–

pentru domnul Buhagiar și alții, de L. Baglietto, QC, și de C. Bonfante, barrister;

–

pentru Minister for Justice, de M. Llamas, QC, și de Y. Sanguinetti, barrister;

–

pentru guvernul Regatului Unit, de G. Brown și de C. Brodie, în calitate de agenți, asistate de M. Demetriou, QC, și de M. Birdling, barrister;

–

pentru Parlamentul European, de P. Schonard, de R. van de Westelaken și de I. McDowell, în calitate de agenți;

–

pentru Consiliul Uniunii Europene, de S. Petrova, de E. Moro și de I. Lai, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de E. Manhaeve, de K. Mifsud‑Bonnici, de E. White și de G. Braga da Cruz, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 29 din Actul privind condițiile de aderare a Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și adaptările tratatelor (JO 1972, L 73, p. 14, denumit în continuare „Actul de aderare din 1972”) coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la actul menționat, precum și interpretarea și validitatea articolului 12 alineatul (2) din Directiva 91/477/CEE a Consiliului din 18 iunie 1991 privind controlul achiziționării și deținerii de arme (JO 1991, L 256, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 233), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/51/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 (JO 2008, L 179, p. 5) (denumită în continuare „Directiva 91/477”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Albert Buhagiar și alți șase reclamanți (denumiți în continuare „domnul Buhagiar și alții”), pe de o parte, și Minister for Justice (ministrul justiției, Gibraltar, denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii formulate de domnul Buhagiar și alții privind obținerea unui pașaport european pentru arme de foc (denumit în continuare „pașaport”).

3

Articolul 28 din Actul de aderare din 1972 prevede:

„Actele instituțiilor [Uniunii Europene] referitoare la produsele menționate în anexa II la Tratatul CEE și la produsele supuse, la importul în [Uniune], unei reglementări specifice, ca urmare a punerii în aplicare a politicii agricole comune, precum și actele privind armonizarea legislației statelor membre privind impozitele pe cifra de afaceri nu se aplică în Gibraltar, cu excepția cazului în care Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, prevede altfel.” [traducere neoficială]

4

Potrivit articolului 29 din acest act de aderare, „[a]ctele enumerate în lista care figurează în anexa I la prezentul act fac obiectul adaptărilor definite în anexa menționată”. [traducere neoficială]

5

Anexa I la actul de aderare amintit, care cuprinde lista vizată la punctul anterior, conține o parte I, intitulată „Legislație vamală”. Punctul 4 din această parte menționează modificările aduse Regulamentului (CEE) nr. 1496/68 al Consiliului din 27 septembrie 1968 privind definirea teritoriului vamal al [Uniunii] (JO 1968, L 238, p. 1). Articolul 1 din acest regulament a fost astfel înlocuit cu următorul text:

„Teritoriul vamal al [Uniunii] cuprinde teritoriile următoare:

[…]

6

Partea VIII, intitulată „Politica comercială”, din anexa I la Actul de aderare din 1972 a înlocuit lista țărilor care figurează în anexa II la Regulamentul (CEE) nr. 1025/70 al Consiliului din 25 mai 1970 de instituire a unui regim comun aplicabil importurilor din țări terțe (JO 1970, L 124, p. 6), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 1984/70 al Consiliului din 29 septembrie 1970 (JO 1970, L 218, p. 1), prin Regulamentul (CEE) nr. 724/71 al Consiliului din 30 martie 1971 (JO 1971, L 80, p. 3), prin Regulamentul (CEE) nr. 1080/71 al Consiliului din 25 mai 1971 (JO 1971, L 116, p. 8), prin Regulamentul (CEE) nr. 1429/71 al Consiliului din 2 iulie 1971 (JO 1971, L 151, p. 8) și prin Regulamentul (CEE) nr. 2384/71 al Consiliului din 8 noiembrie 1971 (JO 1971, L 249, p. 1), printr‑o nouă listă, care exclude Gibraltarul din aceasta.

7

Partea VI, intitulată de asemenea „Politica comercială”, din anexa II la Actul de aderare din 1972 prevede în privința Regulamentului nr. 1025/70:

„Problema care rezultă din eliminarea mențiunii Gibraltar din anexa II trebuie să fie rezolvată astfel încât să asigure că Gibraltarul va fi în aceeași situație în ceea ce privește sistemul de liberalizare a importurilor în [Uniune] cu cea în care s‑a aflat înainte de aderare.” [traducere neoficială]

8

Versiunea Directivei 91/477 aplicabilă la data faptelor din litigiul principal este cea care rezultă din modificările aduse textului de bază al acestei directive prin Directiva 2008/51, ca urmare a aderării Uniunii la Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegale de arme de foc, piese și componente ale acestora, precum și de muniții, anexat la Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată prin Rezoluția 55/255 a Adunării Generale din 8 iunie 2001. Directiva 2008/51 a fost adoptată în temeiul articolului 95 alineatul (1) CE, al cărui conținut corespunde în esență cu cel al articolului 100 A alineatul (1) din Tratatul CEE, pe care s‑a întemeiat Directiva 91/477, precum și cu cel al articolului 114 alineatul (1) TFUE, în vigoare în prezent.

9

Al doilea-al șaptelea considerent ale Directivei 91/477 enunță:

„întrucât, în timpul reuniunii desfășurate la Fontainebleau pe 25 și 26 iunie 1984, Consiliul European a stabilit explicit ca scop eliminarea tuturor formalităților polițienești și vamale la frontierele intracomunitare;

întrucât […] Comisia a indicat în Cartea Albă, «Realizarea pieței interne», că suspendarea controalelor de securitate a obiectelor transportate și a persoanelor presupune, între altele, o apropiere a legislațiilor privind armele;

întrucât eliminarea controalelor privind deținerea de arme, la frontierele intracomunitare, necesită o reglementare eficientă, care permite controlul în interiorul statelor membre al achiziționării și deținerii de arme de foc și al transferului într‑un alt stat membru […];

întrucât aceste norme vor da naștere unui plus de încredere reciprocă între statele membre în domeniul protejării securității persoanelor în măsura în care sunt ancorate în legislațiile parțial armonizate; întrucât s‑a convenit, în acest scop, să se prevadă armele de foc a căror achiziționare și deținere de către particulari să fie ori interzisă, ori subordonată autorizării sau declarării;

întrucât ar trebui interzisă, în principiu, trecerea dintr‑un stat membru în altul cu arme; întrucât nu se acceptă derogare de la aceasta decât după îndeplinirea unei proceduri care să permită statelor membre să fie înștiințate de introducerea unei arme de foc pe teritoriul lor;

întrucât ar trebui să se adopte norme mai flexibile în ceea ce privește vânătoarea și competițiile sportive pentru a nu împiedica mai mult decât este necesar libera circulație a persoanelor”.

10

Potrivit articolului 1 din această directivă:

„(1)   În înțelesul prezentei directive, «armă de foc» înseamnă orice armă portabilă cu țeavă care poate expulza, este concepută să expulzeze sau poate fi transformată să expulzeze o alice, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie […]. Armele de foc sunt clasificate în secțiunea II din anexa I.

[…]

(1d)   În înțelesul prezentei directive, «urmărire» înseamnă urmărirea sistematică a armelor de foc și, atunci când este posibil, a pieselor și a muniției pentru acestea, de la fabricant până la cumpărător […]

[…]

(2)   În înțelesul prezentei directive, «armurier» înseamnă orice persoană fizică sau juridică a cărei activitate constă […] în fabricarea, comerțul, schimbul, închirierea, repararea sau transformarea armelor de foc, a pieselor și a muniției pentru acestea.

[…]

(4)   Un «[pașaport]» se emite, la cerere, de către autoritățile unui stat membru unei persoane care devine în mod legal posesorul și utilizatorul unei arme de foc. Pașaportul este valabil pentru o perioadă maximă de cinci ani, care poate fi extinsă, și conține informațiile menționate în anexa II. Este un document netransmisibil, pe care se înscriu arma sau armele de foc deținute și utilizate de către titularul permisului [a se citi «pașaportului»]. Pașaportul trebuie să fie întotdeauna în posesia persoanei care utilizează arma de foc și orice schimbare a deținătorului sau a caracteristicilor armei de foc, precum și pierderea sau furtul acesteia sunt indicate în pașaport.”

11

Articolul 4 din directiva menționată este redactat după cum urmează:

„(1)   Statele membre se asigură că orice armă de foc sau piesă introdusă pe piață a fost marcată și înregistrată în conformitate cu prezenta directivă sau, în caz contrar, că aceasta a fost dezactivată.

[…]

(4)   […] statele membre asigură instituirea și funcționarea unui sistem computerizat de înregistrare a datelor […] care garantează autorităților competente accesul la sistemele de stocare a datelor, în care se înregistrează fiecare armă de foc care intră sub incidența prezentei directive. […]

[…]

(5)   Statele membre garantează că toate armele de foc pot fi, la orice moment, asociate cu posesorii lor. […]”

12

Potrivit articolului 4a din Directiva 91/477:

„Fără a aduce atingere articolului 3, statele membre permit achiziționarea și deținerea de arme de foc numai de către persoanele cărora li s‑a acordat un permis sau, în ceea ce privește categoriile C sau D, care sunt în mod special autorizate să achiziționeze sau să dețină astfel de arme, în conformitate cu legislația națională.”

13

Articolul 5 din această directivă prevede:

„Fără a aduce atingere articolului 3, statele membre permit achiziționarea și deținerea de arme de foc numai de către persoanele care au un motiv întemeiat și care:

Statele membre pot retrage autorizația de deținere a unei arme de foc dacă oricare dintre condițiile în temeiul cărora a fost acordată nu mai este îndeplinită.

[…]”

14

Articolul 6 din această directivă este redactat după cum urmează:

„Statele membre iau toate măsurile necesare pentru interzicerea achiziționării [și a deținerii] de arme de foc și muniții din categoria A. […]

[…]”

15

Potrivit articolului 7 din directiva menționată:

„(1)   Nicio persoană nu poate achiziționa o armă de foc din categoria B pe teritoriul unui stat membru fără autorizația acordată de acest stat.

[…]

(2)   Nici o persoană nu poate deține o armă de foc din categoria B pe teritoriul unui stat membru fără autorizația acestui stat. Dacă deținătorul este rezident al altui stat membru, acesta din urmă este informat.

[…]”

16

Articolul 8 din aceeași directivă prevede:

„(1)   Nicio persoană nu poate deține o armă de foc din categoria C fără ca deținătorul să fi făcut o declarație în acest scop pentru autoritățile statului în care deține această armă.

[…]

(3)   Dacă un stat membru interzice sau supune unei autorizări pe teritoriul său achiziționarea și deținerea unei arme de foc din categoria B, C sau D, acesta informează celelalte state membre, care fac mențiuni speciale în acest sens, dacă eliberează un [pașaport] pentru o asemenea armă în temeiul articolului 12 alineatul (2).”

17

Articolul 11 din Directiva 91/477 este redactat în termenii următori:

„(1)   Sub rezerva articolului 12, armele de foc pot fi transferate dintr‑un stat membru în altul conform procedurii prevăzute la alineatele care urmează. Aceste dispoziții se aplică și în cazul unui transfer al unei arme de foc ca urmare a vânzării prin corespondență.

[…]

(3)   În ceea ce privește transferul armelor de foc, […] fiecare stat membru poate acorda armurierilor dreptul de a efectua transferurile de arme de foc de pe teritoriul său către un armurier stabilit într‑un alt stat membru, fără o autorizare prealabilă în sensul alineatului (2). Acesta eliberează, în acest sens, o aprobare valabilă maximum trei ani și care poate fi suspendată sau anulată în orice moment printr‑o decizie motivată. […]

[…]”

18

Potrivit articolului 12 din această directivă:

„(1)   Dacă nu este utilizată procedura din articolul 11, deținerea unei arme de foc în timpul unei călătorii prin două sau mai multe state membre nu este permisă decât dacă persoana interesată a obținut autorizațiile statelor membre respective.

Statele membre pot acorda această autorizație pentru una sau mai multe călătorii, pentru o perioadă de maximum un an, cu posibilitatea de reînnoire. Aceste autorizații vor fi înscrise în [pașaportul] pe care călătorul trebuie să îl prezinte la fiecare solicitare a autorităților statelor membre.

(2)   Prin derogare de la alineatul (1), vânătorii, în cazul armelor de foc din categoriile C și D, și sportivii de tir, în cazul armelor de foc din categoriile B, C și D, pot deține, fără o autorizație prealabilă, una sau mai multe arme de foc în timpul unei călătorii în două sau mai multe state membre în scopul practicării activităților lor, cu condiția să posede [pașaportul] în care să fie înscrise armele respective și să fie în măsură să dovedească motivul călătoriei, în special prin prezentarea unei invitații sau a altei dovezi privind activitățile de vânătoare sau tir sportiv pe care le desfășoară în statul membru de destinație.

Statele membre nu pot condiționa acceptarea unui [pașaport] de plata vreunei redevențe sau taxe.

Cu toate acestea, această derogare nu se aplică pentru călătoriile într‑un stat membru care, în temeiul articolului 8 alineatul (3), interzice achiziționarea și deținerea armei respective sau care solicită o autorizație; în acest caz, mențiunea expresă va fi aplicată pe [pașaport].

[…]”

19

Punctul II litera A din anexa I la directiva menționată enumeră o listă de obiecte, repartizate în următoarele categorii: „Categoria A – Arme de foc interzise”, „Categoria B – Arme de foc supuse autorizării”, „Categoria C – Arme de foc care fac obiectul declarării” și „Categoria D – Alte arme de foc”, și care, ca atare, în principiu, trebuie să fie considerate „arme de foc” în sensul aceleiași directive.

20

Anexa II la Directiva 91/477 precizează informațiile pe care trebuie să le conțină pașaportul și faptul că acesta trebuie să menționeze următoarele:

„«Dreptul de a efectua o călătorie în alt stat membru cu una sau mai multe arme din categoriile B, C sau D, menționat în prezentul permis [a se citi «menționate în prezentul pașaport»], este subordonat unei autorizări corespunzătoare prealabile a statului membru vizitat. Această autorizație sau aceste autorizații pot fi înscrise în permis [a se citi «pașaport»].

Formalitatea de autorizare prealabilă prevăzută anterior nu este, în principiu, necesară pentru a efectua o călătorie cu o armă din categoria C sau D pentru a practica vânătoarea sau o armă din categoriile B, C sau D pentru a practica tirul sportiv, cu condiția de a fi în posesia unui [pașaport] și de a putea explica motivul călătoriei.»

În cazul în care un stat membru a informat celelalte state membre, conform articolului 8 alineatul (3) [din această directivă], că deținerea anumitor arme de foc din categoriile B, C sau D este interzisă sau supusă autorizării, este necesară una dintre mențiunile următoare:

«O călătorie în.… [statul (statele) implicat(e)] cu arma.… (identificare) este interzisă.»

«O călătorie în.… [statul (statele) implicat(e)] cu arma.… (identificare) este supusă autorizării.»”

21

Considerentul (1) al Directivei 2008/51 enunță:

„Directiva [91/477] a instituit o măsură acompaniatoare pentru piața internă. Aceasta stabilește un echilibru între, pe de o parte, angajamentul de a asigura, într‑o anumită măsură, libera circulație în cadrul [Uniunii] a anumitor arme de foc și, pe de altă parte, necesitatea de a controla această libertate prin recurgerea la garanții de securitate adecvate acestui tip de produs.”

22

Domnul Buhagiar și alții sunt membri ai asociației de tir sportiv Gibraltar Target Shooting Association. La 19 mai 2015, domnul Buhagiar, în calitate de președinte al asociației menționate, a adresat o scrisoare ministrului, solicitându‑i să elibereze un pașaport pentru fiecare dintre reclamanții din litigiul principal.

23

La 2 iunie 2015, ministrul a răspuns că, având în vedere atât poziția Comisiei, cât și a guvernului Regatului Unit, potrivit căreia Directiva 91/477 nu se aplică pe teritoriul Gibraltarului întrucât ea vizează să faciliteze libera circulație a mărfurilor, guvernul Gibraltarului a decis să nu procedeze la transpunerea acesteia. În consecință, ministrul a răspuns că nu este în măsură să elibereze pașapoartele solicitate. Ca urmare a acestui refuz, domnul Buhagiar și alții au sesizat Supreme Court of Gibraltar (Curtea Supremă din Gibraltar).

24

Potrivit acestei instanțe, dreptul Uniunii se aplică pe deplin pe teritoriul Gibraltarului, în temeiul articolului 355 punctul (3) TFUE, sub rezerva excepțiilor prevăzute la articolele 28-30 din Actul de aderare din 1972. În temeiul articolului 29 din acest act de aderare coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la acesta, Gibraltarul este exclus din teritoriul vamal al Uniunii, iar Curtea ar fi precizat deja în această privință că directivele care au ca temei juridic articolul 114 sau articolul 115 TFUE și al căror obiectiv principal este libera circulație a mărfurilor nu se aplică pe teritoriul Gibraltarului.

25

Cu toate acestea, reclamanții din litigiul principal susțin mai întâi că, având în vedere obiectivul excluderilor prevăzute de Actul de aderare din 1972, care trebuie interpretate în mod restrictiv, măsurile dreptului Uniunii referitoare la libera circulație a mărfurilor care nu aduc atingere finalității acestor excluderi trebuie să se aplice pe teritoriul Gibraltarului. Aceasta ar fi situația în privința dispozițiilor Directivei 91/477 referitoare la pașaport, destinate vânătorilor și practicanților de tir sportiv, un astfel de document fiind eliberat în scopul exclusiv de a călători către și din statele membre pentru a permite acestor persoane să participe la evenimente sportive. Eliberarea pașaportului nu ar avea legătură cu tranzacțiile comerciale privind mărfurile la care se referă, și anume armele de foc.

26

Reclamanții din litigiul principal susțin în continuare că dispozițiile Directivei 91/477 referitoare la pașaport vizează să faciliteze libera prestare și primire a serviciilor de către vânători și practicanți de tir sportiv între statele membre. Ca atare, aceste dispoziții ar fi aplicabile pe teritoriul Gibraltarului, ceea ce ar implica obligația autorităților competente de a le transpune într‑un act de drept național aplicabil pe acest teritoriu. Lipsa unei astfel de transpuneri ar crea o discriminare în privința vânătorilor și a practicanților de tir sportiv care locuiesc în Gibraltar, care ar trebui să suporte cheltuieli suplimentare și să sufere întârzieri administrative atunci când călătoresc în Uniune cu armele lor de foc pentru a participa la evenimente și la competiții de vânătoare sau de tir sportiv, ceea ce ar constitui o încălcare a articolului 56 TFUE. Armele de foc utilizate într‑un asemenea context nu ar putea fi considerate drept mărfuri implicate în schimburi comerciale, ci ar trebui să fie considerate echipament sportiv necesar în vederea desfășurării unor astfel de evenimente sau de competiții.

27

În sfârșit, domnul Buhagiar și alții pretind că dispozițiile Directivei 91/477 referitoare la pașaport privesc libera circulație a persoanelor, după cum ar confirma cel de al șaptelea considerent al acestei directive. În această măsură, directiva menționată, din moment ce a fost adoptată în temeiul articolului 100 A alineatul (1) din Tratatul CEE, s‑ar baza pe un temei juridic eronat. Astfel, conform articolului 100 A alineatul (2) din Tratatul CEE, al cărui conținut corespunde în esență cu cel al articolului 95 alineatul (2) CE și cu cel al articolului 114 alineatul (2) TFUE, procedura legislativă vizată la respectivele alineate (1) ale acestor articole nu ar putea fi urmată pentru adoptarea unor acte ale Uniunii referitoare la libera circulație a persoanelor. În consecință, reclamanții din litigiul principal contestă validitatea dispozițiilor Directivei 91/477 referitoare la pașaport și chiar validitatea acestei directive în întregul său.

28

În aceste condiții, Supreme Court of Gibraltar (Curtea Supremă din Gibraltar) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

29

Prin intermediul celor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere invită Curtea să precizeze domeniul de aplicare al excluderii Gibraltarului din teritoriul vamal al Uniunii, astfel cum este prevăzută la articolul 29 din Actul de aderare din 1972 coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la acest act, și să examineze în acest context problema aplicabilității, pe teritoriul Gibraltarului, a dispozițiilor Directivei 91/477 referitoare la pașaport, în măsura în care acestea privesc vânătorii și practicanții de tir sportiv.

30

Cu titlu introductiv, trebuie precizat în primul rând, având în vedere obiectul litigiului principal, și anume respingerea cererii formulate de domnul Buhagiar și alții de eliberare a unui pașaport în scopul de a se prevala de acesta în cadrul procedurii simplificate de transfer al armelor de foc între statele membre de către vânători și de către practicanții de tir sportiv, că dispoziția din Directiva 91/477 care, în opinia acestora, ar fi trebuit să fie transpusă pe teritoriul Gibraltarului este cea care vizează utilizarea pașaportului într‑un astfel de context, și anume articolul 12 alineatul (2) din directiva amintită coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta. Aceste ultime două dispoziții definesc noțiunea de pașaport și, respectiv, conținutul acesteia.

31

În al doilea rând, deși dreptul Uniunii se aplică în principiu pe teritoriul Gibraltarului în temeiul articolului 355 punctul (3) TFUE, aplicabilitatea anumitor acte ale Uniunii este totuși exclusă pe acest teritoriu, potrivit Actului de aderare din 1972, în considerarea situației juridice speciale și mai ales a statutului de port liber al acestui teritoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iulie 2005, Comisia/Regatul Unit, C‑349/03, EU:C:2005:488, punctul 41, și Hotărârea din 13 iunie 2017, The Gibraltar Betting and Gaming Association, C‑591/15, EU:C:2017:449, punctele 29 și 30).

32

Astfel cum a statuat deja Curtea la punctul 59 din Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit (C‑30/01, EU:C:2003:489), excluderea Gibraltarului din teritoriul vamal al Uniunii, prevăzută la articolul 29 din Actul de aderare din 1972 coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la acest act, implică faptul că nu îi sunt aplicabile nici normele tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor, nici cele ale dreptului derivat al Uniunii care vizează, în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor, să asigure o apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, conform articolelor 94 și 95 din Tratatul CE, devenite articolele 114 și 115 TFUE.

33

Această concluzie nu a fost infirmată de împrejurarea că directivele în discuție în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre, care vizau în principal eliminarea barierelor din calea schimburilor comerciale de mărfuri și care erau întemeiate pe articolele 94 și 95 menționate, cuprindeau dispoziții privind protecția mediului, domeniu în care normele dreptului Uniunii se aplică în principiu pe teritoriul Gibraltarului (a se vedea în această privință Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C‑30/01, EU:C:2003:489, punctele 61 și 62).

34

Curtea a precizat în această privință că, desigur, neaplicarea pe teritoriul Gibraltarului a unor astfel de directive este susceptibilă să pună în pericol coerența altor politici ale Uniunii atunci când aceste directive urmăresc de asemenea, însă cu titlu accesoriu, obiective legate de aceste alte politici, precum politica privind protecția mediului. Cu toate acestea, existența unui asemenea risc nu poate conduce la extinderea domeniului de aplicare teritorial al acestor directive care urmăresc, cu titlu principal, obiective legate de libera circulație a mărfurilor, dincolo de limitele impuse de tratate și de Actul de aderare din 1972 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C‑30/01, EU:C:2003:489, punctul 63).

35

Rezultă din aceste considerații că, pe de o parte, atunci când un act al Uniunii vizează, cu titlu principal, să asigure o apropriere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în privința liberei circulații a mărfurilor, conform articolelor 114 și 115 TFUE, el nu poate fi aplicabil pe teritoriul Gibraltarului, chiar dacă acest act urmărește, cu titlu accesoriu, unul sau mai multe obiective legate de alte politici ale Uniunii.

36

Pe de altă parte, contrar a ceea ce par să considere domnul Buhagiar și alții și astfel cum a arătat avocatul general la punctele 54 și 55 din concluzii, examinarea obiectivului principal al unui act al Uniunii este relevantă pentru a stabili dacă acest act este aplicabil pe un teritoriu exclus din domeniul de aplicare teritorial al dreptului Uniunii într‑un anumit domeniu.

37

În lumina considerațiilor care precedă trebuie analizate întrebările instanței de trimitere.

38

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 din Actul de aderare din 1972 coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la acesta trebuie interpretat în sensul că articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta se aplică pe teritoriul Gibraltarului, fie pentru motivul că vizează să faciliteze libera prestare a serviciilor sau libera circulație a persoanelor, fie pentru motivul că, deși privește libera circulație a mărfurilor, nu se referă nici la schimburile, nici la tranzacțiile comerciale privind armele de foc.

39

În cazul în care articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 ar trebui să fie interpretat în sensul că urmărește obiectivul de a facilita libera circulație a persoanelor, instanța menționată pune la îndoială validitatea dispoziției menționate și chiar a Directivei 91/477 în ansamblul său, pentru motivul că alegerea temeiului juridic al acesteia ar fi eronată, întrucât această directivă este întemeiată pe articolul 100 A alineatul (1) din Tratatul CEE, devenit articolul 95 alineatul (1) CE, pe baza căruia a fost adoptată Directiva 2008/51 de modificare a Directivei 91/477, și devenit ulterior articolul 114 alineatul (1) TFUE, în condițiile în care articolul 100 A alineatul (2) din Tratatul CEE, devenit articolul 95 alineatul (2) CE și ulterior articolul 114 alineatul (2) TFUE, exclude adoptarea, în temeiul alineatelor (1) respective ale articolelor menționate, a unor dispoziții referitoare la libera circulație a persoanelor.

40

În această privință, referitor, în primul rând, la problema dacă articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta este aplicabil Gibraltarului pentru motivul că vizează să faciliteze libera prestare a serviciilor sau libera circulație a persoanelor, este necesar să se examineze obiectivul principal al acestei directive, astfel cum a fost amintit la punctul 36 din prezenta hotărâre.

41

Pe de altă parte, în măsura în care instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește alegerea temeiului juridic pe care se bazează Directiva 91/477, trebuie arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, alegerea temeiului juridic al unui act al Uniunii trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, care pot fi supuse unui control jurisdicțional, printre care figurează finalitatea și conținutul actului. Dacă, prin analizarea actului în discuție, se dovedește că acesta urmărește o dublă finalitate sau că are o componentă dublă și dacă una dintre acestea poate fi identificată ca fiind principală ori preponderentă, iar cealaltă nu este decât accesorie, actul trebuie să aibă un temei juridic unic, și anume temeiul impus de finalitatea sau de componenta principală ori preponderentă (Hotărârea din 6 mai 2014Comisia/Parlamentul și Consiliul, C‑43/12, EU:C:2014:298, punctele 29 și 30, precum și jurisprudența citată).

42

În consecință, pentru a se răspunde în mod util la întrebările instanței de trimitere, trebuie să se identifice finalitatea principală a Directivei 91/477 și să se examineze conținutul acesteia.

43

În ceea ce privește finalitatea acestei directive, din al doilea‑al patrulea considerente ale acesteia reiese că ea a fost adoptată în scopul instituirii pieței interne și că, în acest context, suspendarea controalelor de securitate în privința obiectelor transportate și a persoanelor presupune între altele o apropiere a legislațiilor prin intermediul unei reglementări eficiente privind armele de foc, care vizează să instituie un control în interiorul statelor membre al achiziționării, al deținerii și al transferului acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Zeman, C‑543/12, EU:C:2014:2143, punctele 42 și 43). O astfel de reglementare, parțial armonizată, ar da naștere, potrivit celui de al cincilea considerent al acestei directive, unui plus de încredere reciprocă între statele membre în domeniul protejării securității persoanelor.

44

În conformitate cu cel de al șaselea considerent al directivei menționate, ar trebui interzisă trecerea dintr‑un stat membru în altul cu arme, derogări de la acest principiu nefiind acceptabile decât dacă există o procedură care permite statelor membre să fie informate cu privire la introducerea unei arme de foc pe teritoriul lor. Cel de al șaptelea considerent enunță că ar trebui însă să se adopte norme mai flexibile în ceea ce privește vânătoarea și competițiile sportive pentru a nu împiedica mai mult decât este necesar libera circulație a persoanelor.

45

În ceea ce privește conținutul Directivei 91/477, trebuie observat că articolul 1 din respectiva directivă, care figurează în capitolul 1 din aceasta, referitor la domeniul său de aplicare, definește un anumit număr de noțiuni pe care le utilizează, precum „arme de foc” și „armurier”, dar și pe cea de „pașaport”, definită la alineatul (4) al articolului menționat ca fiind în esență un document eliberat, la cerere, de autoritățile unui stat membru unei persoane care devine în mod legal posesorul și utilizatorul unei arme de foc. Se mai precizează acolo că pașaportul este un document netransmisibil, pe care se înscriu arma sau armele de foc deținute și utilizate de către titularul său și care trebuie să fie întotdeauna în posesia persoanei care utilizează arma de foc, conținutul său fiind definit mai în detaliu în anexa II la directiva menționată.

46

Capitolul 2 din Directiva 91/477, intitulat „Armonizarea legislațiilor referitoare la armele de foc”, cuprinde dispoziții care prevăd o armonizare a legislațiilor statelor membre referitoare la deținerea și la achiziționarea armelor de foc.

47

În capitolul 3, intitulat „Formalități pentru circulația armelor în [Uniune]”, Directiva 91/477 prevede principiul interzicerii transferului armelor de foc dintr‑un stat membru în altul, cu excepția cazului în care este urmată procedura vizată la articolul 11 din aceasta, care prevede necesitatea unei autorizări prealabile de către statul membru în care se găsesc armele a transferului avut în vedere, după examinarea de către acest stat membru a condițiilor privind securitatea respectivului transfer. Articolul 12 alineatul (1) din directiva menționată prevede că, dacă nu este utilizată procedura vizată la articolul 11 din aceasta, deținerea unei arme de foc în timpul unei călătorii care presupune traversarea a două sau mai multe state membre nu este permisă decât dacă persoana interesată a obținut autorizația fiecăruia dintre aceste state membre, o astfel de autorizație trebuind să fie înscrisă în pașaport.

48

Articolul 12 alineatul (2) primul paragraf din această directivă prevede că, prin derogare de la alineatul (1) al acestui articol, vânătorii, în cazul categoriilor C și D, și sportivii de tir, în cazul categoriilor B, C și D, pot deține, fără o autorizație prealabilă, una sau mai multe arme de foc în timpul unei călătorii în două sau mai multe state membre în scopul practicării activităților lor, cu condiția să fie în posesia pașaportului în care să fie înscrise armele respective și să fie în măsură să dovedească motivul călătoriei.

49

Rezultă din aceste elemente ale Directivei 91/477 că aceasta a fost adoptată, astfel cum confirmă considerentul (1) al Directivei 2008/51, ca „măsură acompaniatoare pentru piața internă” care, asigurând totodată un nivel ridicat de securitate pentru cetățenii europeni, contribuie la crearea unor condiții care permit eliminarea controalelor la frontierele dintre statele membre prin instituirea unui cadru armonizat minimal privind achiziționarea și deținerea armelor de foc pentru uz civil, precum și transferul lor între statele membre.

50

Reiese în special din conținutul directivei menționate că aceasta tinde, pe de o parte, să apropie dispozițiile statelor membre în ceea ce privește condițiile în care pot fi achiziționate și deținute arme de foc de diferite categorii, prevăzând totodată, pentru imperative de securitate publică, că achiziționarea anumitor tipuri de arme de foc trebuie să fie interzisă.

51

Pe de altă parte, această directivă conține norme care vizează să armonizeze măsurile administrative din statele membre referitoare la circulația armelor de foc pentru uz civil, principiul de bază fiind, tot în vederea asigurării unui nivel ridicat de securitate publică, interzicerea circulației armelor, cu excepția cazului în care sunt urmate procedurile prevăzute în acest scop de directiva menționată.

52

Decurge din ceea ce precedă că Directiva 91/477 constituie o măsură care vizează să asigure, în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor, și anume a armelor de foc pentru uz civil, o apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, circumscriind totodată această libertate prin garanții de securitate adaptate în funcție de natura acestor mărfuri.

53

Această constatare nu este infirmată de argumentele reclamanților din litigiul principal potrivit cărora articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta ar viza să faciliteze fie libera prestare și primire a serviciilor de către vânători și practicanți de tir sportiv, fie libera circulație a persoanelor.

54

În această privință, trebuie subliniat că, având în vedere riscul pentru securitatea persoanelor pe care îl prezintă armele de foc, libera lor circulație nu a putut fi atinsă decât prin intermediul unei încadrări stricte a condițiilor privind transferul acestora între statele membre, printre care figurează principiul autorizării prealabile de către statele membre vizate de un transfer al unor asemenea mărfuri.

55

În aceste condiții, legiuitorul Uniunii a vrut ca anumite transferuri de arme de foc să nu facă în mod necesar obiectul unei astfel de autorizări, din moment ce se poate stabili că acestea prezintă un risc mai redus pentru securitatea publică. Printre aceste transferuri figurează cele menționate la articolul 11 alineatul (3) din Directiva 91/477, efectuate de anumiți armurieri. Beneficierea de acest regim este condiționată de acordarea unei aprobări specifice, care se adaugă controalelor riguroase ale activității acestora din urmă prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din respectiva directivă. În același mod, transferurile vizate la articolul 12 alineatul (2) din directiva menționată sunt efectuate de vânători și de practicanți de tir sportiv, adică o categorie de deținători de arme de foc despre care, ca urmare a activităților lor respective, se presupune că are motive legitime și ușor de controlat, în special prin intermediul pașaportului pe care trebuie să îl poarte în mod obligatoriu, pentru a efectua un transfer de arme de foc.

56

În consecință, legiuitorul Uniunii, ținând seama de imperativele de securitate publică, a prevăzut condiții mai flexibile în ceea ce privește transferul de arme de foc destinate practicării vânătorii și competițiilor sportive, în măsura în care, astfel cum reiese din cel de al șaptelea considerent al Directivei 91/477, cadrul armonizat instituit prin aceasta este susceptibil să aibă o incidență negativă asupra exercitării celorlalte libertăți fundamentale de către persoane care doresc să își transfere armele de foc în scopuri legitime.

57

În acest context, Curtea a precizat că pașaportul are ca scop să permită libera circulație a vânătorilor și a practicanților de tir sportiv aflați în posesia armelor lor dintr‑un stat membru în altul, subliniind totodată că articolul 1 alineatul (4) coroborat cu articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 urmărește în principal să faciliteze circulația armelor destinate practicării vânătorii sau a activităților sportive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, Zeman, C‑543/12, EU:C:2014:2143, punctele 39, 52 și 57).

58

Prin urmare, deși o procedură simplificată de transfer al armelor de foc, precum cea prevăzută la articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477, care implică pașaportul, poate avea o incidență pozitivă asupra liberei prestări a serviciilor și asupra liberei circulații a persoanelor în domeniul vânătorii și al tirului sportiv, această dispoziție participă totuși la obiectivul principal al directivei menționate, care nu este de a facilita aceste libertăți, ci de a încadra achiziționarea și deținerea armelor de foc pentru uz civil, precum și libera circulație a acestor arme în interiorul Uniunii.

59

Nu se poate considera, așadar, că articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta ar fi aplicabil Gibraltarului pentru motivul că această dispoziție nu ar viza să faciliteze libera circulație a mărfurilor.

60

De asemenea, analiza acestei directive care constă, conform jurisprudenței amintite la punctul 41 din prezenta hotărâre, în identificarea finalității sale principale și în examinarea conținutului său nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea acesteia, ca urmare a alegerii legiuitorului Uniunii de a întemeia directiva menționată pe articolul 100 A alineatul (1) din Tratatul CEE și, în ceea ce privește Directiva 2008/51, pe articolul 95 alineatul (1) CE.

61

În ceea ce privește, în al doilea rând, problema dacă articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta este aplicabil Gibraltarului pentru motivul că, deși se referă la libera circulație a mărfurilor, acesta nu vizează nici schimburile, nici tranzacțiile comerciale cu privire la armele de foc, este necesar să se precizeze că instanța de trimitere aderă, desigur, la premisa că excluderea Gibraltarului prevăzută la articolul 29 din Actul de aderare din 1972 coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la acesta implică în principiu că actele Uniunii care urmăresc, în principal, să asigure, în privința liberei circulații a mărfurilor, o apropiere a dispozițiilor statelor membre nu se aplică pe teritoriul Gibraltarului, conform jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit (C‑30/01, EU:C:2003:489).

62

Cu toate acestea, ea are îndoieli în privința modului în care trebuie să se răspundă la argumentele reclamanților din litigiul principal potrivit cărora principiul general al interpretării restrictive a excepțiilor ar face ca dispoziții precum articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta să fie aplicabile pe acest teritoriu, pentru motivul că ele nu ar privi libera circulație a mărfurilor într‑un context comercial și, prin urmare, s‑ar încadra într‑o categorie de măsuri referitoare la libera circulație a mărfurilor care nu ar aduce atingere intereselor, precizate la punctul 31 din prezenta hotărâre, pe care respectiva excludere urmărește să le protejeze.

63

În această privință, este cert că articolul 29 din Actul de aderare din 1972 constituie o excepție de la regula, prevăzută la articolul 355 punctul (3) TFUE, potrivit căreia dreptul Uniunii se aplică Gibraltarului, această excepție trebuind să fie interpretată, astfel cum a subliniat Curtea la punctele 43 și 51 din Hotărârea din 21 iulie 2005, Comisia/Regatul Unit (C‑349/03, EU:C:2005:488), în mod restrictiv, în sensul că domeniul său de aplicare este limitat la ceea ce este strict necesar pentru apărarea intereselor pe care aceasta permite Gibraltarului să le prezerve.

64

În aceste condiții, trebuie subliniat că, în cauza în care s‑a pronunțat această din urmă hotărâre, Curtea nu a fost chemată să se pronunțe cu privire la statutul actelor Uniunii referitoare la libera circulație a mărfurilor în raport cu excepția menționată, și aceasta spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit (C‑30/01, EU:C:2003:489).

65

Rezultă că necesitatea, amintită la punctul 63 din prezenta hotărâre, de a interpreta în mod restrictiv articolul 29 din Actul de aderare din 1972 nu înseamnă că există dispoziții ale Uniunii care, deși participă la obiectivul principal al unui act care vizează să asigure, în privința liberei circulații a mărfurilor, o armonizare a dispozițiilor statelor membre, ar fi aplicabile pe teritoriul Gibraltarului, astfel cum par să considere reclamanții din litigiul principal.

66

În acest context, trebuie amintit că, în temeiul articolului 28 alineatul (1) TFUE, care figurează în titlul II din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la libera circulație a mărfurilor, uniunea vamală reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri. Această uniune implică în mod necesar asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre și, în mod mai general, în interiorul acesteia (Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C‑30/01, EU:C:2003:489, punctul 53).

67

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, trebuie să se înțeleagă prin „mărfuri”, în sensul acestei dispoziții, produsele evaluabile în bani care pot face, ca atare, obiectul tranzacțiilor comerciale. Or, dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libera circulație a mărfurilor se aplică, în principiu, indiferent dacă mărfurile sunt transportate peste frontiere în scopul vânzării sau al revânzării lor sau pentru uz personal sau pentru consum propriu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 martie 1989, Schumacher, 215/87, EU:C:1989:111, punctul 22, precum și Hotărârea 3 decembrie 2015, Pfotenhilfe‑Ungarn, C‑301/14, EU:C:2015:793, punctul 47).

68

Prin urmare, întrucât dreptul derivat al Uniunii are în principiu același domeniu de aplicare ca tratatele înseși (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 decembrie 2015, Parlamentul și Comisia/Consiliul, C‑132/14-C‑136/14, EU:C:2015:813, punctul 77), iar interpretarea strictă a excluderii Gibraltarului din teritoriul vamal comun al Uniunii nu poate, cu riscul de a aduce atingere aplicării uniforme a dreptului Uniunii, să conducă la o interpretare potrivit căreia libera circulație a mărfurilor ar avea, în relațiile cu Gibraltarul, un domeniu de aplicare mai limitat decât cel care rezultă din dispozițiile Tratatului FUE, trebuie să se considere că dispozițiile Directivei 91/477 referitoare la transferul armelor de foc pentru uz civil privesc libera circulație a mărfurilor, indiferent dacă aceste transferuri sunt efectuate într‑un context comercial, inclusiv prin intermediul unor armurieri sau în cadrul unei vânzări prin corespondență, ori în afara unui asemenea context, și anume de particulari, în special de vânători și de practicanți de tir sportiv în scopul utilizării acestora în cadrul activităților lor respective.

69

Rezultă că articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta nu se aplică pe teritoriul Gibraltarului, chiar dacă această dispoziție a dreptului Uniunii nu vizează nici schimburile, nici tranzacțiile comerciale privind armele de foc.

70

În plus, contrar celor sugerate de reclamanții din litigiul principal în observațiile lor scrise, aplicabilitatea actelor Uniunii privind armonizarea dispozițiilor statelor membre referitoare la libera circulație a mărfurilor pe teritoriul Gibraltarului nu poate depinde de rațiunile care motivează transferul mărfurilor în cauză. Dacă aceasta ar fi situația, aceasta ar crea, astfel cum au arătat guvernul Gibraltarului și Comisia în ședința în fața Curții, precum și avocatul general la punctul 73 din concluzii, o situație de insecuritate juridică în privința stabilirii normelor dreptului Uniunii referitoare la libera circulație a mărfurilor aplicabile pe teritoriul Gibraltarului, ceea ce ar fi de asemenea de natură să aducă atingere intereselor pe care regimul recunoscut Gibraltarului prin Actul de aderare din 1972 vizează să le protejeze.

71

În plus, rezultă din ceea ce precedă, pe de o parte, că punerea în aplicare a procedurii prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 nu poate fi avută în vedere în afara cadrului legislativ parțial armonizat referitor la controlul achiziționării și al deținerii armelor de foc, instituit prin această directivă.

72

Pe de altă parte, transpunerea, pe teritoriul Gibraltarului, a dispozițiilor Directivei 91/477 necesare pentru asigurarea unei funcționări eficiente și fiabile a pașaportului în contextul procedurii menționate și realizarea obiectivului care constă în garantarea unui nivel ridicat de securitate a persoanelor ar impune transpunerea unui număr important de dispoziții ale directivei menționate, ceea ce ar extinde în mod nejustificat domeniul de aplicare teritorial al dreptului Uniunii.

73

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 29 din Actul de aderare din 1972 coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la acesta trebuie interpretat în sensul că articolul 12 alineatul (2) din Directiva 91/477 coroborat cu articolul 1 alineatul (4) și cu anexa II la aceasta nu se aplică pe teritoriul Gibraltarului. Examinarea întrebărilor nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea acestei directive.

74

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: