Protocolul de la Kyoto privind schimbările climatice

Protocolul de la Kyoto, care succedă Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, este unul dintre cele mai importante instrumente juridice internaţionale în lupta împotriva schimbărilor climatice. Acesta conţine angajamentele asumate de ţările industrializate în vederea reducerii emisiilor lor de anumite gaze cu efect de seră, responsabile pentru încălzirea globală. Emisiile totale ale ţărilor dezvoltate trebuie reduse cu cel puţin 5 % în perioada 2008-2012, în raport cu nivelurile din 1990.

ACT

Decizia Consiliului 2002/358/CE din 25 aprilie 2002 privind aprobarea, în numele Comunităţii Europene, a Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice şi îndeplinirea în comun a angajamentelor care decurg din acesta.

SINTEZĂ

La 4 februarie 1991, Consiliul a autorizat Comisia să participe, în numele Comunităţii Europene, la negocierile privind Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptată la New York la 9 mai 1992. Convenţia-cadru a fost ratificată de Comunitatea Europeană prin Decizia 94/69/CE din 15 decembrie 1993. Aceasta a intrat în vigoare la 21 martie 1994.

Convenţia-cadru a reprezentat o contribuţie importantă la stabilirea unor principii-cheie în lupta mondială împotriva schimbărilor climatice. Aceasta defineşte, în special, principiul „responsabilităţilor comune, dar diferenţiate”. De asemenea, convenţia-cadru a contribuit la o mai mare sensibilizare a publicului mondial cu privire la aspectele legate de schimbările climatice. Totuşi, convenţia nu conţine angajamente în cifre şi detaliate pentru fiecare ţară în materie de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Statele-parte la convenţie au decis astfel, cu ocazia primei conferinţe a părţilor care a avut loc la Berlin în martie 1995, să negocieze un protocol conţinând măsuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru perioada după 2000, în ţările industrializate. După îndelungate lucrări, la 11 decembrie 1997, a fost adoptat, la Kyoto, Protocolul de la Kyoto.

Comunitatea Europeană a semnat protocolul la 29 aprilie 1998. În decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken a confirmat dorinţa Uniunii ca protocolul să intre în vigoare înaintea Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg (26 august-4 septembrie 2002). În acest scop, Decizia 2002/358/CE aprobă protocolul în numele Comunităţii Europene. Statele membre s-au angajat să depună instrumentele lor de ratificare în acelaşi timp cu Comunitatea şi, pe cât posibil, până la 1 iunie 2002.

Anexa II la decizie prezintă angajamentele în materie de limitare şi de reducere a emisiilor convenite de Comunitate şi de statele membre pentru prima perioadă de angajament (2008-2012).

Conţinutul Protocolului

Protocolul de la Kyoto abordează problema emisiilor a şase gaze cu efect de seră:

• dioxidul de carbon (CO2);
• metanul (CH4);
• oxidul azotos (N2O);
• hidrofluorocarburile (HFC);
• perfluorocarburile (PFC);
• hexafluorura de sulf (SF6).

Acesta reprezintă un important pas înainte în lupta împotriva încălzirii globale, conţinând obiective obligatorii şi cuantificate pentru limitarea şi reducerea gazelor cu efect de seră.

Per ansamblu, părţile la anexa I la convenţia-cadru (şi anume ţările industrializate) se angajează colectiv să reducă emisiile lor de gaze cu efect de seră, pentru a realiza o reducere a emisiilor totale ale ţărilor dezvoltate cu cel puţin 5 % în raport cu nivelurile din 1990, în perioada 2008-2012. Anexa B la protocol conţine angajamentele în cifre ale fiecărei părţi.

Statele care erau membre ale UE înainte de 2004 trebuie să îşi reducă colectiv emisiile de gaze cu efect de seră cu 8 % între 2008 şi 2012. Statele membre care au aderat la UE după această dată, se angajează să îşi reducă emisiile cu 8 %, cu excepţia Poloniei şi a Ungariei (6 %), precum şi a Maltei şi a Ciprului, care nu figurează în anexa I la convenţia-cadru.

Pentru perioada anterioară anului 2008, părţile s-au angajat să realizeze progrese demonstrabile în îndeplinirea angajamentelor asumate, până cel târziu în 2005.

Anul 1995 poate constitui un an de referinţă pentru părţile care doresc acest lucru, în ceea ce priveşte emisiile de HFC, PFC şi SF6.

În vederea atingerii acestor obiective, protocolul propune diverse mijloace:

• de consolidare sau de punere în aplicare a unor politici naţionale de reducere a emisiilor (creşterea eficienţei energetice, promovarea unor forme durabile de agricultură, dezvoltarea surselor regenerabile de energie etc.);
• cooperarea cu celelalte părţi contractante (schimb de experienţă sau de informaţii, coordonarea politicilor naţionale prin intermediul autorizaţiilor privind emisiile, punerea în aplicare comună şi un mecanism de dezvoltare nepoluantă).

Părţile instituie sisteme naţionale de estimare a emisiilor antropice şi de absorbţie prin puţuri a tuturor gazelor cu efect de seră (nereglementate de Protocolul de la Montreal), cel mai târziu cu un an înainte de prima perioadă de angajament.

O analiză a angajamentelor pentru a doua perioadă de angajament a fost prevăzută să aibă loc cel mai târziu în 2005.

La 31 mai 2002, Uniunea Europeană a ratificat protocolul de la Kyoto. Acesta a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, după ratificarea sa de către Rusia. Mai multe ţări industrializate au refuzat să ratifice Protocolul, printre acestea şi Statele Unite ale Americii şi Australia.

ACTE CONEXE

Decizia 2006/944/CE a Comisiei din 14 decembrie 2006 de stabilire a nivelurilor de emisii respective alocate Comunităţii Europene şi fiecărui stat membru în temeiul Protocolului de la Kyoto, conform Deciziei 2002/358/CE [Jurnalul Oficial L 358 din 16.12.2010].Modificată prin:Decizia 2010/778/UE a Comisiei din 15 decembrie 2010 [Jurnalul Oficial L 332 din 16.12.2010].

Ultima actualizare: 04.04.2011