–

pentru Bundeskammer für Arbeiter und Angestellte, de W. Reichholf, Rechtsanwalt;

–

pentru ING‑DiBa Direktbank Austria Niederlassung der ING‑DiBa AG, de A. Zahradnik, Rechtsanwalt;

–

pentru guvernul german, de D. Klebs și de T. Henze, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe și de T. Scharf, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 punctul 14 din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1, denumită în continuare „Directiva privind serviciile de plată”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bundeskammer für Arbeiter und Angestellte (Camera federală a muncitorilor și a angajaților), care au calitate procesuală activă în vederea protejării intereselor consumatorilor, pe de o parte, și ING‑DIBa Direktbank Austria Niederlassung der ING‑DIBa AG (denumită în continuare „ING‑DIBa Direktbank Austria”), pe de altă parte, cu privire la legalitatea condițiilor generale ale contractelor propuse de această bancă.

3

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva privind serviciile de plată prevede că „[această] directivă se aplică serviciilor de plată prestate în cadrul Comunității”.

4

Articolul 4 din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]

[…]”

5

Anexa la directiva menționată califică drept „servicii de plată”, printre altele:

6

Potrivit considerentului (12) al Directivei 2014/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iulie 2014 privind comparabilitatea comisioanelor aferente conturilor de plăți, schimbarea conturilor de plăți și accesul la conturile de plăți cu servicii de bază (JO 2014, L 257, p. 214, denumită în continuare „Directiva privind conturile de plăți”):

„Dispozițiile prezentei directive referitoare la comparabilitatea comisioanelor și schimbarea conturilor de plăți ar trebui să se aplice tuturor prestatorilor de servicii de plată, astfel cum sunt definiți în Directiva [privind serviciile de plată]. […] Toate dispozițiile prezentei directive ar trebui să se aplice în cazul conturilor de plăți prin care consumatorii pot efectua următoarele operațiuni: depunere de fonduri, retragere de numerar și efectuarea și primirea de plăți către și de la terți, inclusiv efectuarea de transferuri‑credit. […] [Conturi] precum conturile de economii […] ar trebui să fie, în principiu, excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive. Totuși, în cazul în care sunt folosite pentru operațiuni de plată zilnice și conțin toate serviciile enumerate mai sus, aceste conturi vor fi incluse în domeniul de aplicare al prezentei directive […]”

7

Considerentul (14) al acestei directive prevede:

„Definițiile din prezenta directivă ar trebui aliniate pe cât posibil cu cele din alte acte legislative ale Uniunii, în special cu cele din Directiva [privind serviciile de plată].”

8

Articolul 1 alineatul (6) din Directiva privind conturile de plăți prevede:

„Prezenta directivă se aplică conturilor de plăți prin care consumatorii pot cel puțin:

[…]”

9

Articolul 2 din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

10

Articolul 3 din Zahlungsdienstegesetz (Legea privind serviciile de plată) (BGBl. I, 66/2009, denumită în continuare „ZaDiG”) prevede:

„În sensul prezentei legi, se aplică următoarele definiții:

[…]

5.   prin «operațiune de plată» se înțelege acțiunea, inițiată de plătitor sau de beneficiarul plății, de a plasa, transfera sau retrage fonduri, indiferent de eventualele obligații subiacente existente între plătitor și beneficiarul plății;

6.   prin «sistem de plăți» se înțelege un sistem de transfer de fonduri, reglementat de prevederi și de norme comune oficiale și standardizate, pentru procesarea, compensarea și/sau decontarea operațiunilor de plată;

7.   prin «plătitor» se înțelege persoana care este titularul unui cont de plăți și care autorizează un ordin de plată din acel cont de plăți sau, în cazul în care nu este vorba de un cont de plăți, persoana care dă un ordin de plată;

8.   prin «beneficiar al plății» se înțelege persoana care este destinatarul vizat al fondurilor care au făcut obiectul unei operațiuni de plată;

[…]

10.   prin «utilizator al serviciilor de plată» se înțelege o persoană care folosește un serviciu de plată în calitate de plătitor sau de beneficiar al plății ori în ambele calități;

11.   prin «consumator» se înțelege persoana fizică care, în cadrul contractelor de servicii de plată reglementate de prezenta lege, acționează în alte scopuri decât cele legate de activitatea sa comercială sau profesională;

[…]

13.   prin «cont de plăți» se înțelege un cont deținut în numele unuia sau al mai multor utilizatori ai serviciilor de plată și care este folosit pentru executarea operațiunilor de plată.”

11

Articolul 31 din Bankwesengesetz (Legea privind sectorul bancar) (BGBl. 532/1993), în versiunea publicată în BGBl. I, 118/2016, prevede:

„(1)   Depozitele de economii sunt fonduri depuse la instituții de credit, care nu pot fi utilizate în cadrul operațiunilor de plată, ci în scopul plasamentelor și care pot fi admise ca atare numai în schimbul furnizării unor documente speciale (certificate de depozit) […].

[…]”

12

ING‑DIBa Direktbank Austria oferă conturi de economii online din care clienții săi pot efectua plăți și retrageri prin intermediul unui serviciu de telebanking. Aceste transferuri trebuie să fie întotdeauna efectuate prin intermediul unui cont de referință deschis în numele acestor clienți. Aceste conturi de referință sunt conturi curente pe care clienții menționați pot să le dețină și la o altă bancă decât ING‑DIBa Direktbank Austria. Instanța de trimitere precizează că transferurile efectuate din conturile de economii online sau către acestea nu presupun recurgerea la un prestator de servicii de plată.

13

Aceste conturi de economii online sunt conturi disponibile la vedere, cu alte cuvinte clienții pot să dispună de sumele depuse în aceste conturi în orice moment fără să rezulte din aceasta vreo repercusiune negativă cu privire la dobânzile produse.

14

Litigiul principal se referă la clauzele care figurează în condițiile generale ale contractelor utilizate de ING‑DIBa Direktbank Austria. În opinia Camerei federale a muncitorilor și a angajaților, unele dintre aceste clauze sunt contrare ZaDiG, care constituie transpunerea în dreptul intern a Directivei privind serviciile de plată, și, prin urmare, sunt nelegale.

15

Pentru a se pronunța cu privire la legalitatea clauzelor menționate, instanța de trimitere, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), consideră că trebuie, în prealabil, să abordeze problema aplicabilității ZaDiG. În acest cadru, instanța menționată trebuie să stabilească dacă conturile de economii online, precum cele propuse de ING‑DIBa Direktbank Austria, trebuie să fie calificate drept „conturi de plăți”, în sensul acestei directive, și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al acesteia.

16

Instanța de trimitere precizează printre altele că simpla desemnare prin termenii „cont de economii” nu permite să se excludă un astfel de cont din domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile de plată. Ea se întreabă totuși dacă, ținând seama de destinația lor, și anume depozit de economii, se poate considera că conturile de economii online sunt utilizate pentru realizarea de tranzacții de plată.

17

În acest context, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 4 punctul 14 din Directiva [privind serviciile de plată] trebuie interpretat în sensul că și un cont online de economii care permite clientului (pe baza unei scadențe zilnice și fără o intervenție specială din partea băncii), să efectueze plăți prin telebanking într‑un cont de referință (un cont curent în Austria) deschis în numele său, precum și retrageri din acest cont intră sub incidența noțiunii «cont de plăți» și astfel în domeniul de aplicare al directivei?”

18

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 punctul 14 din Directiva privind serviciile de plată trebuie interpretat în sensul că intră sub incidența noțiunii „cont de plăți” un cont de economii care permite să se dispună de sumele depuse la vedere și din care nu pot fi efectuate operațiuni de plată și de retragere decât prin intermediul unui cont curent, denumit „cont de referință”.

19

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [Hotărârea din 2 septembrie 2015, Surmačs, C‑127/14, EU:C:2015:522, punctul 28, și Hotărârea din 16 noiembrie 2016, DHL Express (Austria), C‑2/15, EU:C:2016:880, punctul 19].

20

Este de asemenea necesar să se amintească, în primul rând, că articolul 4 punctul 14 din Directiva privind serviciile de plată definește contul de plăți ca fiind „un cont deținut în numele unuia sau al mai multor utilizatori ai serviciilor de plată și care este folosit pentru executarea operațiunilor de plată”.

21

Operațiunea de plată este definită la articolul 4 punctul 5 din această directivă ca fiind „acțiunea, inițiată de plătitor sau de beneficiarul plății, de a plasa, transfera sau retrage fonduri, indiferent de eventualele obligații subiacente existente între plătitor și beneficiarul plății”.

22

Articolul 4 punctul 3 din directiva menționată definește serviciul de plată ca fiind „una dintre activitățile comerciale enumerate în anex[a]” la aceeași directivă. Astfel, punctul 2 din această anexă enunță că reprezintă servicii de plată „[serviciile] care permit retrageri de numerar dintr‑un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți”. De asemenea, punctul 3 din anexa menționată include în serviciile de plată executarea de operațiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într‑un cont de plăți deschis la prestatorul serviciilor de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată, ceea ce cuprinde realizarea de debitări directe, de operațiuni de plată printr‑un card de plată și de transferuri‑credit.

23

Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 28, 30 și 36 din concluzii, modul de redactare a acestor dispoziții nu permite, în sine, să se stabilească dacă noțiunea „cont de plăți” include sau nu conturi precum cele în discuție în litigiul principal, pentru care o etapă intermediară, care implică transferul de fonduri între un cont de economii și contul curent al utilizatorului, este necesară pentru realizarea unei operațiuni de plată.

24

Având în vedere această constatare, este necesar, în al doilea rând, să se analizeze contextul legislativ în care se înscrie Directiva privind serviciile de plată.

25

În acest scop, este necesar să se ia în considerare în special Directiva privind conturile de plăți.

26

Astfel, deși această directivă nu este direct aplicabilă în litigiul principal, considerentul (12) al acesteia enunță că ea trebuie să se aplice tuturor prestatorilor de servicii de plată, astfel cum sunt definiți în Directiva privind serviciile de plată. De asemenea, în considerentul (14) al Directivei privind conturile de plăți, se precizează că definițiile din această directivă trebuie aliniate pe cât posibil cu cele din alte acte legislative ale Uniunii, în special cu cele din Directiva privind serviciile de plată.

27

În ceea ce privește noțiunea „cont de plăți”, este necesar să se arate, mai întâi, că definiția prevăzută la articolul 2 punctul 3 din Directiva privind conturile de plăți este aproape identică cu cea care figurează la articolul 4 punctul 14 din Directiva privind serviciile de plată. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 54 din concluzii, singura diferență, întemeiată pe faptul că termenul „consumator” folosit în prima dintre aceste definiții este înlocuit cu expresia „utilizator al serviciilor de plată” în cea de a doua dintre acestea, nu denotă o diferență substanțială în definiția acestei noțiuni, ci, mai degrabă, o diferență de obiect între cele două directive în discuție.

28

În continuare, trebuie să se sublinieze că în considerentul (12) al Directivei privind conturile de plăți se arată printre altele că conturile de economii sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive în măsura în care nu sunt conturi de plăți, în afară de cazul în care pot fi folosite pentru operațiuni de plată zilnice.

29

Astfel, deși conturile de economii nu intră, în principiu, în definiția noțiunii „cont de plăți”, o asemenea excludere nu este totuși absolută. Rezultă, astfel, din considerentul (12) menționat, pe de o parte, că simpla denumire a unui cont drept „cont de economii” nu este suficientă, în sine, pentru a exclude calificarea lui drept „cont de plăți” și, pe de altă parte, că criteriul determinant pentru această din urmă calificare constă în posibilitatea de a efectua operațiuni de plată zilnice dintr‑un astfel de cont.

30

În această privință, trebuie luat în considerare articolul 1 alineatul (6) din Directiva privind conturile de plăți, care prevede că aceasta se aplică conturilor de plăți prin care consumatorii pot cel puțin să depună fonduri într‑un cont de plăți, să retragă numerar dintr‑un cont de plăți, precum și să execute și să primească operațiuni de plată, inclusiv transferuri de credit, către și de la terți.

31

Rezultă că posibilitatea de a efectua, dintr‑un cont, operațiuni de plată în favoarea unui terț sau de a beneficia de asemenea operațiuni efectuate de un terț este un element constitutiv al noțiunii „cont de plăți”.

32

Un cont din care astfel de operațiuni de plată nu pot fi efectuate în mod direct, însă pentru realizarea cărora este necesară recurgerea la un cont intermediar nu poate, prin urmare, să fie considerat ca fiind un „cont de plăți” în sensul Directivei privind conturile de plăți și, prin urmare, în sensul Directivei privind serviciile de plată.

33

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 punctul 14 din Directiva privind serviciile de plată trebuie interpretat în sensul că nu intră sub incidența noțiunii „cont de plăți” un cont de economii care permite să se dispună de sumele depuse la vedere și din care nu pot fi efectuate operațiuni de plată și de retragere decât prin intermediul unui cont curent.

34

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 4 punctul 14 din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE, trebuie interpretat în sensul că nu intră sub incidența noțiunii „cont de plăți” un cont de economii care permite să se dispună de sumele depuse la vedere și din care nu pot fi efectuate operațiuni de plată și de retragere decât prin intermediul unui cont curent.