1

Prin recursul formulat, domnul Lukaš Wagenknecht solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 17 decembrie 2020, Wagenknecht/Comisia (T‑350/20, denumită în continuare „ordonanța atacată”, nepublicată, EU:T:2020:635), prin care acesta a respins ca inadmisibilă acțiunea sa în constatarea abținerii de a acționa formulată în temeiul articolului 265 TFUE și având ca obiect constatarea faptului că Comisia Europeană s‑a abținut în mod nelegal să acționeze la cererea sa de adoptare a unor măsuri coercitive și disuasive de prevenire sau de soluționare a pretinsului conflict de interese al domnului Andrej Babiš, prim‑ministrul Republicii Cehe.

2

Istoricul litigiului este prezentat la punctele 1-4 din ordonanța atacată după cum urmează:

3

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 9 iunie 2020, recurentul a introdus, în temeiul articolului 265 TFUE, o acțiune având ca obiect constatarea abținerii de a acționa a Comisiei, în măsura în care această instituție ar fi omis să acționeze ca răspuns la invitația de a acționa.

4

La 11 august 2020, Comisia a ridicat, în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o excepție de inadmisibilitate. Recurentul nu a depus observații cu privire la această excepție de inadmisibilitate.

5

Prin ordonanța atacată, Tribunalul, pe de o parte, a admis cererea Comisiei prin care se solicita neluarea în considerare a fragmentelor din cererea introductivă care făceau referire la un aviz al Serviciului Juridic al acestei instituții din data de 19 noiembrie 2018 și, pe de altă parte, a respins acțiunea ca inadmisibilă, după ce a statuat, în primul rând la punctele 28-31 din această ordonanță, că recurentul nu avea nici interesul de a exercita acțiunea, nici calitate procesuală activă și, în al doilea rând la punctele 32-36 din ordonanța menționată, că Comisia luase, în scrisoarea sa din 25 martie 2020, o poziție cu privire la invitația de a acționa.

6

Prin recursul formulat, recurentul solicită Curții:

7

Comisia solicită Curții:

8

Este necesar să se regrupeze argumentele recurentului, astfel cum au fost prezentate în cererea introductivă, în șase motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 18 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, al doilea, pe o calificare eronată de către Tribunal a scrisorii Comisiei din 25 martie 2020 ca luare de poziție, al treilea, pe o eroare de apreciere a Tribunalului în ceea ce privește interesul de a exercita acțiunea și calitatea procesuală activă a recurentului, al patrulea, pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), a articolelor 2, 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a articolului 2 TUE, al cincilea, pe o apreciere eronată de către Tribunal a utilizării date de recurent avizului juridic al Comisiei din 19 noiembrie 2018 și al șaselea, pe încălcarea principiului general al previzibilității legii în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

9

Prin intermediul primului motiv, recurentul susține că Tribunalul a încălcat articolul 18 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene prin faptul că unul dintre membrii completului Tribunalului care s‑a pronunțat cu privire la acțiunea sa, și anume judecătorul J. Laitenberger, s‑ar fi aflat într‑o situație de aparent conflict de interese în cauză, fără a se recuza însă, și, prin urmare, și‑ar fi încălcat obligația de imparțialitate obiectivă. În plus, președintele Tribunalului ar fi încălcat obligația care îi revenea de a notifica acestui judecător conflictul său de interese.

10

Potrivit recurentului, acest conflict de interese are la bază două împrejurări dintre care una singură ar fi suficientă pentru a se stabili neîndeplinirea obligației de imparțialitate invocate.

11

În primul rând, recurentul arată că, înainte de a fi numit judecător la Tribunal, domnul Laitenberger a petrecut 20 ani în serviciul Comisiei, printre altele, la Direcția Generală (DG) „Concurență” și la serviciul purtătorului de cuvânt. Or, pronunțându‑se într‑o cauză privind pretinsa abținere de a acționa a fostului său angajator la aproximativ nouă luni după ce a plecat din serviciul acestuia, acest judecător s‑ar fi aflat într‑o situație de aparent conflict de interese și, prin urmare, nu ar fi îndeplinit cerința de imparțialitate obiectivă.

12

În al doilea rând, recurentul pretinde că domnul Laitenberger, atunci când era director general al DG „Concurență”, a apărat inacțiunea Comisiei împotriva grupului Agrofert într‑un alt diferend care privea, din punct de vedere structural, aceeași chestiune cu cea ridicată în prezenta cauză.

13

În această privință, recurentul susține că, între luna ianuarie și luna martie 2018, a avut un schimb de informații cu domnul Laitenberger prin intermediul purtătorului de cuvânt al acestuia, în urma a trei chestiuni pe care le ridicase pentru a afla dacă nerecuperarea de către un stat membru a unei sume corespunzătoare unei subvenții a cărei suportare din bugetul Uniunii a fost refuzată de Comisie, întrucât Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) considera că a fost plătită cu încălcarea normelor Uniunii, și care a fost, așadar, prelevată de la bugetul acestui stat membru, constituia un ajutor de stat nelegal în raport cu dreptul Uniunii. I s‑ar fi răspuns în esență că Comisia nu putea dispune, în principiu, ca un stat membru să recupereze un ajutor numai pentru motivul că acesta a fost acordat în mod nelegal în cazul în care incompatibilitatea cu piața comună nu a fost demonstrată. Acest răspuns, care ar fi fost furnizat în numele DG „Concurență” de purtătorul de cuvânt al domnului Laitenberger, s‑ar fi limitat la a aborda, în general, principiile care stau la baza ajutoarelor de stat mai degrabă decât să se pronunțe în mod specific asupra diferendului care privea o filială a Agrofert.

14

Comisia consideră că primul motiv este lipsit de temei.

15

Trebuie amintit că garanțiile privind accesul la o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, mai ales cele care definesc noțiunea și compunerea acesteia, reprezintă piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil Acest drept implică faptul că orice instanță are obligația de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, reprezintă o astfel de instanță judecătorească atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect. Această verificare este necesară pentru încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului (Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia (C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctul 57 și jurisprudența citată).

16

Curtea a avut de asemenea ocazia să statueze că cerința de imparțialitate, garantată la articolul 47 din cartă, acoperă două aspecte. Pe de o parte, instanța trebuie să fie în mod subiectiv imparțială, și anume niciunul dintre membrii acesteia nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți, imparțialitatea personală fiind prezumată până la proba contrară. Pe de altă parte, instanța trebuie să fie în mod obiectiv imparțială, și anume trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă (Hotărârea din 4 decembrie 2019, H/Consiliul, C‑413/18 P, nepublicată, EU:C:2019:1044, punctul 55 și jurisprudența citată).

17

În speță, limitându‑se la a susține că unul dintre membrii completului Tribunalului care a pronunțat ordonanța atacată se afla într‑o situație de aparent conflict de interese, recurentul nu urmărește să repună în discuție imparțialitatea personală a acestui membru, ci imparțialitatea obiectivă a completului de judecată.

18

În ceea ce privește motivele pe care recurentul își întemeiază această afirmație, trebuie constatat că simplul fapt că membrul respectiv al completului de judecată lucra în serviciul Comisiei, pârâtă în primă instanță, înainte de a exercita funcția de judecător la Tribunal nu este suficient pentru a da naștere unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă a acestuia și la cea a acestui complet în prezenta cauză (a se vedea în acest sens Ordonanța din 2 aprilie 2020, Kerstens/Comisia, C‑577/18 P‑REV, nepublicată, EU:C:2020:250, punctele 25-30).

19

În această privință, articolul 18 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care constituie expresia dreptului de acces la o instanță independentă și imparțială consacrat la articolul 47 din cartă, prevede, la primul paragraf, că judecătorii și avocații generali ai Curții de Justiție a Uniunii Europene nu pot participa la soluționarea niciunei cauze în care au fost implicați anterior ca agenți, consilieri sau avocați ai uneia dintre părți sau cu privire la care au fost chemați să se pronunțe ca membri ai unui tribunal, ai unei comisii de anchetă sau în orice altă calitate și, la al doilea paragraf prima teză, că, în cazul în care, dintr‑un motiv special, un judecător sau un avocat general consideră că nu poate participa la judecarea sau la examinarea unei anumite cauze, acesta îl informează pe președinte.

20

Or, în ceea ce privește interdicția prevăzută la articolul 18 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca un judecător să participe la soluționarea unei cauze în care a fost implicat anterior într‑o altă capacitate, precum și menționarea, la al doilea paragraf al acestui articol 18, a unui „motiv special” pentru a nu participa la judecarea unei anumite cauze, în zadar invocă recurentul, având în vedere împrejurările speciale, astfel cum sunt descrise de acesta, pretinsa apărare de către domnul Laitenberger, în cadrul funcției sale de director general al DG „Concurență” a Comisiei, a inacțiunii acestei instituții împotriva grupului Agrofert într‑un alt diferend care ar fi avut ca obiect aceeași chestiune cu cea ridicată în speță.

21

Astfel, în primul rând, chiar dacă corespondența dintre recurent și Comisie în cursul anului 2018 privea, la fel ca cererea sa introductivă din prezenta cauză, un pretins conflict de interese în ceea ce îl privea pe prim‑ministrul ceh, obiectul acestei corespondențe era un ajutor de stat nelegal pe care Republica Cehă l‑ar fi acordat, în timp ce obiectul prezentei cauze privește plăți din bugetul Uniunii. Prin urmare, nu este vorba despre aceeași cauză, după cum recunoaște recurentul însuși.

22

În al doilea rând, în această corespondență, astfel cum recunoaște și recurentul, Comisia se limita să amintească în general principiile care stau la baza ajutoarelor de stat, fără a aborda în mod specific diferendul evocat de recurent. Rezultă că aceste răspunsuri sunt lipsite de pertinență în speță și nu pot constitui nicidecum un indiciu al existenței unei părtiniri.

23

În al treilea rând și în orice caz, deși rezultă că interlocutorii recurentului erau repartizați la serviciul purtătorului de cuvânt al Comisiei și că unul dintre aceștia era atașat de presă în cadrul DG „Concurență”, din această corespondență nu reiese că domnul Laitenberger ar fi redactat personal sau ar fi aprobat răspunsurile furnizate. Prin urmare, afirmația recurentului întemeiată pe existența unui schimb de informații cu acesta din urmă, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, nu este dovedită.

24

Din cele de mai sus rezultă că recurentul nu a demonstrat lipsa unei imparțialități obiective, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 16 din prezenta hotărâre, nici a judecătorului Laitenberger, nici a completului Tribunalului care a pronunțat ordonanța atacată.

25

În consecință, primul motiv trebuie respins ca fiind neîntemeiat.

26

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul reproșează Tribunalului că a săvârșit două erori de apreciere la punctul 36 din ordonanța atacată, calificând scrisoarea Comisiei din 25 martie 2020 drept luare de poziție în ceea ce privește invitația de a acționa.

27

În primul rând, în această scrisoare, contrar afirmației Tribunalului de la punctul menționat, Comisia nu ar fi explicat recurentului motivele pentru care refuza să acționeze în sensul solicitat. Această instituție ar fi evitat pur și simplu să răspundă la cele două cereri formulate în invitația de a acționa, fără a le da curs.

28

În al doilea rând, Tribunalul ar fi calificat drept luare de poziție scrisoarea Comisiei din 25 martie 2020, deși această instituție nu ar fi răspuns la cererea recurentului de a pune capăt plății ajutoarelor agricole directe din bugetul Uniunii, în cadrul primului pilon al politicii agricole comune (PAC), unor societăți controlate de prim‑ministrul Republicii Cehe. Cu toate acestea, Comisia ar fi menționat suspendarea plăților destinate acestor societăți în cadrul fondurilor structurale și de investiții europene și al FEADR, care fac parte din al doilea pilon al PAC. În aceste condiții, recurgerea la articolul 263 TFUE, preconizată de Tribunal, ar fi lipsită de sens în măsura în care recurentul nu ar fi emis nicio obiecție în ceea ce privește declarația dată și măsurile adoptate de Comisie cu privire la acest al doilea pilon.

29

Lipsa unui răspuns la cererea referitoare la primul pilon menționat ar constitui o abținere de a acționa din partea Comisiei și ar trebui să conducă la anularea ordonanței atacate. În plus, Tribunalul ar fi făcut referire, în mod înșelător, la FEADR în asociere cu plata ajutoarelor agricole directe, pentru a masca această lipsă a unui răspuns.

30

Comisia contestă temeinicia acestei argumentații.

31

Astfel cum reiese din jurisprudența Curții, Tribunalul a amintit în mod întemeiat, la punctele 33-35 din ordonanța atacată, că condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în constatarea a abținerii de a acționa, prevăzute la articolul 265 TFUE, nu sunt îndeplinite atunci când instituția invitată să acționeze a luat poziție cu privire la această invitație înainte de introducerea acțiunii (Ordonanța din 8 februarie 2018, CBA Spielapparate- und Restaurantbetrieb/Comisia, C‑508/17 P, nepublicată, EU:C:2018:72, punctul 15, și Ordonanța din 3 decembrie 2019, WB/Comisia, C‑270/19 P, nepublicată, EU:C:2019:1038, punctul 13) și că adoptarea unui act diferit de cel pe care persoanele interesate l‑ar fi dorit sau l‑ar fi considerat necesar, precum un refuz, motivat în mod corespunzător, de a acționa în conformitate cu invitația de a acționa, constituie o luare de poziție care pune capăt abținerii de a acționa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2013, Comisia/Consiliul, C‑196/12, EU:C:2013:753, punctul 22 și jurisprudența citată).

32

În aplicarea acestei jurisprudențe, Tribunalul a considerat în esență, la punctul 36 din ordonanța atacată, că scrisoarea Comisiei din 25 martie 2020, adresată ca răspuns la invitația de a acționa din 30 ianuarie 2020 și care conține decizia acestei instituții de a nu întreprinde demersuri în sensul preconizat în această invitație, punea capăt abținerii de a acționa, făcând astfel inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant în temeiul articolului 265 TFUE. Tribunalul a adăugat că reclamantul ar fi putut formula o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE împotriva deciziei menționate, cu condiția de a putea justifica calitatea sa procesuală activă.

33

Or, trebuie amintit că o luare de poziție, în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE, trebuie să stabilească în mod clar și definitiv poziția instituției în cauză cu privire la cererea reclamantului și că o calificare a răspunsului instituției respective la această cerere drept „luare de poziție” care pune capăt pretinsei abțineri de a acționa este o chestiune de drept care poate fi invocată în cadrul unui recurs (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 iunie 2020, CJ/Curtea de Justiție a Uniunii Europene, C‑634/19 P, nepublicată, EU:C:2020:474, punctele 29 și 31, precum și jurisprudența citată).

34

În speță, argumentația prezentată de recurent în cadrul celui de al doilea motiv nu este de natură să repună în discuție calificarea drept „luare de poziție” a scrisorii Comisiei din 25 martie 2020 și, prin urmare, nici concluzia Tribunalului potrivit căreia acțiunea era inadmisibilă pe acest temei.

35

În această privință, reiese cu claritate din textul acestei scrisori că Comisia a refuzat să acționeze ca răspuns la invitația care i‑a fost adresată. Astfel, explicând recurentului, în scrisoarea menționată, că luase deja măsurile necesare și proporționale pentru a proteja bugetul Uniunii, abținându‑se să efectueze către beneficiarii potențial vizați de conflictul de interese invocat plăți din fondurile structurale și de investiții europene și suspendând plățile din cadrul FEADR, Comisia a refuzat, în mod implicit, dar neechivoc, să acționeze în conformitate cu cele două cereri ale recurentului cuprinse în invitația de a acționa, furnizându‑i totodată motivul. Prin urmare, ea nu a evitat să răspundă la aceste cereri. Rezultă că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de apreciere atunci când a considerat, la punctul 36 din ordonanța atacată, că scrisoarea Comisiei din 25 martie 2020 constituia o luare de poziție în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE.

36

În aceste condiții, argumentul recurentului potrivit căruia Tribunalul s‑a referit în mod eronat, la punctul 36 din ordonanța atacată, la fondurile din FEADR ca reprezentând ajutoare agricole directe din bugetul Uniunii este inoperant, întrucât, indiferent de calificarea plăților în temeiul acestor fonduri, Comisia a refuzat să acționeze în conformitate cu cererile recurentului pentru motivul că suspendarea acestor plăți constituia una dintre măsurile necesare și proporționale întreprinse pentru a proteja bugetul Uniunii.

37

Pe de altă parte, trebuie amintit că problema condițiilor de admisibilitate a unei acțiuni în constatarea abținerii de a acționa este distinctă de aceea dacă actul adoptat de instituția Uniunii solicitată, care pune capăt inacțiunii sale, poate face obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 iunie 2020, CJ/Curtea de Justiție a Uniunii Europene, C‑634/19 P, nepublicată, EU:C:2020:474, punctul 36 și jurisprudența citată). Prin urmare, argumentul recurentului întemeiat pe faptul că introducerea unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE împotriva scrisorii Comisiei din 25 martie 2020 ar fi lipsită de sens este inoperant.

38

Din cele ce precedă rezultă că al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

39

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul critică punctele 28-31 din ordonanța atacată, prin care Tribunalul a concluzionat că recurentul nu avea nici calitate procesuală activă, nici interesul de a exercita acțiunea în cadrul acțiunii în constatarea abținerii de a acționa.

40

Potrivit recurentului, actele a căror adoptare a solicitat‑o în privința unor terți ar putea să îl vizeze în mod direct și individual. Atunci când adoptarea unor astfel de acte este necesară pentru a asigura respectarea valorilor fundamentale prevăzute la articolul 2 TUE, ar trebui reținută o interpretare largă a criteriilor de admisibilitate pentru a permite particularilor să sesizeze Tribunalul cu o acțiune prin care se invocă nerespectarea acestor valori de către o instituție a Uniunii.

41

Recurentul susține de asemenea că are interesul de a exercita acțiunea. În primul rând, acesta ar avea un interes, în calitate de membru al parlamentului unui stat membru și de președinte al Comitetului permanent al Senatului ceh însărcinat cu controlul gestionării resurselor publice, să solicite Tribunalului să controleze dacă Comisia a respectat obligațiile care decurg din legislația Uniunii. În al doilea rând, în calitate de contribuabil european, acesta ar avea interesul de a solicita Tribunalului să verifice dacă Comisia a respectat și a aplicat normele referitoare la corecta distribuție a banilor săi.

42

Comisia consideră că argumentele recurentului sunt nefondate.

43

În măsura în care, pentru motivele expuse la punctele 31-38 din prezenta hotărâre, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat inadmisibilă acțiunea pentru motivul că Comisia a luat poziție cu privire la invitația de a acționa din 30 ianuarie 2020 înainte de introducerea acestei acțiuni, nu este necesar să se examineze argumentele recurentului întemeiate pe o apreciere eronată a calității sale procesuale active și a interesului său de a exercita acțiunea. Astfel, în aceste condiții, o asemenea eventuală eroare nu ar avea incidență asupra soluționării litigiului și nu ar afecta dispozitivul ordonanței atacate în măsura în care acțiunea respectivă a fost respinsă ca inadmisibilă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 74, precum și Ordonanța din 25 octombrie 2016, VSM Geneesmiddelen/Comisia, C‑637/15 P, nepublicată, EU:C:2016:812, punctele 54 și 55).

44

Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins ca inoperant.

45

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentul invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din CEDO, a articolelor 2, 41 și 47 din cartă, precum și a articolului 2 TUE, întrucât Tribunalul a admis, la punctul 37 din ordonanța atacată, excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie fără a examina fondul cauzei, statuând în special că, deși recurentul este membru al unui parlament național și face obiectul unor amenințări la adresa integrității sale fizice, articolul 47 din cartă nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate.

46

Recurentul apreciază că Tribunalul nu și‑a îndeplinit obligația de independență, în sensul articolului 6 alineatul (1) din CEDO, iar aceasta în trei moduri. În primul rând, acesta ar fi luat în considerare, fără o distanță critică, argumentele Comisiei, în calitate de putere executivă, ignorându‑le totodată aproape în întregime pe cele ale recurentului, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, care necesită o examinare a principalelor argumente ale tuturor justițiabililor. În al doilea rând, considerând inadmisibilă acțiunea recurentului, Tribunalul și‑ar fi limitat competențele în calitate de instanță față de ramura executivă a Uniunii. În al treilea rând, Tribunalul ar fi încălcat cerința independenței judiciare din punctul de vedere al valorilor și al drepturilor fundamentale prin faptul că nu a criticat acțiunea puterii executive și nu a menținut echilibrul just între puterea judiciară și puterea executivă.

47

În această privință, recurentul susține că Tribunalul a tolerat utilizarea subversivă de către Comisie a strategiei contencioase constând în invocarea unei excepții de inadmisibilitate pentru a permite încălcarea valorilor fundamentale consacrate la articolul 2 TUE precum democrația, statul de drept, egalitatea și justiția.

48

Pe de altă parte, prin neglijarea amenințărilor la adresa integrității fizice a recurentului, Tribunalul ar fi încălcat dreptul la viață al acestuia, astfel cum este garantat la articolul 2 din cartă.

49

Recurentul adaugă că, abținându‑se să se pronunțe cu privire la fondul cauzei și ignorând majoritatea argumentelor sale, Tribunalul, prin lipsa raționamentului său, a încălcat obligația de motivare, astfel cum este consacrată la articolul 41 din cartă și întemeiată pe dreptul la un proces echitabil.

50

Comisia contestă temeinicia acestor argumente.

51

Invocând o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din CEDO, a articolelor 2, 41 și 47 din cartă, precum și a articolului 2 TUE, recurentul critică în esență faptul că Tribunalul s‑a pronunțat, în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură, asupra excepției de inadmisibilitate, fără a intra în dezbaterea fondului.

52

În această privință, este suficient să se arate, astfel cum Tribunalul a amintit în esență la punctul 37 din ordonanța atacată, că, deși condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în fața Curții trebuie interpretate în lumina valorilor și a drepturilor fundamentale ale dreptului Uniunii, acestea nu pot conduce totuși la modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate și în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii (Ordonanța Wagenknecht/Consiliul European, C‑504/20 P, EU:C:2021:305, punctul 39 și jurisprudența citată).

53

De altfel, susținerea recurentului potrivit căreia Tribunalul a încălcat, în ordonanța atacată, obligația de motivare care îi revine este întemeiată pe lipsa examinării fondului cauzei în această ordonanță, ceea ce nu este decât consecința deciziei legitime a Tribunalului de a se pronunța fără a intra în dezbaterea fondului, în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură.

54

Rezultă că al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.

55

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurentul critică în esență punctele 14-24 din ordonanța atacată, prin care Tribunalul a admis cererea Comisiei de a nu ține seama de fragmentele din cererea introductivă referitoare la avizul serviciului juridic al acestei instituții din data de 19 noiembrie 2018. Recurentul apreciază că Tribunalul a apreciat greșit măsura în care s‑a întemeiat pe acest aviz în cererea sa introductivă.

56

Recurentul afirmă că, în cererea introductivă, cele două referiri la avizul juridic menționat urmăreau să furnizeze o ilustrare suplimentară, iar nu esențială, a propriilor argumente, prima referire figurând într‑o notă de subsol, iar a doua referire fiind cuprinsă în titlul unui punct din cererea introductivă.

57

Comisia consideră că acest motiv este inoperant.

58

Trebuie constatat că acest motiv este inoperant. Astfel, chiar presupunând că ar fi întemeiat, acesta nu ar afecta nici punctul 1) din dispozitivul ordonanței atacate, prin care se constată că nu este necesar să se țină seama de respectivul aviz al serviciului juridic al Comisiei, astfel cum este anexat la cererea introductivă, și de pasajele din aceasta care se referă la conținutul aceluiași aviz, nici punctul 2) din dispozitiv, prin care se respinge acțiunea reclamantului ca fiind inadmisibilă.

59

Prin urmare, al cincilea motiv trebuie respins ca inoperant.

60

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurentul susține că Tribunalul a încălcat principiul previzibilității juridice prin faptul că l‑a obligat la plata cheltuielilor de judecată, deși cuantumul acestora nu a fost indicat în ordonanța atacată și că articolele 133-141 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, referitoare la cheltuielile de judecată, nu conțin o normă materială care să permită stabilirea cheltuielilor de judecată.

61

Comisia susține că acest motiv este inadmisibil.

62

Potrivit unei jurisprudențe constante, în ipoteza în care toate celelalte motive ale unui recurs au fost respinse, concluziile privind pretinsa neregularitate a deciziei Tribunalului cu privire la cheltuielile de judecată trebuie respinse ca inadmisibile, în temeiul articolului 58 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căruia un recurs nu poate privi exclusiv taxele și cheltuielile de judecată (Ordonanța din 12 ianuarie 2017, Europäischer Tier- und Naturschutz și Giesen/Comisia, C‑343/16 P, nepublicată, EU:C:2017:10, punctul 24, precum și Ordonanța din 14 aprilie 2021, Wagenknecht/Consiliul European, C‑504/20 P, EU:C:2021:305, punctul 52).

63

Întrucât celelalte motive de recurs au fost respinse, este necesar să se înlăture cel de al șaselea motiv ca fiind inadmisibil.

64

Din cele ce precedă rezultă că recursul trebuie respins în întregime.

65

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

66

În speță, întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta din urmă a căzut în pretenții, se impune ca acesta să fie obligat să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Comisie.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară și hotărăște: