1. 

Nullum crimen nulla poena sine lege scripta, praevia, certa et stricta. Termenii acestui adagiu, care exprimă o regulă clară și un principiu fundamental, conform căruia atât infracțiunea, cât și pedeapsa trebuie să fie stabilite prin lege, continuă să fie supuși interpretării ( 2 ).

2. 

În prezenta cauză, Sąd Rejonowy w Słupsku – XIV Wydział Karny [Tribunalul Districtual Słupsk (Secția a XIV‑a penală), Polonia] solicită orientări cu privire la interpretarea Deciziei‑cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri ( 3 ). În esență, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o situație reglementată de legislația națională, în care noțiunea de „cantități mari de droguri” care determină încadrarea în forma agravată a infracțiunii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757 nu este definită de legislația națională, ci de instanțele naționale de la caz la caz, este compatibilă cu decizia‑cadru respectivă și cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor. Pentru a răspunde la această întrebare, Curtea va trebui să analizeze, în primul rând, chestiunea dacă este competentă să răspundă la întrebările preliminare în cauze referitoare la deținerea de droguri pentru consumul personal, situație exceptată din domeniul de aplicare al deciziei‑cadru în temeiul articolului 2 alineatul (2) din aceasta, precum și aspectul dacă este aplicabilă în cauză Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 4 ).

3.

Articolul 7 alineatul (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede că „[n]imeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii”.

4.

Articolul 31 alineatul (1) litera (e) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în versiunea aplicabilă la momentul adoptării Deciziei‑cadru 2004/757, prevede că acțiunea comună privind cooperarea judiciară în materie penală include „adoptarea progresivă a măsurilor de instituire a unor norme minimale referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor și la sancțiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, al terorismului și al traficului de droguri”. Articolul 34 alineatul (2) litera (b) oferă Consiliului, hotărând în unanimitate la inițiativa oricărui stat membru sau a Comisiei Europene, competența de a adopta decizii‑cadru „în scopul armonizării actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre. Deciziile‑cadru obligă statele membre în ceea ce privește rezultatul urmărit, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Ele nu pot avea efect direct”.

5.

Articolul 49 din cartă dezvoltă prevederile articolului 7 alineatul (1) din CEDO. Acesta prevede următoarele:

„(1)   Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.

(2)   Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s‑a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor.

[…]”

6.

În conformitate cu prevederile articolului 51 alineatul (1) din aceasta, dispozițiile prezentei carte „se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii […] precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”. Articolul 52 alineatul (3) prevede că, „[î]n măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de [CEDO] […]”.

7.

Următoarele afirmații se regăsesc în considerentele Deciziei‑cadru 2004/757. „Traficul ilicit de droguri reprezintă o amenințare pentru sănătatea, siguranța și calitatea vieții cetățenilor Uniunii Europene, cât și pentru economia legală, stabilitatea și siguranța statelor membre” ( 5 ). „Este necesar să se adopte norme minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic ilicit de droguri și de precursori care vor permite o abordare comună la nivelul Uniunii Europene în domeniul combaterii acestui trafic” ( 6 ). Acțiunea Uniunii Europene ar trebui să se concentreze „asupra celor mai grave infracțiuni în materie de droguri”, iar „[e]xcluderea anumitor tipuri de comportament privind consumul personal din domeniul de aplicare al [Deciziei‑cadru 2004/757] nu reprezintă o orientare a Consiliului cu privire la modul în care statele membre trebuie să trateze aceste situații în legislația internă” ( 7 ). „Sancțiunile stabilite de statele membre ar trebui să fie efective, proporționale și disuasive și să includă pedepse privative de libertate. Pentru a stabili nivelul sancțiunilor, ar trebui avute în vedere elemente concrete, cum ar fi cantitățile și tipul de droguri traficate, dar și situația în care infracțiunea a fost săvârșită în cadrul unei organizații criminale” ( 8 ). „Eficacitatea eforturilor depuse pentru a combate traficul ilicit de droguri depinde în mod esențial de armonizarea măsurilor naționale de punere în aplicare a prezentei decizii‑cadru” ( 9 ).

8.

Articolul 2 prevede că:

„(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că următoarele fapte intenționate sunt pedepsite atunci când sunt săvârșite fără drept:

(2)   Faptele menționate la alineatul (1) nu sunt incluse în domeniul de aplicare al prezentei decizii‑cadru în cazul în care sunt săvârșite exclusiv pentru consumul personal al autorilor acestora, astfel cum este definit de legislația internă.”

9.

Articolul 4 prevede următoarele:

„(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolele 2 și 3 să fie pasibile de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive.

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolul 2 să fie pasibile de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă de cel puțin unu până la trei ani.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile menționate la articolul 2 alineatul (1) literele (a), (b) și (c) să fie pasibile de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă de cel puțin cinci până la zece ani, în situațiile următoare:

[…]”

10.

Articolul 62 din Ustawa z dnia 29 lipca 2005 roku o przeciwdziałaniu narkomanii (Legea din 29 iulie 2005 privind combaterea dependenței de droguri, denumită în continuare „Legea privind combaterea dependenței de droguri”) prevede:

„1.   Persoana care deține stupefiante sau substanțe psihotrope, cu încălcarea dispozițiilor legale, se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate de până la 3 ani.

2.   În cazul în care obiectul infracțiunii prevăzute la alineatul 1 este constituit de o cantitate considerabilă de stupefiante sau de substanțe psihotrope, autorul infracțiunii se pedepsește cu pedeapsă privativă de libertate de la 1 la 10 ani.”

11.

Prokuratura Rejonowa w Słupsku (Parchetul Districtului Słupsk, Polonia, denumit în continuare „Prokuratura”) l‑a trimis în judecată pe JI, printre altele, pentru deținerea: (i) la 7 noiembrie 2016, a unei cantități considerabile de substanță psihotropă sub forma amfetaminei, în greutate totală netă de 10,73 grame, precum și de stupefiante sub forma marijuanei, în greutate totală de 16,07 grame, fiind săvârșită astfel infracțiunea prevăzută la articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri; și (ii) la 28 noiembrie 2016, a unor stupefiante sub forma marijuanei, în greutate netă de 2 grame, precum și a unei substanțe psihotrope sub forma amfetaminei, în greutate netă de 0,49 grame, fiind săvârșită astfel infracțiunea prevăzută la articolul 62 alineatul 1 din legea respectivă.

12.

Este cert că JI deținea respectivele droguri pentru consumul personal. În timpul procedurilor penale care au urmat săvârșirii faptelor, JI a pledat vinovat pentru toate infracțiunile de care a fost acuzat.

13.

Sąd Rejonowy w Słupsku – XIV Wydział Karny [Tribunalul Districtual Słupsk (Secția a XIV‑a penală)] observă că Decizia 2004/757 nu definește noțiunea „cantități mari de droguri”. Nici dreptul național nu definește noțiunea „cantitate considerabilă” de droguri, utilizată la articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri. Instanța de trimitere arată că jurisprudența a încercat să acopere această lacună prin stabilirea unui ansamblu de criterii destinate să determine dacă o cantitate de droguri este „considerabilă”, „neglijabilă” sau „normală”. Aceste criterii sunt greutatea (grame, kilograme, tone, număr de doze), categoria de stupefiant (împărțirea drogurilor în „tari” sau „ușoare”) și scopul utilizării (scopuri comerciale, consum personal). Cu toate acestea, noțiunea „cantitate considerabilă” de droguri rămâne vagă și este definită în mod diferit de diferitele instanțe naționale. Instanța de trimitere furnizează mai multe exemple de interpretare divergentă a acestei noțiuni în jurisprudența națională ( 10 ).

14.

Pe această bază, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei jurisprudențe cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor consacrat la articolul 7 din CEDO. Aceasta arată de asemenea că împrejurarea că noțiunea „cantități mari de droguri” nu este definită la nivelul Uniunii, ci este lăsată la puterea de apreciere a statelor membre ar putea conduce la tratarea în mod diferit a cetățenilor Uniunii în funcție de statul membru de reședință.

15.

Instanța de trimitere menționează că aceste întrebări au fost deja abordate de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia), care a statuat prin hotărârea din 14 februarie 2012 că articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri este, în ceea ce privește infracțiunile care au ca obiect o „cantitate considerabilă” dintr‑o substanță, compatibil cu Constituția poloneză.

16.

În acest context, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la următoarele întrebări:

17.

Prokuratura, guvernele ceh, neerlandez, polonez, spaniol și suedez, precum și Comisia au depus observații scrise. În ședința din 2 octombrie 2019, Prokuratura, guvernele polonez, spaniol și suedez, precum și Comisia au prezentat observații orale.

18.

Conform opiniei exprimate de Prokuratura, Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere, întrucât acestea se referă la interpretarea dreptului național, și anume articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri, și la compatibilitatea acestei dispoziții cu Decizia‑cadru 2004/757.

19.

În această privință, conform unei jurisprudențe constante, Curtea nu este competentă, în temeiul articolului 267 TFUE, să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea normelor de drept intern. Competența Curții este limitată numai la examinarea dispozițiilor din dreptul Uniunii ( 11 ). Aceasta poate însă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care ar putea fi utile pentru aprecierea efectelor dispozițiilor de drept intern. În plus, nimic nu împiedică reformularea întrebărilor de către Curte pentru a fi furnizată instanței naționale o interpretare a unor dispoziții de drept al Uniunii care să fie utilă pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată ( 12 ).

20.

În speță, întrebările adresate privesc interpretarea articolului 2 alineatul (1) litera (c) și a articolului 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757. Trebuie de asemenea să se interpreteze articolul 2 alineatul (2) din aceasta pentru a stabili dacă prezenta cauză intră sub incidența dreptului Uniunii. Prin urmare, întrebările adresate sunt, la prima vedere, admisibile.

21.

Comisia arată că prezenta cauză nu intră în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2004/757. Din situația de fapt, astfel cum a fost prezentată de instanța de trimitere, reiese că JI deținea droguri pentru consum personal. Articolul 2 alineatul (2) exceptează astfel de acțiuni din domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2004/757.

22.

În cadrul ședinței, Prokuratura, precum și guvernele polonez, spaniol și suedez au fost de acord cu susținerile Comisiei.

23.

Desigur, din modul de redactare a articolului 2 alineatul (2) rezultă că deținerea de droguri pentru consumul personal al unei persoane nu intră în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2004/757 și că dreptul național este cel care reglementează (și pedepsește) un astfel de comportament. Totuși, astfel cum se explică în considerentul (4) al deciziei‑cadru, excluderea anumitor tipuri de comportamente care implică un consum personal din domeniul de aplicare al deciziei‑cadru nu reprezintă o orientare a Consiliului cu privire la modul în care statele membre trebuie să trateze aceste situații în legislația internă.

24.

Astfel, guvernul polonez a explicat în ședință că Legea privind combaterea dependenței de droguri, care a transpus Decizia 2004/757, nu face distincție, în scopul incriminării deținerii de droguri, între deținerea pentru consumul personal și deținerea în alte scopuri. Astfel, prin articolul 62 alineatul 1 (deținerea de droguri sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate de până la 3 ani) și alineatul 2 (deținerea unei cantități considerabile de droguri sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate de la 1 la 10 ani), deținerea de droguri este pedepsită independent de obiectul său. Prin această încadrare a deținerii de droguri, articolul 62 din Legea privind combaterea dependenței de droguri depășește domeniul de aplicare al deținerii de droguri în sensul articolului 2 alineatul (1) din decizia‑cadru și acoperă, de altfel, și deținerea de droguri pentru consum personal.

25.

Informațiile furnizate de guvernul polonez confirmă astfel faptul că legislația națională tratează deținerea de droguri pentru consum personal în același mod ca deținerea de droguri pentru trafic, pedepsită de articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2004/757 ( 13 ). În plus, conform legislației poloneze, este posibilă încetarea procedurilor penale pentru deținere de droguri pentru consumul personal numai dacă respectiva cantitate de droguri este „neglijabilă”.

26.

Conform unei jurisprudențe constante, Curtea s‑a declarat în mai multe rânduri competentă să statueze asupra cererilor de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care faptele din litigiul principal nu intră în mod direct în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dar în care aplicabilitatea dispozițiilor acestui drept a fost determinată de legislația națională, care s‑a conformat, în soluționarea unor situații pur interne, soluțiilor reținute de dreptul Uniunii ( 14 ). Astfel, în asemenea cazuri, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate ( 15 ).

27.

Sub rezerva verificării necesare a faptelor de către instanța națională, considerăm că această jurisprudență se aplică în prezenta cauză. Legea privind combaterea dependenței de droguri transpune Decizia‑cadru 2004/757 în ordinea juridică națională. Articolul 62 din această lege face aplicabile situațiilor excluse în alte condiții din domeniul de aplicare al deciziei‑cadru aceleași soluții reținute de dreptul Uniunii. În mod concret, articolul 62 alineatul 2 din această lege încadrează infracțiunile care implică o „cantitate considerabilă de stupefiante” în categoria infracțiunilor grave. Înțelegem că acest termen constituie transpunerea în dreptul național a noțiunii „cantități mari de droguri” care figurează la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757. Deținerea pentru consumul personal este definită și pedepsită în același mod ca și deținerea care intră în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru.

28.

Elementele constitutive ale acestor infracțiuni sunt definite în decizia‑cadru și, în consecință, trebuie să primească o interpretare uniformă, în calitate de noțiuni de drept al Uniunii. Decizia‑cadru nu definește noțiunea „cantități mari de droguri”. Prin urmare, Curtea trebuie să furnizeze indicațiile necesare în ceea ce privește conținutul acestei noțiuni pentru a preveni divergențele de interpretare viitoare.

29.

De altfel, conform unei jurisprudențe constante a Curții, caracterul obligatoriu al unei decizii‑cadru determină în privința autorităților naționale, inclusiv a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă cu dreptul Uniunii a dreptului național. La aplicarea dreptului intern, aceste instanțe sunt obligate, așadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității deciziei‑cadru vizate pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta ( 16 ).

30.

În cadrul ședinței, guvernul spaniol a susținut că termenul „cantități mari de droguri” de la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din decizia‑cadru este irelevant atunci când deținerea de droguri este pentru consumul personal. În contextul prezentei proceduri, respingem argumentul invocat. Aceasta deoarece legiuitorul național a ales să trateze deținerea pentru consumul propriu și deținerea în vederea traficului în același mod. Astfel, interpretarea noțiunii „cantități mari de droguri” este pertinentă în ambele situații.

31.

Guvernele spaniol și suedez au susținut că principiile formulate în Hotărârea Ullens de Schooten ( 17 ) nu sunt aplicabile în speță, întrucât nu este necesar să se ofere o interpretare uniformă noțiunilor pe care legiuitorul Uniunii nu a dorit să le definească în cadrul unei decizii‑cadru. Totuși, principiul conform căruia dreptul Uniunii trebuie interpretat în mod uniform se aplică și interpretării dispozițiilor deciziilor‑cadru ( 18 ). În cazul în care o dispoziție de drept al Uniunii lasă statelor membre o marjă de apreciere pentru punerea sa în aplicare, o interpretare fermă și uniformă a semnificației respectivei dispoziții a dreptului Uniunii este un element prealabil esențial pentru definirea limitelor acestei marje de apreciere.

32.

În orice caz, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 19 ).

33.

În aceste condiții, în opinia noastră, Curtea este competentă să răspundă la întrebările adresate.

34.

Instanța de trimitere ridică problema interpretării mai multor articole din cartă pentru a stabili dacă situația din dreptul național pe care o descrie este compatibilă cu dreptul Uniunii.

35.

În observațiile sale scrise, Comisia exprimă îndoieli cu privire la aspectul aplicabilității cartei în prezenta cauză. În opinia sa, articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri nu pune în aplicare dreptul Uniunii.

36.

Articolul 51 alineatul (1) precizează că dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

37.

Potrivit unei jurisprudențe constante, „drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații. În această măsură, Curtea a amintit deja că nu poate aprecia, din perspectiva cartei, o reglementare națională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii. În schimb, de îndată ce o asemenea reglementare intră în domeniul de aplicare al acestui drept, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța națională a conformității acestei reglementări cu drepturile fundamentale a căror respectare o asigură”. Curtea a precizat de asemenea că, „[î]ntrucât drepturile fundamentale garantate de cartă trebuie, în consecință, să fie respectate atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul Uniunii fără ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a drepturilor fundamentale garantate de cartă”. „Atunci când, în schimb, o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe” ( 20 ). Noțiunea „punere în aplicare a dreptului Uniunii”, în sensul articolului 51 din cartă, „impune existența unei legături între un act din dreptul Uniunii și măsura națională în discuție, care depășește proximitatea materiilor menționate sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte” ( 21 ).

38.

În mod clar Curtea nu se poate pronunța asupra interpretării deciziei‑cadru fără a lua în considerare carta, care este parte din dreptul primar al Uniunii ( 22 ). Astfel cum am explicat la punctele 26-28 de mai sus, articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri transpune infracțiunea gravă care are ca obiect „cantități mari de droguri” prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757 în dreptul intern. Prin urmare, este clar că această dispoziție face parte din dreptul național care „intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii”: este, într‑adevăr, mijlocul prin care Polonia „pune în aplicare dreptul Uniunii” (în prezenta cauză, decizia‑cadru) în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

39.

Interpretarea pe care Curtea o va da articolului 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757 în lumina cartei va guverna (în mod evident) interpretarea articolului 62 alineatul 2 din legea respectivă în privința persoanelor acuzate de deținerea „unei cantități considerabile de stupefiante” pentru trafic. Or, este cert că, în acest context, un stat membru este obligat să respecte drepturile fundamentale garantate de cartă. Cu titlu suplimentar, adăugăm aici că, potrivit unei jurisprudențe constante, Protocolul nr. 30 la tratat ( 23 ) nu pune în discuție aplicabilitatea cartei în Polonia și nu are ca obiectiv exonerarea Republicii Polone de obligația de a respecta dispozițiile cartei ( 24 ).

40.

Trebuie să amintim că decizia‑cadru nu are ca obiectiv decât „cel[e] mai grave infracțiuni în materie de droguri” ( 25 ) și vizează astfel traficul, dar nu și consumul personal. În contextul acesteia, inculpatul este protejat de cerința potrivit căreia interpretarea care trebuie dată infracțiunii grave cu privire la „cantități mari de droguri”trebuie să respecte prevederile cartei. Or, articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri nu face niciun fel de distincție între deținerea pentru consum personal și deținerea pentru trafic. Legiuitorul național a ales să reglementeze ambele situații în același mod.

41.

În acest context, este corect din punct de vedere juridic faptul că, deși articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri trebuie să aibă o semnificație în spiritul cartei atunci când inculpații sunt acuzați de „cele mai grave infracțiuni în materie de droguri” (forma agravantă a infracțiunii de trafic de droguri), exact aceeași prevedere poate avea o semnificație diferită (ex hypothesi, care nu respectă carta) atunci când servește ca temei pentru anchetarea unei persoane pentru o infracțiune mai puțin serioasă, respectiv pentru deținerea acelorași cantități pentru consum personal?

42.

În definitiv, revine instanței de trimitere sarcina de a răspunde la această întrebare în raport atât cu dreptul constituțional național, cât și cu cerințele CEDO. Ne vom limita la două observații.

43.

În primul rând, considerăm că un asemenea rezultat ar fi atât ciudat, cât și neadecvat. Astfel, apar imediat întrebări cu privire la coerența și proporționalitatea unei astfel de abordări în contextul dreptului penal, împreună cu cele legate de securitatea juridică dacă exact aceeași prevedere are două semnificații fundamental diferite, după cum aceasta a fost utilizată într‑o anchetă pentru (i) deținerea unei cantități mari de droguri pentru trafic sau (ii) deținerea unei cantități mari de droguri pentru consum personal. În ceea ce ne privește, vom respinge, așadar, posibilitatea ca o astfel de distincție să poată fi corectă din punct de vedere juridic.

44.

În al doilea rând, în mod clar Curtea trebuie să ofere orientări instanței naționale cu privire la interpretarea conformă cu carta a articolului 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757. În cazul în care nu face acest lucru, instanța națională nu va fi în măsură să soluționeze cauza dedusă judecății.

45.

Ar fi cel mai bine ca cele patru întrebări să fie analizate împreună. În esență, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757 coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera (c) și cu principiile egalității, nediscriminării și legalității infracțiunilor și pedepselor, prevăzute la articolele 20, 21 și, respectiv, 49 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu definește infracțiunea agravată care are ca obiect „cantități mari de droguri” prin recurgerea la criterii obiective (precum scopul deținerii de droguri), ci lasă interpretarea acestei noțiuni la aprecierea individuală a instanțelor naționale, de la caz la caz.

46.

Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2004/757 se referă la „deținerea sau achiziția de droguri” în vederea desfășurării uneia dintre activitățile menționate în lista (cuprinzătoare) de la articolul 2 alineatul (1) litera (a) ( 26 ). Articolul 4 alineatul (2) litera (a) din decizia‑cadru prevede o formă agravată a infracțiunii, „pasibil[ă] de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă de cel puțin cinci până la zece ani” atunci când infracțiunile prevăzute la articolul 2 alineatul (1) literele (a), (b) și (c) au ca obiect „cantități mari de droguri”. Articolul 2 alineatul (2) exclude din domeniul de aplicare al deciziei‑cadru fapta care intră în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (1) în cazul în care este săvârșită exclusiv pentru consumul personal al autorilor acestora, astfel cum este definit de legislația națională ( 27 ).

47.

Totuși, statele membre rămân libere să încadreze în categoria infracțiunilor grave deținerea unei cantități mari de droguri pentru consumul personal. Decizia‑cadru stabilește „dispoziții minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri” ( 28 ). Astfel, prin definiție, statele membre pot depăși aceste cerințe minime.

48.

Considerentul (4) al deciziei‑cadru explică în mod util că „[e]xcluderea anumitor tipuri de comportament privind consumul personal din domeniul de aplicare al [Deciziei‑cadru 2004/757] nu reprezintă o orientare a Consiliului cu privire la modul în care statele membre trebuie să trateze aceste situații în legislația internă”. Acest considerent reflectă istoricul legislativ al deciziei‑cadru. Parlamentul European a modificat propunerea de decizie‑cadru prin introducerea articolului 2 alineatul (2) pentru a reflecta principiul subsidiarității. Acesta a precizat că amendamentul însemna că, în cazul în care statele membre doreau acest lucru, puteau pedepsi consumul personal, dar că nu erau obligate prin decizia‑cadru să facă acest lucru ( 29 ). Suntem de acord cu această analiză. Rezultă că statele membre sunt libere să incrimineze deținerea de droguri pentru consum personal și să determine elementele constitutive ale acestei infracțiuni, precum și pedepsele aferente.

49.

În concluzie, articolul 2 alineatul (1) litera (c) și alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757 nu se opun ca statele membre să extindă răspunderea penală pentru forma agravată a infracțiunii care are ca obiect deținerea unei cantități mari de droguri pentru trafic, astfel cum a fost definită de aceasta, dincolo de sfera infracțiunilor care privesc deținerea de droguri prevăzute în decizia‑cadru.

50.

Interpretarea noțiunii de „cantități mari de droguri” care figurează la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757, în raport cu aceste principii, trebuie să se opună unei practici conform căreia aceasta nu este definită de legiuitor, ci este interpretată de la caz la caz de instanțele naționale?

51.

Decizia‑cadru 2004/757 nu definește noțiunea de „cantități mari de droguri” care figurează la articolul 4 alineatul (2) litera (a) și care constituie una dintre circumstanțele agravante care atrag aplicarea unor pedepse mai grave pentru infracțiunile ale căror elemente constitutive sunt prevăzute în decizia‑cadru.

52.

Scopul Deciziei‑cadru 2004/757 este de a stabili dispoziții minime privind elementele constitutive și pedepsele pentru infracțiunile de trafic ilicit de droguri ( 30 ). La acel moment, deciziile‑cadru au fost utilizate pentru apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în respectivele domenii de drept. Asemenea decizii erau obligatorii în ceea ce privește rezultatul care trebuia atins, lăsând statelor membre posibilitatea de a alege forma și mijloacele ( 31 ).

53.

Decizia‑cadru 2004/757 se limitează astfel la a impune statelor membre o obligație minimă de a institui în dreptul lor penal o circumstanță agravantă, alegerea formei și a mijloacelor fiind lăsată la aprecierea lor. Statelor membre li s‑a solicitat de asemenea să se asigure că pedepsele pentru astfel de infracțiuni sunt efective, proporționale și disuasive ( 32 ). În plus, considerentul (9) le‑a încurajat și să protejeze eficacitatea eforturilor depuse pentru a combate traficul ilicit de droguri.

54.

Elementele aduse la cunoștința Curții în cadrul prezentei proceduri nu i‑au fost de mare ajutor pentru definirea noțiunii „cantități mari de droguri”, de natură să determine încadrarea în forma agravată a infracțiunii prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (a) din decizia‑cadru. Cu o oarecare reticență, propunem următoarele reflecții cu titlu orientativ, astfel încât noțiunea să aibă o anumită semnificație concretă.

55.

În primul rând, o „cantitate mare” poate fi recunoscută în parte prin opusul său: cantitatea mică de droguri care ar reprezenta în mod plauzibil nevoile personale ale celui care o posedă. O cantitate adecvată pentru o persoană pentru cel mult câteva săptămâni nu este o „cantitate mare”. În schimb, cantitatea suficientă unui singur dependent pentru un an reprezintă o „cantitate mare” și poate indica posibilitatea reală ca drogurile să nu fie pentru consum personal, ci destinate traficului.

56.

Pe de altă parte, considerăm că este plauzibil să se concluzioneze că ne aflăm în prezența unor „cantități mari de droguri” atunci când drogurile găsite cuprind fie o gamă variată de droguri, fiecare prezent în cantitate moderată, fie o cantitate considerabilă dintr‑un singur drog. Din nou, cele două situații tind să indice, în opinia noastră, mai degrabă deținerea pentru trafic decât deținerea pentru consum personal.

57.

În al treilea rând, considerăm că noțiunea „cantitate” este mai relevant măsurată în raport cu „doza” dintr‑un anumit drog necesară pentru o singură dată decât în termeni de greutate. Diferitele droguri produc efecte psihotrope diferite. Persoanele care dispun de expertiza tehnică necesară în lupta împotriva traficului de droguri vor putea da indicații plauzibile cu privire la semnificația obișnuită a noțiunii „doză” și pentru a extinde aceste orientări pe măsura apariției (din păcate) a unor noi droguri. Noțiunea „cantitate mare” va fi atunci echivalentă (pentru diferite tipuri de droguri) dacă se indică în număr de doze, dar ar putea reprezenta cantități destul de diferite din fiecare drog atunci când este cuantificată pe baza greutății.

58.

În acest context, statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește cifrele concrete pe care le utilizează pentru a defini noțiunea de „cantități mari de droguri” pe teritoriul lor. Totuși, acestea trebuie să se asigure că aplicarea dreptului penal este previzibilă ( 33 ) în mod rezonabil și că eficacitatea deciziei‑cadru este protejată.

59.

Instanța de trimitere arată că, din cauza marjei de apreciere de care dispun statele membre la transpunerea noțiunii de „cantități mari de droguri”, sistemele de drept penal ale statelor membre pot recurge la regimuri diferite. De asemenea, din cauza lipsei de precizie a legislației naționale în discuție, este posibil ca persoanele care săvârșesc fapte similare să fie supuse unui tratament diferit ( 34 ).

60.

În ceea ce privește prima problemă ridicată de instanța de trimitere, Decizia‑cadru 2004/757 nu urmărește să armonizeze complet dispozițiile aplicabile elementelor constitutive ale infracțiunilor și ale pedepselor în domeniul pe care îl vizează. Rezultă că divergențele dintre măsurile naționale de transpunere nu pot fi considerate o încălcare a principiului egalității și al nediscriminării ( 35 ).

61.

În ceea ce privește a doua chestiune, potrivit unei jurisprudențe constante, principiile egalității și nediscriminării impun ca situații comparabile să nu fie tratate într‑un mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același fel, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 36 ).

62.

În speță, nu reiese din elementele prezentate Curții că Legea privind combaterea dependenței de droguri tratează în mod diferit situații comparabile. Nici faptul că instanțele naționale dispun de o anumită marjă de apreciere în interpretarea dreptului național nu constituie, în sine, o încălcare a acestor principii.

63.

Situația așa cum este prezentată de instanța de trimitere ar trebui să fie totuși examinată prin prisma principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă. Carta este aplicabilă deoarece aceeași dispoziție din dreptul național (articolul 62 alineatul 2 din Legea privind combaterea dependenței de droguri) are un dublu rol, în același timp transpune articolul 4 alineatul (2) litera (a) din decizia‑cadru și se aplică și în situații (deținerea pentru consum personal) care nu intră în domeniul de aplicare al acesteia (a se vedea punctul 36 și următoarele de mai sus).

64.

Instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea cu acest principiu a unei situații în care dreptul național nu definește noțiunea de „cantitate considerabilă de stupefiante”, iar jurisprudența nu interpretează întotdeauna acest termen în același mod.

65.

În observațiile sale scrise, guvernul polonez a confirmat că dreptul național nu definește noțiunea „cantitate considerabilă de stupefiante”. Guvernul polonez arată că acest lucru permite instanțelor să examineze împrejurările pertinente ale fiecărei cauze în parte, aspect esențial pentru a stabili dacă era vorba despre o „cantitate considerabilă de stupefiante”. Procedând astfel, instanțele naționale trebuie să aplice principiile care decurg din jurisprudența Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia). În cadrul ședinței, guvernul polonez a menționat hotărârea acesteia din urmă din 23 septembrie 2009, care prevede anumite orientări pentru a aprecia dacă circumstanțele unei cauze concrete implicau existența unei „cantități considerabile de stupefiante”.

66.

Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și cerințele privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea au o importanță primordială atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în sistemele de drept naționale. Acest principiu este consacrat la articolul 49 din cartă, dar face parte de asemenea din tradițiile constituționale comune statelor membre ( 37 ).

67.

Conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, dreptul garantat la articolul 49 are același înțeles și aceeași întindere ca și dreptul garantat prin CEDO, inclusiv prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea de la Strasbourg”) ( 38 ).

68.

În temeiul principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, dispozițiile de drept penal trebuie să respecte anumite cerințe de accesibilitate și de previzibilitate în ceea ce privește atât definiția infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei ( 39 ).

69.

Cerința privind precizia legii aplicabile, care este inerentă principiului menționat, implică obligația ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pe care le determină. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției pertinente și, la nevoie, cu ajutorul interpretării date de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală ( 40 ).

70.

Curtea de la Strasbourg a precizat că, „drept consecință a principiului potrivit căruia legile trebuie să aibă aplicabilitate generală, textul legilor nu este întotdeauna precis. Aceasta înseamnă că numeroase legi sunt redactate în termeni care, într‑o măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi, iar interpretarea și aplicarea lor depind de nevoile practicii. În consecință, în orice sistem de drept trebuie să se constate însă că există un inevitabil element de interpretare juridică, inclusiv al unei dispoziții de drept penal. Va exista permanent necesitatea clarificării unor aspecte și a adaptării la circumstanțe variabile. Astfel, deși certitudinea este foarte de dorit, aceasta poate determina o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie adaptabilă în funcție de evoluția circumstanțelor. O lege poate să respecte totuși cerința «previzibilității» atunci când persoana în cauză are nevoie de consiliere juridică pentru a aprecia într‑un grad rezonabil în circumstanțele respective consecințele pe care le poate avea o acțiune” ( 41 ). În plus, „nivelul de precizie cerut de legislația internă, care nu poate în niciun caz să reglementeze orice situație, depinde într‑o măsură considerabilă de conținutul instrumentului în cauză, de domeniul căruia îi este destinat și de statutul celor cărora li se adresează” ( 42 ).

71.

În această privință, conform jurisprudenței Curții, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor „nu poate fi interpretat în sensul că interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretări jurisprudențiale, atât timp cât acestea sunt în mod rezonabil previzibile” ( 43 ).

72.

Din jurisprudența citată anterior reiese că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor impune următoarele reguli: (i) legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea; (ii) aceasta trebuie să fie accesibilă și previzibilă; (iii) faptul că anumite prevederi necesită o interpretare juridică nu înseamnă în mod automat că respectivele cerințe nu sunt îndeplinite (inclusiv în domeniul dreptului penal); (iv) nivelul de precizie a dreptului național depinde într‑o mare măsură de caracterul și contextul dreptului respectiv; (v) rezultă că, în timp ce, de exemplu, natura normelor de drept constituțional poate justifica un nivel mai scăzut de precizie ( 44 ), dreptul penal, care de multe ori presupune sancțiuni grave precum privarea de libertate, necesită un grad de precizie mai ridicat; (vi) este permisă clarificarea treptată a normelor care reglementează răspunderea penală prin interpretarea jurisprudențială, cu condiția ca aceste interpretări să fie rezonabile și previzibile; (vii) persoana interesată trebuie totuși să poată aprecia (cu asistență juridică adecvată și rezonabilă în împrejurările date) consecințele unei anumite acțiuni și care acțiuni sau omisiuni îi pot atrage răspunderea penală.

73.

Această ultimă regulă este aplicabilă, în opinia noastră, și pentru aprecierea întinderii răspunderii penale a respectivei persoane și în special a existenței unor circumstanțe agravante care pot determina sancțiuni mai severe, precum și cu privire la gravitatea acestor sancțiuni.

74.

Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă situația pe care o descrie, în care noțiunea „cantități considerabile de stupefiante” nu este definită în Legea privind combaterea dependenței de droguri, dar este interpretată de instanțe de la caz la caz, permite unei persoane să determine care acțiuni și omisiuni angajează răspunderea sa penală, precum și întinderea acestei răspunderi.

75.

Ierarhia, legăturile și interacțiunea dintre diferite țări sunt definite de ordinea juridică a fiecărui stat membru. În acest context și cu o oarecare reținere, vom propune instanței de trimitere următoarele observații cu caracter general cu titlu de orientări în sprijinul acestui deziderat.

76.

Din elementele prezentate Curții de instanța de trimitere reiese că jurisprudența națională în perioada cuprinsă între 1997 (și anume înainte de adoptarea deciziei‑cadru și a Legii privind combaterea dependenței de droguri) și 2012 a aplicat un criteriu cantitativ pentru a defini noțiunea „cantități considerabile de stupefiante” în funcție de numărul de doze individuale în care putea fi împărțită respectiva cantitate de droguri. Totuși, potrivit instanței de trimitere, datele utilizate variază ( 45 ). Instanțele naționale completează aceste norme cu criterii suplimentare ( 46 ).

77.

Guvernul polonez a indicat că rolul instanțelor superioare este de a asigura o aplicare uniformă a legii penale. Acesta a atras atenția Curții asupra jurisprudenței constante a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) (din 2006 până în 2018), care definește noțiunea „cantități considerabile de stupefiante” prin referire la un singur criteriu cantitativ: o cantitate care îndeplinește, în același timp, nevoile a cel puțin câteva zeci de dependenți. În plus, aceasta s‑a raportat de asemenea la anumite criterii suplimentare sau subsidiare, cum ar fi masa produsului, tipul acestuia („ușoare” sau „tari”) și dacă erau destinate traficului sau consumului personal. Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), prin decizia din 23 septembrie 2009, a indicat de asemenea că „tentativa Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) de a crea o definiție cvasijuridică [a acestei noțiuni] ar echivala cu o exercitare neautorizată a prerogativei legiuitorului” și că „niciun șablon [de definiție] creat de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) nu poate include toate eventualele situații din viitor, având în vedere ritmul actual al progresului tehnologic (și producția de noi droguri de sinteză, chiar mai periculoase pentru viața și sănătatea oamenilor, capabile să producă efectul dorit prin cantități din ce în ce mai mici)”.

78.

Dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin legiferare este o componentă bine înrădăcinată și necesară a tradiției juridice a Europei ( 47 ). Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește evaluarea circumstanțelor referitoare la substanțe precum drogurile. Caracterul, tipul, efectele și proprietățile intrinseci ale diferitor tipuri de droguri fac dificil să se stabilească o definiție „universală” a noțiunii „cantitate mare” din aceste substanțe. Astfel cum a statuat Curtea de la Strasbourg, „necesitatea de a evita o rigiditate excesivă și de adaptare la evoluția circumstanțelor implică faptul că numeroase legi sunt redactate în termeni care, într‑o măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi. Interpretarea și aplicarea acestor texte depinde de practică” ( 48 ).

79.

Acestea fiind spuse, o situație în care jurisprudența actuală a instanțelor inferioare nu permite unei persoane să cunoască dacă deținerea unei cantități de droguri care ajunge pentru o singură doză sau pentru câteva zeci de persoane este suficientă pentru a se constata săvârșirea infracțiunii în formă agravată sau dacă această formă a infracțiunii nu devine aplicabilă decât prin identificarea unei cantități suficiente pentru mai multe sute (sau mii) de persoane nu îndeplinește în opinia noastră, criteriul previzibilității. Această situație depășește nivelul de flexibilitate necesar pentru a evita o rigiditate excesivă și pentru adaptarea la evoluția circumstanțelor. Dacă situația de fapt este cea expusă de instanța de trimitere în decizia sa, criteriul armonizat despre care se afirmă că a fost stabilit de jurisprudența Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) nu pare să determine o aplicare previzibilă în mod rezonabil a dreptului penal. Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a indicat de asemenea refuzul său de a defini conceptul de „cantități importante de stupefiante” mai detaliat, interpretând aceasta ca pe o uzurpare a rolului legislativului ( 49 ). În aceste condiții, interpretarea neîngrădită de la caz la caz de către instanțele naționale a circumstanțelor agravante determinate de existența unei „cantități considerabile” de droguri nu este compatibilă cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

80.

În concluzie, interpretarea articolului 4 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2004/757 în raport cu principiile egalității, nediscriminării și legalității infracțiunilor și a pedepselor nu se opune ca noțiunea „cantități mari de droguri” prevăzută în dreptul național să nu fie definită de legiuitor, ci să fie clarificată pe calea interpretării jurisprudențiale. Totuși, această interpretare trebuie să permită persoanei interesate să aprecieze existența și întinderea răspunderii sale penale în cazul în care se stabilește că deține o anumită cantitate de droguri. O interpretare de la caz la caz a acestei noțiuni de către instanțele naționale pe baza unui criteriu care nu implică un grad rezonabil de previzibilitate și certitudine nu este compatibilă cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor consacrat la articolul 49 din cartă. Revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă astfel stau lucrurile în ordinea sa juridică națională.

81.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Sąd Rejonowy w Słupsku – XIV Wydział Karny [Tribunalul Districtual Słupsk (Secția a XIV‑a penală), Polonia] după cum urmează: