înșelătoare și practicile comerciale neloiale în cadrul
tranzacțiilor dintre întreprinderi și consumatori în întreaga UE, datorită
faptului că a dus la înlocuirea celor 27 de regimuri naționale cu un
singur set de norme, reușind să păstreze în același timp un grad ridicat de
protecție a consumatorilor. Era esențial să se elimine obstacolele specifice de
natură juridică create de reglementarea fragmentată a practicilor comerciale
neloiale, care presupunea costuri suplimentare, complexitate și nesiguranță
atât pentru întreprinderi, cât și pentru consumatori. 2.4. Derogări Articolul 3
alineatul (9) din directivă conține o limitare importantă privind principiul
armonizării complete a DPCN, conform căreia „în legătură cu serviciile
financiare […]și bunurile imobile, statele membre pot impune cerințe mai
restrictive sau mai riguroase decât cele prevăzute de prezenta directivă în
domeniul în care aceasta din urmă are ca obiect apropierea dispozițiilor în
vigoare”. Astfel, în aceste două sectoare se aplică o armonizare minimă.
După cum se explică la considerentul (9), „serviciile financiare și bunurile
imobile, date fiind complexitatea și riscurile serioase care le caracterizează,
trebuie să facă obiectul unor cerințe detaliate, inclusiv al unor obligații
pozitive pe care comercianții trebuie să le respecte”. În consecință, în aceste
sectoare, statele membre pot impune norme mai restrictive decât dispozițiile
directivei, cu condiția ca acestea să fie conforme cu legislația UE. Așa cum este
explicat mai jos, consultarea a demonstrat că nu existau motive pentru a
elimina această limitare, nici în raport cu serviciile financiare, nici cu
privire la bunurile imobile. O a doua derogare
temporară de la principiul armonizării depline se aplică dispozițiilor de drept
intern care pun în aplicare directive ce conțin clauze de armonizare minimă. În
conformitate cu articolul 3 alineatul (5), pentru o perioadă de șase ani până
la data de 12 iunie 2013, statele membre pot aplica în continuare dispozițiile
de drept intern[14]
care sunt mai restrictive sau mai riguroase decât dispozițiile directivei și
pot pune în aplicare clauzele de armonizare minimă existente în alte acte
legislative ale UE[15]. Articolul 3 alineatul (6) indică faptul că
statele membre trebuie sa informeze fără întârziere Comisia cu privire la orice
dispoziții de drept intern aplicate în temeiul articolului 3 alineatul (5). Doar cinci
state membre afirmă că au păstrat normele prevăzute la articolul 3 alineatul
(5)[16].
Un stat membru[17],
de exemplu, a informat Comisia cu privire la adoptarea de dispoziții privind
publicitatea televizată în scopul asigurării protecției minorilor, prin care
s-a pus în aplicare Directiva serviciilor mass-media audiovizuale[18]. Un alt stat membru nu și-a
îndeplinit obligația de a informa Comisia cu privire la o măsură restrictivă
privind vânzările la domiciliu[19].
Faptul că până în prezent puține state membre au utilizat dispozițiile
articolului 3 alineatul (5) poate fi explicat printr-o oarecare reticență din
partea acestora de a abroga anumite măsuri naționale (până la data de 12 iunie
2013). Comisia consideră că nu ar trebui să fie
prelungită derogarea. Deși câteva state membre au semnalat necesitatea unei
asemenea prelungiri, nevoia de aplica anumite norme la nivel național poate fi
satisfăcută recurgându-se la alte acte legislative ale UE. 2.5. Relația dintre Directiva PCN
și legislația sectorială a UE Directiva este
actul legislativ cu caracter general care reglementează practicile comerciale
neloiale din cadrul tranzacțiilor dintre întreprinderi și consumatori. Aceasta
acoperă toate practicile comerciale B2C, cu excepția cazului în care directiva
prevede în mod expres altfel, cum ar fi în cazul condițiilor de stabilire sau
al măsurilor de autorizare [a se vedea articolul 3 alineatul (8)]. În cazul în
care legislația sectorială contravine dispozițiilor generale ale directivei în
cauză, vor prevala dispozițiile corespunzătoare ale lex specialis[20].Conflicte de acest gen
survin deseori din cauza faptului că lex specialis conține cerințe
precontractuale mai detaliate în materie de informare sau norme mai stricte cu
privire la modul în care informațiile sunt prezentate consumatorilor [a se
vedea considerentul (10) din directivă]. Cu toate acestea, existența unor norme
UE specifice într-un anumit sector nu exclude aplicarea directivei în cauză: în
aceste cazuri și în ceea ce privește toate aspectele neacoperite de lex
specialis, DPCN completează aceste dispoziții sectoriale și umple orice
lacune rămase în materie de protecție a consumatorilor împotriva practicilor
comerciale neloiale[21]. 2.6. Monitorizarea transpunerii
directivei Analiza de față
evidențiază prezența unor inexactități în câteva state membre, care privesc,
într-un număr mic de cazuri, concepte-cheie ale directivei. În acest context,
serviciile Comisiei au efectuat o verificare aprofundată a transpunerii
directivei și poartă în prezent un dialog structurat cu statele membre în
cauză. 3. Aplicarea directivei 3.1. Aplicarea uniformă a
directivei 3.1.1. Rolul și jurisprudența Curții
Europene de Justiție CEJ a avut un rol
crucial în ceea ce privește aplicarea DPCN, prin faptul că garantează că
legislația UE este interpretată și aplicată uniform în toate statele membre.
Hotărârile Curții s-au dovedit a fi foarte importante pentru clarificarea unor
aspecte generale privind relația dintre directiva în cauză și legislațiile
naționale, precum și a unor aspecte mai specifice privind interpretarea unor
dispoziții de fond ale directivei. În ceea ce o privește, Comisia acționează în
calitate de intervenient (amicus curiae) în cadrul acțiunilor introduse
pe lângă CEJ. Începând cu 2009,
CEJ s-a pronunțat cu privire la câteva cereri de pronunțare a unei hotărâri
preliminare, confirmând mai ales principiul armonizării complete a directivei
și faptul că statele membre nu au dreptul să mențină norme naționale care sunt
mai stricte decât dispozițiile directivei. În acest context,
Curtea a hotărât că următoarele dispoziții de drept intern sunt incompatibile
cu dispozițiile directive: - Dispoziția
care interzice ofertele comune către consumatori: ·
Cauzele conexate C-261/07 și C-299/07 (Total
Belgium, 23 aprilie 2009) priveau o societate de distribuție de carburanți
care oferea servicii gratuite de asistență la depanare clienților de fiecare
dată când cumpărau carburanți și o societate care a editat o revistă vândută
împreună cu un cupon valoric ce le dădea cumpărătorilor dreptul la o reducere
de preț pentru produsele cumpărate într-un magazin de lenjerie; ·
Cauza C-522/08 (Telekomunikacja Polska, 11
martie 2010) privea o societate de telecomunicații care a condiționat
încheierea unui contract prin care se ofereau servicii de acces la internet în
bandă largă de încheierea unui contract de servicii de telefonie. - Dispoziția
care prevede o interdicție generală a practicilor comerciale prin care participarea
consumatorilor la jocuri promoționale sau de noroc este condiționată de
achiziționarea unui bun sau a unui serviciu. ·
Cauza C-304/08 (Plus Warenhandelsgesellschaft,
14 ianuarie 2010) se referea la o campanie promoțională lansată de o societate,
prin care consumatorii erau invitați să cumpere mărfuri pentru a obține un
anumit număr de puncte bonus care le dădeau dreptul să participe la extragerile
loteriei naționale. Dispoziția care
prevede o interdicție generală a vânzărilor cu premii, interdicție care pe
lângă protecția consumatorilor vizează și alte obiective: ·
Cauza C-540/08 (Mediaprint, 9 noiembrie
2010) se referea la un ziar cotidian care a organizat un concurs la care
consumatorii aveau dreptul sa participe folosind bonul valoric care se vindea
împreună cu ziarul. In această cauză, guvernul austriac a argumentat că
dispoziția de drept intern nu cădea sub incidența directivei, deoarece scopul
principal al dispoziției era menținerea pluralismului mass-mediei în Austria. - Dispoziția
națională care prevede o interdicție generală a anunțurilor de reducere a
prețurilor mai devreme de perioada de soldare, cu condiția ca această
dispoziție să urmărească obiective legate de protejarea intereselor economice
ale consumatorilor. ·
Cauza C-288/10 (Wamo, 30 iunie 2011) se
referea la o societate care a trimis unora dintre clienții săi o invitație la o
vânzare privată organizată cu două săptămâni înainte de perioada de soldare. ·
Cauza C-126/11 (Inno, 15 decembrie 2011) se
referea la o societate care le-a oferit clienților săi un card de fidelitate ce
le permitea acestora să beneficieze de câteva acțiuni promoționale, inclusiv de
reduceri de prețuri în perioada premergătoare soldurilor. E demn de reținut
faptul că în această cauză CEJ a considerat că o normă națională nu intră sub
incidența prezentei directive dacă singurul ei obiectiv, așa cum consideră
instanța de trimitere, este protecția concurenței[22]. - Dispoziția națională care prevede o
interdicție a „vânzărilor de lichidare” fără obținerea unei autorizații prealabile
din partea autorităților administrative locale competente: ·
Cauza C-206/11 (Köck, 17 ianuarie 2013) se
referea la un comerciant din Austria care a anunțat într-un ziar „lichidarea
totală a stocului” de produse din magazinul său fără să solicite de la
autoritatea administrativă locală autorizația necesară în acest sens, așa cum
prevedea legislația națională. CEJ a hotărât că o practică comercială
nereglementată de anexa I la directivă nu poate fi interzisă pentru simplul
motiv că practica respectivă nu a făcut obiectul unei autorizări prealabile din
partea administrației competente, fără să se fi efectuat totuși o apreciere a
caracterului neloial al practicii respective în raport cu criteriile prevăzute
la articolele 5-9 din DPCN. În cauza C-122/10 (Ving Sverige, 12 mai 2011), CEJ a clarificat
noțiunea de „invitație de a cumpăra”, așa cum a fost definită la articolul 2
litera (i) din directivă. Curtea a considerat, de exemplu, că există o
invitație de a cumpăra din momentul în care există o referire verbală sau
vizuală la produs sau la prețul acestuia, fără a fi necesar ca în comunicarea
comercială să se regăsească de asemenea o posibilitate concretă de a cumpăra
produsul. CEJ a hotărât, de asemenea, că prevederile directivei nu exclud
folosirea prețurilor de bază, atâta timp cât informațiile puse la dispoziție
respectă cerințele directivei, ținând cont de împrejurările cazului real. Cauza
privea o agenție de voiaj care vindea produse de vacanță și care a publicat un
anunț comercial într-un ziar cotidian în care oferea doar informații limitate
despre oferta de călătorii care făcea obiectul anunțului. În această cauză CEJ
a susținut punctul de vedere al serviciilor Comisiei din documentul orientativ,
care pleda în favoarea unei interpretări largi a noțiunii de invitație de a
cumpăra. [23] În cauza C-559/11
(Pelckmans Turnhout NV, 4 octombrie 2012), CEJ a clarificat că o
dispoziție de drept intern care nu are ca obiectiv protecția consumatorilor nu
intră în domeniul de aplicare a directivei. Cauza privea conformitatea cu
prezenta directivă a unei dispoziții belgiene care le interzicea comercianților
să țină deschisă o unitate comercială șapte zile din șapte, cerându-le acestora
să aleagă o zi din săptămână în care unitatea comercială să fie închisă. CEJ a
considerat că o asemenea dispoziție urmărește să protejeze doar interesele
lucrătorilor și angajaților din sectorul de distribuție, dar nu și pe cele ale
consumatorilor. În cauza C-428/11
(Purely Creative și alții, 18 octombrie 2012), pentru prima oară i s-a
cerut CEJ interpretarea unei dispoziții din anexa I la directivă, în special a
punctului 31 din anexă, conform căruia li se interzice comercianților să le dea
consumatorilor impresia falsă că au câștigat deja un premiu, atunci când
întreprinderea unei acțiuni pentru a câștiga acest premiu este condiționată de
obligația consumatorului de a plăti o sumă de bani sau de a suporta un cost de
orice fel. Câteva societăți comerciale din Anglia au distribuit publicitate
prin corespondență și alte reclame tipărite, inclusiv cupoane de răzuit,
inserate în ziare și în reviste, prin care destinatarii erau informați că au
câștigat un premiu. Pentru a intra în posesia premiului, câștigătorul putea să
aleagă să sune la un număr de telefon cu taxare specială, să folosească un serviciu
de mesaje scrise SMS sau să obțină informații printr-o scrisoare simplă. CEJ a
considerat că asemenea practici sunt interzise chiar și în condițiile în care
costul pe care consumatorul trebuie să îl suporte este neglijabil (de exemplu
prețul unui timbru poștal) în comparație cu valoarea premiului și indiferent
dacă plata unor asemenea costuri de către consumator îi aduce beneficii
comerciantului. În prezent alte
trei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare se află în curs de
soluționare la CEJ: ·
Cauza C-435/11 (CHS Tour Services) privind
interpretarea articolului 5 din directivă, și anume dacă atunci când se
analizează cazuri reale care implică acțiuni sau omisiuni înșelătoare e
necesară efectuarea unei analize distincte a cerințelor privind diligența
profesională [așa cum sunt prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (a)
din directivă]; ·
Cauza C-265/12 (Citroën Belux NV) privind
conformitatea cu directiva [în special cu articolul 3 alineatul (9) al acesteia] a unei dispoziții
belgiene care le interzice comercianților să le propună consumatorilor oferte
comune, dacă cel puțin unul dintre serviciile oferite este de natură
financiară; ·
Cauza C-281/12 (Trento Sviluppo Centrale
Adriatica) în care instanța de trimitere se întreba dacă dispozițiile DPCN
impun obligația ca, pentru a determina dacă au fost încălcate prevederile
directivei, este necesar ca, pe lângă existența unui comportament care induce
în eroare, să se analizeze și capacitatea unui astfel de comportament de a
denatura în mod semnificativ comportamentul economic al consumatorului. 3.1.2. Inițiativele luate de Comisie Comisia a luat
măsuri, încă de la începutul procesului de transpunere a directivei, pentru a
sprijini autoritățile și instanțele naționale în vederea punerii în aplicare
uniforme a directivei și a asigurării respectării acesteia în mod coerent.
Acest lucru este un obiectiv deosebit de dificil de atins într-un domeniu
caracterizat prin diferențe considerabile, la un stat la altul, între
politicile, stilurile și tehnicile de asigurare a respectării legislației
existente. 3.1.3. Documentul orientativ privind
aplicarea DPCN In decembrie 2009,
serviciile Comisiei au publicat un document orientativ privind punerea în
aplicare a directivei[24],
cu scopul de a dezvolta o înțelegere comună a normelor acesteia și de a asigura
convergența practicilor utilizate. Acest document, disponibil în 22 de limbi
oficiale ale UE, a contribuit la clarificarea unor concepte-cheie și a unor
dispoziții percepute ca fiind problematice. Documentul conține exemple practice
prin care se arată cum se aplică această directivă. În ciuda faptului că acest
document nu are statut juridic oficial (nu are un caracter obligatoriu), a fost
folosit pe scară largă în contextul procedurilor inițiate la CEJ[25], precum și de către instanțele
și autoritățile naționale, pentru evaluarea unor cazuri individuale. Documentul
orientativ a fost conceput ca un document evolutiv, care să fie actualizat
periodic, pe măsură ce se va dezvolta baza de cunoștințe în materie de practici
comerciale neloiale. 3.1.4. Baza de date juridică a DPCN În iulie 2011,
Comisia a lansat o bază de date juridică on-line („Baza de date a DPCN”)[26]. Elaborarea acestei baze de
date a început în 2008, în același timp cu cea a documentului orientativ,
pentru a asigura punerea în aplicare uniformă a directivei și asigurarea
adecvată / eficientă a respectării ei. Baza de date
juridică este foarte cuprinzătoare și ușor accesibilă publicului, permițând
consultarea legislațiilor și a jurisprudenței statelor membre referitoare la
directivă, precum și a oricăror altor documente utile, cum ar fi lucrări
științifice pertinente. Aceasta conține aproximativ 330 de articole juridice,
400 de cauze[27]
și 25 de alte documente (cum ar fi studii sau documente orientative adoptate de
autoritățile naționale de respectare a legislației). Informațiile incluse în
data de baze sunt structurate pe secțiuni și pot fi filtrate în funcție de
trimiterile la articole specifice din directivă, după cuvinte-cheie,
jurisprudență și literatură juridică. Toate secțiunile sunt corelate și permit
comparații între statele membre. Secțiunile privind o anumită țară conțin o
descriere generală a sistemului național de asigurare a respectării a
legislației. Comisia continuă
să actualizeze baza de date a DPCN, în vederea completării periodice a acesteia
cu noi exemple de jurisprudență, articole juridice și alte documente. Scopul
final este elaborarea unei noi baze de date juridice în domeniul dreptului
consumatorului prin fuzionarea bazei de date a DPCN cu baza de date a
Compendiului de drept al UE în materie de protecție a consumatorilor[28]. În prezent, serviciile
Comisiei analizează opțiunile posibile pentru a asigura o corelație efectivă
între baza de date a DPCN și portalul european e-justiție.[29] 3.2. Domeniul de aplicare a
directivei Directiva are un
domeniu de aplicare foarte larg, conform definiției date practicilor comerciale
(ale întreprinderilor față de consumatori) la articolul 2 litera (d): „orice
acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv
publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă
legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”.
Produs înseamnă „orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi
și obligații”[30].
Directiva se aplică practic tuturor tranzacțiilor dintre întreprinderi și
consumatori (B2C) și în toate sectoarelor de activitate. În plus, aceasta se
aplică nu numai în etapa de publicitate/marketing a unei tranzacții, dar și
„…în timpul și după o tranzacție comercială cu un produs”[31]. Cu toate acestea, directiva
privește doar protecția intereselor economice ale consumatorilor din
perspectiva măsurilor care vizează sau au ca rezultat considerarea unei
practici comerciale ca fiind neloială, excluzând alte interese, cum ar fi cele
privind sănătatea și protecția mediului. Statele membre dispun de libertatea de
a extinde domeniul de aplicare a DPCN sau de a reglementa, în conformitate cu
alte acte legislative ale UE, alte tipuri de relații. Statele membre au, de
asemenea, dreptul să stabilească efectele practicilor neloiale asupra
valabilității, formării sau efectelor contractelor, având în vedere faptul că
DPCN nu armonizează dreptul contractelor[32].
3.2.1. Necesitatea de extindere a
domeniului de aplicare la alte domenii decât cel al tranzacțiilor dintre
întreprinderi și consumatori Necesitatea de
extindere a domeniului de aplicare la alte domenii decât cel al tranzacțiilor
dintre întreprinderi și consumatori a fost discutată mai ales în legătură cu
trei tipuri de situații. Din domeniul de aplicare a directivei sunt
excluse tranzacțiile dintre întreprinderi („B2B”), tranzacțiile dintre
consumatori („C2C”) sau cele în cadrul cărora consumatorii vând sau furnizează
produse unui comerciant („C2B”). Cu toate că statele membre dispun de
libertatea de a reglementa aceste relații, majoritatea au ales să pună în
aplicare DPCN păstrând domeniul de aplicare inițial a acesteia. Tranzacțiile dintre întreprinderi În prezent doar
patru state membre aplică, cu mici modificări, DPCN și în domeniul relațiilor
B2B[33].
Extinderea, la nivel UE, a domeniului de aplicare al DPCN la domeniul pentru a
include relațiilor B2B a fost propusă în trecut de către unele părți
interesate, în special cu scopul de a soluționa problema practicilor
societăților editoare de anuare înșelătoare, care a afectat mai ales
întreprinderile mici și lucrătorii independenți. Asemenea practici sunt
interzise în prezent conform Directivei 2006/114/CE privind publicitatea
înșelătoare și comparativă („DPIC”). În recenta sa comunicare privind modul
general de aplicare a DPIC, Comisia a concluzionat că ar trebui întărite
mijloacele transfrontaliere disponibile de asigurare a respectării legislației
și ar trebui revizuit cadrul juridic actual, pentru a putea combate mai
eficient aceste practici[34]. Relațiile dintre consumatori și
întreprinderi Autoritățile
naționale responsabile cu asigurarea respectării legislației[35] au semnalat situații în care
consumatorii au fost victimele unor practici comerciale neloiale în timp ce își
vindeau produsele comercianților. Au fost înregistrate cazuri în care, de
exemplu, consumatorii au vândut antichități sau bijuterii (în special din aur)
comercianților și au fost induși în eroare de declarațiile comercianților
privind caracteristicile și/sau valoarea obiectelor respective. Doar câteva
state membre[36]
ar dori să extindă domeniul de aplicare a directivei, în timp ce restul
statelor membre nu susțin această idee. Un stat membru[37], care pune în aplicare
directiva păstrând domeniul inițial de aplicare a acesteia, a sugerat să se
adopte o interpretare cuprinzătoare a directivei[38], în loc să se treacă la o
modificare normativă la nivelul UE. Relațiile dintre consumatori Dezvoltarea rapidă
a platformelor internet a ridicat problema întăririi protecției în cadrul
tranzacțiilor dintre consumatori. Experiențele privind aplicarea directivei au
demonstrat faptul că, în realitate, principala problemă o constituie
comercianții care pretind că sunt consumatori, ascunzându-și statutul
real/intențiile comerciale. Asemenea practici sunt deja interzise conform
punctului 22 din anexa I la directivă, în care se interzice „A face afirmații
false sau a crea impresia că un comerciant nu acționează în scopuri ce se
încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală
sau a se prezenta comerciantului ca și consumator”[39]. Prevenirea acestor practici
este, prin urmare, mai mult o chestiune de asigurare a respectării normelor
decât o lacună a DPCN. În concluzie,
rezultatele consultării au demonstrat că marea majoritate a statelor membre și
a părților interesate[40]
nu susțin extinderea domeniului de aplicare a directivei, fie ca aceasta se
referă la tranzacțiile B2B, C2B sau C2C. Comisia consideră că în prezent nu se
pune problema unei extinderi a domeniului de aplicare. Dacă problema specifică
pentru relațiile B2B a societăților editoare de anuare înșelătoare va fi
abordată cu ocazia revizuirii în curs a DPIC, pentru alt tip de relații statele
membre sunt libere să elaboreze norme în domeniul vizat de aceste relații,
pentru a răspunde specificităților și necesităților fiecărui stat. 3.2.2. Promovarea vânzărilor Subiectul promovării vânzărilor a început să
fie discutat[41]
după retragerea în 2006 a propunerii Comisiei privind adoptarea unui regulament
referitor la promovarea vânzărilor[42],
ca urmare a eșecului statelor membre de a ajunge la un acord. Propunerea
conținea o serie de cerințe privind informațiile, menite să asigure
transparența comunicărilor comerciale privind promovarea vânzărilor și să garanteze
că beneficiarii interesați pot obține toate informațiile pertinente anunțate în
comunicările respective. Prevederile DPCN oferă protecție împotriva
practicilor neloiale în domeniul promovării vânzărilor. Dispozițiile
articolului 6 alineatul (1) litera (d) interzic comercianților să inducă în
eroare consumatorul cu privire la „preț sau modalitatea de calcul a prețului
sau existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul”. Interdicțiile
prevăzute în anexa I vizează practici promoționale specifice, cum ar fi
publicitatea-capcană (punctul 5), ofertele speciale (punctul 7), anunțurile
promoționale prin care se oferă premii (punctul 19), concursuri cu premii
(punctul 31) și folosirea termenului „gratuit” (punctul 20). În cauza „Total Belgium”[43] CEJ a confirmat mai ales
faptul că, în temeiul principiului armonizării complete a directivei, statele
membre nu au dreptul să mențină norme de drept intern privind promovarea
vânzărilor care sunt mai stricte decât dispozițiile directivei. Câteva state membre și părți interesate au
argumentat că abrogarea bruscă a anumitor norme de drept intern privind
promovarea vânzărilor ar putea avea un efect negativ asupra protecției
consumatorilor împotriva vânzărilor promoționale înșelătoare la nivel național[44]. Acestea sunt de părere că
unele dintre normele de drept intern mai stricte, deja existente, (cum ar fi
cele privind „prețul de referință” luat în considerare pentru a calcula dacă un
anunț referitor o anumită reducere de preț anunțată este reală sau nu) ar fi
foarte benefice pentru consumatori și autoritățile însărcinate cu asigurarea
respectării dispozițiilor legale, cu toate că în momentul de față aceste norme
sunt incompatibile din punct de vedere juridic cu directiva.[45] Feedback-ul obținut în urma consultării a evidențiat
faptul că unele state membre și părți interesate ar fi de acord cu introducerea
de modificări legislative în acest domeniu, fie sub forma unei reglementări
suplimentare[46],
fie prin excluderea vânzărilor promoționale din domeniul de aplicare al DPCN[47]. Restul statelor membre
resping explicit posibilitatea oricărei reglementări suplimentare în acest
domeniu, în timp ce unele[48]
consideră că ar fi binevenite mai multe orientări din partea Comisiei privind
acest aspect. Dintre celelalte părți interesate, doar doi actori economici[49], Organizația Europeană a
Consumatorilor (BEUC), o organizație națională a consumatorilor[50] și un centru european al
consumatorilor[51]
sunt în favoarea unor reglementări suplimentare și atrag atenția asupra
faptului că absența unor norme detaliate creează incertitudine juridică, în
timp ce camera de comerț daneză susține excluderea vânzărilor promoționale din
domeniul de aplicare a directivei, pentru a le oferi statelor membre mai multă
libertate de acțiune la nivel național. Comisia consideră
că cele mai multe preocupări exprimate de statele membre și de părțile
interesate pot fi abordate prin măsuri care să vizeze consolidarea securității
juridice și punerea în aplicare uniformă a directivei în acest domeniu .
Completarea periodică a documentului orientativ poate fi un mijloc de realizare
a acestui obiectiv. Cu toate acestea,
Comisia va continua să monitorizeze îndeaproape punerea în aplicare a
directivei în acest domeniu și va avea în vedere adoptarea unor măsuri
legislative în viitor, dacă va fi necesar. 3.3. Dispozițiile de fond ale
directivei Această parte a raportului conține o descriere
generală a dispozițiilor de fond ale directivei (mai ales a articolelor 5-9 și
a anexei I) și a principalelor aspecte care au fost puse în lumină în contextul
aplicării acestor dispoziții în statele membre. 3.3.1. Conceptul de diligență
profesională Articolul 5
alineatul (2) este „clauza generală” a DPCN, deoarece interzice în general
practicile comerciale neloiale. Acest articol prevede două criterii cumulative
pentru a stabili dacă o practică comercială ar trebui să fie considerată
neloială, și anume: ·
dacă se stabilește că este contrară cerințelor
privind „diligența profesională” și ·
denaturează sau poate denatura semnificativ
comportamentul economic al consumatorului mediu. „Diligența
profesională” este definită ca „nivelul de competență specializată și de
considerație pe care comerciantul poate să îl exercite în mod rezonabil față de
consumatori, în conformitate cu practica comercială loială și/sau principiul
general al bunei credințe în domeniul de activitate al comerciantului”. Acest
concept cuprinde principii care sunt deja consacrate în legislațiile statelor
membre, cum ar fi „practica comercială loială” și „buna credință”, în care o
pondere deosebită a fost acordată valorile normative specifice care se aplică
unui anumit domeniu de activitate comercială. Conceptul de
diligență profesională a fost transpus corect în majoritatea statelor membre.
Se pare că un număr mic de state membre au preferat să păstreze termenii de
„bune practici” sau „bune practici de piață”[52]
În acest context, Comisia poartă discuții cu statele membre implicate pentru a
garanta că aceste concepte nu duc la o interpretare mai restrictivă decât cea
prevăzută în DPCN. Una dintre
problemele semnalate de către autoritățile naționale însărcinate cu asigurarea
respectării legislației a fost dacă, pentru a sancționa un comerciant pe
motivul încălcării articolelor 6-9 din DPCN, era nevoie să se demonstreze că
acesta nu a respectat principiul „diligenței profesionale”. Comisia consideră
că nu e nevoie să se demonstreze acest lucru și că principiul „diligenței
profesionale” este încălcat automat în cazul unei acțiuni sau omisiuni
înșelătoare sau al unei practici agresive. În schimb, articolul 5 poate fi
aplicat ca dispoziție de sine-stătătoare, ca „măsură de siguranță”, pentru a
garanta că orice practică neloială care nu e reglementată de celelalte
dispoziții ale directivei poate fi sancționată[53]. În urma unei
cereri recente de pronunțare a unei hotărâri preliminare[54], se așteaptă avizul CEJ cu
privire la întrebarea dacă e necesară efectuarea unei analize distincte a
cerinței privind diligența profesională pentru evaluarea practicilor comerciale
neloiale (articolele 6-9 din DPCN). 3.3.2. Protecția consumatorilor
vulnerabili Articolul 5
alineatul (3) prevede măsuri speciale de protecție a consumatorilor deosebit de
vulnerabili datorită unei infirmități mintale sau fizice, vârstei sau
credulității lor, dacă practica comercială în cauză influențează (negativ)
comportamentul acestora, într-o situație pe care comerciantul o poate anticipa
cu ușurință. O categorie
specială de consumatori vulnerabili, copiii, beneficiază de măsuri suplimentare
de protecție prevăzute în anexa I, în care la punctul 28 se interzice în mod
explicit „a include în reclamă îndemnul direct adresat copiilor de a cumpăra
produsele promovate sau de a convinge părinții sau alți adulți să le cumpere
produsele promovate.” Feedback-ul obținut în urma consultării nu a evidențiat probleme
deosebite cu privire la consumatorii vulnerabili. Regatul Unit nu solicită o
revizuire, dar susține că, în cazul în care directiva ar fi revizuită, ar putea
fi util să se adauge niște dispoziții care să protejeze în mod explicit și
persoanele în vârstă împotriva anumitor practici agresive. Danemarca atrage
atenția asupra faptului că în domeniul jocurilor on-line sunt utilizate
frecvent practici agresive care îi vizează pe copii. Doar două state membre
susțin introducerea unei reglementări suplimentare în scopul ameliorării
protecției contractuale a copiilor, aspect care nu poate fi abordat în cadrul
DPCN[55]. Experiența și
datele culese evidențiază faptul că ar trebui depuse eforturi suplimentare în
vederea consolidării respectării DPCN în ceea ce privește consumatorii
vulnerabili, cum ar fi persoanele în vârstă, copiii/adolescenții și alte
categorii de cetățeni care se află într-o situație de slăbiciune[56]. Acțiunea de
verificare[57]
efectuată în 2008 de către autoritățile naționale însărcinate cu asigurarea
respectării legislației în temeiul Regulamentului CPC au arătat, de exemplu, că
mai mult de jumătate din site-urile web analizate li se adresau în mod explicit
adolescenților și copiilor. După 18 luni de investigații efectuate la nivel
național, 70 % din aceste site-uri web au fost modificate sau închise.
Rezultatele primei etape a acțiunii de verificare din 2012 au evidențiat faptul
că minorii continuă să rămână ținta unor site-uri web care nu par să respecte
normele privind protecția consumatorilor și sunt adesea ademeniți să cumpere
produse legate de jocuri presupuse a fi gratuite[58]. 3.3.3. Articolul 6 privind acțiunile
înșelătoare În temeiul
articolului 6 din directivă, o acțiune înșelătoare apare atunci când o practică
induce în eroare prin informațiile pe care le conține sau prin prezentarea
incorectă a acestor informații și determină sau este de natură să determine
consumatorul mediu să ia o decizie comercială diferită de cea pe care ar fi
luat-o în alte condiții. Această dispoziție, precum și articolul 7 privind
omisiunile înșelătoare, este de departe dispoziția cel mai frecvent utilizată
în scopul asigurării respectării directivei la nivel național. Feedback-ul
obținut în urma consultării nu a evidențiat probleme deosebite cu privire la
aplicarea articolului 6. Practicile cel mai des menționate de către
participanții la consultare includ informațiile mincinoase cu privire la
principalele caracteristici și/sau prețul produsului sau serviciului oferit
spre vânzare în domeniul serviciilor de internet și telecomunicații (de ex.
serviciile în bandă largă), al serviciilor financiare (de ex. creditul de
consum, asigurarea de viață), al turismului (de ex. serviciile de cazare care
includ comisioane pentru folosirea cardurilor de credit în domeniul hotelier, al
produselor cu drept de folosință pe durată limitată și al produselor conexe),
al transportului aerian și al comerțului electronic. Un exemplu recent
privind aplicarea articolului 6 alineatul (1) litera (g) (care le interzice
agenților economici să îi inducă în eroare pe consumatori cu privire la
drepturilor acestora stipulate de o altă legislație) prezintă un interes
deosebit, deoarece se referea la o practică cu impact la nivelul UE. O companie
lider pe piața dispozitivelor electronice a fost amendată de către o autoritate
națională însărcinată cu asigurarea respectării legislației pentru faptul că a
oferit consumatorilor o garanție comercială cu plată pentru servicii la care
aceștia, în temeiul legii, aveau dreptul gratuit[59]. Protecția oferită de articolul 6 este foarte
cuprinzătoare și a fost invocată de exemplu chiar și pentru aspectele
comerciale sensibile din punct de vedere politic, cum ar fi cazul produselor
importate din țări a căror suveranitate națională este controversată și în care
există riscul de a induce în eroare consumatorii în ceea ce privește originea
comercială sau geografică reală a produselor și de a încălca deci articolul (6)
alineatul (1) litera (b) Un aspect ridicat cu insistență de către o asociație
a întreprinderilor dintr-un sector economic[60]
privea conformitatea sancționării practicii copierii ambalajului („copycat
packaging”) cu dispozițiile articolului 6 alineatul (2) și alineatul (2) litera
(a) din directivă. Copierea ambalajului („copycat packaging”) se referă la
practica de a proiecta ambalajul unui produs (sau caracteristicile vizuale ale
acestuia), pentru a-i da aparența generală a unei mărci concurente
bine-cunoscute. Această practică este distinctă de contrafacere, întrucât în
mod normal aceasta nu presupune copierea mărcii. Această problemă a afectat
țări în care soluțiile împotriva concurenței neloiale par a fi nesatisfăcătoare
și concurenții consideră DPCN ca un posibil instrument de introducere de
acțiuni în justiție. Serviciile Comisiei au abordat deja acest aspect în documentul
orientativ din 2009. Comisia va susține acțiuni mai ferme de asigurare a
respectării normelor privind acest aspect ori de câte ori practicile în cauză
îi induc în eroare pe consumatori. 3.3.4. Articolul 7 alineatul (4) -
Oferte comerciale și cerințe în materie de informare privind prețurile Comercianții pot hotărî dacă să includă sau nu informații despre preț
în materialele lor publicitare. Toate comunicările comerciale în care este
menționat prețul se încadrează însă, conform DPCN[61], în categoria „invitație de a
cumpăra”, prin urmare, în cazul acestora, prevederile directivei obligă
comercianții, în temeiul articolului 7 alineatul (4), să respecte o serie de
cerințe specifice în materie de informare. Invitația de a cumpăra constituie într-adevăr un moment crucial în
procesul de luare a deciziei de către consumator și reprezintă o modalitate
obișnuită de a face publicitate și de a pune produse și servicii la dispoziția
consumatorilor, inclusiv în mediul online. Prin însăși natura sa, invitația de
a cumpăra este o formă directă și imediată de promovare a produselor, care
declanșează o reacție mai impulsivă din partea consumatorilor și îi expune,
astfel, unor riscuri mai mari. Prin urmare, dispozițiile articolului 7
alineatul (4) sunt menite să garanteze faptul că, ori de câte ori fac oferte
comerciale consumatorilor, comercianții pun concomitent la dispoziția acestora,
într-un mod inteligibil și lipsit de ambiguitate, o cantitate suficientă de
date și că nu îi înșeală pe aceștia omițând informații importante. Aceste
cerințe se referă la: principalele caracteristici ale produselor, adresa
geografică a comerciantului, prețul total, modalitățile de plată și livrare, de
executare și soluționare a reclamațiilor, precum și la existența dreptului de
retragere sau de anulare, dacă este cazul. Aceste cerințe ar trebui citite
coroborat cu cerințele în materie de informare din Directiva privind drepturile
consumatorilor[62]
și de la articolul 5 din Directiva privind comerțul electronic[63]. Serviciile
Comisiei pledează, în documentul orientativ, în favoarea unei definiții largi a
invitației de a cumpăra, în cadrul căreia cerințele în materie de informare să
se aplice în mod flexibil și proporțional. Aceste servicii consideră, totuși,
că nu este necesar să existe un „mecanism” de cumpărare (de exemplu
posibilitatea de a efectua o rezervare online) pentru a determina aplicarea
cerințelor în materie de informare[64].
Într-o hotărâre preliminară[65], CEJ a adoptat acest punct de
vedere și a confirmat faptul că „există o invitație de a cumpăra […] fără a fi
necesar ca în comunicarea comercială să se regăsească de asemenea o
posibilitate concretă de a cumpăra produsul ori ca această comunicare să
prezinte o legătură cu o astfel de posibilitate.” Părțile în litigiu erau
organismul de mediere în domeniul protecției consumatorilor din Suedia și o
agenție de voiaj (Ving) care vindea produse de vacanță pe tot teritoriul
Suediei, inclusiv pe internet. Ca răspuns la întrebarea dacă Ving indicase
principalele caracteristici ale produsului în mod adecvat în raport cu mediul
de comunicare utilizat și cu produsul în cauză, CEJ a hotărât că, deși era de
competența instanței naționale să efectueze o evaluare în termeni concreți, „o
referire verbală sau vizuală la produs permite îndeplinirea cerinței privind
indicarea caracteristicilor produsului” și că o trimitere către site-ul
comerciantului poate fi folosită în anumite cazuri pentru a furniza anumite
informații privind caracteristicile principale ale produsului. Articolul 7
alineatul (4) litera (c) din DPCN cere în mod specific comercianților să
afișeze prețul (final) cu toate taxele aplicabile incluse sau, în cazul în care
prețul nu poate fi calculat în avans în mod satisfăcător, să indice modalitatea
de calcul al prețului. În cauza Ving Sverige, CEJ a hotărât că
menționarea unui „preț de bază” într-o invitație de a cumpăra nu constituie în
sine o încălcare a dispozițiilor DPCN cu condiția ca, având în vedere toate
faptele și circumstanțele cauzei respective, inclusiv natura și
caracteristicile produsului și mediul de comunicare comercială utilizat, un
astfel de preț „de bază”[66]
să permită consumatorului să ia o decizie în cunoștință de cauză. Regulamentul din
2008 privind serviciile aeriene[67]
a completat DPCN adăugându-i o serie de dispoziții menite să garanteze faptul
că prețul biletelor de avion este transparent în timpul procesului de rezervare
și în materialele publicitare. În special, acest regulament specifică faptul că
„prețul final care urmează să fie plătit trebuie să fie indicat în orice moment
și să cuprindă tariful aplicabil, precum și toate tarifele, impunerile,
tarifele suplimentare și alte comisioane aplicabile care nu pot fi evitate și
sunt previzibile în momentul publicării”. Recent adoptata Directivă privind
drepturile consumatorilor[68]
cuprinde dispoziții privind prețurile și taxele care se aplică și în sectorul
transporturilor aeriene. Cu toate că există
un consens general cu privire la faptul că prețul de vânzare afișat ar trebui
să includă, de la început[69],
toate taxele și comisioanele aplicabile, feedback-ul primit din partea părților
interesate[70]
indică faptul că adesea invitațiile de a cumpăra țin prea puțin seama de
cerințele de informare în materie de prețuri. În 2007, prima acțiune de verificare (sweep),
derulată în temeiul Regulamentului privind cooperarea în materie de protecție a
consumatorului (Regulamentul CPC), a vizat site-urile internet care vindeau
bilete de avion. Autoritățile din 15 state membre și din Norvegia au investigat
386 de site-uri, fiind semnalate nereguli cu privire la 145 dintre acestea .
Principalele trei probleme constatate au fost indicarea înșelătoare a prețului,
lipsa de informații cu privire la disponibilitatea ofertelor și neregulile
legate de prezentarea termenilor contractuali. Un studiu recent privind „Transparența prețurilor în sectorul
transporturilor aeriene”[71]
a relevat faptul că mulți transportatori aerieni afișează prețul fără taxe,
comisioane și alte impuneri, în timp ce mulți alții adaugă taxe care sunt, de
facto, inevitabile (de exemplu mijloacele de plată sunt gratuite doar dacă
se utilizează cardul de credit al transportatorului aerian respectiv),
prezentându-le ca fiind „opționale”. Problema are consecințe deosebit de
nefaste în etapa în care clienții compară prețurile pentru a lua o decizie în
cunoștință de cauză[72].
Autoritățile din cel puțin două state membre
au luat recent măsuri de asigurare a respectării legislației împotriva unui
număr mare de companii aeriene, pentru a le împiedica să prezinte
consumatorilor prețuri divizate în componente (practica fracționării prețurilor
- price partitioning) sau să dezvăluie prețul final abia la sfârșitul
procesului de rezervare (practica afișării unor prețuri parțiale - drip
pricing). Investigațiile s-au concentrat asupra suprataxelor aplicate la
folosirea cardurilor de credit și de debit: astfel, în Regatul Unit[73], 12 transportatori aerieni au
fost de acord să includă în prețul anunțat suprataxele aplicate pentru
folosirea cardurilor de debit și să se asigure că suprataxele facturate pentru
plățile cu cardul de credit sunt ușor de identificat în momentul efectuării de
rezervări online; În Italia, șase companii aeriene au fost sancționate
și au fost de acord să includă, până la sfârșitul anului 2012, astfel de taxe
în prețul de vânzare anunțat[74]. Informațiile disponibile demonstrează că utilizarea recurentă, în
invitațiile de a cumpăra, a unor informații inadecvate privind prețurile nu
este legată de o lacună a cadrului legislativ actual al UE[75], care va deveni în curând și
mai constrângător: a reieșit, de asemenea, că autoritățile naționale se
confruntă cu dificultăți legate de sancționarea unor astfel de încălcări atunci
când comerciantul se află într-o altă jurisdicție, așa cum se întâmplă în cazul
altor practici neloiale. Ar putea fi aduse îmbunătățiri în această privință în
cazul în care Comisia și-ar asuma un rol mai proeminent în susținerea
intensificării acțiunilor autorităților de asigurare a respectării legii și în
promovarea unei cooperări consolidate în contextul asigurării aplicării
transfrontaliere a legii[76].
Rezultatele consultării confirmă faptul că nu este nevoie să se aibă în vedere
măsuri de reglementare în acest stadiu[77]. 3.3.5. Articolele 8 și 9 – Practici
agresive Ca o inovație la nivelul UE, directiva
armonizează conceptul de practici comerciale agresive. Aceste practici fac
obiectul articolelor 8 și 9 din DPCN și îi împiedică pe comercianți să aplice
tehnici de vânzare care restrâng libertatea de alegere a consumatorului,
perturbându-i astfel comportamentul economic. În sensul directivei, practicile agresive sunt
acelea care recurg la hărțuire, constrângere, forță fizică sau influență
nejustificată. Ele se pot referi la un comportament manifestat în etapa de
comercializare, dar și la practici folosite în timpul unei tranzacții sau după
încheierea acesteia. Practicile agresive se referă la comportamente
care au fost deja reglementate de alte acte legislative în statele membre,
inclusiv în dreptul contractelor și în dreptul penal. În această privință,
directiva a prevăzut un nivel suplimentar de protecție care poate fi activat
prin mijloace publice de asigurare a respectării legislației, fără însă să
trebuiască neapărat să se demareze acțiuni penale sau civile. Comportamentul care face obiectul articolului
9 literele (c), (d) și (e) este deosebit de relevant în acest context. Conform
articolului 9 litera (c), sunt scoase în afara legii practicile prin care se
exercită o influență necuvenită asupra consumatorilor, cum ar fi exploatarea de
către comerciant, în cunoștință de cauză, a oricărui eveniment nefast sau a
oricărei situații specifice, pentru a influența decizia consumatorului cu
privire la produs. Articolul 9 litera (d) nu le permite comercianților să
impună bariere necontractuale disproporționate, care sunt dezavantajoase pentru
consumatorii care doresc să își exercite drepturile contractuale, inclusiv
dreptul de a rezilia un contract sau de a se îndrepta spre un alt produs sau
comerciant. Articolul 9 litera (e) privește orice amenințare de intentare a
unei acțiuni care nu este posibilă din punct de vedere legal. Articolul 9 litera (d) a fost extrem de util, în
special în domeniul telecomunicațiilor și al energiei, în ceea ce privește
barierele necontractuale în calea alegerii unui alt produs sau comerciant. Au
fost semnalate cazuri în care, de exemplu, operatorii de telecomunicații au
amânat în mod nepermis migrarea consumatorilor către alți furnizori[78] sau în care furnizorii de
energie au făcut mai dificilă exercitarea de către consumatori a dreptului lor
de retragere[79]. Practicile agresive semnalate de statele membre și
de părțile interesate în cadrul consultării se manifestă în principal în
contextul vânzărilor la domiciliu sau al altor tipuri de vânzări realizate în
afara spațiilor comerciale. Centrele europene ale consumatorilor (CEC), care
tratează numeroase plângeri venite de la persoane fizice, constată practici
agresive frecvente în ceea ce privește dreptul de folosință pe o perioadă
limitată (cluburi de vacanțe și alte practici conexe[80]) și, într-o măsură mai mică,
în contextul vânzărilor de bunuri de consum (de exemplu articole de mobilier,
dispozitive electronice, produse alimentare sau de îngrijire a sănătății) în
afara spațiilor comerciale . Normele generale de la articolele 8 și 9
referitoare la practicile agresive sunt completate de opt practici agresive
specifice, descrise în „Lista neagră” și care sunt interzise în orice situație[81]. 3.3.6. Anexa I – „Lista neagră” a
practicilor interzise Anexa I la DPCN
cuprinde o listă de practici comerciale care trebuie considerate neloiale în toate
situațiile și care sunt, prin urmare, interzise. Lista a fost întocmită din
dorința de a descuraja practici care, în lumina experienței, sunt considerate
neloiale, și de a permite autorităților de asigurare a respectării legislației,
comercianților, experților în domeniul marketingului și consumatorilor să
identifice astfel de practici, sporindu-se astfel securitatea juridică. După cum se
menționează la considerentul (17) din directivă, acestea sunt singurele
practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără să se efectueze o
evaluare de la caz la caz, astfel cum se prevede la articolele 5-9. Cu alte
cuvinte, dacă se poate dovedi cu certitudine folosirea efectivă a practicii de
către comerciant, nu este nevoie ca autoritățile naționale de asigurare a
respectării legislației să aplice testul denaturării semnificative (adică să
examineze impactul practicii asupra comportamentului economic al consumatorului
mediu) pentru a lua măsuri în sensul interzicerii sau sancționării practicii
respective. Punerea în
aplicare a directivei arată că Lista neagră s-a dovedit a fi un instrument util
pentru autoritățile de asigurare a respectării legislației. Dispozițiile din
Lista neagră cel mai frecvent invocate sunt: punctul 5 privind
„publicitatea-capcană” și punctul 6 privind practica numită „capcană și
deturnare”, care îi împiedică pe comercianți să propună oferte deosebit de
atractive la produse și servicii pentru a-i atrage pe clienți pe site-ul lor
sau în magazinul lor sau cu intenția de a le vinde un alt produs. Această
dispoziție a fost invocată, de exemplu, în sectorul transporturilor aeriene
pentru a împiedica societățile să facă publicitate unor condiții pe care nu
le-ar putea garanta decât pentru un număr nerezonabil de scăzut de consumatori,
având în vedere amploarea publicității. Punctul 10,
conform căruia drepturile de care consumatorii beneficiază prin lege nu pot fi
prezentate ca o caracteristică distinctivă a ofertei comerciantului. Această
interdicție a fost deosebit de utilă pentru situațiile în care comercianții
prezintă garanția legală pentru neconformitate ca fiind o valoare adăugată a
produsului lor. Punctul 20, care
îi împiedică pe comercianți să descrie un produs ca fiind „gratuit” atunci când
acest lucru nu corespunde realității. Această dispoziție a fost invocată în
raport cu o practică semnalată în mod frecvent, care îi vizează în principal pe
consumatorii vulnerabili (pe adolescenți), pe site-uri care oferă tonuri de
apel „gratuite” pentru telefonul mobil, când de fapt în realitate consumatorii
trebuie să plătească un abonament[82].
Serviciile Comisiei au clarificat în documentul orientativ aplicarea acestei
dispoziții în cazul ofertelor comune (de exemplu „cumperi un produs, primești
unul gratis”). Punctul 17, „a
face afirmația neîntemeiată că un produs tratează boli, disfuncții sau
malformații”, care a fost invocat, împreună cu articolul 6 din DPCN, pentru a
pune capăt practicilor neloiale în sectorul produselor cosmetice. Punctul 31, care
interzice practica ce constă în a „crea consumatorilor falsa impresie că au
câștigat sau vor câștiga […] un premiu sau un alt avantaj similar, în
condițiile în care […] nu există nici un premiu sau […] acțiunea pe care ar
trebui să o întreprindă pentru a câștiga premiul […] este condiționată de plata
unei sume de bani sau de suportarea unui cost”. Această dispoziție a
fost invocată pentru a scoate în afara legii practici, inclusiv fraude
flagrante, prin care consumatorii au fost ademeniți să plătească sume
considerabile pentru a primi un premiu care fie nu exista, fie avea o valoare
mai mică decât sumele plătite. A existat o dezbatere în rândul autorităților de
asigurare a respectării legislației cu privire la maniera de interpretare a
sintagmei „plata unei sume de bani sau suportarea unui cost de către consumator”
și, în special, cu privire la măsura în care a cere consumatorului să dea un
telefon la tariful standard local sau să cumpere un timbru poștal pentru a
intra în posesia premiului ar constitui încălcări ale directivei. CEJ a
clarificat aceste aspecte, excluzând posibilitatea de a impune chiar și costuri
minime consumatorilor (cum ar fi în cazul cumpărării unui timbru)[83]. O federație
patronală[84]
care reprezintă mai mulți operatori de sisteme de vânzări multi-nivel consideră
că armonizarea normelor referitoare la sistemele piramidale, menționate în
anexa I la punctul 14, este adecvată și s-a dovedit benefică pe scară largă,
permițându-le să creeze un model unic de afaceri care ar putea fi valabil
oriunde în Europa, ca un fel de „ghișeu unic”. Cealaltă asociație importantă de
societăți de vânzare directă[85]
are un punct de vedere similar și consideră că actualul cadru juridic este
complet. O societate care desfășoară activități de vânzare directă a sugerat,
cu ocazia contactelor sale cu serviciile Comisiei, că, în contextul sistemelor
piramidale, nu ar trebui să se facă nicio distincție între consumatori și
experții din domeniu și că statele membre ar trebui încurajate să aplice legile
naționale care transpun anexa I (punctul 14) din DPCN mutatis mutandis
sistemelor de împrumut piramidale între societățile comerciale. Punctul de
vedere al Comisiei este că în prezent nu este necesară o armonizare mai
profundă a sistemelor piramidale[86]. În lumina experienței în domeniu a
autorităților de asigurare a respectării legislației și având în vedere
punctele de vedere exprimate în cadrul consultării, în acest stadiu nu este
necesară modificarea Listei negre. Nu au fost identificate practici noi care să
nu fie reglementate de directivă. Este însă important să se ia măsurile
necesare pentru a asigura interpretarea uniformă a criteriilor și conceptelor
cuprinse în anexa I, ceea ce se poate realiza prin îmbunătățirea documentului
orientativ și a bazei de date a DPCN. 3.4. APLICAREA DIRECTIVEI ÎN CAZUL
UNOR SECTOARE ȘI PRACTICI COMERCIALE SPECIFICE 3.4.1. Afirmații legate de mediu Expresia
„afirmații legate de mediu” sau „afirmații legate de ecologie” se referă la
practica de a sugera sau de a crea impresia (în contextul unei comunicări
comerciale, al marketingului sau al publicității), că un produs sau un serviciu
este ecologic (adică are un impact pozitiv asupra mediului) sau este mai puțin
dăunător pentru mediu decât bunurile sau serviciile concurente. Folosirea pe scară
tot mai largă a afirmațiilor legate de mediu ca un instrument de marketing și
de publicitate reflectă ponderea crescândă a preocupărilor pentru mediu în
rândul populației. Astfel de afirmații se pot referi la modul în care sunt
produse, împachetate, distribuite, utilizate, consumate și/sau eliminate
produsele. În afara aspectelor reglementate de legislația specifică a UE (de
exemplu etichetele „bio” sau „ecologice”)[87],
DPCN este principalul instrument legislativ orizontal care analizează
afirmațiile referitoare la mediu și stabilește dacă o afirmație este înșelătoare
fie prin conținutul său, fie prin modul în care este prezentată consumatorilor[88]. Conform
articolului 6 alineatul (1) literele (a) și (b) din directivă, autoritățile
naționale realizează o evaluare de la caz la caz a practicii respective, a
conținutului afirmației legate de mediu și a impactului acesteia asupra
deciziei de cumpărare a consumatorului mediu. Așa cum au explicat serviciile
Comisiei în documentul orientativ[89],
aplicarea dispozițiilor directivei în cazul afirmațiilor legate de mediu poate
fi rezumată în raport cu două principii esențiale: ·
conform dispozițiilor generale ale directivei,
comercianții trebuie, mai presus de toate, să își formuleze afirmațiile
ecologice într-un mod specific, precis și lipsit de ambiguitate; ·
comercianții trebuie să își poată sprijini
afirmațiile pe dovezi științifice și să fie dispuși să furnizeze astfel de
dovezi într-un mod ușor de înțeles în cazul contestării afirmației respective. Anexa I la
directivă se referă în plus la o serie de practici care sunt deosebit de relevante
pentru afirmațiile legate de mediu și care sunt interzise, indiferent de
impactul pe care îl au asupra comportamentului consumatorului. Aceste practici
includ utilizarea fără autorizare a unor logouri (punctul 2), falsa aprobare
sau agreare a unui produs de către organisme publice sau private (punctul 4),
afirmația falsă a comerciantului că a semnat un cod de conduită (punctul 1) sau
că un cod de conduită a fost autorizat de un organism public sau privat
(punctul 3). O reglementare mai
aprofundată a afirmațiilor legate de mediu nu poate fi realizată decât prin
revizuirea DPCN sau prin adoptarea altor acte legislative (specifice) ale UE.
În ciuda faptului că unele state membre[90]
ar putea fi interesate să adopte la nivel național norme mai specifice privind
afirmațiile legate de mediu, este un lucru general acceptat faptul că
fragmentarea legislativă nu ar trebui să afecteze modul în care este abordat la
nivelul UE acest aspect tot mai important al publicității . Rezultatele
consultării arată că statele membre și părțile interesate sunt în general
mulțumite de cadrul juridic în vigoare și consideră că instrumentele puse la
dispoziție de directivă și de documentul orientativ al serviciilor Comisiei
sunt suficiente pentru a evalua afirmațiile legate de mediu. Doar un număr
restrâns de state membre[91]
ar fi interesate de o reglementare mai aprofundată a acestui sector prin
intermediul DPCN. Cu toate acestea,
mai multe părți interesate au sugerat că, în ciuda protecției juridice
existente, afirmațiile legate de ecologie continuă să nu fie folosite în mod
responsabil și sunt adesea foarte generale, vagi și nu foarte bine definite[92]. Conform asociațiilor
consumatorilor[93],
o dificultate suplimentară este legată de verificarea veridicității
afirmațiilor făcute de comercianți, în special în sectoarele energiei,
produselor cosmetice, automobilelor și detergenților. Este extrem de important ca afirmațiile legate de ecologie să fie
utilizate în mod credibil și responsabil în publicitate, întrucât pot influența
preferințele consumatorilor și pot astfel contribui la dezvoltarea unei
economii mai durabile, coerentă cu obiectivele Strategiei Europa 2020 și
ale Agendei consumatorului european. Comisia consideră că problemele identificate în legătură cu utilizarea
afirmațiilor legate de ecologie pot fi remediate mai degrabă prin măsuri legate
de asigurarea respectării legislației și de dezvoltarea de bune practici decât
prin aducerea unor modificări legislative DPCN. Comisia va sprijini, prin
urmare, luarea de măsuri adecvate și coerente de asigurare a respectării
legislației, de exemplu prin elaborarea unor recomandări în acest domeniu,
astfel cum s-a anunțat în Agenda consumatorului european[94]. Comisia, în contextul activității în curs legate de Planul de acțiune
privind consumul și producția durabile[95],
evaluează, cu toate acestea, modul în care dezvoltarea în continuare a
standardelor științifice în vigoare poate contribui la asigurarea caracterului
verificabil al afirmațiilor legate de ecologie. În special, sunt examinate
opțiunile care ar putea permite crearea unei „amprente ecologice” a produselor
(formate/standarde comune care ar putea permite compararea produselor care
îndeplinesc aceleași funcții). Pe baza acestui exercițiu, vor fi avute în
vedere măsuri adecvate. La Summitul european dedicat consumatorilor, organizat la 29 mai 2012,
afirmațiile legate de mediu au fost discutate pe larg și au fost culese puncte
de vedere privind situația de pe diferitele piețe ale UE și privind calea de
urmat în acest domeniu[96]. 3.4.2. Recenziile realizate de
consumatori și site-urile de comparare a prețurilor Printre
beneficiile pe care dezvoltarea pieței online în UE le poate oferi
consumatorilor se numără economiile rezultate din achiziționarea unui
produs/serviciu la un preț mai mic și libertatea de alegere. Motoarele de
căutare, site-urile de comparare a prețurilor și a produselor, recenziile
consumatorilor și platformele sociale sunt instrumente care sunt înrădăcinate
tot mai mult în comportamentul consumatorilor și în modelele de afaceri[97]. Patru din cinci consumatori
online din UE (81 %) au utilizat un site de comparare a prețurilor în 2010[98]. Cu toate acestea, astfel de
instrumente pot contribui la sporirea încrederii consumatorilor doar dacă
furnizează informații într-un mod clar, transparent și precis. Directiva cuprinde
mai multe dispoziții care se pot aplica site-urilor de comparare a prețurilor
și recenziilor realizate de consumatori. ·
Articolele 6 și 7 interzic comercianților să
utilizeze site-urile de comparare a prețurilor pentru a face afirmații
înșelătoare, omițând informații importante, printre altele legate de preț
și/sau de disponibilitatea produselor și serviciilor. ·
Punctul 18 din anexa I interzice în toate
situațiile practica de a: „Disemina informații de facto inexacte
privind condițiile pieței sau posibilitatea de a găsi un produs, incitând
astfel consumatorul să achiziționeze produsul respectiv în condiții mai puțin
favorabile decât condițiile normale ale pieței.” ·
Directiva impune, de asemenea, o obligație de
claritate cu privire la măsura în care site-ul de comparare a prețurilor este
independent, este operat sau sponsorizat (direct sau indirect) de un comerciant
[a se vedea articolul 6 alineatul (1) literele (c), (f) și articolul 7]. În
acest sens, „a face afirmații false sau a crea impresia că un comerciant nu
acționează în scopuri ce se încadrează în activitatea sa comercială,
industrială, artizanală sau liberală, sau a se prezenta ca și consumator”
constituie o practică interzisă în orice situație, conform punctului 22 din
anexa I la directivă. Dovezile de care
dispune Comisia arată că, în ciuda acestui cadru juridic cuprinzător,
consumatorilor le este greu să compare prețurile și calitatea diferitelor
bunuri puse în vânzare, iar problemele întâmpinate le subminează încrederea în
site-urile de comparare a prețurilor. Mai multe părți interesate[99]
au semnalat probleme legate de site-urile de comparare a prețurilor, în special
legate de transparența și caracterul incomplet al informațiilor oferite. BEUC
subliniază faptul că această problemă este deosebit de gravă în sectorul
transporturilor aeriene. Un stat membru[100]
recunoaște faptul că site-urile de comparare a prețurilor afișează adesea
informații incomplete privind prețurile, ceea ce face ca orice comparare să fie
incorectă. Documentul de
lucru al serviciilor Comisiei privind „Beneficiile aduse consumatorilor de
comerțul electronic” a arătat că informațiile oferite consumatorilor prin
intermediarii de informații, cum ar fi site-urile de comparare a prețurilor,
sunt adesea parțiale și uneori înșelătoare și incorecte, în special în raport
cu prețul, fie pentru că respectivul comerciant cu amănuntul a plătit pentru ca
produsul lui să fie selectat, fie din cauza criteriilor folosite pentru
ierarhizarea ofertelor sau din cauza costurilor de livrare. Experiența legată
de asigurarea respectării legislației confirmă faptul că una dintre problemele
principale decurge din faptul că site-urile de comparare a prețurilor nu
divulgă explicit identitatea comerciantului care operează site-ul și/sau dacă
comercianții cu amănuntul plătesc sau nu pentru ca produsele și serviciile lor
să fie afișate (respectiv dacă site-ul este sponsorizat sau nu). Publicitatea
ascunsă pare să afecteze nu numai site-urile de comparare a prețurilor, ci și
recenziile consumatorilor în general. Site-urile care găzduiesc recenzii
generate de utilizatori au fost criticate în mai multe rânduri cu privire la
unele recenzii care par să se bazeze pe opiniile imparțiale ale unui
consumator, dar care constituie de fapt publicitate ascunsă[101]. Într-un stat membru, de exemplu, în urma unei
investigații referitoare la modul în care consumatorii compară prețurile pe
piața cu amănuntul a energiei, s-a constatat că o serie de site-uri le lăsau
consumatorilor impresia că sunt site-uri de comparare a prețurilor, în
condițiile în care acest lucru nu era conform cu realitatea[102]. Într-un alt caz, instanțele
dintr-un stat membru au amendat o companie care opera site-uri de rezervare de
hoteluri și pe șapte dintre filialele acesteia pentru încălcarea normelor
privind practicile comerciale neloiale. Site-urile pretindeau că ar permite
compararea celor mai bune oferte și disponibilități existente, când, de fapt,
direcționau rezervările către „hoteluri partenere”, în dezavantajul
„hotelurilor nepartenere”[103]. Problemele
identificate legate de site-urile de comparare a prețurilor și de instrumentele
de efectuare de recenzii de către consumatori trebuie remediate prin măsuri
ferme de asigurare a respectării legislației. Comisia va analiza modul în care,
în conformitate cu tratatele, poate juca un rol mai activ în a încuraja
aplicarea coerentă a directivei, în special în ceea ce privește practicile
neloiale cu o dimensiune transfrontalieră, precum cele care au loc în mediul
online și care ridică probleme comune pentru autoritățile care asigură
respectarea legislației. Așa cum a anunțat în ianuarie 2012 în Comunicarea
privind comerțul electronic, Comisia va aborda de asemenea problema
transparenței și a fiabilității instrumentelor de comparare purtând un dialog
direct cu părțile interesate, care ar putea eventual conduce la elaborarea unor
coduri de bună conduită și /sau a unor orientări la nivelul UE[104]. Astfel cum s-a
constatat în documentul de lucru al serviciilor Comisiei privind „Beneficiile
aduse consumatorilor de comerțul electronic”, factorul dominant în cazul
efectuării de cumpărături online pare să fie prețul, urmat de sentimentul că se
economisește timp, de posibilitatea de a compara ușor prețurile, de
flexibilitatea de a comanda în orice moment al zilei/săptămânii și de accesul
la o gamă mai largă de produse online. Informațiile privind prețul și alte
informații-cheie ar trebui furnizate de la bun început, într-un mod clar și
simplu, astfel încât să nu inducă în eroare consumatorii. Faptul că astfel de
site-uri sunt utilizate într-o măsură atât de mare de consumatorii care doresc
să ia o decizie în cunoștință de cauză amplifică prejudiciile globale care li
se aduc acestora. În contextul
aplicării directivei în statele UE, o atenție specifică ar trebui să se acorde
în viitor implicării tot mai mari a rețelelor sociale în publicitatea online.
Bazate pe a treia generație de modele de publicitate pe internet („comerțul
electronic 3.0”), rețelele sociale devin tot mai mult platforme în care
companiile investesc pentru a atrage consumatorii. Pe lângă avantajele care pot
fi așteptate din partea formelor mai tradiționale de publicitate online (de
exemplu site-urile companiilor), platformele sociale, pe care consumatorii își
împărtășesc preferințele cu prietenii și familia, pot oferi comercianților un
„efect de rețea” la publicitatea lor online și un acces privilegiat la
comportamentul/preferințele consumatorilor. Acțiunile de asigurare a
respectării legislației ar trebui să se concentreze, prin urmare, asupra
garantării faptului că noile modele de publicitate continuă să fie conforme cu
dispozițiile directivei, în special în ceea ce privește „publicitatea ascunsă”
și informațiile despre produs. 3.4.3. Articolul 3 alineatul (9) –
Aplicarea directivei în domeniul serviciilor financiare și al bunurilor imobile Astfel cum se
menționează în secțiunea 2.4 a prezentului raport, în temeiul articolului 3
alineatul (9)[105]
din DPCN, în domeniul serviciilor financiare și al bunurilor imobile[106] se aplică o armonizare
minimă. Conform articolului 18 din DPCN, Comisia trebuie să prezinte rapoarte
privind aplicarea directivei în aceste sectoare și trebuie să examineze, în
special, în ce măsură ar trebui menținută derogarea de la armonizarea completă
prevăzută la articolul 3 alineatul (9). În acest sens, Comisia a lansat un
studiu privind aplicarea DPCN în domeniul serviciilor financiare și al
bunurilor imobile[107].
Studiul a fost realizat în cursul anului 2011 până la începutul anului 2012 și
se bazează pe o consultare largă a statelor membre și a părților interesate[108]. Dovezile strânse
în urma studiului indică faptul că derogarea prevăzută la articolul 3 alineatul
(9) a fost utilizată pe scară largă. Cu alte cuvinte, majoritatea statelor
membre au păstrat norme sau au adoptat acte legislative în domeniul serviciilor
financiare și al bunurilor imobile care prevăd condiții mai stricte decât
standardele stabilite de DPCN. Majoritatea
acestor norme suplimentare constau în obligații de informare[109] precontractuală și
contractuală specifice sectorului respectiv. În plus, un număr important de
interdicții privesc în special vânzările directe și practicile promoționale[110], practicile care exploatează
vulnerabilități specifice[111]
sau prevenirea conflictelor de interese[112].
De exemplu, în Austria, vânzările la domiciliu de credite ipotecare sunt
interzise, în timp ce în Italia este interzis să legi contractele de răspundere
auto obligatorie de alte servicii de asigurare. În Danemarca este interzisă
vânzarea legată a mai multor servicii imobiliare. În acest context,
trebuie remarcat faptul că CEJ nu s-a pronunțat încă asupra întrebării care i-a
fost adresată – respectiv dacă statele membre pot interzice vânzările legate
atunci când cel puțin unul dintre produsele/serviciile implicate este de natură
financiară (cauza C-265/12 - Citroën Belux NV). În cauza respectivă, CEJ
va trebui să clarifice în special sfera de aplicare a derogării prevăzute la
articolul 3 alineatul (9). În ceea ce privește
serviciile financiare și bunurile imobile, practicile neloiale cel mai frecvent
semnalate (în sensul DPCN) privesc faptul că nu au fost furnizate informații
esențiale în etapa de publicitate și furnizarea unei descrieri înșelătoare a
produsului. În ceea ce privește serviciile financiare, lipsa de
informații în publicitate privind rata anuală și costul creditului, oferirea în
mod înșelător de condiții avantajoase la contractele de credit cu o dobândă
scăzută și absența unor informații adecvate cu privire la obligațiile juridice
care decurg din semnarea contractelor s-au numărat printre practicile semnalate[113]. În ceea ce privește bunurile
imobile, printre exemplele de practici întâlnite s-au numărat: descrierea
incorectă a caracteristicilor bunului în cauză, lipsa de transparență cu
privire la costul proprietății și la taxele aferente, publicitatea-capcană,
practicile agresive ale agenților imobiliari, de exemplu intimidarea
consumatorilor astfel încât aceștia să semneze un contract exclusiv cu un agent
atunci când încearcă să își vândă bunurile. Comisia a primit un număr mare de reclamații, de
scrisori din partea cetățenilor, de întrebări parlamentare și de petiții
referitoare la probleme legate de cumpărarea de bunuri imobiliare în Cipru,
Bulgaria și Spania. În Cipru și în Bulgaria, dezvoltatorii imobiliari
utilizează publicitatea înșelătoare sub forma unor declarații mincinoase legate
de caracteristicile unui bun imobiliar și, în special, prin omiterea
informației că proprietăților vândute vor fi grevate în continuare de ipotecile
anterioare care garantează împrumuturile bancar prezente și viitoare
contractate de acești dezvoltatori. Comisia tratează în prezent cu autoritățile
cipriote și bulgare cu privire la aceste chestiuni, pentru a găsi o soluție la
problemele ridicate. În Spania, problemele sunt doar într-o măsură limitată
legate de publicitatea înșelătoare/practicile neloiale în sensul directivei și
privesc în principal relațiile dintre consumatori și autoritățile locale, cum
ar fi neregulile semnalate cu privire la acordarea permiselor de construcție
sau aplicarea de taxe pentru eliberarea certificatelor de urbanism pentru
dezvoltarea de proiecte noi în cazul rezidenților străini. În ciuda numărului
mare de norme naționale, este interesant de remarcat că, în cel puțin jumătate
din cazurile examinate în statele membre referitoare la practici neloiale în
domeniul serviciilor financiare și al bunurilor imobile, au fost invocate ca
temei juridic dispozițiile directivei (pentru acțiuni înșelătoare, omisiuni,
practici agresive, uneori în combinație cu practici incluse pe lista neagră).
În restul cazurilor, s-au aplicat norme naționale mai prescriptive[114]. În sectorul asigurărilor, de exemplu, punctul 27 din
anexa I s-a aplicat în situațiile în care asiguratorii au refuzat să plătească
daune, constrângându-i pe consumatori, care voiau să ceară despăgubiri pe baza
unei polițe de asigurare, să prezinte documente care nu puteau fi considerate,
în mod rezonabil, relevante pentru a stabili valabilitatea cererii de plată a
daunelor. În aceste cazuri, furnizorii au ignorat în mod sistematic
corespondența pertinentă pentru a-i descuraja pe consumatori să-și exercite
drepturile contractuale[115].
Rezultatele
investigației efectuate în domeniul serviciilor financiare și al bunurilor
imobile indică faptul că nu ar fi oportun să se renunțe la derogarea prevăzută
la articolul 3 alineatul (9) din directivă[116].
Principalele
motive sunt: riscul financiar mai ridicat asociat serviciilor financiare și
bunurilor imobile (în comparație cu alte bunuri și servicii); lipsa specifică
de experiență a consumatorilor în aceste domenii (combinată cu o lipsă de
transparență, în special a operațiunilor financiare); vulnerabilitățile
specifice din ambele sectoare, care îi fac pe consumatori vulnerabili atât la
practicile promoționale, cât și la presiune; experiența organismelor competente
de asigurare a respectării legislației financiare în ceea ce privește un sistem
dezvoltat la nivel național; și, în cele din urmă, funcționarea și stabilitatea
piețelor financiare în sine. Autoritățile
de asigurare a respectării legislației și alte părți interesate care au
participat la consultare[117]
au ajuns la o concluzie similară. O mare parte a organizațiilor din sectorul
serviciilor financiare și din sectorul imobiliar care au participat la
consultare consideră că este foarte important sau destul de important să se
mențină derogarea prevăzută la articolul 3 alineatul (9) din DPCN. 4. ASIGURAREA RESPECTĂRII
LEGISLAȚIEI 4.1. Asigurarea respectării
legislației în statele membre Directiva nu
armonizează sistemele de asigurare a respectării legislației. Conform
articolului 11 din DPCN, statele membre au libertatea să aleagă
mecanismele de asigurare a respectării legislației care se potrivesc cel mai
bine tradiției lor legislative, în măsura în care se asigură că există mijloace
adecvate și eficace de a preveni practicile comerciale neloiale. În temeiul
articolului 13 din DPCN, statele membre sunt de asemenea cele care hotărăsc ce
tip de penalități ar trebui aplicate, cu condiția ca acestea să fie „eficace,
proporționale și disuasive”. Comisia are un rol
crucial în ceea ce privește asigurarea respectării generale a dispozițiilor
directivei pentru că trebuie să se asigure că directiva este transpusă în mod
adecvat și eficace în toate statele membre. Statele membre au
instituit o mare varietate de regimuri de asigurare a respectării legislației.
În unele țări, asigurarea respectării legislației este în principal sarcina
autorităților publice, cum ar fi organismele de mediere în materie de protecție
a consumatorilor (de exemplu în Danemarca, Suedia și Finlanda), autoritățile
pentru protecția consumatorilor/de concurență (de exemplu în Italia, Irlanda,
Țările de Jos, România și Regatul Unit) și departamentele competente din
ministere (în Portugalia și Belgia). În alte state membre există un sistem
privat de asigurare a respectării legislației gestionat de concurenți (de
exemplu în Austria și Germania). Majoritatea sistemelor combină însă elementele
publice și private de asigurare a respectării legislației. Printre penalitățile
aplicate se pot număra hotărâri judecătorești privind acțiunea în încetare,
daune-interese, amenzi administrative și sancțiuni penale, iar în majoritatea
statelor membre există o combinație a tuturor acestor componente[118]. Statele membre și
părțile interesate consideră că, la nivel național, asigurarea respectării
dispozițiilor directivei în statele membre este, în general, adecvată și
eficace. Cu toate acestea, există păreri conform cărora asigurarea adecvată a
respectării legislației la nivel național poate fi stânjenită de lipsa de
resurse a autorităților naționale competente, de complexitatea/durata
procedurilor de asigurare a respectării legislației și de efectul disuasiv
insuficient al penalităților. Un stat membru[119]
și mai multe asociații ale consumatorilor[120]
ar dori să se aplice penalități[121]
mai severe și, în unele cazuri, posibilitatea de a introduce acțiuni colective
în despăgubire. Mai multe state
membre și părți interesate confirmă faptul că această situație are un impact și
asupra asigurării eficace a respectării legislației la nivel transfrontalier.
Consultarea a revelat faptul că, în cazul practicilor comerciale neloiale cu
caracter transfrontalier, este o adevărată provocare pentru autoritățile de
asigurare a respectării legislației să dea un răspuns rapid și eficient, având
în vedere constrângerile legate de frontierele jurisdicționale. În plus,
resursele disponibile sunt limitate. Statisticile din Raportul 2012 privind aplicarea
Regulamentului CPC[122]
arată că DPCN este, de departe, temeiul juridic invocat pentru cel mai mare
număr de cereri de asistență reciprocă depuse în baza unui singur set de
dispoziții legislative. În perioada 2007-2010, dintr-un număr de 1 343 de
acțiuni CPC, 654 (48,7 %) erau legate de încălcări ale DPCN. Restul cererilor
erau legate de încălcări ale altor 14 directive (de exemplu Directiva
1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și
garanțiile conexe) și ale unui regulament. De la crearea sa, rețeaua a întreprins, sub
coordonarea Comisiei, în afară de acțiuni de cooperare bilaterală în materie de
asigurare a respectării legislației, acțiuni anuale de asigurare a respectării
legislației numite acțiuni de verificare (sweep). În cadrul unei astfel
de acțiuni de verificare, autoritățile de asigurare a respectării legislației
verifică simultan un eșantion de site-uri dintr-un sector dat, din punctul de
vedere ale respectării legislației UE în materie de protecție a drepturilor
consumatorilor, iar, într-o a doua etapă, iau măsurile adecvate de asigurare a
respectării legislației, după caz. Cele cinci investigații desfășurate până
acum au contribuit la îmbunătățirea respectării legislației în sectoarele
vizate (site-uri care vând bilete de avion, tonuri de apel pentru telefoanele
mobile, produse electronice, bilete pentru evenimente sportive și culturale și
credite de consum). Autoritățile au verificat aproximativ 2 200 de
site-uri din diferite sectoare. În medie, 80 % din site-urile care s-a
constatat că nu respectau legislația în materie de protecție a consumatorilor
au fost puse în conformitate în urma acțiunii de asigurare a respectării
legislației desfășurate de autoritățile naționale. Rezultatele primei etape a
acțiunii de verificare din 2012 privind conținutul digital confirmă un
coeficient de nerespectare similar celui constatat în cursul acțiunilor de
verificare anterioare. În prezent, autoritățile naționale întreprind acțiuni de
asigurare a respectării legislației pentru a permite societăților respective să
își clarifice poziția sau să ia măsuri de punere în conformitate a site-urilor
în cauză[123]. Cu toate că nu sunt disponibile date consolidate cu
privire la multe decizii adoptate și penalități aplicate de autoritățile
naționale de asigurare a respectării legislației, pot fi date următoarele
exemple reprezentative: în intervalul cuprins între data de intrare în vigoare
a directivei și jumătatea anului 2011, autoritatea de concurență din Italia a
publicat peste 700 de decizii și a aplicat amenzi administrative cu o valoare
totală de 91 de milioane de euro; Direcția Generală pentru Concurență, Aspecte
legate de Consumatori și Control al Fraudei din Franța (DGCCRF) a publicat 1251
de rapoarte[124]
și a aplicat amenzi cu o valoare de aproximativ 1,7 milioane de euro[125]; Centrul pentru protecția
drepturilor consumatorilor din Letonia a adoptat 154 de decizii obligatorii și
a aplicat amenzi în valoare de 159 400 de euro; organismul de mediere în
materie de protecție a consumatorilor din Finlanda a inițiat 8 acțiuni în
instanță; Agenția irlandeză pentru protecția consumatorilor a emis 14
angajamente, 116 de note de conformitate, 2 ordine de interdicție și a demarat
acțiuni de urmărire penală în două cazuri; Inspectoratul comercial din Slovacia
a publicat 46 de decizii administrative și a aplicat amenzi cu o valoare totală
de 151 800 de euro; și, în cele din urmă, în Suedia s-au pronunțat 18 hotărâri
judecătorești și 52 de hotărâri judecătorești în acțiuni de încetare. Ar trebui depuse eforturi suplimentare de
asigurare a respectării legislației pentru a garanta un nivel ridicat de
protecție a consumatorilor, în special la nivel transfrontalier, dar și în
context național. Această concluzie se bazează pe experiența Comisiei în ceea
ce privește cooperarea cu autoritățile naționale, pe feedback-ul primit de la
Centrele europene ale consumatorilor (CEC)[126]
și de la alte părți interesate și pe alte surse disponibile (în special
rapoartele privind aplicarea Regulamentului CPC)[127]. 4.2. Autoreglementare DPCN apără principiul conform căruia
autoreglementarea poate contribui la asigurarea respectării legislației din
punct de vedere judiciar și administrativ și clarifică rolul pe care îl au
responsabilii de coduri de conduită în asigurarea respectării legislației[128]. Așa cum arată experiența avută cu anumite
sisteme juridice[129],
organismele de autoreglementare pot contribui la sporirea conformității cu
standardele juridice și pot atenua sarcina care le revine organismelor publice
de asigurare a respectării legislației. Statelor membre li se permite să se
bazeze pe mecanisme de soluționare a diferendelor prin autoreglementare pentru
a spori nivelul de protecție a consumatorilor și pentru a asigura o
conformitate cât mai mare cu legislația și cu cele mai bune practici de piață. Cu toate acestea, directiva confirmă faptul că
autoreglementarea nu poate înlocui mijloacele judiciare sau administrative de
asigurare a respectării normelor. În plus, directiva sporește eficacitatea
codurilor de conduită prin faptul că impune statelor membre să oblige
comercianții care s-au angajat să respecte obligațiile impuse de codurile în
vigoare să se conformeze normelor de autoreglementare[130]. 5. PREZENTARE GENERALĂ A
EFECTELOR BENFICE ALE DIRECTIVEI Experiența acumulată în urma primilor ani de punere
în aplicare demonstrează faptul că directiva a contribuit la consolidarea
protecției consumatorilor în statele membre, protejând totodată întreprinderile
legitime de întreprinderile concurente care nu respectă regulile. Directiva a fost invocată de autoritățile
naționale de protecție a consumatorilor pentru a descuraja și penaliza o gamă
largă de practici comerciale neloiale[131].
DPCN este singurul instrument legislativ general al UE în vigoare care
evaluează afirmațiile legate de mediu și practicile agresive. Normele sale bazate pe principii s-au dovedit
deosebit de eficace în a permite autorităților naționale să-și adapteze
evaluările în funcție de evoluția rapidă a produselor, serviciilor și metodelor
de vânzare. „Lista neagră” a pus la dispoziția autorităților naționale un
instrument eficace de gestionare a practicilor neloiale comune, precum
publicitatea-capcană[132],
falsele oferte gratuite, publicitatea ascunsă și îndemnurile directe adresate
copiilor. Dispozițiile Listei negre au fost utilizate, de asemenea, pentru a
gestiona practicile neloiale în domeniul serviciilor financiare și al bunurilor
imobile. Acest cadru
juridic este, de asemenea, adecvat pentru evaluarea corectitudinii noilor
practici online care apar în paralel cu evoluția tehnicilor publicitare. Acesta
permite un răspuns prompt în cazul abuzurilor săvârșite prin intermediul noilor
instrumente utilizate pe scară largă, cum ar fi site-urile de comparare a
prețurilor și de rezervări colective sau, de exemplu, în raport cu implicarea
crescândă a publicității în rețelele sociale. La nivel transfrontalier, aproximativ jumătate
din acțiunile întreprinse în cadrul rețelei CPC (cereri de informații, alerte
și cereri de asigurare a respectării legislației) priveau încălcări ale DPCN[133]. În plus, rețeaua CPC a
derulat mai multe acțiuni comune de supraveghere a pieței (sweep) în
temeiul dispozițiilor DPCN (site-uri care vând bilete de avion, servicii de
telefonie mobilă online, bunuri electronice de consum)[134]. Cooperarea cu autoritățile naționale de asigurare
a respectării legislației și elementele de punere în aplicare strânse în baza
de date a DPCN relevă faptul că normele sunt cel mai adesea interpretate în mod
uniform. Clarificările oferite de CEJ și de Comisie au contribuit într-adevăr
la acest proces. Prin înlocuirea reglementărilor fragmentate
ale statelor membre referitoare la practicile comerciale neloiale cu un singur
set de norme, directiva a contribuit la eliminarea obstacolelor în calea
comerțului transfrontalier și a simplificat cadrul normativ. Conform Strategiei Europa 2020, „trebuie să li
se acorde cetățenilor mijloacele necesare pentru a participa pe deplin la piața
unică”, ceea ce înseamnă că „trebuie consolidată capacitatea cetățenilor de a
achiziționa bunuri și servicii transfrontaliere, precum și încrederea lor în
efectuarea unor astfel de achiziții”. Nivelul ridicat de protecție a
consumatorilor stabilit de directivă pare să contribuie la întărirea încrederii
consumatorilor. Datele recente indică faptul că un număr mai mare de consumatori
sunt în prezent interesați să facă cumpărături transfrontaliere (52 %, +19) și
sunt dispuși să cheltuiască mai mulți bani în aceste tranzacții (18 %, +5)
decât în 2006, când directiva nu fusese încă transpusă în statele membre[135]. Cu toate acestea, trebuie să
se recunoască faptul că avântul comerțului transfrontalier online este mult în
urma creșterii comerțului intern, ceea ce arată clar că mai sunt multe de făcut
în această privință[136].
De aceea, trebuie să se pună acum accentul asupra aplicării corecte și coerente
a directivei ca o condiție preliminară care trebuie îndeplinită de cetățenii și
întreprinderile din UE pentru a profita din plin de oportunitățile oferite de
piața unică. Comisia a identificat comerțul cu amănuntul
(inclusiv comerțul electronic), sectorul transporturilor, economia digitală și
energia/durabilitatea ca domenii-cheie în care potențialul de creștere a pieței
unice este cel mai mare[137].
Directiva are de jucat un rol crucial în acest context. Prin urmare, ar trebui depuse eforturi suplimentare
în ceea ce privește consolidarea acțiunilor de asigurare a respectării
dispozițiilor DPCN. Resursele statelor membre sunt limitate și valoarea
disuasivă a penalităților ar trebui îmbunătățită. Ar trebui intensificată și
cooperarea în cazurile transfrontaliere care intră sub incidența Regulamentului
CPC. Dorința de a intensifica activitatea de
asigurare a respectării legislației atât la nivel transfrontalier, cât și la
nivel național impune asumarea unui rol mai important de către Comisie,
care ar trebui să își unească forțele cu statele membre și să le acorde sprijin
în ceea ce privește aplicarea directivei în întreaga UE. În această privință,
Comisia va analiza modul în care, în conformitate cu tratatele, poate juca un
rol mai activ în încurajarea aplicării coerente a directivei, în special în
ceea ce privește practicile neloiale cu o dimensiune transfrontalieră, precum
cele care au loc în mediul online și care pun probleme comune pentru
autoritățile care asigură respectarea legislației. 6. CONCLUZII Așa cum se anunța în Comunicarea privind
aplicarea Directivei privind practicile comerciale neloiale care însoțește
prezentul raport, nu pare oportun să se modifice directiva în acest stadiu.
Această concluzie reflectă rezultatele consultării și concluziile preliminare
desprinse în urma experienței de asigurare a respectării legislației a statelor
membre, care este importantă, însă în continuare prea limitată temporal pentru
un corp legislativ atât de acoperitor. Îngrijorările exprimate de unele părți interesate
referitor la aplicarea DPCN în cazul anumitor practici comerciale neloiale
specifice pot fi abordate prin inițiative de îmbunătățire a asigurării
respectării legislației în statele membre. În acest context, astfel cum se
menționează în comunicare, eforturile viitoare vor trebui să se concentreze
asupra unor domenii tematice cheie, în care prejudiciile aduse consumatorilor
și oportunitățile ratate de aceștia par să fie cele mai recurente și în care
potențialul de creștere a pieței unice este cel mai mare. [1] Acest raport însoțește Comunicarea Comisiei către
Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European privind
aplicarea Directivei privind practicile comerciale neloiale „Atingerea unui
nivel înalt de protecție a consumatorilor – Consolidarea încrederii în piața
unică”. În temeiul articolului 18 din DPCN, Comisia are obligația de a
întocmi un raport privind aplicarea directivei în legătură cu aspecte
specifice, cum ar fi serviciile financiare și bunurile imobile, și lista neagră
a practicilor interzise în orice situație, precum și cu privire la amploarea
acțiunilor de armonizare și simplificare suplimentare. După cum prevede
considerentul 24 din DPCN, se va realiza o evaluare a punerii în aplicare a
directivei, pentru a garanta luarea în discuție a barierelor de pe piața
internă și realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor. [2] Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale
întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a
Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE
ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004
al Parlamentului European și al Consiliului. [3] A se vedea Agenda consumatorului european, Acțiunea 3
(Modernizarea acquis-ului în domeniul protecției consumatorilor) [4] În urma consultării au fost obținute 25 de răspunsuri
din partea statelor membre (Luxemburg și Malta nu au trimis răspunsuri), două
răspunsuri din partea Islandei și Norvegiei și 76 de răspunsuri de la părțile
interesate, inclusiv de la 20 de Centre europene ale consumatorilor (CEC), nouă
asociații ale consumatorilor și 47 de actori economici (incluzând camere de
comerț, organizații-umbrelă din mediul de afaceri/federații și organisme de
autoreglementare) [5] În baza articolului 18 din directivă, prezentul raport
conține o evaluare cu privire la funcționarea articolului 3 alineatul (9) cu
privire la aplicarea DPCN în domeniul serviciilor financiare și al bunurilor
imobile . [6] A se vedea Studiul privind aplicarea Directivei în
domeniul serviciilor financiare și cel al bunurilor imobile efectuat de către
organizația Civic Consulting în numele Comisiei Europene, DG Justice 2012,
disponibil la următoarea adresă: http://ec.europa.eu/justice/consumer-marketing/document. [7] A se vedea articolul 4 din directivă. [8] Belgia, Irlanda, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia au
transpus directiva până la 12 iunie 2007. [9] Spania. [10] Și cele trei țări ale SEE, Islanda, Liechtenstein și
Norvegia, au adoptat acte legislative pentru punerea în aplicare a directivei. [11] A se vedea cauzele: C-321/08 – Comisia Comunităților
Europene/Regatul Spaniei, 23 aprilie 2009 și C282/08, Comisia Comunităților
Europene/Marele Ducat al Luxemburgului, 5 februarie 2009. [12] Pentru a accesa lista reglementărilor naționale de
transpunere a directivei, vă rugăm să consultați baza de date privind practicile
comerciale neloiale: https://webgate.ec.europa.eu/ucp/ sau să
accesați link-ul: http://ec.europa.eu/justice/consumer-marketing/unfair-trade/unfair-practices/index_en.htm. [13] Cauzele conexate C-261/07 și C-299/07 VTB-VAB NV/Total
Belgium și Galatea BVBA/Sanoma Magazines Belgium NV, 23 aprilie 2009; C-304/08 Zentrale zur
Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs eV/Plus Warenhandelsgesellschaft mbH, 14
ianuarie 2010. C-288/10 Wamo BVBA v JBC NV și Modemakers Fashion NV, ordonanța din 30 iunie 2011;
C-126/11 Inno
NV/Unizo și alții, ordonanța din 15 decembrie 2011. [14] În domeniul în care directiva are ca obiect apropierea
dispozițiilor în vigoare. [15] Exemple de directive care conțin clauze de armonizare
minimă în domeniul în care directiva 2005/29/CE are ca obiect apropierea
dispozițiilor în vigoare sunt: Directiva 98/6/CE privind protecția
consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor,
Directiva 97/7/CE privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la
distanță, Directiva 85/577/CEE privind protecția consumatorilor în cazul contractelor
negociate în afara spațiilor comerciale, Directiva 94/47/CE privind
protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor
privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor
imobile și Directiva 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii,
vacanțe și circuite. [16] Danemarca, Finlanda, Irlanda, Letonia și Suedia. [17] La 10 martie 2008, Danemarca a informat Comisia cu privire
la dispozițiile legate de publicitatea televizată din secțiunea 21 a Ordonanței
nr. 1368 din 15 decembrie 2005 privind publicitatea și sponsorizarea prin radio
și televiziune. Aceste dispoziții, referitoare, printre altele la
caracteristicile produsului căruia i se face publicitate, la prețul său, la
nivelul de competențe necesare pentru a utiliza produsul respectiv, sunt
consacrate în legislația daneză, acordă o atenție deosebită protecției
minorilor și au pus în aplicare Directiva „Televiziunea fără frontiere” (Directiva
Consiliului 89/552/CEE, actuala Directivă 2010/13/UE privind serviciile
mass-media audiovizuale). [18] Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții
stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul
statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale
(Directiva serviciilor mass-media audiovizuale). [19] Belgia nu a notificat Comisiei normele sale naționale
privind interzicerea vânzărilor la domiciliu pentru produsele cu o valoare mai
mare de 250 EUR. Compatibilitatea acestor măsuri va fi analizată de către CEJ
în contextul unei cauze pendinte împotriva Belgiei. [20] Articolul 3 alineatul (4) din directivă stipulează că „în
cazul în care dispozițiile prezentei directive și alte norme comunitare care
reglementează aspecte specifice ale practicilor comerciale neloiale sunt în
conflict , normele comunitare prevalează și se aplică respectivelor aspecte
specifice.” [21] A se vedea documentul orientativ p. 18-19. De exemplu,
Regulamentul privind serviciile aeriene [Regulamentul (CE) nr. 1008/2008 al
Parlamentului European și al Consiliului din 24 septembrie 2008 privind normele
comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate] conține dispoziții
specifice privind informațiile legate de preț care trebuie puse la dispoziția
publicului larg. În temeiul articolului 23 din regulament, în plus față de
prețul final, care trebuie să includă toate tarifele, impunerile, tarifele
suplimentare și alte comisioane aplicabile, transportatorii aerieni ar trebui
să ofere, de asemenea, o defalcare a prețului final. Prin urmare, în privința
informațiilor precontractuale legate de tarifele pentru transportul aerian de
pasageri se vor aplica aceste dispoziții mai specifice. Dispozițiile directivei
vizează interdicția practicilor comerciale care pot induce în eroare
consumatorul mediu (cum ar fi „publicitatea-capcană” și marketingul tarifelor
pentru transportul aerian de pasageri), precum și a practicilor care constituie
un comportament agresiv (cum ar fi barierele necontractuale oneroase și
disproporționate impuse consumatorilor care doresc să își exercite dreptul
contractual de a rezilia un contract). [22] „[…] une disposition nationale telle que celle en cause au principal
n’est pas susceptible de relever du champ d’application de la directive sur les
pratiques commerciales déloyales si elle se limite seulement, comme le
considère la juridiction de renvoi, à réglementer les relations
concurrentielles entre commerçants et ne poursuit pas des finalités tenant à la
protection des consommateurs.” (cauza
C126/11, Inno, punctul 29). [23] A se vedea de asemenea secțiunea 3.3.4 privind Invitația de a cumpăra
și cerințele de informare cu privire la preț. [24] Document de orientare/orientativ privind punerea în
aplicare a directivei 2005/29/EC privind practicile comerciale neloiale [SEC(2009)
1666, document de lucru al serviciilor Comisiei] 3 decembrie 2009 - http://wcmcom-ec-europa-eu-wip.wcm3vue.cec.eu.int:8080/justice/consumer-marketing/unfair-trade/unfair-practices/index_en.htm. [25] A se vedea concluziile Avocatului General în cauza C-122/10
Konsumentombudsmannen KO / Ving Sverige AB, punctele 30, 40 și nota de
subsol nr. 13. [26] A se vedea https://webgate.ec.europa.eu/ucp/public/
Această bază de date a fost creată în temeiul Deciziei nr. 1926/2006 /CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18
decembrie 2006 de stabilire a unui program de acțiune comunitară în domeniul
politicii de protecție a consumatorilor (2007-2013), acțiunea 9: Expertiza juridică și tehnică, inclusiv
studiile, pentru monitorizarea și evaluarea transpunerii, a punerii în aplicare
și asigurarea respectării legislației în materie de protecție a consumatorilor
de către statele membre, în special Directiva 2005/29/CE. Aceasta cuprinde, de asemenea, elaborarea și
gestionarea unor baze de date publice și ușor accesibile privind punerea în
aplicare a legislației comunitare referitoare la protecția consumatorilor. [27] Baza de date conține în prezent (începând cu luna mai 2012)
rezumatele a 158 de decizii administrative și a 202 de hotărâri judecătorești
(inclusiv a 63 de hotărâri ale curților supreme naționale). [28] http://www.eu-consumer-law.org/indexempluhtml. [29] https://e-justice.europa.eu/home.do?action=home&plang=ro&init=true [30] A se vedea articolul 2 litera (c) din directivă. [31] A se vedea articolul 3 alineatul (1) din directivă. [32] A se vedea articolul 3 alineatul (2) din directivă. [33] Acestea sunt Austria, Franța, Germania și Suedia. Cu toate
acestea, în Germania doar anexa I la directivă („Lista neagră”), iar în Franța
doar articolul 6 și anexa I (limitate la partea privind practicile
înșelătoare), se aplică tranzacțiilor B2B. [34] A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul
European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul
Regiunilor „Protejarea întreprinderilor împotriva practicilor de comercializare
înșelătoare și asigurarea unei respectări efective a normelor”, Revizuirea
Directivei 2006/114/CE privind publicitatea înșelătoare și comparativă din 27
noiembrie 2012 [COM (2012) 702 final]. [35] A se vedea Biroul pentru Comerț Echitabil (Office of
Fair Trading) în Regatul Unit. [36] Estonia, Irlanda, Letonia și România. [37] Regatul Unit. [38] De exemplu prin introducerea de clarificări în documentul
orientativ al Comisiei. [39] A se vedea de asemenea articolul 6 alineatul (1) literele
(c) și (f) din directivă: [40] Unele state membre (de exemplu Franța și Italia) și părți
interesate au afirmat că ar fi de acord cu o extindere a domeniului de aplicare
doar în scopul soluționării unor probleme foarte specifice, cum ar fi anuarele
profesionale înșelătoare. România consideră că extinderea domeniului de
aplicare a DPCN la relațiile B2B ar duce la o abordare mai coerentă privind
practicile comerciale care vizează atât întreprinderile, cât și consumatorii.
Țările de Jos ar dori să extindă domeniul de aplicare a DPCN atât cât este
necesar pentru a proteja întreprinderile de problema „facturilor false”.
Austria, Germania și Suedia, care aplică deja în totalitate dispozițiile
directivei și în domeniul tranzacțiilor B2B, ar dori ca întreprinderile să
beneficieze de același nivel de protecție ca și consumatorii din țările UE. [41] A se vedea de exemplu întrebările din partea PE E-5539/08,
E-010017/2010, E-1704/2011. [42] COM(2001) 546 final, 2.10.2001, propunerea modificată COM(2002)
585 final, 25.10.2002. [43] A se vedea, de asemenea, C-304/08 „Plus
Warenhandelsgesellschaft” (hotărâre preliminară - Germania), 14 ianuarie 2010.
C-540/08 „Mediaprint Zeitungs” (hotărâre preliminară - Austria), 9 noiembrie
2010. C-522/08 „Telekomunikacja Polska” (hotărâre preliminară - Polonia), 11
martie 2010. [44] Unele autorități naționale însărcinate cu asigurarea
respectării legislației consideră că absența unor astfel de norme detaliate va
crea incertitudine juridică și va face ca procesul de asigurare a respectării
legislației să devină prea împovărător/ineficient (conform cerințelor DPCN,
este necesar să se demonstreze de la caz la caz că o vânzare promoțională este
înșelătoare). [45] Șase state membre (Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța,
Irlanda, Letonia) și-au modificat deja (parțial) legislația privind vânzările
promoționale, în scopul asigurării conformității cu directiva în cauză și cu
jurisprudența Curții de Justiție. În prezent, treisprezece state membre
continuă să aplice norme mai restrictive decât cele prevăzute în DPCN,
referitoare fie la reducerile de preț (Belgia, Bulgaria, Estonia, Finlanda,
Franța, Letonia, Polonia, Portugalia și Spania) fie la loteriile comerciale
(Austria, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania și Luxemburg). Norme similare
există și în Islanda și Norvegia. [46] Franța, Germania, Irlanda, Letonia și Spania. [47] Belgia, Danemarca, Spania (și Norvegia). [48] Bulgaria, Polonia, Regatul Unit, Slovacia, Țările de Jos. [49] Asociația europeană a producătorilor de marcă și Camera
Federală a Muncii din Austria. [50] CLCV: Consommation Logement Cadre de Vie, Franța. [51] Centrul european al consumatorilor din Irlanda. [52] De exemplu Danemarca, Polonia și Suedia. [53] Un exemplu de acest gen poate fi situația în care o
autoritate națională însărcinată cu asigurarea respectării legislației a
considerat că practica întreruperii aprovizionării cu apă fără o comunicare
prealabilă în acest sens contravenea cerinței privind diligența profesională.
Autoritatea respectivă a fost de părere că, ținând cont de importanța serviciilor
de aprovizionare cu apă, se aștepta ca agentul economic să atingă un înalt
nivel de diligență profesională și ar fi trebuit ca acesta să adopte măsuri
speciale înainte de întreruperea aprovizionării cu apă. Autoritatea de
Concurență din Italia (AGCM), decizia din 12 martie 2009 PS 166 – Acea
Distacco fornitura d’acqua. [54] C 435/11 CHS Tour Services. [55] Danemarca și Țările de Jos menționează consolidarea
protecției consumatorilor vulnerabili prin reglementare, însă fără să sugereze
soluții / opțiuni specifice. [56] După cum s-a subliniat în cadrul Agendei consumatorului
european, trebuie să se garanteze protecția consumatorilor vulnerabili
împotriva riscurilor care decurg din efectele crizei economice, ale
îmbătrânirii populației și ale complexității tot mai mari a piețelor digitale,
asociate cu dificultatea de a se descurca în mediul digital pe care o întâmpină
unii consumatori. [57] A se vedea secțiunea 4 a prezentului raport cu privire la
asigurarea respectării legislației. [58] Acțiunea de verificare întreprinsă în 2008 a vizat
comercializarea de tonuri de apel, fonduri de ecran și alte servicii de
telefonie mobilă pe site-uri internet. S-a constatat că 301 site-uri web din
cele peste 500 de site-uri verificate în cadrul acestui exercițiu au
încălcat grav legislația UE în materie de protecție a consumatorilor. Mai mult
de jumătate din aceste 301 site-uri li se adresau în mod explicit
adolescenților și copiilor. Cele trei probleme majore evidențiate au fost:
lipsa de transparență a prețurilor, lipsa de informații complete și
publicitatea înșelătoare (în special anunțurile înșelătoare privind ofertele
„gratuite” de tonuri de apel, când de fapt în realitate consumatorul trebuia să
plătească un abonament.) A se vedea http://ec.europa.eu/consumers/enforcement/sweep/digital_content/index_en.htm
pentru rezultatele primei etape a acțiunii de verificare din 2012 privind
conținutul digital. [59] Decizia Autorității italiene antitrust (AGCM) PS7256 – Comet-Apple
Prodotti in Garanzia Provvedimento n. 23193, din 27 decembrie 2011 –
Compania investigată a oferit o garanție comercială pentru servicii la care
consumatorii au deja dreptul gratuit, în temeiul Directivei 1999/44/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte
ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (de exemplu 2 ani de
garanție legală față de vânzător pentru neconformitatea bunurilor cu
contractul). Comisia a sprijinit eforturilor organizațiilor de protecție a
consumatorilor, ridicând această problemă în contextul rețelei CPC a
organismelor naționale responsabile cu asigurarea respectării normelor și
adresându-se în scris (printr-o scrisoare a vicepreședintelui Reding din data
de 21 septembrie 2012) tuturor miniștrilor UE responsabili cu protecția
consumatorilor, în vederea unei acțiuni coordonate de asigurare a respectării
dispozițiilor directivei în situațiile în care o anumită problemă intervine
sistematic în diferite state membre. [60] AIM (Asociația europeană a producătorilor de marcă). . [61] A se vedea articolul 2 litera (i) din DPCN. [62] Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de
modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a
Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE
a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a
Consiliului. [63] Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor
societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața
internă (Directiva privind comerțul electronic). [64] Principalul motiv de îngrijorare menționat de părțile
interesate în timpul etapei de transpunere a directivei a fost faptul că
aplicarea unei abordări rigide (de tipul „listă de verificare”) cu privire la
aceste cerințe ar conduce la impunerea unei sarcini disproporționate asupra
comercianților și asupra agențiilor de publicitate. Întrucât invitația de a
cumpăra reprezintă un concept nou, nu a fost clar, de exemplu, în ce măsură
afișarea „caracteristicilor principale” ar fi considerată adecvată în raport cu
mediul de comunicare folosit în scopuri publicitare și cu produsul în cauză [a
se vedea articolul 7 alineatul (4) litera (a)] Federația Mondială a Agențiilor
de Publicitate s-a arătat, prin urmare, dornică să restrângă aplicarea
cerințelor în materie de informare exclusiv la situațiile în care, împreună cu
invitația de a cumpăra, se punea la dispoziția consumatorilor un „mecanism” de
cumpărare. [65] În cauza C-122/10, Konsumentombudsmannen/Ving Sverige AB, 12
mai 2011. [66] Prețul cel mai mic la care poate fi cumpărat produsul sau
categoria de produse care face obiectul publicității, chiar dacă produsul sau
categoria de produse respective este, de asemenea, disponibil(ă) la prețuri
care nu sunt indicate (de exemplu bilete de călătorie pentru Paris, disponibile
la prețuri „începând de la 100 EUR”). [67] A se vedea în special articolul 23 din Regulamentul (CE)
nr. 1008/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 septembrie
2008 privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate
(reformare). [68] A se vedea în special articolul 5 alineatul (1) litera
(c), articolul 19 și articolul 22 din Directiva privind drepturile
consumatorilor. [69] Din momentul în care un comerciant lansează o „invitație a
de a cumpăra” în sensul articolului 7 alineatul (4) din directivă. [70] 8 asociații de protecție a consumatorilor, 11 centre
europene ale consumatorilor (CEC) și 10 organizații patronale au semnalat
probleme legate de preț. [71] Studiul Steer Davies Gleave (2011) comandat de Comisia
Europeană privind „Transparența prețurilor în sectorul transporturilor aeriene”
a analizat respectarea de către site-urile web a cerințelor în materie de
informare impuse de cinci acte legislative ale UE, inclusiv de Directiva 2005/29
privind practicile comerciale neloiale. În concluziile studiului se recomandă
depunerea de eforturi mai degrabă în sensul asigurării respectării legislației
decât al modificării legislației existente. [72] Un studiu al Biroului pentru Comerț echitabil (Office
for Fair Trading OFT) intitulat Advertising of prices („Publicitatea
în materie de prețuri”) a analizat dacă modul în care sunt prezentate prețurile
clienților afectează sau nu deciziile și nivelul de trai al acestora.
Rezultatele sale au arătat că practica afișării unui preț incomplet („drip
pricing”) (cunoscută și ca practica afișării unui preț fracționat),
respectiv situația în care consumatorii văd într-o primă etapă doar o parte din
prețul final, care este majorat progresiv pe parcursul procesului de cumpărare,
a contribuit cel mai mult la scăderea nivelului mediu de trai, care a ajuns să
reprezinte până la 15 % din sumele în cauză. OFT(2010), Advertising of
prices (Publicitatea în materie de prețuri), http://www.oft.gov.uk/OFTwork/markets-work/advertising-prices/. [73] Numărul de referință al dosarului: Airline payment
surcharges (Suprataxe la plățile pentru biletele de avion) - CRE-E/27017
(iulie 2012) - http://www.oft.gov.uk/OFTwork/consumer-enforcement/consumer-enforcement-completed/card-surcharges/. [74] A se vedea Provvedimenti Autorità Garante per la
Concorrenza ed il Mercato, (anii 2011-2012) PS/4261, PS/5530, PS/3773, PS/892,
PS/6147, PS/5667, PS/7430,
PS/3771, PS/7505, PS/7493 și PS/7383 - http://www.agcm.it/consumatore.html. [75] În concluziile comunicării referitoare la punerea în
aplicare a Directivei privind protecția consumatorului prin indicarea
prețurilor, adoptată de Comisie în 2006, se afirma că directiva nu a dat
naștere nici unei probleme importante de transpunere în niciunul din statele
membre și că, în general, directiva a contribuit la asigurarea unei protecții
sporite a consumatorilor. O consultare mai recentă a fost organizată în
primăvara anului 2012 în rândul statele membre, cu scopul de a permite Comisiei
să evalueze eficacitatea globală a acestei directive în prezent. Rezultatele
consultării au arătat că statele membre: (i) nu consideră că ar exista vreo
problemă transfrontalieră legată de punerea în aplicare a directivei (care nu
are o dimensiune transfrontalieră importantă); (ii) recurg pe scară largă la
derogările prevăzute de directivă (respectiv exceptările prevăzute în cazul serviciilor,
al vânzărilor prin licitație și al vânzărilor de opere de artă și de
antichități, precum și derogarea temporară de la aplicarea directivei acordată
întreprinderilor de dimensiuni mici); (iii) sunt adeptele unei armonizări
minime în acest domeniu (peste 10 state membre au introdus sau au menținut
norme naționale care prevăd un nivel superior de protecție a consumatorilor în
ceea ce privește indicarea prețului). Marea majoritate a statelor membre au
răspuns că efectuează verificări periodice și sistematice ale pieței și că
aplică sancțiuni eficiente (sub formă de amenzi) la nivel național în cazul
încălcării acestei directive. Este posibil să fie necesară derularea unor
investigații suplimentare în această privință. [76] Franța și Italia, de exemplu, au indicat, în contextul
dialogurilor lor de lucru cu Comisia, că cererile de cooperare privind
chestiuni legate de prețuri au fost, cel puțin o dată, refuzate de statele
membre (de exemplu de Irlanda în sectorul transporturilor aeriene), care au
considerat că practicile respective nu ar fi în măsură să aducă prejudicii
„interesului colectiv al consumatorilor”, așa cum prevede Regulamentul CPC. [77] Doar șase state membre (Belgia, Finlanda, Irlanda,
Lituania, România, Țările de Jos), în afară de Islanda și Norvegia, s-au
exprimat în favoarea unei reglementări sporite cu privire la cerințele în
materie de preț, dar din motive diferite (de exemplu pentru a clarifica în ce
situații informațiile legate de preț sunt importante și pentru a se asigura că
prețul unitar este menționat în publicitate). [78] Italia, AGCM, 2008, PS91 – Enel Energia –Richiesta
cambio fornitore, Provvedimento n. 18829. [79] Italia, AGCM, 2009, PS1270 - Vodafone – Ostacoli alla
migrazione e retention ingannevole, Provvedimento n. 19756. [80] Conform informațiilor de care dispun serviciile Comisiei,
consumatorii sunt expuși unei varietăți de forme de presiune pentru a încheia
un contract. [81] DPCN, Anexa I, n. 24-31. [82] În cadrul acțiunii de verificare („sweep”) din 2008, care
a vizat site-urile de vânzare de tonuri de apel, fonduri de ecran și alte
servicii pentru telefoanele mobile, s-a constatat că 301 din peste 500 de
site-uri verificate cu această ocazie se aflau într-o situație de încălcare
gravă a legislației UE în materie de protecție a consumatorilor, inclusiv a
anexei I, punctul 20. A se vedea paragraful 3.3.2. privind consumatorii
vulnerabili. [83] C-428/11 Purely Creative și alții.- a se vedea
secțiunea 3.1.1. din prezentul raport. [84] SELDIA, The European Direct Selling Association (asociația
europeană a vânzărilor directe). [85] DSE, Direct Selling Europe. [86] Asociațiile consumatorilor sau alte părți interesate nu au
formulat niciun fel de preocupări legate de punctul 14 din anexa I. [87] Regulamentul (CE) nr. 843/2007 al Consiliului din 28 iunie
2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice, precum și
de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91, JO L 189, 20.7.2007,
p. 1-23. Alte exemple de legislație specifică sunt Directiva 2010/30/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 2010 privind indicarea, prin
etichetare și informații standard despre produs, a consumului de energie și de
alte resurse al produselor cu impact energetic și Regulamentul (CE) nr. 1222/2009
al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind
etichetarea pneurilor în ceea ce privește eficiența consumului de combustibil
și alți parametri esențiali. [88] După cum se menționează la considerentul (10) din
directivă, aceasta „asigură protecția consumatorilor în cazul în care nu există
nicio legislație sectorială specială la nivel comunitar și interzice
comercianților să creeze o impresie falsă cu privire la natura produselor”. [89] Document orientativ privind aplicarea/transpunerea
Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale [SEC(2009) 1666,
document de lucru al serviciilor Comisiei], 3 decembrie 2009. [90] De exemplu Franța. [91] Belgia, Franța, Lituania, Portugalia, Slovenia. [92] De exemplu printre expresiile utilizate frecvent se
numără: „ecologic, biodegradabil, neutru din punctul de vedere al emisiilor de
carbon, verde, durabil, natural, eficient din punct de vedere energetic,
netoxic, cu emisii scăzute de carbon, nepoluant, curat, cu emisii zero, etic și
echitabil”. [93] De exemplu BEUC. [94] Advertising Standard Authority („ASA”) din Regatul
Unit, de exemplu, a primit și a evaluat în detaliu un mare număr de reclamații,
inclusiv referitoare la afirmații legate de mediu. A se vedea și secțiunea 4
privind asigurarea respectării legislației. [95] La
16 iulie 2008, Comisia Europeană a prezentat Planul de acțiune privind consumul
și producția durabile și politica industrială durabilă. La 11 ianuarie 2012,
Comisia a lansat o consultare publică privind „asigurarea unui consum și a unei
producții mai durabile”. Pentru mai multe informații, a se vedea: http://ec.europa.eu/environment/eussd/escp_en.htm [96] La Summitul european dedicat consumatorilor, care a avut
loc la 29 mai 2012, Comisia Europeană a organizat un atelier privind fenomenul
de „greenwashing” și afirmațiile înșelătoare legate de mediu. Atelierul a
constituit un prim pas în cadrul unui proces care va contribui la formularea de
reflecții pe marginea afirmațiilor legate de mediu la nivelul UE. Pentru mai
multe informații, a se vedea http://www.european-consumer-summit.eu/
[97] A se vedea documentul de lucru al serviciilor Comisiei,
„Beneficiile aduse consumatorilor de comerțul electronic”, document care
însoțește Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul
Economic și Social și Comitetul Regiunilor, „Un cadru coerent pentru creșterea
încrederii în piața unică digitală a comerțului electronic și a serviciilor
online”, Bruxelles 11.1.2012 [SEC(2011) 1640 final], p. 19.
Cumpărătorii aplică o varietate de metode de cercetare pentru a lua decizii de
cumpărare în cunoștință de cauză înainte de a cumpăra bunuri online. În cursul
primelor trei etape ale căutării lor, 31 % vizitează site-urile vânzătorilor, 30
% utilizează un motor de căutare, 27% utilizează un site de comparare a
prețurilor, 24 % vizitează un magazin online, iar 24 % consultă recenziile
consumatorilor. [98] A se vedea documentul de lucru al serviciilor Comisiei,
„Beneficiile aduse consumatorilor de comerțul electronic”, 11.1.2012 [SEC(2011)
1640 final], p. 20. Contrar dispozițiilor articolului 5 din Directiva privind
comerțul electronic, multe site-uri de comparare a prețurilor (53 %) nu
furnizează adresa completă de afaceri, a se vedea p. 22. [99] 5 asociații ale consumatorilor, 7 organizații patronale și
4 centre europene ale consumatorilor. [100] Țările de Jos. [101] A se vedea documentul de lucru al serviciilor Comisiei - Knowledge
Enhancing Aspects of Consumer Empowerment 2012-1014, 19.7.2012, SWD (2012) 235
final. [102] Office of Fair Trading, Regatul Unit, numărul de
referință al cazului: CRE-E-26547, 26555, 26759, 26760, 26761, ianuarie 2011, http://www.oft.gov.uk/OFTwork/consumer-enforcement/consumer-enforcement-completed/heating-oil/. [103] Tribunal de Commerce, 4 octombrie 2011, Synhorcat
ș.a./ Expedia ș.a. [104] A se vedea Comunicarea privind comerțul electronic (pagina 10). [105] Articolul 3 alineatul (9) din DPCN: „În legătură cu
«serviciile financiare» în sensul Directivei 2002/65/CE și bunurile imobile,
statele membre pot impune cerințe mai restrictive sau mai riguroase decât cele
prevăzute de prezenta directivă în domeniul în care aceasta din urmă are ca
obiect apropierea dispozițiilor în vigoare.” [106] De exemplu, Directiva 2007/64/CE în domeniul serviciilor de
plată și Directiva 2008/48/CE în domeniul creditului de consum stabilesc norme
pe deplin armonizate. [107] A se vedea Studiul privind aplicarea Directivei în domeniul
serviciilor financiare și cel al bunurilor imobile efectuat de către
organizația Civic Consulting în numele Comisiei Europene, DG Justice 2012,
disponibil la următoarea adresă: http://ec.europa.eu/justice/consumer-marketing/document [108] Organizații precum autoritățile naționale de asigurare a
respectării legislației, organizațiile naționale și organismele de mediere în
materie de protecție a consumatorilor, precum și o serie de cadre universitare
și de părți interesate de la nivelul UE, cum ar fi Federația Bancară Europeană
(EBF), Federația Europeană de Asigurări și Reasigurări (CEA) și Organizația
Europeană a Consumatorilor (BEUC). [109] De exemplu, în ceea ce privește serviciile financiare, au
fost prevăzute obligații specifice de informare în
sectorul bancar (de exemplu pentru cesiunea de credite garantate către un terț,
în Germania, sau un material publicitar pentru servicii de transfer de bani, în
Spania), în domeniul serviciilor de investiții, al asigurărilor, pentru
intermediarii financiari. În ceea ce privește bunurile imobile, au fost
prevăzute cerințe în materie de informare legate de achiziționarea unui bun
imobil, cu privire la tranzacția în sine, la agentul imobiliar și la
contractele de construcție. [110] De exemplu, interzicerea ofertelor telefonice nesolicitate,
a mesajelor electronice nesolicitate, a vânzării la domiciliu de credite
ipotecare și a practicii prin care, în Austria, un agent imobiliar reține o
sumă de bani, fără un motiv legitim, interzicerea vânzării de credite la
domiciliu în Țările de Jos, precum și a ofertelor comune în Belgia și Franța. [111] De exemplu interzicerea, în majoritatea statelor membre, a
aplicării unor dobânzi exorbitante la credite, interzicerea, în Franța, a
publicității la credite care pot fi acordate fără aducerea de acte
justificative scrise cu privire la situația financiară a consumatorului sau
interzicerea, în Austria, a eliberării de carduri bancare minorilor, fără
consimțământul prealabil al reprezentantului legal. [112] De exemplu, în Danemarca, interzicerea practicii prin care
băncile finanțează cumpărarea de către proprii clienți a acțiunilor emise de
banca respectivă; în Franța, interzicerea practicii prin care băncile îi împiedică
pe proprii lor clienți să apeleze la un alt furnizor de asigurări de credite
(decât cel pus la dispoziție de banca respectivă) atunci când nivelul garanției
oferite este comparabil. [113] Ar trebui remarcat faptul că Directiva 2008/48/CE privind
creditul de consum nu reglementează creditele pentru bunuri imobile și că la 31
martie 2011 Comisia a adoptat o propunere de Directivă a Parlamentului European
și a Consiliului privind contractele de credit pentru proprietăți rezidențiale. [114] A se vedea Studiul privind aplicarea Directivei în domeniul
serviciilor financiare și cel al bunurilor imobile efectuat de către
organizația Civic Consulting în numele Comisiei Europene, DG Justice 2012,
disponibil la următoarea adresă: http://ec.europa.eu/justice/consumer-marketing/document. [115] Caz semnalat în Portugalia, a se vedea studiul privind
aplicarea dispozițiilor DPCN serviciilor financiare și bunurilor imobile în UE,
2012. [116] Conform studiului, „faptul că statele membre au
posibilitatea să adopte sau să mențină dispoziții mai stricte decât cele
prevăzute de directivă le oferă acestora flexibilitatea de care au nevoie
pentru a descuraja practicile comerciale (neloiale) recent apărute, adoptate ca
reacție la specificitățile legislației naționale în domeniul serviciilor
financiare și al bunurilor imobile, iar eliminarea articolului 3
alineatul (9) ar aduce prejudicii sistemelor de asigurare a respectării
legislației care funcționează bine și, prin urmare, ar coborî nivelul de
protecție a consumatorilor…”. [117] Printre respondenți s-a numărat Organizația Europeană a
Consumatorilor (BEUC), precum și câteva asociații naționale ale consumatorilor.
Una dintre concluziile studiului este că anumite obligații de informare
naționale se aplică de obicei indiferent dacă sunt sau nu susceptibile să îi
înșele pe consumatori și, prin urmare, sunt mai ușor de gestionat de către
autorități, instanțe, întreprinderi și consumatori. Adesea, acestea intră și
sub incidența unui sistem de asigurare a respectării legislației diferit. Prin
urmare, sondajul a indicat o preferință pentru normele preexistente în acele
state membre care au impus deja obligații de informare . Acest lucru este
valabil atât pentru sectorul serviciilor financiare, cât și pentru sectorul
imobiliar. [118] Pentru detalii suplimentare și pentru exemple de regimuri
de asigurare a respectării legislației și exemple de penalități aplicate în
statele membre, vă rugăm să consultați secțiunile pentru fiecare țară ale „fișei
de asigurare a respectării legislației” din baza de date a DPCN, la adresa https://webgate.ec.europa.eu/ucp/public/. [119] Belgia. [120] BEUC, Citizens Advice (Regatul Unit), CLCV (Consommation,
Logement, Cadre de Vie – Franța), Which (Regatul Unit). [121] Pentru a îmbunătăți acest aspect, Italia, de exemplu, a
mărit recent de zece ori penalitatea maximă aplicată pentru încălcările
directivei, de la 500 000 de euro la 5 milioane de euro. [122] Regulamentul CPC instituie un cadru de cooperare care pune
în legătură autoritățile de asigurare a respectării legislației din statele
membre în cadrul unei rețele la nivelul UE (rețeaua CPC). Acest cadru permite
autorităților de asigurare a respectării legislației să coopereze îndeaproape
pentru a contracara prompt și eficace practicile comerciale care încalcă
legislația privind drepturile consumatorilor în situația în care comercianții
si consumatorii sunt stabiliți în țări diferite. Rețeaua reunește autoritățile
de asigurare a respectării legislației în materie de protecție a consumatorilor
din toate statele membre (precum și din Norvegia și Islanda). A se vedea
Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu cu privire la
aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al
Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritățile
naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție
a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecție a
consumatorului”), COM(2012) 100 final, 12.3.2012, disponibil la adresa:
http://eur-lexemplueuropa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2009:0336:FIN:RO:PDF [123] A se vedea http://ec.europa.eu/consumers/enforcement/sweep/digital_content/index_en.htm
pentru rezultatele primei etape a acțiunii de verificare desfășurate în 2012 cu
privire la conținutul digital. [124] „Procès verbaux”. [125] În Franța, DGCCRF a publicat 1 195 de rapoarte privind
practicile înșelătoare care corespundeau unor penalități financiare în valoare
de 73 828 de euro aplicate de instanțe și de 1 649 451 de euro aplicate direct
de DGCCRF, precum și 56 de rapoarte privind practicile agresive pentru care au
fost aplicate de către instanțe penalități financiare în valoare de 15 000 de
euro. [126] Centrele europene ale consumatorilor din Belgia, Republica
Cehă, Portugalia și Regatul Unit au semnalat probleme de asigurare a
respectării legislației în cazuri transfrontaliere (fie sugerând că ar trebui
îmbunătățită cooperarea dintre autoritățile naționale, fie indicând faptul că
acțiunile transfrontaliere nu sunt gestionate în mod adecvat de instanțele
naționale). Centrele europene ale consumatorilor din Estonia, Finlanda,
Irlanda, Letonia, Polonia și Suedia consideră că competențele naționale de
aplicare a legislației, penalitățile în materie și acțiunile de remediere
existente nu sunt adecvate. [127] A se vedea de exemplu al doilea raport bienal al Comisiei
către Parlamentul European și Consiliu cu privire la aplicarea Regulamentului
(CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 octombrie
2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure
aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului („Regulamentul
privind cooperarea în materie de protecție a consumatorului”). A se vedea la p.
9 din raport „Numărul de autorități care nu utilizează în mod activ mecanismele
de cooperare stabilite prin regulamentul CPC rămâne semnificativ”. Nu se poate
fi nega faptul că, deși DPCN este de departe temeiul juridic cel mai utilizat
pentru acțiunile CPC, numărul de cereri de asistență reciprocă DPCN rămâne
scăzut pentru un astfel de tip de legislație orizontală și acoperitoare. [128] A se vedea articolul 10 din DPCN. [129] Advertising Standard Authority („ASA”) din Regatul
Unit, de exemplu, a primit și a evaluat în detaliu 14 596 de reclamații, care
s-au materializat în 6542 de acțiuni în prima jumătate a anului 2010. Numărul
plângerilor este în scădere (cu aproximativ 10 %) față de anii anteriori, ceea
ce se poate explica printr-o conformitate sporită ca urmare a eforturilor ASA.
Pentru a vedea cifrele, hotărârile și cauzele respective, a se vedea rapoartele
anuale de activitate ale ASA la adresa: http://www.asa.org.uk/About-ASA/Annual-Report.aspx. [130] A se vedea articolul 6 alineatul (2) litera (b) din DPCN. [131] A se vedea secțiunea 4 a prezentului Raport privind asigurarea
respectării directivei. [132] A se vedea punctul 5 din Anexa I la directivă. Această
practică interzisă constă în a face oferte atractive consumatorilor atunci când
comerciantul nu este în măsură să furnizeze produsul în cantitățile anticipate
având în vedere (printre altele) amploarea publicității. [133] În perioada 2007-2010, dintr-un număr de 1343 de acțiuni
CPC, 654 (48,7 %) erau legate de încălcări ale DPCN. A se vedea raportul
Comisiei către Parlamentul European și Consiliu cu privire la aplicarea Regulamentului
(CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 octombrie
2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure
aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului („Regulamentul
privind cooperarea în materie de protecție a consumatorului”), 12.3.2012 COM(2012)
100 final, disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/consumers/enforcement/docs/comm_biennial_report_2011_en.pdf [134] http://ec.europa.eu/consumers/enforcement/index_en.htm [135] A se vedea Flash Eurobarometru nr. 332, „Atitudinile
consumatorilor față de comerțul transfrontalier și protecția consumatorului”,
mai 2012, p.8. Mai mulți consumatori sunt în prezent interesați să facă
cumpărături transfrontaliere (52 %, +19) și sunt dispuși să cheltuiască mai
mulți bani în aceste tranzacții (18 %, +5) decât au cheltuit în 2006. Un procent
tot mai mare de consumatori, 50 %, sunt dispuși să achiziționeze bunuri sau
servicii folosind o altă limbă europeană (+ 17 puncte față de 2006).
Procentajul consumatorilor care nu ar fi absolut deloc dispuși să facă
cumpărături într-o limbă diferită a scăzut de la 42 % în 2008 la 30 % în 2011.
Procentajul europenilor care afirmă că știu de unde să obțină informații și
sfaturi privind comerțul transfrontalier a crescut, de asemenea, în mod
semnificativ, de la 24 % în 2006 la 39 % în 2011. [136] În perioada 2008-2010, comerțul electronic intern dintre
întreprinderi și consumatori a crescut de la 28 % la 36 % din populația
care cumpără bunuri online pe plan intern, în timp ce numărul cumpărătorilor
transfrontalieri online a crescut abia de la 6 % la 9 %. Doar 9 % din
consumatorii europeni au afirmat că au făcut cumpărături online
transfrontaliere în 2010, pe baza datelor Eurostat, Statisticile privind
societatea informațională, 2010. [137] A se vedea Agenda consumatorului european și Comunicarea
Comisiei Europene „Un nou pact de guvernare pentru o mai bună funcționare a
pieței unice”.