24.4.2015   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

L 106/1

(1)

Cetățenia Uniunii este statutul fundamental al resortisanților statelor membre. Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale altui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat, este unul dintre drepturile specifice acordate cetățenilor Uniunii în temeiul articolului 20 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

(2)

Tratatul de la Lisabona a consolidat statutul cetățeniei Uniunii și drepturile aferente acestuia. Articolul 23 din TFUE prevede adoptarea unor directive care să stabilească măsurile de coordonare și de cooperare necesare pentru a facilita protecția consulară a cetățenilor nereprezentați ai Uniunii.

(3)

Valorile pe care se întemeiază Uniunea includ solidaritatea, nediscriminarea și respectarea drepturilor omului; în relațiile sale cu lumea în ansamblu, Uniunea ar trebui să își susțină valorile și să contribuie la protecția cetățenilor săi. Dreptul fundamental la protecție consulară al cetățenilor nereprezentați ai Uniunii în aceleași condiții ca resortisanții naționali, consacrat la articolul 46 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (carta), este o expresie a solidarității europene. Acesta oferă o dimensiune externă conceptului de cetățenie a Uniunii și consolidează identitatea Uniunii în țările terțe.

(4)

Scopul prezentei directive este de a stabili măsurile de cooperare și coordonare necesare facilitării suplimentare a protecției consulare pentru cetățenii nereprezentați ai Uniunii. Aceste măsuri ar trebui să sporească atât securitatea juridică, cât și cooperarea eficientă și solidaritatea între autoritățile consulare.

(5)

În conformitate cu articolul 20 alineatul (2) litera (c) din TFUE și articolul 23 din TFUE, statele membre ar trebui să ofere protecție consulară cetățenilor nereprezentați în aceleași condiții ca pentru propriii resortisanți. Prezenta directivă nu aduce atingere competenței statelor membre de a determina domeniul de aplicare al protecției care este oferită propriilor resortisanți.

(6)

Prezenta directivă nu aduce atingere relațiilor consulare dintre statele membre și țările terțe, în special drepturilor și obligațiilor care decurg din cutumele și acordurile internaționale, în special din Convenția din 24 aprilie 1963 privind relațiile consulare (Convenția de la Viena), pe care statele membre le aplică în conformitate cu dreptul Uniunii. În temeiul articolului 8 din Convenția de la Viena, statele membre pot oferi protecție consulară în numele altui stat membru în urma unei notificări adecvate și dacă țara terță în cauză nu exprimă obiecții. Dificultăți pot apărea în special în raport cu situațiile în care sunt implicați cetățeni care sunt, de asemenea, resortisanți ai țării gazdă. Statele membre, sprijinite prin cooperare consulară locală, ar trebui să adopte, cu privire la țările terțe, măsurile necesare pentru a se asigura că, în orice situație dată, poate fi oferită protecție consulară în numele altor state membre.

(7)

Atunci când cetățenii nereprezentați au nevoie de protecție în țări terțe, sunt necesare o cooperare și o coordonare eficiente. Statul membru care oferă asistență într-o țară terță și statul membru al cărui resortisant este cetățeanul ar trebui să coopereze îndeaproape. Cooperarea consulară locală în ceea ce privește cetățenii nereprezentați poate fi deosebit de complexă, deoarece necesită coordonarea cu autorități care nu sunt reprezentate local, inclusiv, acolo unde este relevant, cu ambasade sau consulate competente. Pentru a remedia neajunsurile provocate de lipsa unei ambasade sau a unui consulat al propriului stat membru al cetățeanului, ar trebui instituit un set de reguli clar și stabil. De asemenea, este necesar să se clarifice măsurile existente pentru a asigura o protecție eficientă.

(8)

Cetățenii Uniunii ar trebui să fie considerați ca fiind nereprezentați într-o țară terță dacă statul membru de cetățenie nu are o ambasadă, un consulat sau un consul onorific stabilit acolo. De asemenea, cetățenii ar trebui să fie considerați ca fiind nereprezentați dacă ambasada, consulatul sau consulul onorific stabilit la nivel local nu sunt în măsură, din orice motiv, să ofere într-un anumit caz protecția pe care persoana în cauză ar fi îndreptățită să o primească în conformitate cu legislația sau practicile naționale. Ambasadele și consulatele ar trebui să se informeze reciproc cu privire la orice circumstanțe excepționale care pot afecta temporar capacitatea acestora de a oferi protecție consulară. Accesibilitatea și proximitatea ar trebui, de asemenea, să fie luate în considerare. De exemplu, un cetățean care solicită protecție consulară sau asistență din partea ambasadei sau a consulatului unui alt stat membru ar trebui să nu fie redirecționat către ambasada, consulatul sau consulul onorific al propriului stat membru al cărui resortisant este atunci când, din cauza circumstanțelor locale sau a lipsei resurselor, nu este posibil ca cetățeanul să contacteze sau să fie contactat în condiții de siguranță de către aceste din urmă instituții într-un mod care să-i permită să primească protecție consulară. Noțiunea de absență a reprezentării ar trebui interpretată în vederea asigurării exercitării efective a dreptului cetățenilor nereprezentați de a fi protejați de ambasada sau consulatul altui stat membru în mod nediscriminatoriu, ținând seama de circumstanțele fiecărui caz în parte. Cetățenii care dețin cetățenia mai multor state membre ar trebui considerați ca fiind nereprezentați atunci când niciunul dintre statele membre ai căror resortisanți sunt nu este reprezentat în țara terță în cauză.

(9)

În vederea asigurării exercitării efective a dreptului consacrat la articolul 20 alineatul (2) litera (c) din TFUE și a dreptului la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este recunoscut la articolul 7 din cartă, și ținând seama de legislația și practicile naționale, ar putea fi necesar ca statul membru care acordă asistență să ofere protecție membrilor de familie din țări terțe ai unor cetățeni ai Uniunii, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz. Prezenta directivă nu exclude faptul că, în timpul consultărilor care ar trebui să aibă loc înainte de furnizarea asistenței, statul membru care oferă asistență și statul membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat pot conveni, ori de câte ori este cazul, asupra posibilității de a extinde asistența la membrii de familie din țări terțe ai cetățeanului nereprezentat al Uniunii dincolo de ceea ce este cerut prin legislația statului membru care acordă asistență sau de ceea ce este dictat de practica sa, luând în considerare cât mai mult posibil solicitările din partea statului membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat, și în măsura în care ceea ce este convenit respectă cerințele dreptului Uniunii. Cu toate acestea, statele membre ar putea să nu fie în măsură să furnizeze anumite tipuri de protecție consulară membrilor de familie din țări terțe, cum ar fi documente de călătorie provizorii. În cazul asistenței acordate minorilor, interesul superior al copilului ar trebui să fie considerat primordial, în conformitate cu articolul 24 din cartă și astfel cum este prevăzut în Convenția Organizației Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului.

(10)

Cetățenii nereprezentați ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita protecție consulară din partea ambasadei sau a consulatului oricărui stat membru. Totuși, acest lucru nu ar trebui să împiedice statele membre să încheie acorduri practice cu scopul de a distribui responsabilitățile în ceea ce privește asigurarea protecției consulare a cetățenilor nereprezentați în conformitate cu prezenta directivă. Astfel de acorduri sunt benefice pentru cetățeni, deoarece permit o mai bună pregătire pentru a asigura o protecție eficientă. Statele membre care primesc cereri de protecție ar trebui să evalueze dacă, într-un caz specific, este necesar să se furnizeze protecție consulară sau dacă respectivul caz poate fi transferat către ambasada sau consulatul care este desemnat ca fiind competent în conformitate cu un acord aflat deja în vigoare. Statele membre ar trebui să informeze Comisia și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) cu privire la orice astfel de acord, care ar trebui făcut public de către Uniune și statele membre pentru a asigura transparența pentru cetățenii nereprezentați.

(11)

Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statul membru care nu este reprezentat într-o țară terță să furnizeze protecție consulară unuia dintre resortisanții săi, de exemplu prin furnizarea de servicii consulare online, acolo unde este cazul. Statul membru al cărui resortisant este un cetățean nereprezentat ar trebui să poată solicita statului membru din care cetățeanul respectiv solicită sau primește protecție consulară să transfere cererea sau cazul pentru a furniza el însuși protecție consulară. Un astfel de transfer nu ar trebui să conducă la privarea cetățeanului nereprezentat de protecție consulară.

(12)

În pofida tradițiilor diferite ale statelor membre cu privire la competențele consulilor onorifici, aceștia nu oferă de obicei aceeași gamă de servicii ca ambasadele sau consulatele. Având în vedere că consulii onorifici își îndeplinesc adesea misiunea pe bază de voluntariat, decizia dacă prezenta directivă ar trebui să se aplice sau nu consulilor onorifici ar trebui să fie lăsată la latitudinea fiecărui stat membru. Consulii onorifici ar putea fi obligați să ofere protecție consulară cetățenilor nereprezentați, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte.

(13)

Cererile de protecție ar trebui să fie prelucrate în cazul în care solicitanții prezintă o carte de identitate sau un pașaport de cetățean al Uniunii valabil. Totuși, este posibil ca cetățenii nereprezentați care au nevoie de protecție consulară să nu mai fie în posesia documentelor lor de identitate. Statutul fundamental de cetățean al Uniunii este conferit în mod direct de dreptul Uniunii, iar documentele de identitate nu au decât o valoare declarativă. În cazul în care solicitanții nu au posibilitatea să prezinte un document de identitate valabil, aceștia ar trebui să își poată dovedi identitatea prin orice alte mijloace. Dacă este cazul, identitatea persoanei în cauză ar putea fi verificată atunci când sunt consultate autoritățile din statul membru al cărui resortisant susține că este solicitantul. În ceea ce privește membrii de familie din țări terțe care însoțesc solicitantul, autoritățile din statul membru al cărui resortisant este solicitantul ar trebui, de asemenea, să fie în măsură să ajute statul membru care oferă asistență pentru verificarea identității și a existenței unei relații de familie cu solicitantul.

(14)

Pentru a stabili ce măsuri de coordonare și cooperare sunt necesare, ar trebui să se specifice domeniul de aplicare al protecției consulare în temeiul prezentei directive. Protecția consulară a cetățenilor nereprezentați ar trebui să includă asistența într-o serie de situații tipice în care statele membre furnizează protecție consulară propriilor resortisanți în funcție de circumstanțele individuale ale fiecărui caz în parte, cum ar fi în cazul arestului sau detenției, al unui accident sau al unei boli grave sau în caz de deces, precum și în ceea ce privește asistența și repatrierea în caz de dificultate sau emiterea de documente provizorii. Deoarece protecția necesară depinde întotdeauna de situația de facto, protecția consulară nu ar trebui să se limiteze la situațiile menționate în mod explicit în prezenta directivă.

(15)

După caz, ar trebui respectate în mod corespunzător dorințele cetățeanului, inclusiv cu privire la chestiunea dacă membrii familiei sau alte persoane înrudite ar trebui informate și, în caz afirmativ, care dintre acestea. În mod similar, în caz de deces, ar trebui să se țină seama în mod corespunzător de dorințele rudelor apropiate privind măsurile care trebuie luate în ceea ce privește rămășițele cetățeanului decedat. Statul membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat ar trebui să fie responsabil de aceste contacte.

(16)

Autoritățile statelor membre ar trebui să coopereze și să se coordoneze îndeaproape între ele, precum și cu Uniunea, în special cu Comisia și SEAE, în spiritul respectului reciproc și al solidarității. Pentru a asigura o cooperare rapidă și eficientă, statele membre ar trebui să furnizeze și să actualizeze în permanență informații privind punctele de contact relevante din statele membre prin intermediul site-ului internet securizat al SEAE (Consular OnLine).

(17)

În țările terțe, Uniunea este reprezentată de delegațiile Uniunii care, în strânsă cooperare cu misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre, contribuie la aplicarea dreptului cetățenilor Uniunii la protecție consulară, astfel cum se specifică la articolul 35 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Prezenta directivă recunoaște pe deplin și consolidează și mai mult contribuția deja furnizată de SEAE și delegațiile Uniunii, în special în timpul situațiilor de criză, în conformitate cu Decizia 2010/427/UE a Consiliului (2), în special articolul 5 alineatul (10).

(18)

În ceea ce privește coordonarea la nivel local, ar trebui clarificate competențele și rolurile corespunzătoare ale tuturor actorilor relevanți, pentru a asigura faptul că cetățenii nereprezentați beneficiază de asistența la care au dreptul în conformitate cu principiul nediscriminării. Cooperarea consulară la nivel local ar trebui să acorde atenția cuvenită cetățenilor nereprezentați, de exemplu prin colectarea și actualizarea periodică a informațiilor referitoare la punctele de contact relevante și distribuirea acestora ambasadelor și consulatelor locale ale statelor membre și delegației Uniunii.

(19)

Reuniunile de cooperare consulară la nivel local, organizate în strânsă cooperare cu delegația Uniunii, ar trebui să includă un schimb periodic de informații privind aspecte relevante pentru cetățenii nereprezentați, cum ar fi siguranța cetățenilor, condițiile de detenție, notificarea consulară și accesul la asistență consulară, precum și cooperarea în situații de criză. În cadrul acestor reuniuni, statele membre reprezentate ar trebui, acolo unde este necesar, să convină asupra unor modalități practice pentru a se asigura că cetățenii nereprezentați sunt efectiv protejați. Un astfel de acord ar putea să nu fie necesar dacă, de exemplu, numărul cetățenilor nereprezentați este mic.

(20)

O repartizare clară a responsabilităților între statele membre reprezentate și cele nereprezentate și delegația Uniunii este esențială pentru a asigura un nivel adecvat de pregătire pentru situații de criză și de gestionare a crizelor. Prin urmare, planurile pentru situațiile de urgență ar trebui să fie coordonate și să ia în considerare pe deplin cetățenii nereprezentați. În acest scop, în cadrul pregătirii intervenției în caz de criză la nivel local, statele membre care nu au o ambasadă sau un consulat stabilit la nivel local ar trebui să furnizeze toate informațiile disponibile și relevante privind cetățenii lor în teritoriu. Astfel de informații ar trebui să fie actualizate, după caz, în cazul unei crize. Ambasadele și consulatele competente, precum și delegațiile Uniunii ar trebui să fie informate și, după caz, implicate în măsurile de pregătire pentru situații de criză. Informațiile referitoare la aceste măsuri ar trebui puse la dispoziția cetățenilor nereprezentați. În cazul unei crize, statul-pilot sau statul (statele) membru (membre) care coordonează asistența ar trebui să coordoneze sprijinul furnizat cetățenilor nereprezentați și utilizarea capacităților de evacuare disponibile pe baza planificării convenite și a evoluțiilor la nivel local, fără discriminare.

(21)

Interoperabilitatea dintre personalul consular și alți experți în gestionarea situațiilor de criză ar trebui să fie consolidată, în special prin participarea acestora în cadrul echipelor multidisciplinare pentru situații de criză, cum ar fi cele din cadrul structurilor SEAE de răspuns la situații de criză, coordonare operațională și gestionare a crizelor și în cadrul Mecanismului de Protecție Civilă al Uniunii (3).

(22)

Ar trebui să fie posibil să se ceară sprijinul Mecanismului de Protecție Civilă al Uniunii dacă este necesar pentru protecția consulară a cetățenilor nereprezentați. Acest sprijin ar putea fi solicitat, de exemplu, de către statul-pilot sau de către statul (statele) membru (membre) care coordonează asistența.

(23)

Termenul „stat-pilot” utilizat în prezenta directivă se referă la unul sau mai multe state membre reprezentate într-o anumită țară terță, responsabile de coordonarea și organizarea asistenței cetățenilor nereprezentați în situații de criză. Conceptul de stat-pilot, astfel cum a fost stabilit în Liniile directoare relevante ale Uniunii (4), ar putea fi dezvoltat în continuare în conformitate cu dreptul Uniunii și, în special, cu prezenta directivă.

(24)

În cazul în care un stat membru este informat sau primește o cerere de protecție consulară din partea unei persoane care susține că este un cetățean nereprezentat, acesta ar trebui, cu excepția situațiilor de extremă urgență, să contacteze întotdeauna fără întârziere statul membru al cărui resortisant este cetățeanul și să-i furnizeze toate informațiile relevante înainte de a oferi orice fel de asistență. Statul membru al cărui resortisant este cetățeanul ar trebui să furnizeze, fără întârziere, orice informații relevante cu privire la caz. Această consultare ar trebui să permită statului membru al cărui resortisant este cetățeanul să solicite transferul cererii sau al cazului pentru a oferi protecție consulară el însuși. De asemenea, această consultare ar trebui să permită statelor membre în cauză să facă schimb de informații relevante în scopul, de exemplu, asigurării faptului că un cetățean nereprezentat nu profită în mod abuziv de dreptul său la protecție consulară în temeiul articolului 20 alineatul (2) litera (c) din TFUE. Prezenta directivă nu poate fi invocată de cetățeni ai Uniunii în caz de abuz.

(25)

Solidaritatea și cooperarea reciprocă privesc și aspectele de ordin financiar. Acele state membre care oferă protecție consulară sub formă de asistență financiară pentru propriii cetățeni fac acest lucru doar în ultimă instanță și numai în cazuri excepționale în care cetățenii nu pot obține mijloace financiare prin alte metode, cum ar fi prin transferuri din partea familiei, prietenilor sau angajatorilor. Cetățenilor nereprezentați ar trebui să li se acorde asistență financiară în aceleași condiții ca și resortisanților statului membru care acordă asistență. Cetățeanului nereprezentat ar trebui să i se solicite să semneze un document prin care se angajează să ramburseze costurile suportate statului membru al cărui resortisant este, cu condiția ca resortisanții statului membru care acordă asistență în aceeași situație să fie obligați să ramburseze costurile respective propriului stat membru. Cetățeanului nereprezentat i se poate solicita ulterior de către statul membru al cărui resortisant este să ramburseze costurile respective, inclusiv orice taxe consulare aplicabile.

(26)

Prezenta directivă ar trebui să asigure rambursări și o repartizare a obligațiilor financiare. În cazul în care protecția consulară acordată unui cetățean nereprezentat implică semnarea unui angajament de rambursare, statul membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat ar trebui să ramburseze costurile suportate statului membru care oferă asistență. Ar trebui să rămână la latitudinea statului membru care acordă asistență să decidă asupra solicitării rambursării costurilor suportate. Statul membru care acordă asistență și statul membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat ar trebui să aibă posibilitatea de a conveni acorduri detaliate pentru rambursare în cadrul unor anumite termene.

(27)

Protecția consulară acordată unui cetățean nereprezentat în cazul arestului sau detenției poate implica costuri de deplasare, costuri de cazare sau costuri de traducere neobișnuit de mari pentru autoritățile diplomatice sau consulare ale statului membru care acordă asistență, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte. Statul membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat ar trebui să fie informat cu privire la aceste costuri posibile în cadrul consultărilor care ar trebui să aibă loc înainte de furnizarea asistenței. Statul membru care acordă asistență ar trebui să poată solicita rambursarea acestor costuri neobișnuit de mari din partea statului membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat. Statul membru al cărui resortisant este cetățeanul ar trebui să ramburseze statului membru care acordă asistență costurile suportate. Statul membru care acordă asistență și statul membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat ar trebui să aibă posibilitatea de a conveni acorduri detaliate pentru rambursare în cadrul unor anumite termene. În conformitate cu principiul nediscriminării, statele membre ai căror resortisanți sunt cetățenii nereprezentați nu pot solicita cetățenilor săi să ramburseze costuri pe care resortisanții statului membru care acordă asistență nu ar fi obligați să le ramburseze.

(28)

Procedurile financiare ar trebui să fie simplificate pentru situațiile de criză. Având în vedere particularitățile acestor situații, cum ar fi necesitatea unui răspuns rapid în privința unui număr considerabil de cetățeni, nu ar trebui să fie necesar un angajament de rambursare pentru ca statul membru care oferă asistență să solicite și să primească o rambursare din partea statului (statelor) membru (membre) al cărui (căror) resortisant este cetățeanul nereprezentat. Statele membre al căror resortisant este cetățeanul nereprezentat ar trebui să ramburseze costurile suportate statului (statelor) membru (membre) care acordă asistență. Ar trebui să rămână la latitudinea statului (statelor) membru (membre) care acordă asistență să decidă asupra solicitării rambursării costurilor suportate și sub ce formă. Statul membru care acordă asistență și statul membru al cărui resortisant este cetățeanul nereprezentat ar trebui să aibă posibilitatea de a conveni acorduri detaliate pentru rambursare în cadrul unor anumite termene. În cazul unei crize care are sau e posibil să fi avut un impact negativ asupra unui număr important de cetățeni ai Uniunii și dacă acest lucru este solicitat de statul membru care acordă asistență, statele membre ai căror resortisanți sunt cetățenii nereprezentați ar trebui să ramburseze costurile proporțional, prin împărțirea costurilor suportate la numărul de cetățeni care beneficiază de asistență.

(29)

Prezenta directivă ar trebui să fie revizuită la trei ani de la termenul de transpunere a acesteia. În special, eventuala necesitate de a revizui procedurile financiare pentru a asigura o repartizare adecvată a sarcinilor ar trebui să fie evaluată în funcție de informațiile care urmează a fi furnizate de statele membre cu privire la punerea în aplicare practică a directivei, inclusiv orice statistici și cazuri relevante. Comisia ar trebui să pregătească un raport și să analizeze necesitatea unor eventuale măsuri suplimentare, inclusiv, după caz, prin propunerea de modificare a prezentei directive cu scopul de a facilita exercitarea dreptului la protecție consulară al cetățenilor Uniunii.

(30)

Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului (5) reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată de către statele membre în contextul prezentei directive.

(31)

Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice introducerea unor dispoziții naționale mai favorabile, în măsura în care acestea sunt compatibile cu aceasta.

(32)

În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (6), statele membre și-au luat angajamentul de a adăuga la notificarea măsurilor lor de transpunere, în cazuri justificate, unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare ale instrumentelor naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.

(33)

Prezenta directivă urmărește promovarea protecției consulare, astfel cum este recunoscută în cartă. Aceasta respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special în cartă, mai ales principiul nediscriminării, dreptul la viață și la integritate al persoanei, dreptul la respectarea vieții private și de familie, drepturile copilului, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Prezenta directivă ar trebui pusă în aplicare în conformitate cu drepturile și principiile respective.

(34)

În conformitate cu interzicerea discriminării prevăzută în cartă, statele membre ar trebui să pună în aplicare prezenta directivă fără discriminare între beneficiarii prezentei directive pe criterii de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

(35)

Decizia 95/553/CE a Reprezentanților Guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului (7) ar trebui abrogată,

(a)

arest sau detenție;

(b)

atunci când un cetățean este victima unei infracțiuni;

(c)

accident grav sau boală gravă;

(d)

deces;

(e)

ajutor și repatriere în caz de urgență;

(f)

necesitatea eliberării unor documente de călătorie provizorii astfel cum se prevede în Decizia 96/409/PESC (8).