–

pentru guvernul bulgar, de T. Mitova și T. Tsingileva, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de Zs. Biró‑Tóth și M. Z. Fehér, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Bouchagiar, C. Georgieva, H. Kranenborg și F. Wilman, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 litera (a) și a articolului 10 din Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului (JO 2016, L 119, p. 89).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui V.S. având ca obiect executarea coercitivă a colectării datelor biometrice și genetice ale acesteia în scopul înregistrării lor.

3

Considerentul (37) al Directivei 2016/680 enunță:

„Datele cu caracter personal care sunt, prin natura lor, deosebit de sensibile în ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale necesită o protecție specifică, deoarece contextul prelucrării acestora ar putea genera riscuri considerabile la adresa drepturilor și libertăților fundamentale. […] Prelucrarea unor astfel de date ar trebui […] să fie permisă de lege, atunci când persoana vizată a fost de acord în mod explicit, în cazurile în care prelucrarea este deosebit de intruzivă pentru aceasta. Cu toate acestea, consimțământul persoanei vizate nu ar trebui să constituie, în sine, un temei juridic pentru prelucrarea unor astfel de date sensibile cu caracter personal de către autoritățile competente.”

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiect și obiective”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă stabilește normele referitoare la protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa securității publice și al prevenirii acestora.”

5

Potrivit articolului 3 din aceeași directivă:

„În sensul prezentei directive:

[…]

7.   «autoritate competentă» înseamnă:

[…]”

6

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Principii referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre garantează că datele cu caracter personal:

[…]”

7

Articolul 6 din Directiva 2016/680, intitulat „Distincția între diferite categorii de persoane vizate”, are următorul cuprins:

„Statele membre garantează că, după caz și în măsura posibilului, operatorul face distincție clară între datele cu caracter personal ale diferitelor categorii de persoane vizate, precum:

[…]”

8

Potrivit articolului 8 din această directivă, intitulat „Legalitatea prelucrării”:

„(1)   Statele membre garantează legalitatea prelucrării numai dacă și în măsura în care aceasta este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini de către o autoritate competentă în scopurile stabilite la articolul 1 alineatul (1) și că aceasta se întemeiază pe dreptul Uniunii sau pe dreptul intern.

(2)   Dreptul intern care reglementează prelucrarea care intră sub incidența prezentei directive precizează cel puțin obiectivele prelucrării, datele cu caracter personal care urmează să fie prelucrate și scopurile prelucrării.”

9

Articolul 10 din directiva menționată, intitulat „Prelucrarea de categorii speciale de date cu caracter personal”, are următorul cuprins:

„Prelucrarea datelor cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice, afilierea sindicală, prelucrarea datelor genetice, prelucrarea datelor biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice sau prelucrarea datelor privind sănătatea sau a datelor privind viața sexuală și orientarea sexuală a unei persoane fizice este autorizată numai atunci când este strict necesară și sub rezerva unor garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate și numai atunci când:

10

În temeiul articolului 11 alineatul 2 din Nakazatelen Kodeks (Codul penal), în versiunea aplicabilă în cauza principală (denumit în continuare „NK”), infracțiunile sunt săvârșite cu intenție atunci când autorul este conștient de natura actului său, atunci când producerea rezultatului infracțiunii a fost dorită de acesta sau atunci când a permis producerea acestuia. Marea majoritate a infracțiunilor prevăzute de NK sunt săvârșite cu intenție.

11

Articolul 46 alineatul 1 și articolul 80 din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală), în versiunea aplicabilă în cauza principală (denumit în continuare „NPK”), prevăd că acțiunea penală se pune în mișcare fie din oficiu, cu alte cuvinte că acuzarea este inițiată de procuror, fie la inițiativa părții civile. Pentru aproape toate infracțiunile prevăzute de NK acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

12

În temeiul articolului 219 alineatul 1 din NPK, „atunci când sunt cumulate suficiente elemente de probă în legătură cu faptul că o anumită persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu”, față de persoana respectivă se pune în mișcare acțiunea penală și este informată cu privire la aceasta. Ea poate face obiectul diverselor măsuri de constrângere procedurală, împotriva cărora se poate apăra oferind explicații sau prezentând elemente de probă.

13

În conformitate cu NPK, măsurile de investigare puse în aplicare în cursul fazei preliminare a procedurii penale, în vederea strângerii elementelor de probă, și care induc o atingere adusă sferei private a persoanelor fizice sunt supuse în principiu autorizării prealabile a unei instanțe.

14

Printre aceste măsuri de investigare figurează în special examinarea persoanei, prevăzută la articolul 158 din NPK. Această examinare urmărește în esență să stabilească caracteristicile fizice ale persoanei și poate include, dacă este necesar, fotografierea, prelevarea amprentelor digitale, precum și prelevarea în vederea stabilirii unui profil ADN. Examinarea menționată are loc cu consimțământul persoanei. În cazul refuzului acesteia, examinarea face obiectul unei executări coercitive, sub rezerva autorizării prealabile a instanței, cu excepția cazurilor de urgență, în care o cerere de aprobare judiciară trebuie introdusă a posteriori.

15

În acest cadru, dosarul procedurii penale este înaintat instanței competente, care poate verifica toate înscrisurile pentru a aprecia dacă cererea de încuviințare prealabilă sau de confirmare ulterioară este întemeiată.

16

În temeiul articolului 6 din zakon sa Ministerstvo na vatreshnite raboti (Legea privind Ministerul de Interne) (DV nr. 53 din 27 iunie 2014), în versiunea aplicabilă cauzei principale (denumită în continuare „ZMVR”), Ministerul de Interne desfășoară anumite activități principale, printre care o activitate de investigare operațională și de supraveghere, activități de anchetă referitoare la infracțiuni și o activitate de informare.

17

Conform articolului 27 din ZMVR, datele înregistrate de poliție în temeiul articolului 68 din această lege sunt utilizate numai în cadrul apărării securității naționale, combaterii criminalității și menținerii ordinii publice.

18

Articolul 68 din ZMVR are următorul cuprins:

„(1)   Autoritățile de poliție efectuează o înregistrare polițienească a persoanelor care sunt acuzate de săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. […]

(2)   Înregistrarea polițienească este o categorie de prelucrare a datelor cu caracter personal ale persoanelor menționate la alineatul (1), care se efectuează în condițiile prezentei legi.

(3)   În scopul înregistrării polițienești, autoritățile de poliție:

(4)   Acordul persoanei nu este necesar pentru desfășurarea activităților menționate la alineatul 3 punctul 1.

(5)   Persoanele sunt obligate să coopereze și să nu obstrucționeze sau să împiedice autoritățile de poliție în desfășurarea activităților menționate la alineatul 3. În caz de refuz al persoanei, activitățile menționate la alineatul 3 punctele 2 și 3 se desfășoară prin constrângere, cu autorizarea judecătorului de la instanța de prim grad de jurisdicție în a cărei rază de competență intră infracțiunea pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de săvârșirea căreia persoana a fost acuzată.

[…]”

19

Naredba za reda za izvarshvane i snemane na politseyska registratsia (Regulamentul de stabilire a normelor de punere în aplicare a înregistrării polițienești) (DV nr. 90 din 31 octombrie 2014), în versiunea aplicabilă în cauza principală (denumit în continuare „NRISPR”), precizează modalitățile de aplicare a înregistrării polițienești prevăzute la articolul 68 din ZMVR.

20

În temeiul articolului 11 alineatul 2 din NRISPR, persoanei care trebuie să facă obiectul unei înregistrări polițienești i se remite o declarație care trebuie completată, în care își poate exprima acordul sau dezacordul cu privire la măsurile de fotografiere, de dactiloscopie și de prelevare de ADN. În temeiul articolului 11 alineatul 4 din NRISPR, în cazul în care persoana își exprimă dezacordul, poliția înaintează o cerere instanței competente pentru autorizarea executării coercitive a acestor măsuri.

21

Prin ordonanța din 1 martie 2021, în temeiul articolului 255 și al articolului 321 alineatele 2 și 3 din NK, s‑a pus în mișcare acțiunea penală față de V.S. pentru participarea, împreună cu alte trei persoane, la un grup infracțional al cărui scop a fost, în cadrul activității a două societăți comerciale, obținerea de foloase prin săvârșirea în mod concertat pe teritoriul bulgar a unor infracțiuni de fraudă privind constatarea și plata unor datorii fiscale în materie de taxă pe valoarea adăugată.

22

În urma notificării ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale menționate, autoritățile de poliție, care sunt autoritățile competente în sensul articolului 3 punctul 7 din Directiva 2016/680, i‑au solicitat lui V.S. să se supună înregistrării polițienești prevăzute la articolul 68 din ZMVR. I‑a fost prezentat un formular în care ea a arătat că a fost informată cu privire la existența unui temei legal pentru efectuarea acestei înregistrări polițienești și că refuză să se supună colectării datelor dactiloscopice și fotografice care o priveau, în scopul înregistrării, precum și unei prelevări în vederea stabilirii profilului său ADN. Aceste autorități de poliție nu au efectuat respectiva colectare și au sesizat Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) în vederea executării sale coercitive.

23

Cererea autorităților de poliție adresată acestei instanțe indica faptul că fuseseră reunite suficiente probe privind vinovăția persoanelor acuzate în cadrul procedurii penale în cauză, inclusiv a lui V.S. În aceasta se preciza că ea era inculpată oficial pentru săvârșirea unei infracțiuni menționate la alineatul 3 punctul 2 al articolului 321 din NK coroborat cu alineatul 2 al aceluiași articol și că refuzase să se supună colectării datelor dactiloscopice și fotografice care o privesc, în scopul înregistrării lor, precum și unei prelevări în vederea stabilirii profilului său ADN, temeiul legal pentru colectarea acestor date fiind indicat. În sfârșit, prin această cerere se solicită instanței respective să autorizeze executarea coercitivă a acestei colectări. Numai copiile ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale împotriva lui V.S. și a formularului de declarație pe care aceasta l‑a completat erau anexate la cererea menționată.

24

Având îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a procedurii de înregistrare polițienească, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a sesizat Curtea, prin decizia din 31 martie 2021, cu o cerere de decizie preliminară.

25

Mai precis, prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicita în esență să se stabilească dacă articolul 6 litera (a) din Directiva 2016/680, precum și articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că, în cazul refuzului persoanei inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de a coopera în mod voluntar la colectarea datelor biometrice și genetice care o privesc, în scopul înregistrării lor, instanța penală competentă este obligată să autorizeze executarea coercitivă a acestei colectări, fără a dispune de puterea de a aprecia dacă există motive serioase pentru a considera că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa [Hotărârea din 26 ianuarie 2023, Ministerstvo na vatreshnite raboti (Înregistrarea de date biometrice și genetice de către poliție), C‑205/21, EU:C:2023:49, punctul 77, denumită în continuare „Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I”].

26

În plus, a patra întrebare a sa urmărea să se stabilească în esență dacă articolul 10 din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 4 alineatul (1) literele (a)-(c), precum și cu articolul 8 alineatele (1) și (2) din această directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care prevede colectarea sistematică a datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în scopul înregistrării lor, fără a prevedea obligația autorității competente de a stabili și de a demonstra, pe de o parte, că această colectare este necesară pentru realizarea obiectivelor concrete urmărite și, pe de altă parte, că aceste obiective nu pot fi atinse prin colectarea doar a unei părți a datelor vizate (Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, punctul 114).

27

În urma unei modificări legislative intrate în vigoare la 27 iulie 2022, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a fost desființat, iar cauza principală a fost transferată de la această dată la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere.

28

În Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I (punctul 110 și punctul 2 din dispozitiv), Curtea a declarat că articolul 6 litera (a) din Directiva 2016/680, precum și articolele 47 și 48 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale care prevede că, în cazul refuzului persoanei inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu de a coopera în mod voluntar la colectarea datelor biometrice și genetice în ceea ce o privește, în scopul înregistrării lor, instanța penală competentă este obligată să autorizeze o măsură de executare coercitivă a acestei colectări, fără a dispune de puterea de a aprecia dacă există motive serioase pentru a considera că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa, în măsura în care dreptul național garantează ulterior controlul jurisdicțional efectiv al condițiilor acestei puneri în mișcare a acțiunii penale, din care decurge autorizația de a efectua colectarea menționată.

29

În cadrul răspunsului la a patra întrebare, Curtea a constatat că o legislație națională care prevede colectarea sistematică a datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu este în principiu contrară cerinței prevăzute la articolul 10 din Directiva 2016/680, potrivit căreia prelucrarea categoriilor speciale de date prevăzute la acest articol trebuie să fie autorizată „numai atunci când este strict necesară” (Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, punctul 128).

30

În ceea ce privește consecințele care trebuiau deduse de instanța de trimitere din această considerație, Curtea a precizat la punctul 133 din hotărârea menționată că îi revenea acesteia sarcina de a verifica dacă, pentru a garanta efectivitatea articolului 10 din Directiva 2016/680, este posibil să se interpreteze legislația națională care prevede această executare coercitivă în conformitate cu dreptul Uniunii. În special, revenea instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă dreptul național permite aprecierea caracterului „strict necesar” al colectării atât a datelor biometrice, cât și a datelor genetice ale persoanei vizate, în scopul înregistrării lor. În special, ar fi necesar, în acest sens, să se poată verifica dacă natura și gravitatea infracțiunii pentru care persoana în cauză este suspectată în procedura penală din litigiul principal sau dacă alte elemente pertinente pot constitui împrejurări de natură să dovedească un asemenea caracter „strict necesar”. În plus, ar trebui să se verifice dacă simpla colectare a datelor de stare civilă, care este de asemenea prevăzută în cadrul înregistrării polițienești, nu permite atingerea obiectivelor urmărite.

31

La punctul 134 din aceeași hotărâre, Curtea a arătat că, în ipoteza în care dreptul național nu garantează un astfel de control al măsurii de colectare a datelor biometrice și genetice, revine instanței de trimitere sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 10 menționat, respingând cererea autorităților de poliție de a autoriza executarea coercitivă a acestei colectări.

32

Astfel, având în vedere ansamblul motivelor enunțate la punctele 116-134 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, Curtea a declarat, ca răspuns la a patra întrebare, că articolul 10 din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 4 alineatul (1) literele (a)-(c), precum și cu articolul 8 alineatele (1) și (2) din această directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care prevede colectarea sistematică a datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în scopul înregistrării lor, fără a prevedea obligația autorității competente de a verifica și de a demonstra, pe de o parte, că această colectare este strict necesară pentru realizarea obiectivelor concrete urmărite și, pe de altă parte, că aceste obiective nu pot fi atinse prin măsuri care constituie o ingerință de mai mică gravitate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate (Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, punctul 135 și punctul 3 din dispozitiv).

33

În urma pronunțării acestei hotărâri, instanța de trimitere ridică problema consecințelor pe care trebuie să le deducă din răspunsul Curții la a patra întrebare, în special având în vedere considerațiile amintite la punctul 30 din prezenta hotărâre, pentru a se pronunța cu privire la cererea autorităților de poliție având ca obiect executarea coercitivă a colectării datelor cu caracter personal în discuție în litigiul principal.

34

În această privință, pe de o parte, ea apreciază că nu poate efectua verificările indicate la acest punct pe baza documentelor care i‑au fost transmise de aceste autorități, și anume ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale împotriva lui V.S., precum și formularul de declarație prin care V.S. refuza colectarea datelor sale biometrice și genetice, menționate la punctul 23 din prezenta hotărâre. Ea consideră că, în acest scop, ar trebui să dispună de întregul dosar, ceea ce ar presupune ca ea să nu aplice norma specială prevăzută, în cadrul procedurii de înregistrare polițienească, la articolul 68 alineatul 5 a doua teză din ZMVR, ci normele generale ale NPK aplicabile eliberării unei autorizații judiciare prealabile de a efectua măsuri de anchetă care aduc atingere sferei private a persoanelor fizice și în special articolul 158 din acest cod.

35

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că, la punctele 100 și 101 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, Curtea a statuat că nu este contrar articolului 47 din cartă ca instanța sesizată cu o cerere de eliberare a unei autorizații de colectare coercitivă a datelor biometrice și genetice ale persoanei împotriva căreia s‑a pus în mișcare acțiunea penală să nu dispună de elementele de probă care au condus la această punere în mișcare a acțiunii penale și, prin urmare, să nu poată efectua o apreciere a acestor elemente.

36

Totuși, ea apreciază că această considerație se întemeiază pe premisa eronată că aprecierea de către instanță a probelor care justifică punerea în mișcare a acțiunii penale în faza preliminară a procedurii penale ar putea împiedica desfășurarea anchetei penale în cursul căreia sunt colectate aceste date.

37

În special, ea subliniază că, în cadrul procedurii reglementate de articolul 158 din NPK, legiuitorul bulgar a prevăzut exercitarea unui control jurisdicțional efectiv, precum și comunicarea dosarului cauzei instanței, dar nu și în cadrul înregistrării polițienești. În opinia sa, justificarea acestei diferențe de regim juridic rezidă, pe de o parte, în faptul că colectarea datelor biometrice și genetice este solicitată de poliție, iar nu de Ministerul Public și, pe de altă parte, în faptul că această colectare are loc numai în scopul unei eventuale utilizări ulterioare a datelor în cauză, dacă în viitor va apărea o astfel de necesitate. În schimb, lipsa unui astfel de control jurisdicțional efectiv într‑o astfel de situație nu ar avea ca scop nici respectarea secretului instrucției, nici neîmpiedicarea măsurilor de anchetă viitoare în cadrul procedurii penale în cauză.

38

În aceste condiții, instanța de trimitere consideră că, înainte de a solicita autorităților competente transmiterea dosarului procedurii penale, ea trebuie să obțină din partea Curții confirmarea că o astfel de cerință nu contrazice punctele 100 și 101 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I sau, dimpotrivă, indicația că verificările menționate la punctul 133 din această hotărâre trebuie să fie efectuate numai pe baza ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale a persoanei vizate și a declarației privind refuzul acesteia ca datele sale biometrice și genetice să fie colectate.

39

În plus, în cazul în care Curtea ar furniza o astfel de confirmare, instanța de trimitere consideră că, din moment ce ar dispune de dosarul procedurii penale, ar trebui să procedeze la aprecierea temeiniciei respectivei puneri în mișcare a acțiunii penale.

40

În aceste condiții, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

41

Comisia Europeană susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă. În această privință, ea consideră că, în Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, Curtea a furnizat instanței de trimitere interpretarea dreptului Uniunii de care depinde soluționarea litigiului cu care este sesizată. De altfel, ea arată că întrebările preliminare se bazează pe o înțelegere incorectă a acestei hotărâri. Astfel, pe de o parte, la punctul 133 din hotărârea menționată, Curtea nu s‑ar fi pronunțat cu privire la controlul pe care instanța națională trebuie să îl efectueze înainte de a autoriza o măsură de colectare a datelor biometrice și genetice și nu ar fi impus, așadar, instanței de trimitere o verificare specifică în legătură cu această colectare. Pe de altă parte, această instanță ar deduce în mod eronat din cuprinsul punctelor 100 și 101 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I că Curtea a considerat conform cu dreptul Uniunii controlul jurisdicțional limitat prevăzut la articolul 68 alineatul 5 din ZMVR și ar concluziona, ca urmare a acestui fapt, în sensul existenței unei contradicții între aceste puncte și punctul 133 din hotărârea menționată.

42

În primul rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, din moment ce întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

43

Respingerea unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 24, precum și jurisprudența citată).

44

În al doilea rând, trebuie amintit de asemenea că autoritatea cu care este învestită o hotărâre pronunțată în materie preliminară nu se opune ca instanța națională destinatară a acestei hotărâri să poată aprecia că este necesar să sesizeze din nou Curtea înainte de soluționarea litigiului principal. O asemenea acțiune se poate justifica atunci când instanța națională întâmpină dificultăți de înțelegere sau de aplicare a hotărârii, atunci când adresează Curții o nouă întrebare privind o problemă de drept ori când îi prezintă noi elemente de apreciere de natură să determine Curtea să răspundă în mod diferit la o întrebare adresată deja (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2003, Kaba, C‑466/00, EU:C:2003:127, punctul 39 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 9 martie 2023, Pro Rauchfrei II, C‑356/22, EU:C:2023:174, punctul 16 și jurisprudența citată).

45

În speță, prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere urmărește să obțină din partea Curții precizări referitoare la cerința privind controlul jurisdicțional al caracterului „strict necesar” al colectării datelor biometrice și genetice, în sensul articolului 10 din Directiva 2016/680, care, în opinia sa, ar fi fost enunțat la punctul 133 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, pentru a se pronunța cu privire la cererea autorităților de poliție bulgare având ca obiect executarea coercitivă a colectării unor astfel de categorii de date, cerere care se află tocmai la originea întrebărilor preliminare la care Curtea a răspuns în această hotărâre. Rezultă că întrebările adresate au o legătură directă cu litigiul principal și sunt pertinente pentru a permite instanței de trimitere să îl soluționeze.

46

În ceea ce privește argumentația Comisiei referitoare la pretinsa interpretare eronată de către instanța de trimitere a punctelor 100, 101 și 133 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, aceasta privește, în realitate, fondul întrebărilor adresate și nu poate, așadar, în esență să conducă la inadmisibilitatea lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2022, Proximus (Liste publice electronice de abonați), C‑129/21, EU:C:2022:833, punctul 59 și jurisprudența citată].

47

Din ceea ce precedă rezultă că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

48

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (Hotărârea din 30 ianuarie 2024, Direktor na Glavna direktsia Natsionalna politsia pri MVR – Sofia, C‑118/22, EU:C:2024:97, punctul 31 și jurisprudența citată).

49

În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 29-32 din prezenta hotărâre, la punctele 116-135 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, Curtea a examinat aspectul dacă dreptul Uniunii se opune unei legislații naționale care nu prevede obligația autorităților competente de a verifica și de a demonstra caracterul „strict necesar” al colectării atât a datelor biometrice, cât și a datelor genetice ale persoanei în cauză, în scopul înregistrării lor.

50

În această privință, trebuie amintit că articolul 3 punctul 7 din Directiva 2016/680 definește noțiunea de „autoritate competentă”, în care se încadrează autoritățile de poliție în discuție în litigiul principal, ca fiind orice autoritate publică competentă în materie de prevenire, depistare, investigare sau urmărire penală a infracțiunilor sau de executare a pedepselor, inclusiv în materie de protejare împotriva amenințărilor la adresa securității publice și de prevenire a acestora, precum și orice alt organism sau entitate împuternicită de dreptul intern să exercite autoritate publică și competențe publice în asemenea scopuri.

51

Pe de altă parte, dat fiind că, la punctul 135 și la punctul 3 din dispozitivul Hotărârii Înregistrarea de date biometrice și genetice I, Curtea a făcut referire, în ceea ce privește răspunsul la a patra întrebare din cauza în care s‑a pronunțat respectiva hotărâre, la interpretarea articolului 10 din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 4 alineatul (1) literele (a)-(c), precum și cu articolul 8 alineatele (1) și (2) din această directivă, este necesar să se considere că prezenta întrebare se referă de asemenea la ansamblul acestor dispoziții.

52

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 4 alineatul (1) literele (a)-(c), precum și cu articolul 8 alineatele (1) și (2) din această directivă trebuie interpretat în sensul că, atunci când o legislație națională prevede colectarea sistematică a datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în scopul înregistrării lor, fără a prevedea obligația autorității competente, în sensul articolului 3 punctul 7 din directiva menționată, de a verifica și de a demonstra caracterul strict necesar al acestei colectări, în conformitate cu articolul 10 din aceeași directivă, respectarea unei astfel de obligații poate fi asigurată de instanța sesizată de această autoritate competentă în vederea executării coercitive a colectării menționate, impunând eventual transmiterea dosarului procedurii penale.

53

Trebuie amintit că articolul 10 din Directiva 2016/680 constituie o dispoziție specifică care reglementează prelucrarea unor categorii speciale de date cu caracter personal, printre care datele biometrice și genetice. Această dispoziție urmărește să asigure o protecție sporită a persoanei vizate, în măsura în care, din cauza sensibilității lor deosebite și a contextului în care sunt prelucrate, datele în cauză pot genera, astfel cum reiese din considerentul (37) al directivei menționate, riscuri semnificative pentru libertățile și drepturile fundamentale, precum dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal, garantate de articolele 7 și 8 din cartă (Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, punctul 116, precum și Hotărârea din 30 ianuarie 2024, Direktor na Glavna direktsia Natsionalna politsia pri MVR – Sofia, C‑118/22, EU:C:2024:97, punctul 47).

54

În această privință, astfel cum rezultă din înșiși termenii acestui articol 10, cerința potrivit căreia prelucrarea datelor sensibile este autorizată „numai atunci când este strict necesară” trebuie interpretată în sensul că definește condiții mai stricte de legalitate a prelucrării unor astfel de date, în raport cu cele care decurg din articolul 4 alineatul (1) literele (b) și (c), precum și din articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2016/680, care se referă numai la „necesitatea” unei prelucrări a datelor care intră în general în domeniul de aplicare al aceleiași directive [a se vedea în acest sens Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, punctul 117, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2024, Bezirkshauptmannschaft Landeck (Tentativă de accesare a datelor cu caracter personal stocate pe un telefon mobil), C‑548/21, EU:C:2024:830, punctul 107].

55

Astfel, în Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, Curtea a statuat că o legislație națională care prevede colectarea sistematică a datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, fără a prevedea obligația autorității competente de a verifica și de a demonstra caracterul „strict necesar” al acestei colectări, în conformitate cu obligația care îi revine, în temeiul articolului 10 din Directiva 2016/680, este în principiu contrară acestui articol 10, din moment ce o asemenea legislație poate conduce, în mod nediferențiat și generalizat, la colectarea datelor biometrice și genetice ale majorității persoanelor inculpate (a se vedea în acest sens Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, punctele 128, 129 și 135).

56

În acest context, Curtea a indicat însă, la punctul 133 din Hotărârea Înregistrarea de date biometrice și genetice I, că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica printre altele dacă, pentru a garanta efectivitatea articolului 10 din Directiva 2016/680, dreptul național poate fi interpretat în conformitate cu dreptul Uniunii. Prin urmare, procedând astfel, Curtea a solicitat acestei instanțe să stabilească dacă dreptul național permite autorităților competente, în sensul articolului 3 punctul 7 din această directivă, să aprecieze caracterul „strict necesar” al colectării atât a datelor biometrice, cât și a datelor genetice ale persoanei în cauză, în scopul înregistrării lor. Astfel, Curtea a intenționat să amintească acestei instanțe că principiul supremației îi impunea printre altele să interpreteze, în măsura în care este posibil, dreptul său intern în conformitate cu dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 99 și jurisprudența citată]. În consecință, punctul menționat se limita să indice acestei instanțe că trebuia să verifice dacă dreptul național putea fi interpretat în sensul că autoritățile competente să efectueze această prelucrare a datelor erau în măsură să efectueze aprecierea care le revine în temeiul acestui articol 10.

57

Rezultă că, astfel cum a subliniat domnul avocat general în special la punctele 24 și 55 din concluzii, contrar premisei pe care se întemeiază întrebările instanței de trimitere, în lipsa unei obligații a autorității competente, în temeiul dreptului național, de a aprecia caracterul „strict necesar” al prelucrării pe care a efectuat‑o sau pe care intenționează să o efectueze, o instanță sesizată să se pronunțe cu privire la o astfel de prelucrare de date cu caracter personal efectuată de această autoritate competentă nu poate asigura, în locul acesteia din urmă, respectarea obligației care revine respectivei autorități în temeiul articolului 10 menționat.

58

Astfel, trebuie să se constate că interpretarea dreptului național prin care instanța de trimitere intenționează să aprecieze ea însăși caracterul „strict necesar” al colectării datelor biometrice și genetice ale persoanei în cauză nu este de natură să garanteze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale precum cea vizată la punctul 57 din prezenta hotărâre, din moment ce, în orice caz, nu permite remedierea lipsei unei obligații a autorităților competente, în temeiul acestei legislații, de a verifica și de a demonstra caracterul „strict necesar” al unei astfel de colectări.

59

O asemenea concluzie este de altfel confirmată de faptul că cererea de decizie preliminară privește, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 18, 20, 22 și 23 din prezenta hotărâre, o legislație națională care prevede că colectarea datelor biometrice și genetice ale persoanelor inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu face obiectul unei executări coercitive autorizate, la cererea autorităților competente, de către instanța competentă, atunci când persoana în cauză nu consimte la o astfel de colectare. În schimb, după cum a confirmat guvernul bulgar în ședință ca răspuns la o întrebare a Curții, atunci când persoana în cauză și‑a dat consimțământul în acest sens, o asemenea autorizație judiciară nu este necesară, astfel încât autoritățile competente pot efectua colectarea menționată numai pe baza acestui consimțământ.

60

În consecință, într‑o astfel de situație, instanța competentă nu este în măsură, prin definiție, să asigure protecția juridică a persoanelor vizate care și‑au exprimat un astfel de consimțământ, în special în ceea ce privește controlul respectării de către autoritățile competente a cerinței strictei necesități, astfel cum este interpretată de jurisprudența menționată la punctele 53-55 din prezenta hotărâre.

61

Rezultă din tot ceea ce precedă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 10 din Directiva 2016/680 coroborat cu articolul 4 alineatul (1) literele (a)-(c), precum și cu articolul 8 alineatele (1) și (2) din această directivă trebuie interpretat în sensul că, atunci când o legislație națională prevede colectarea sistematică a datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în scopul înregistrării lor, fără a prevedea obligația autorității competente, în sensul articolului 3 punctul 7 din directiva menționată, de a verifica și de a demonstra caracterul strict necesar al acestei colectări, în conformitate cu articolul 10 din aceeași directivă, respectarea unei astfel de obligații nu ar putea fi asigurată de instanța sesizată de această autoritate competentă în vederea executării coercitive a colectării menționate, din moment ce revine respectivei autorități competente sarcina de a efectua aprecierea impusă în temeiul acestui articol 10.

62

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

63

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 10 din Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului coroborat cu articolul 4 alineatul (1) literele (a)-(c), precum și cu articolul 8 alineatele (1) și (2) din această directivă

trebuie interpretat în sensul că

atunci când o legislație națională prevede colectarea sistematică a datelor biometrice și genetice ale oricărei persoane inculpate pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în scopul înregistrării lor, fără a prevedea obligația autorității competente, în sensul articolului 3 punctul 7 din directiva menționată, de a verifica și de a demonstra caracterul strict necesar al acestei colectări, în conformitate cu articolul 10 din aceeași directivă, respectarea unei astfel de obligații nu ar putea fi asigurată de instanța sesizată de această autoritate competentă în vederea executării coercitive a colectării menționate, din moment ce revine respectivei autorități competente sarcina de a efectua aprecierea impusă în temeiul acestui articol 10.