–

pentru S, de M. M. J. van Zantvoort, advocate;

–

pentru Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), de C. J. Ullersma, advocate;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și A. Hanje, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și A. Hoesch, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azéma și F. Wilman, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul a două litigii între, în primul, S, și în al doilea, A, pe de o parte, și Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie (secretarul de stat pentru securitate și justiție, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a le acorda statutul de refugiat.

3

Articolul 1 secțiunea A punctul 2 primul paragraf din Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 și intrată în vigoare la 22 aprilie 1954 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], astfel cum a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 și intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), prevede că termenul „refugiat” se aplică oricărei persoane care, „în urma unor temeri justificate de a fi persecutată [din cauza] rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, [din cauza] acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări”.

4

Considerentele (4), (12) și (16) ale Directivei 2011/95 au următorul cuprins:

[…]

[…]

5

Articolul 2 din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

6

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Evaluarea faptelor și circumstanțelor”, prevede la alineatele (3)-(5):

„(3)   Evaluarea unei cereri de protecție internațională se efectuează la nivel individual, luându‑se în considerare următoarele elemente:

[…]

(4)   Faptul că solicitantul a fost deja persecutat […] sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții […] reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat […], cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție […] nu se v[a] mai repeta.

(5)   Atunci când statele membre aplică principiul conform căruia este obligația solicitantului să își susțină cererea și când anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură, aceste aspecte nu necesită o confirmare în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

[…]

7

Potrivit articolului 6 din aceeași directivă:

„Agenții de persecuție sau vătămări grave pot fi:

[…]”

8

Articolul 9 din Directiva 2011/95 stabilește condițiile pentru ca un act să poată fi considerat un „act de persecuție” în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva. În acest scop, el conține o listă neexhaustivă a formelor pe care le pot adopta actele de persecuție și impune să se poată stabili o legătură între aceste acte și motivele persecuției menționate la articolul 10 din aceasta.

9

Articolul 10 din această directivă, intitulat „Motivele persecuției”, prevede:

„(1)   Atunci când evaluează motivele persecuției, statele membre țin seama de următoarele elemente:

[…]

[…]

(2)   Atunci când se evaluează dacă un solicitant este îndreptățit să se teamă că va fi persecutat, este indiferent dacă posedă efectiv caracteristica legată de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice care stau la originea persecuției, atât timp cât o astfel de caracteristică îi este atribuită de agentul de persecuție.”

10

Articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Acordarea statutului de refugiat”, are următorul cuprins:

„Statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III.”

11

Capitolul C2 din Vreemdelingencirculaire 2000 (Circulara din 2000 privind străinii) din 2 martie 2001 (Stcrt. 2001, nr. 64), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la alineatul 3.2:

„[…]

Opinii politice

Împrejurarea că resortisantul străin nu își poate exprima opiniile politice în țara sa de origine în același mod ca în Țările de Jos nu este suficientă pentru eliberarea unui permis de ședere temporară pentru azil resortisantului străin […]

În orice caz, la evaluarea cererii de permis de ședere temporară pentru azil, [Immigratie- en Naturalisatiedienst (IND) (Serviciul pentru Imigrație și Naturalizare)] ia de asemenea în considerare:

În cazul unor opinii politice esențiale, IND nu impune reținere în cazul în care activitățile (pe care resortisantul străin le proiectează) sunt legate de aceste opinii politice esențiale. În cazul în care nu este vorba despre opinii politice esențiale, IND impune însă reținere.

IND evaluează dacă măsurile și sancțiunile care vor fi luate împotriva resortisantului străin în cazul întoarcerii în țara de origine din cauza acestor manifestări sau acte care constituie un corolar al opiniilor politice esențiale au consecințe atât de grave pentru a fi vorba despre persecuție.

Chiar și atunci când nu este vorba despre opinii politice esențiale, IND evaluează dacă activitățile politice ale resortisantului străin sau manifestările sale de opinii politice în țara sa de origine, în Țările de Jos sau în altă parte au ajuns la cunoștința autorităților sau vor ajunge la cunoștința acestora și dacă, din acest motiv, ele justifică în mod suficient admiterea unei temeri fondate de persecuții în caz de întoarcere din cauza opiniilor politice care îi sunt atribuite.

[…]”

12

S, resortisantă sudaneză, a sosit în Țările de Jos la 21 ianuarie 2012. În cea de a patra cerere de azil a sa prezentată secretarului de stat, ea a arătat că, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, ar fi persecutată de autoritățile sudaneze din cauza activităților politice desfășurate în Țările de Jos în favoarea, pe de o parte, a Partidului Oumma, care aparține Alianței „Forțele libertății și schimbării” și a coordonat revoluția sudaneză care a avut loc în cursul anului 2019, și, pe de altă parte, a Darfur Vereniging Nederland (Asociația Darfur din Țările de Jos).

13

S a afirmat de asemenea că a participat la peste zece manifestații organizate în Țările de Jos împotriva guvernului sudanez, în cursul cărora a scandat sloganuri împotriva regimului sudanez, că a informat alte femei cu privire la activitățile Partidului Oumma, încurajându‑le să participe la aceste manifestații, și că a criticat guvernul sudanez pe conturile sale Facebook și Twitter.

14

În niciuna dintre cererile sale de azil, S nu a susținut că, atunci când se afla încă în Sudan, își exprimase opinii politice care ar fi constrâns‑o să părăsească această țară. Aceasta nu a susținut nici că opiniile politice pe care le‑a exprimat după plecarea sa au ajuns la cunoștința autorităților sudaneze.

15

Prin decizia din 30 august 2019, secretarul de stat a respins cererea de permis de ședere temporară pentru azil formulată de S, apreciind că, în pofida credibilității declarațiilor sale privind activitățile sale în Țările de Jos, acestea nu rezultau din opinii politice demne de protecție. Potrivit secretarului de stat, S nu identificase în mod clar aceste opinii, nici nu indicase că acestea aveau o importanță esențială pentru ea, nici nu precizase ce activități concrete intenționa să desfășoare în viitor pe baza opiniilor menționate.

16

Prin hotărârea din 20 mai 2020, rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) a admis acțiunea formulată de S și a anulat această decizie, considerând că persoana interesată dovedise în mod suficient că avea „opinii politice” în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95. Potrivit acestei instanțe, aspectul dacă aceste opinii erau demne de protecție ar trebui apreciat în lumina punctelor 80, 82 și 86 din Guide des procédures et critères à appliquer pour déterminer le statut de réfugié et principes directeurs sur la protection internationale au regard de la convention de 1951 et du protocole de 1967 relatifs au statut des réfugié, întocmit de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), în versiunea sa reeditată în luna februarie 2019 (HCR/1P/4/FRE/REV.4, denumit în continuare „Ghidul procedurilor”). Instanța menționată a apreciat de asemenea că criteriul enunțat de Circulara din 2000 privind străinii, în temeiul căruia opiniile politice trebuie să fie „esențiale”, era echivoc și se confunda cu criteriile aplicabile motivului de persecuție legat de religie.

17

Secretarul de stat a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), instanța de trimitere, susținând că instanța de prim grad de jurisdicție a statuat în mod eronat că motivele de persecuție întemeiate pe opinii politice și, respectiv, pe credințe religioase sunt de natură diferită. Astfel, ambele ar trebui apreciate prin verificarea aspectului dacă opiniile sau credințele invocate de solicitant sunt atât de determinante pentru identitatea sau pentru conștiința acestuia, încât nu i se poate cere să renunțe la ele sau să le disimuleze în cazul întoarcerii în țara sa de origine.

18

La rândul său, S, care a formulat un apel incident împotriva hotărârii din 20 mai 2020, menționată la punctul 16 din prezenta hotărâre, a reproșat instanței de prim grad de jurisdicție că a statuat că evaluarea condițiilor care trebuie îndeplinite de un solicitant pentru a putea obține statutul de refugiat depinde de importanța și de forța opiniilor sale politice. Nici Directiva 2011/95, nici Ghidul procedurilor nu ar impune ca aceste opinii să fie „esențiale” pentru a fi demne de protecție.

19

A, resortisant sudanez, a ajuns în Țările de Jos la 20 iulie 2011. În cea de a doua cerere de azil a sa, el a arătat că, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, ar fi persecutat de autoritățile sudaneze din cauza luărilor sale de poziție critice în Țările de Jos cu privire la situația politică din Sudan și a inițiativelor sale în favoarea drepturilor tribului Al‑Gimir din Darfurul de Vest.

20

Din decizia de trimitere reiese că elementele furnizate de A la prima sa cerere de azil pentru a dovedi că, înainte de plecarea sa din Sudan, ar fi fost arestat și torturat din cauza unor suspiciuni de aderare la un partid politic de opoziție au fost considerate necredibile. Pe de altă parte, A nu a devenit activ din punct de vedere politic în Țările de Jos decât după respingerea acestei prime cereri de azil.

21

Prin decizia din 18 iunie 2020, secretarul de stat a respins cererea de permis de ședere temporară pentru azil depusă de A și a pronunțat în privința sa o interdicție de intrare pe teritoriu pentru motivul că acesta nu justificase în mod suficient că activitățile sale în Țările de Jos rezultau din opinii politice esențiale.

22

Prin hotărârea din 28 august 2020, rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) a respins acțiunea formulată de A împotriva deciziei secretarului stat. Instanța a statuat că acesta din urmă a considerat în mod întemeiat ca necredibilă ipoteza că activitățile politice exercitate de A în Țările de Jos rezultau din opinii politice esențiale. Instanța menționată a subliniat că A nu precizase nici obiectul manifestațiilor la care ar fi participat, nici scopul pe care l‑ar fi urmărit prin participarea la acestea.

23

A formulat apel împotriva acestei hotărâri reproșând instanței de prim grad de jurisdicție că nu a constatat, printre altele, lipsa unei linii decizionale uniforme din partea secretarului de stat în privința noțiunii de „opinii politice”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95. În orice caz, nu ar reieși nici din această directivă, nici din Ghidul procedurilor că aceste opinii trebuie să fie „esențiale” pentru a fi demne de protecție.

24

În cadrul acestor două litigii, Raad van State (Consiliul de Stat) ridică în special problema dacă, pentru a se încadra în noțiunea de „opinii politice”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95, într‑o situație în care solicitantul nu a făcut încă obiectul atitudinii negative a potențialilor agenți de persecuție din țara sa de origine, opiniile în cauză trebuie să aibă „o anumită forță”. Această instanță ridică de asemenea problema dacă și în ce măsură o astfel de împrejurare este relevantă pentru aprecierea temeiniciei unei cereri de protecție internațională.

25

În aceste condiții, în cele două litigii principale, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26

Prin intermediul primei, al celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că, pentru ca opiniile, ideile sau credințele unui solicitant care nu a făcut încă obiectul atitudinii negative a potențialilor agenți de persecuție în țara sa de origine să poată intra în sfera noțiunii de „opinii politice”, este suficient ca acest solicitant să afirme că are sau că exprimă aceste opinii, idei sau credințe.

27

Potrivit articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95 „noțiunea de opinii politice include, în special, opiniile, ideile sau credințele într‑un domeniu legat de potențialii agenți de persecuție menționați la articolul 6, precum și de politicile și metodele acestora, indiferent dacă respectivele opinii, idei sau credințe se traduc sau nu prin acte întreprinse de solicitant”. Potrivit articolului 10 alineatul (2) din această directivă, „[a]tunci când se evaluează dacă un solicitant este îndreptățit să se teamă că va fi persecutat, este indiferent dacă posedă efectiv caracteristica legată de […] opinii politice care stau la originea persecuției, atât timp cât o astfel de caracteristică îi este atribuită de agentul de persecuție”.

28

Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă. Aceasta trebuie stabilită ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză [Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro, 327/82, EU:C:1984:11, punctul 11, precum și Hotărârea din 2 iunie 2022, T.N. și N.N. (Declarație privind renunțarea la succesiune), C‑617/20, EU:C:2022:426, punctul 35 și jurisprudența citată].

29

În primul rând, reiese din înșiși termenii articolului 10 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din Directiva 2011/95 că noțiunea de „opinii politice” trebuie interpretată în sens larg. Aceasta este situația, mai întâi, în ceea ce privește enumerarea neexhaustivă a elementelor susceptibile să identifice această noțiune, care rezultă din utilizarea locuțiunii adverbiale „în special”. În continuare, sunt menționate nu doar opiniile, ci și „ideile” și „credințele” în domenii legate de potențialii agenți de persecuție, precum și în cele legate de „politicile” și de „metodele” acestor agenți, fără a fi necesar ca opiniile, ideile sau credințele respective să se concretizeze în acțiuni ale solicitantului. În sfârșit, accentul este pus pe percepția naturii politice a acestora de către potențialii agenți de persecuție mai degrabă decât pe motivele personale ale solicitantului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Migracijos departamentas (Motive de persecuție întemeiate pe opinii politice), C‑280/21, EU:C:2023:13, punctul 26].

30

Rezultă că modul de redactare a articolului 10 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din Directiva 2011/95, independent de versiunea lingvistică avută în vedere, nu oferă nicio indicație în sensul că, pentru a intra sub incidența noțiunii de „opinii politice”, în sensul acestor dispoziții, opiniile, ideile sau credințele pe care solicitantul afirmă că le are sau că le exprimă trebuie să aibă un anumit grad de convingere pentru acest solicitant sau chiar să fie atât de profund înrădăcinate în el, încât nu s‑ar putea abține, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, să le manifeste pentru a nu trezi atitudinea negativă a potențialilor agenți de persecuție din această țară.

31

În al doilea rând, această interpretare largă a noțiunii de „opinii politice” este confirmată de contextul general în care se înscrie noțiunea de „opinii politice” în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din Directiva 2011/95. Astfel, principiile directoare care figurează în Ghidul procedurilor la care trebuie să se facă referire, având în vedere relevanța sa specială din cauza rolului pe care Convenția de la Geneva îl atribuie UNHCR (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 mai 2019, Bilali, C‑720/17, EU:C:2019:448, punctul 57) subliniază că noțiunea de „opinii politice” poate cuprinde orice opinie sau orice chestiune care implică aparatul de stat, guvernul, societatea sau o politică, indiferent de forța sa sau de înrădăcinarea sa în ceea ce îl privește pe solicitant [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Migracijos departamentas (Motive de persecuție întemeiate pe opinii politice), C‑280/21, EU:C:2023:13, punctul 27].

32

În ceea ce privește contextul specific al Directivei 2011/95, trebuie amintit că „opiniile politice” constituie, în concordanță cu articolul 1 secțiunea A punctul 2 primul paragraf din Convenția de la Geneva, unul dintre cele cinci „motive de persecuție” enumerate la articolul 10 din Directiva 2011/95, celelalte fiind rasa, religia, naționalitatea și apartenența la un anumit grup social. Fiecare dintre aceste „motive de persecuție”, în calitate de noțiune proprie și distinctă, face obiectul unor definiții autonome la cele cinci puncte ale alineatului (1) al acestui articolul 10.

33

Ținând seama de întrebările instanței de trimitere, trebuie arătat în special, pe de o parte, că motivul de persecuție legat de „religie” și cel referitor la „opiniile politice”, prevăzute la litera (b) și, respectiv, la litera (e) ale acestui articol 10 alineatul (1), urmăresc, astfel cum se arată în considerentul (16) al Directivei 2011/95, să promoveze aplicarea unor drepturi fundamentale distincte, cu conținut și întindere diferite. În primul caz, este vorba despre libertatea de gândire, de conștiință și de religie, garantată la articolul 10 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale. În al doilea caz, este vorba despre libertatea de exprimare, garantată la articolul 11 din aceasta, care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Rezultă că aceste două „motive de persecuție” nu ar trebui, în principiu, să fie apreciate fără a lua în considerare această diferență.

34

Pe de altă parte, trebuie subliniat că numai în privința motivului de persecuție legat de „apartenența la un anumit grup social”, prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95, se menționează „o caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta”. Cerința unui astfel de element, în vederea definirii noțiunii de „opinii politice”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din această directivă, ar însemna astfel să se restrângă în mod nejustificat conținutul care trebuie atribuit acestei din urmă noțiuni.

35

În al treilea rând, o interpretare largă a noțiunii de „opinii politice”, în sensul acestor dispoziții, este confirmată de obiectivul directivei menționate, care constă în special, astfel cum enunță considerentul (12) al acesteia, în identificarea persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională, pe baza unor criterii comune.

36

Astfel, după cum a arătat UNHCR în observațiile sale scrise, chiar și în ipoteza în care opiniile politice invocate de un solicitant nu au un anumit grad de convingere sau chiar nu sunt „esențiale” sau profund înrădăcinate în solicitantul respectiv, acesta ar putea fi expus, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, riscului real de a fi persecutat din cauza acestor opinii politice sau a celor pe care potențialii agenți de persecuție din această țară ar fi determinați să i le atribuie, ținând seama de situația personală a solicitantului și de contextul general al țării respective. Din această perspectivă, numai o interpretare largă a noțiunii de „opinii politice” ca motiv de persecuție este în măsură să asigure obiectivul menționat la punctul anterior.

37

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima, a treia și a patra întrebare că articolul 10 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că, pentru ca opiniile, ideile sau credințele unui solicitant care nu a făcut încă obiectul atitudinii negative a potențialilor agenți de persecuție în țara sa de origine să poată intra în sfera noțiunii de „opinii politice”, este suficient ca acest solicitant să afirme că are sau că exprimă aceste opinii, idei sau credințe. Acest lucru nu aduce atingere evaluării caracterului întemeiat al temerii solicitantului de a fi persecutat din cauza unor astfel de opinii politice.

38

În cadrul procedurii de cooperare prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea poate fi chemată să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru judecarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanță s‑a referit sau nu la respectivele elemente în enunțul întrebărilor sale. Revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele acestui drept care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului principal [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 1990, SARPP, C‑241/89, EU:C:1990:459, punctul 8, precum și Hotărârea din 1 august 2022, TL (Lipsa unui interpret și a traducerii), C‑242/22 PPU, EU:C:2022:611, punctul 37].

39

În speță, instanța de trimitere nu vizează, în enunțul celei de a doua întrebări, nicio dispoziție precisă. Cu toate acestea, din cererea de decizie preliminară reiese că această instanță încearcă să determine criteriile în scopul aprecierii motivului de persecuție prevăzut la articolul 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95. O astfel de apreciere este încadrată de dispozițiile articolului 4 din această directivă, referitoare la evaluarea faptelor și a circumstanțelor și, mai precis, de cele ale alineatelor (3)-(5) ale acestui din urmă articol.

40

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatele (3)-(5) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că, în vederea evaluării caracterului întemeiat al temerii unui solicitant de a fi persecutat din cauza opiniilor sale politice, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să țină seama de gradul de convingere al acestor opinii și, în special, să verifice dacă opiniile menționate sunt atât de profund înrădăcinate în solicitant, încât nu s‑ar putea abține, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, să le manifeste, expunându‑se astfel riscului de a suferi acte de persecuție în sensul articolului 9 din această directivă.

41

În această privință, trebuie amintit de la bun început că, chiar dacă dispozițiile articolului 4 din Directiva 2011/95 sunt aplicabile tuturor cererilor de protecție internațională, oricare ar fi motivele de persecuție invocate în susținerea acestor cereri, autoritățile competente au obligația de a‑și adapta modalitățile de apreciere a declarațiilor și a elementelor de probă scrise sau de altă natură în funcție de caracteristicile proprii fiecărei categorii de cereri de protecție internațională, cu respectarea drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale (Hotărârea din 25 ianuarie 2018, F, C‑473/16, EU:C:2018:36, punctul 36).

42

În sistemul Directivei 2011/95, evaluarea caracterului întemeiat al temerii unui solicitant de a fi persecutat din cauza „opiniilor [sale] politice”, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din această directivă, trebuie, conform articolului 4 alineatul (3) din aceasta, să aibă un caracter individual și să fie efectuată de la caz la caz. Atunci când autoritățile naționale competente efectuează o astfel de apreciere, ele trebuie să determine dacă circumstanțele stabilite constituie o amenințare având o asemenea natură, încât persoana vizată să poată avea temerea fondată, în raport cu situația sa personală, de a fi supusă în mod real unor acte de persecuție. Această determinare, care, în toate cazurile, trebuie să fie realizată cu vigilență și cu prudență, trebuie să se întemeieze numai pe o evaluare concretă a faptelor și a circumstanțelor, în conformitate cu normele enunțate în special la articolul 4 alineatele (3)-(5) din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Y și Z, C‑71/11 și C‑99/11, EU:C:2012:518, punctele 76 și 77).

43

Articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95 enumeră, la literele (a)-(e), elementele care trebuie luate în considerare în acest scop, printre care figurează, printre altele, toate faptele pertinente privind țara de origine a solicitantului în momentul luării unei decizii privind cererea sa, informațiile și documentele care permit să se stabilească dacă solicitantul a făcut sau ar putea face obiectul unei persecuții, precum și statutul individual și situația personală a solicitantului. Articolul 4 alineatul (4) din această directivă precizează că faptul că solicitantul a fost deja persecutat sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție nu se va mai repeta.

44

În sfârșit, articolul 4 alineatul (5) din directiva menționată stabilește, în situația în care anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură, condițiile cumulative necesare pentru ca aceste aspecte să nu necesite o confirmare. Printre aceste condiții figurează coerența și plauzibilitatea declarațiilor solicitantului și credibilitatea generală a acestuia.

45

Rezultă din cele ce precedă că autoritățile competente ale statelor membre trebuie să efectueze o examinare exhaustivă și aprofundată a tuturor circumstanțelor relevante, referitoare la situația personală specifică a acestui solicitant și a contextului mai general al țării sale de origine, în special în ceea ce privește aspectele sale politice, juridice, judiciare, istorice și socioculturale, pentru a stabili dacă solicitantul respectiv este îndreptățit să se teamă de a fi personal persecutat din cauza opiniilor sale politice, în special a celor pe care potențialii agenți de persecuție în țara sa de origine ar putea fi determinați să i le atribuie [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Migracijos departamentas (Motive de persecuție întemeiate pe opinii politice), C‑280/21, EU:C:2023:13, punctele 33 și 38].

46

În acest context, gradul de convingere al opiniilor politice invocate de solicitant, precum și practicarea eventuală de activități care urmăresc să promoveze aceste opinii constituie elemente pertinente în scopul evaluării la nivel individual a cererii sale, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95. Aceste elemente sunt relevante într‑adevăr pentru aprecierea riscului ca acestea să fi putut sau să poată trezi atitudinea negativă a potențialilor agenți de persecuție în țara de origine a solicitantului și că, în cazul întoarcerii în această țară, solicitantul poate fi persecutat.

47

Împrejurarea că un solicitant, prin opiniile politice pe care le‑a exprimat sau prin activitățile pe care eventual le‑a exercitat pentru a promova aceste opinii în timpul șederii sale în țara de origine sau de la plecarea sa din această țară, a atras deja atitudinea negativă a potențialilor agenți de persecuție din țara respectivă constituie, la rândul său, un element pertinent pentru evaluarea individuală impusă de articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95.

48

Rezultă că, într‑o situație în care solicitantul afirmă că are sau că exprimă opinii, idei sau credințe dobândite după plecarea sa din țara de origine, fără a dovedi că a atras atitudinea negativă a potențialilor agenți de persecuție în această țară, care poate conduce la acte de persecuție din partea lor dacă s‑ar întoarce acolo, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să ia în considerare, în vederea evaluării individuale a cererii pe care sunt obligate să o efectueze, în special gradul de convingere a opiniilor politice invocate de solicitant, precum și eventuala practicare de către acesta a unor activități prin care se urmărește promovarea acestor opinii. Totuși, aceste autorități nu pot impune ca aceste opinii politice să fie atât de profund înrădăcinate în solicitantul respectiv, încât, la întoarcerea în țara sa de origine, el nu ar putea să se abțină să le manifeste pentru a nu trezi atitudinea negativă a potențialilor agenți de persecuție în această țară, susceptibilă să îi conducă la acte de persecuție, în sensul articolului 9 din Directiva 2011/95.

49

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatele (3)-(5) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că, în vederea evaluării caracterului întemeiat al temerii unui solicitant de a fi persecutat din cauza opiniilor sale politice, autoritățile competente ale statelor membre trebuie să țină seama de faptul că aceste opinii politice, din cauza gradului de convingere cu care se exprimă sau a eventualei practicări de către acest solicitant de activități prin care se urmărește promovarea opiniilor menționate, au putut sau pot să trezească atitudinea negativă a potențialilor agenți de persecuție din țara de origine a acestui solicitant. Cu toate acestea, nu trebuie să se impună ca aceleași opinii să fie atât de profund înrădăcinate în solicitant, încât acesta nu s‑ar putea abține, în cazul întoarcerii în țara sa de origine, să le manifeste, expunându‑se astfel riscului de a suferi acte de persecuție în sensul articolului 9 din această directivă.

50

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: