–

pentru Istituto nazionale per l’assicurazione contro gli infortuni sul lavoro (INAIL), de L. Frasconà și G. Catalano, avvocati;

–

pentru Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS), de A. Sgroi, L. Maritato, E. De Rose și C. D’Aloisio, avvocati;

–

pentru Ryanair DAC, de S. Piras, avvocato, E. Vahida, avocat, S. Rating, abogado și Rechtsanwalt, I.‑G. Metaxas‑Maranghidis, dikigoros, și S. Bargellini, avvocata;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Rocchitta, avvocato dello Stato;

–

pentru Irlanda, de M. Browne, asistată de E. Egan McGrath, Barrister‑at‑Law, și J. Quaney, și de T. Joyce, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și D. Recchia, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 14 punctul 2 litera (a) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 631/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004 (JO 2004, L 100, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 32) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între Istituto nazionale per l’assicurazione contro gli infortuni sul lavoro (INAIL) (Institutul Național de Asigurare în caz de Accidente de Muncă, Italia) și, respectiv, Istituto nazionale della previdenza sociale (INPS) (Institutul Național de Asigurări Sociale, Italia), pe de o parte, și Ryanair DAC, cu sediul în Irlanda, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a subscrie o asigurare la institutele respective pentru personalul itinerant al societății menționate repartizat la aeroportul Orio al Serio (Bergamo, Italia).

3

Regulamentul nr. 1408/71 a fost abrogat și înlocuit începând de la 1 mai 2010. Întrucât litigiile principale privesc neplata unor contribuții sociale între luna iunie a anului 2006 și luna februarie a anului 2010 și a unor prime de asigurare între luna ianuarie a anului 2008 și luna ianuarie a anului 2013, acestea sunt susceptibile să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1408/71. Regulamentul respectiv cuprindea un titlu II, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, în care figurau articolele 13-17 din acesta.

4

Articolul 13 din regulamentul respectiv, intitulat „Reguli generale”, prevedea:

„(1)   Sub rezerva articolelor 14c și 14f, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu.

(2)   Sub rezerva articolelor 14-17:

[…]”

5

Potrivit articolului 14 din regulamentul menționat, intitulat „Reguli speciale aplicabile persoanelor, altele decât marinarii, care desfășoară o activitate salariată”:

„Articolul 13 alineatul (2) litera (a) se aplică sub rezerva următoarelor excepții și împrejurări:

[…]

6

Articolul 17 din același regulament, intitulat „Excepții de la dispozițiile articolelor 13-16”, avea următorul cuprins:

„Două sau mai multe state membre, autoritățile competente ale acestor state sau organismele desemnate de aceste autorități pot prevedea, de comun acord, excepții de la dispozițiile articolelor 13-16 în interesul unor categorii de persoane sau al unor persoane.”

7

Articolul 80, care figura în titlul IV din Regulamentul nr. 1408/71 intitulat „Comisia administrativă pentru securitatea socială a lucrătorilor migranți”, intitulat, la rândul său, „Componență și metode de lucru”, prevedea la alineatul (1):

„Pe lângă [Comisia Europeană] funcționează o comisie administrativă pentru securitatea socială a lucrătorilor migranți (denumită în cele ce urmează «Comisia administrativă»), compusă dintr‑un reprezentant guvernamental din partea fiecărui stat membru, asistat, dacă este cazul, de consilieri de specialitate. Un reprezentant al Comisiei participă la reuniunile Comisiei administrative, cu rol consultativ.”

8

Articolul 84a, care figura în titlul VI din regulamentul respectiv, intitulat „Dispoziții diverse”, intitulat, la rândul său, „Relațiile între instituții și persoanele vizate de prezentul regulament”, prevedea la alineatul (3):

„În cazul unor dificultăți de interpretare sau de aplicare a prezentului regulament, care pot pune în discuție drepturile unei persoane vizate de acesta, instituția din statul competent sau din statul de reședință a persoanei în cauză se adresează instituției sau instituțiilor celuilalt sau celorlalte state membre respective. În cazul în care nu există o soluție într‑un termen rezonabil, autoritățile respective pot sesiza comisia administrativă.”

9

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82) a abrogat și a înlocuit, începând de la 1 mai 2010, data aplicării sale, Regulamentul nr. 1408/71. Prealabil acestei date, Regulamentul nr. 883/2004 a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 988/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 (JO 2009, L 284, p. 43) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2009”). Acesta a fost de asemenea modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 (JO 2012, L 149, p. 4) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2012”), intrat în vigoare la 28 iunie 2012. Regulamentul nr. 883/2004 în aceste două versiuni este aplicabil în prezenta cauză în măsura în care ea privește refuzul plății primelor de asigurare pentru perioada cuprinsă între 25 ianuarie 2008 și 25 ianuarie 2013.

10

Considerentul (18b) al Regulamentului nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2012 are următorul cuprins:

„În anexa III la Regulamentul (CEE) nr. 3922/91 al Consiliului din 16 decembrie 1991 privind armonizarea cerințelor tehnice și a procedurilor administrative în domeniul aviației civile [(JO 1991, L 373, p. 4, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 93)], conceptul de «bază de reședință» pentru membrii echipajului de comandă și ai echipajului de cabină este definit drept locația desemnată de către operator pentru membrul echipajului de unde acesta începe și încheie în mod normal o perioadă de serviciu sau o serie de perioade de serviciu și unde, în condiții normale, operatorul nu este responsabil de cazarea membrului respectiv al echipajului. În scopul facilitării aplicării titlului II din prezentul regulament pentru membrii echipajului de comandă și ai echipajului de cabină, se justifică utilizarea conceptului de «bază de reședință» drept criteriu pentru a stabili legislația aplicabilă membrilor echipajului de comandă și ai echipajului de cabină. Cu toate acestea, legislația aplicabilă membrilor echipajului de comandă și ai echipajului de cabină ar trebui să rămână stabilă, iar principiul bazei de reședință nu ar trebui să determine modificări frecvente ale legislației aplicabile din cauza modelelor de lucru sau a cererilor sezoniere ale sectorului industrial.”

11

Titlul II din Regulamentul nr. 883/2004 în aceste două versiuni, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”, conține articolele 11-16 din acesta din urmă. El reia dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 1408/71.

12

Articolul 11 din Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2009 cuprinde patru alineate, dintre care primul și al treilea prevăd:

„(1)   Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.

[…]

(3)   Sub rezerva articolelor 12-16:

[…]”

13

Regulamentul nr. 465/2012 a adăugat la acest articol 11 un alineat (5), care prevede că „[o] activitate desfășurată în calitate de membru al echipajului de comandă sau al echipajului de cabină care furnizează servicii de transport aerian de pasageri sau de mărfuri este considerată a fi o activitate desfășurată în statul membru în care se află baza de reședință, astfel cum este definită în anexa III la Regulamentul (CEE) nr. 3922/91”.

14

Intitulat „Desfășurarea de activități în două sau mai multe state membre”, articolul 13 din Regulamentul nr. 883/2004 în ambele versiuni prevede în esență, la alineatul (1) litera (a), că persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul legislației statului membru de reședință, în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv. Acest articol 13 alineatul (1) litera (b) prevede, la rândul său, că această persoană, dacă nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință, face obiectul legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau a angajatorului.

15

Articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 în ambele versiuni reia, în termeni identici, textul articolului 17 din Regulamentul nr. 1408/71.

16

Articolul 71 și articolul 76 alineatul (6) din acest regulament în ambele versiuni corespund în esență articolului 80 și articolului 84a alineatul (3) din Regulamentul nr. 1408/71.

17

Articolul 87 alineatul (8) din regulamentul menționat în ambele versiuni are următorul cuprins:

„În cazul în care, în urma aplicării prezentului regulament, o persoană este supusă legislației altui stat membru decât cel determinat în conformitate cu titlul II din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71, legislația respectivă continuă să se aplice atât timp cât situația relevantă rămâne neschimbată și în orice caz pentru cel mult 10 ani de la data aplicării prezentului regulament, cu excepția cazului în care persoana în cauză solicită să i se aplice legislația aplicabilă în temeiul prezentului regulament. Solicitarea se transmite în termen de trei luni de la data aplicării prezentului regulament instituției competente a statului membru a cărui legislație este aplicabilă în temeiul prezentului regulament, în cazul în care persoana respectivă este supusă legislației statului membru respectiv de la data aplicării prezentului regulament. În cazul în care cererea este transmisă după termenul menționat, schimbarea legii aplicabile are loc din prima zi a lunii următoare.”

18

Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 647/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005 (JO 2005, L 117, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 211), cuprindea un articol 12a, intitulat „Norme aplicabile în raport cu persoanele prevăzute la articolul 14 [punctele 2 și 3], articolul 14a [punctele 2-4] și articolul 14c din [Regulamentul nr. 1408/71], care exercită în mod normal o activitate salariată sau independentă pe teritoriul a două sau mai multe state membre”, care prevedea la punctul 1a:

„În cazul în care, în conformitate cu dispozițiile articolului 14 [punctul 2] litera (a) din [Regulamentul nr. 1408/71], o persoană care face parte din personalul rulant sau navigant al unei întreprinderi de transporturi internaționale face obiectul legislației statului membru pe teritoriul căreia se află, după caz, fie sediul său social sau sediul principal, fie sucursala sau reprezentanța permanentă care îl încadrează în muncă, fie locul în care își are reședința și este încadrată în muncă în mod preponderent, instituția desemnată de către autoritatea competentă a statului membru respectiv îi eliberează un certificat care atestă că aceasta face obiectul legislației sale.”

19

Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004 (JO 2009, L 284, p. 1) a abrogat și a înlocuit, începând cu 1 mai 2010, Regulamentul nr. 574/72, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 647/2005.

20

Articolul 5 din Regulamentul nr. 987/2009 prevede:

„(1)   Documentele eliberate de către instituția unui stat membru și care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării regulamentului de bază și a regulamentului de punere în aplicare, precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele sunt acceptate de către instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise.

(2)   În cazul în care există îndoieli cu privire la valabilitatea unui document sau la acuratețea elementelor de fapt pe care se bazează conținutul acestuia, instituția statului membru care primește documentul solicită instituției emitente lămuririle necesare și, dacă este cazul, retragerea documentului respectiv. Instituția emitentă reexaminează motivele eliberării documentului și îl retrage, dacă este necesar.

(3)   În temeiul alineatului (2), în cazul în care există îndoieli cu privire la informațiile furnizate de persoana vizată, valabilitatea documentului sau a documentelor justificative sau acuratețea elementelor de fapt pe care se bazează informațiile cuprinse în acestea, instituția de la locul de ședere sau de reședință, la cererea instituției competente, poate, în măsura posibilului, proceda la verificarea informațiilor sau a documentului respectiv.

(4)   În cazul în care nu se ajunge la un acord între instituțiile în cauză, cazul poate fi supus atenției Comisiei administrative de către autoritățile competente cel devreme în termen de o lună de la data la care instituția care a primit documentul și‑a prezentat cererea. Comisia administrativă încearcă să reconcilieze punctele de vedere în termen de șase luni de la data la care a fost sesizată cu privire la cazul respectiv.”

21

Potrivit articolului 14 alineatul (8) din acest regulament:

„În sensul aplicării articolului 13 alineatele (1) și (2) din regulamentul de bază, o «parte semnificativă a activității salariate sau independente» desfășurate într‑un stat membru înseamnă că o proporție semnificativă a tuturor activităților persoanei salariate sau ale persoanei care desfășoară activități independente se desfășoară în statul respectiv, fără să fie neapărat partea cea mai importantă a activităților respective.

Pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităților este desfășurată într‑un stat membru, se ține seama de următoarele criterii orientative:

În cadrul unei evaluări globale, mai puțin de 25 % din criteriile menționate anterior indică faptul că o parte semnificativă a activităților nu se desfășoară în respectivul stat membru.”

22

Secțiunea 5 din capitolul II din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), care este compusă din articolele 18-21 din acest regulament, enunță normele de competență referitoare la litigiile care au ca obiect contracte individuale de muncă.

23

Articolul 18 alineatul (1) din regulamentul menționat are următorul cuprins:

„În materia contractelor individuale de muncă, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 4 și articolului 5 punctul 5.”

24

Articolul 19 din același regulament prevede:

„Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:

25

Regio decreto legge, n. 1827 convertito con modificazioni dalla L. 6 aprile 1936, n. 1155 – Perfezionamento e coordinamento legislativo della previdenza sociale (Decretul‑lege regal nr. 1827, aprobat, cu modificări, prin Legea nr. 1155 din 6 aprilie 1936 privind îmbunătățirea și coordonarea legislativă a securității sociale) din 4 octombrie 1935 (Gazzetta Ufficiale del Regno d’Italia nr. 147 din 26 iunie 1936) prevede, la articolul 37, că asigurarea de invaliditate și de limită de vârstă, asigurarea pentru tuberculoză și asigurarea de șomaj involuntar, sub rezerva excluderilor prevăzute în decretul menționat, sunt obligatorii pentru persoanele de ambele sexe și de orice cetățenie care au împlinit vârsta de 15 ani și nu au depășit 65 de ani și care desfășoară o activitate subordonată remunerată.

26

Decreto del Presidente della Repubblica, n. 1124 – Testo unico delle disposizioni per l’assicurazione obbligatoria contro gli infortuni sul lavoro e le malattie professionali (Decretul Președintelui Republicii nr. 1124 privind textul unic al dispozițiilor referitoare la asigurarea obligatorie pentru accidente de muncă și boli profesionale) din 30 iunie 1965 (GURI nr. 257 din 13 octombrie 1965) prevede, la articolul 4, că sunt incluse în asigurarea menționată persoanele care, cu titlu permanent sau temporar, prestează o muncă manuală în calitate de salariați și sub conducerea altor persoane, indiferent de forma de remunerare, sau cele care se încadrează în condițiile respective, dar care, fără a participa material la muncă, supraveghează munca altor persoane.

27

În urma unei inspecții, INPS a considerat că cei 219 angajați ai Ryanair, repartizați la aeroportul Orio al Serio la Bergamo, desfășurau o activitate salariată pe teritoriul italian și trebuiau, în temeiul dreptului italian și al articolului 13 din Regulamentul nr. 1408/71, să fie asigurați la INPS pentru perioada cuprinsă între luna iunie a anului 2006 și luna februarie a anului 2010.

28

INAIL a considerat de asemenea că, în temeiul dreptului italian, aceiași angajați trebuiau, pentru perioada cuprinsă între 25 ianuarie 2008 și 25 ianuarie 2013, să fie asigurați la INAIL pentru riscurile legate de munca neaeriană din moment ce, potrivit acestui institut, erau legați de baza de reședință a Ryanair situată pe aeroportul Orio al Serio.

29

INPS și INAIL au solicitat, prin urmare, Ryanair plata contribuțiilor la asigurările sociale și a primelor de asigurare aferente perioadelor respective (denumite în continuare „perioadele vizate”), ceea ce aceasta din urmă a contestat în fața instanțelor italiene.

30

Tribunale di Bergamo (Tribunalul din Bergamo, Italia) și Corte d’appello di Brescia (Curtea de Apel din Brescia, Italia) au respins pretențiile INPS și INAIL ca nefondate, întrucât au considerat că, pentru aceste perioade, salariații Ryanair intră în domeniul de aplicare al legislației irlandeze.

31

Instanțele respective au admis prezentarea tardivă de către Ryanair a certificatelor E101 eliberate de instituția irlandeză competentă, care atestă că legislația irlandeză de securitate socială era aplicabilă angajaților menționați în acestea.

32

Instanța sesizată în apel a confirmat că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, certificatele E101 sunt obligatorii pentru instanțele naționale și a concluzionat că angajații Ryanair acoperiți de certificatele E101 prezentate de Ryanair, în perioadele în cauză, făceau obiectul legislației irlandeze de securitate socială. Cu toate acestea, după ce a examinat certificatele respective, instanța menționată a constatat că nu erau numerotate și nici clasificate în mod inteligibil sau ordonat, că existau 321 de certificate, deci probabil dubluri, și că nu acopereau ansamblul celor 219 angajați ai Ryanair repartizați la aeroportul Orio al Serio în integralitatea perioadelor vizate. Aceasta a concluzionat că, în ceea ce privește angajații pentru care nu s‑a dovedit existența unui certificat E101, trebuia să se stabilească legislația de securitate socială aplicabilă, în temeiul Regulamentului nr. 1408/71.

33

Instanța menționată a arătat, în această privință, că cei 219 angajați ai Ryanair repartizați la aeroportul Orio al Serio erau angajați în temeiul unui contract de muncă irlandez, gestionat în practică prin instrucțiuni provenite din Irlanda, că lucrau zilnic timp de 45 de minute pe teritoriul italian și că, în restul timpului de lucru, se aflau la bordul aeronavelor înmatriculate în Irlanda. Această instanță a apreciat că Ryanair nu avea, pe teritoriul italian, o sucursală sau o reprezentanță permanentă și a dedus de aici că, în temeiul Regulamentului nr. 1408/71, legislația italiană de securitate socială nu este aplicabilă.

34

În ceea ce privește perioada ulterioară celei în care era aplicabil acest regulament, instanța sesizată în apel a considerat că nu dispune de elementele de fapt necesare pentru aplicarea criteriilor prevăzute de Regulamentele nr. 883/2004 și nr. 987/2009 și că, în orice caz, noul criteriu de aplicabilitate referitor la „baza de reședință” prevăzut de Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2012 nu era aplicabil ratione temporis. Comisia a concluzionat că, în această perioadă, legislația irlandeză de securitate socială era aplicabilă acelora dintre cei 219 angajați ai Ryanair neacoperiți de un certificat E101.

35

INPS și INAIL au formulat recurs la instanța de trimitere, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia).

36

Deși aceasta din urmă recunoaște caracterul obligatoriu al certificatelor E101 prezentate de Ryanair, ea apreciază totuși că, în măsura în care instanța sesizată în apel, pe baza aprecierii sale a situației de fapt pe care instanța de trimitere nu o poate repune în discuție, a considerat că certificatele E101 prezentate de Ryanair nu acopereau, în realitate, ansamblul celor 219 angajați ai Ryanair repartizați la aeroportul Orio al Serio în integralitatea perioadelor vizate, este necesar, în vederea soluționării litigiilor principale, să se stabilească, în conformitate cu Regulamentul nr. 1408/71, legislația de securitate socială aplicabilă.

37

Instanța de trimitere ridică în special problema dacă această legislație trebuie stabilită în temeiul articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) sau al articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (ii) din Regulamentul nr. 1408/71.

38

Ea arată, în această privință, că, în Hotărârea din 14 septembrie 2017, Nogueira și alții (C‑168/16 și C‑169/16, EU:C:2017:688), precum și în Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines (C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctele 54-59), Curtea a furnizat indicii utile pentru a aprecia dacă articolul 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71 este aplicabil în speță.

39

În schimb, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la interpretarea noțiunii de „persoană […] angajată în principal pe teritoriul statului membru unde are reședința”, în sensul articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (ii) din regulamentul menționat, în ceea ce privește personalul navigant. Aceasta ridică în special problema dacă această noțiune trebuie interpretată prin analogie cu interpretarea dată de Curte noțiunii de „locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea” care figurează la articolul 19 punctul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, în special în Hotărârea din 14 septembrie 2017, Nogueira și alții (C‑168/16 și C‑169/16, EU:C:2017:688, punctul 57), care se referă la lucrători angajați ca membri ai personalului navigant al unei companii aeriene sau pus la dispoziția sa și în care Curtea a statuat că această noțiune trebuie interpretată în sens larg (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 septembrie 2013, Schlecker, C‑64/12, EU:C:2013:551, punctul 31 și jurisprudența citată), în sensul că are în vedere locul în care sau din care angajatul se achită în fapt de partea esențială a obligațiilor sale față de angajator.

40

În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Noțiunea de «persoană […] angajată în principal pe teritoriul statului membru unde are reședința», care figurează la articolul 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (ii) [din Regulamentul nr. 1408/71], poate fi interpretată în mod analog cu cea pe care (în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, al competenței judiciare și în materia contractelor individuale de muncă) articolul 19 punctul 2 litera (a) [din Regulamentul nr. 44/2001] o definește ca desemnând «locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea», tot în sectorul aerian și în ceea ce privește personalul navigant [Regulamentul nr. 3922/91], potrivit celor enunțate în [Hotărârea din 14 septembrie 2017, Nogueira și alții (C‑168/16 și C‑169/16, EU:C:2017:688)]?”

41

Ryanair și Irlanda susțin că prezenta cerere de decizie preliminară este inadmisibilă. În opinia acestora, certificatele E101 prezentate de Ryanair sunt, conform unei jurisprudențe constante a Curții, obligatorii pentru instanțele naționale, astfel încât nici instanța sesizată în apel, nici instanța de trimitere nu ar fi competente să stabilească, în temeiul Regulamentului nr. 1408/71, legislația de securitate socială aplicabilă celor 219 angajați ai Ryanair repartizați la aeroportul Orio al Serio.

42

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 12 octombrie 2016, Ranks și Vasiļevičs, C‑166/15, EU:C:2016:762, punctul 21, precum și jurisprudența citată).

43

Potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 12 octombrie 2016, Ranks și Vasiļevičs, C‑166/15, EU:C:2016:762, punctul 22, precum și jurisprudența citată).

44

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că instanța sesizată în apel a amintit în mod explicit jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia certificatele E101 sunt obligatorii pentru instanțele naționale înainte de a examina certificatele E101 prezentate în fața sa de Ryanair și de a concluziona că nu s‑a dovedit că acestea acoperă ansamblul celor 219 angajați ai Ryanair repartizați la aeroportul Orio al Serio în integralitatea perioadelor vizate. Prin urmare, instanța menționată a considerat că era necesar să se stabilească legislația de securitate socială aplicabilă, în temeiul Regulamentului nr. 1408/71, acelora dintre acești angajați pentru care nu s‑a dovedit existența unui certificat E101.

45

Așadar, litigiile principale privesc problema legislației de securitate socială aplicabile, în perioadele vizate, angajaților Ryanair repartizați la aeroportul Orio al Serio care nu sunt acoperiți de certificatele E101 prezentate de Ryanair (denumiți în continuare „lucrătorii în cauză”).

46

În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

47

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, deși, pe plan formal, instanța de trimitere și‑a limitat întrebarea la interpretarea noțiunii de „persoană […] angajată în principal pe teritoriul statului membru unde are reședința”, care figurează la articolul 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (ii) din Regulamentul nr. 1408/71, o asemenea împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța respectivă s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebării sale.

48

Astfel, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța de trimitere, mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (Hotărârea din 8 iulie 2021, Staatsanwaltschaft Köln și Bundesamt für Güterverkehr, C‑937/19, EU:C:2021:555, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

49

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că litigiile principale se referă la stabilirea legislației de securitate socială aplicabile, în perioadele vizate, lucrătorilor în cauză. Or, deși, în ansamblul perioadei relevante în litigiul dintre INPS, pe de o parte, și Ryanair, pe de altă parte, cuprinse între luna iunie a anului 2006 și luna februarie a anului 2010, Regulamentul nr. 1408/71 era efectiv în vigoare, situația este diferită în ceea ce privește perioada relevantă în litigiul dintre INAIL, pe de o parte, și Ryanair, pe de altă parte, și anume cea cuprinsă între 25 ianuarie 2008 și 25 ianuarie 2013. Astfel, Regulamentul nr. 1408/71 a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul nr. 883/2004 începând cu 1 mai 2010. Prin urmare, în vederea stabilirii legislației de securitate socială aplicabile în speță, este necesar să se aibă în vedere nu numai Regulamentul nr. 1408/71, la care face referire instanța de trimitere, ci și Regulamentul nr. 883/2004 în ambele versiuni.

50

Prin urmare, întrebarea adresată trebuie înțeleasă ca urmărind în esență să se stabilească, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 1408/71 și ale Regulamentului nr. 883/2004 în ambele versiuni, legislația de securitate socială aplicabilă personalului navigant al unei companii aeriene stabilite într‑un stat membru, care nu este acoperit de certificatele E101, care lucrează timp de 45 de minute pe zi într‑un local destinat primirii echipajului, denumit „crew room”, de care compania aeriană menționată dispune pe teritoriul unui alt stat membru în care are reședința acest personal navigant, și care, în restul timpului de lucru, se află la bordul aeronavelor respectivei companii aeriene.

51

În primul rând, trebuie arătat că, în ceea ce privește Regulamentul nr. 1408/71, din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere ridică problema dacă legislația de securitate socială aplicabilă în cauzele principale trebuie stabilită în temeiul articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din acest regulament sau al articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (ii) din regulamentul menționat.

52

Trebuie amintit că aceste dispoziții, care constituie o derogare de la principiul prevăzut la articolul 14 punctul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, potrivit căruia persoana care este membră a personalului rulant sau navigant al unei întreprinderi care desfășoară, pe seama altei persoane sau pentru sine, servicii internaționale de transport feroviar, rutier, aerian sau fluvial de pasageri sau marfă și are sediul social pe teritoriul unui stat membru face obiectul legislației acestui stat, prevăd norme distincte care se exclud reciproc. Astfel, articolul 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (ii) din regulamentul menționat trebuie aplicat numai în cazul în care legislația de securitate socială relevantă nu poate fi stabilită în temeiul articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din regulamentul respectiv.

53

Potrivit articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, vizat de instanțele de trimitere, o persoană care este membră a personalului navigant al unei companii aeriene care desfășoară zboruri internaționale și care este angajată de o sucursală sau de o reprezentanță permanentă pe care compania respectivă o are pe teritoriul unui stat membru altul decât cel în care se află sediul său se supune legislației statului membru pe al cărui teritoriu se află sucursala sau reprezentanța permanentă respectivă.

54

Aplicarea acestei dispoziții impune îndeplinirea a două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, ca respectiva companie aeriană să dispună de o sucursală sau de o reprezentanță permanentă într‑un stat membru altul decât cel în care se află sediul său și, pe de altă parte, ca persoana în cauză să fie angajată de această entitate (Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctul 55).

55

În ceea ce privește prima condiție, Curtea a arătat că noțiunile de „sucursală” și de „reprezentanță permanentă” nu sunt definite de Regulamentul nr. 1408/71, care nici nu face trimitere, în această privință, la dreptul statelor membre și, în consecință, trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome. Asemenea noțiunilor identice sau similare care figurează în alte dispoziții ale dreptului Uniunii, acestea trebuie înțelese ca vizând o formă de sediu secundar care prezintă un caracter de stabilitate și de continuitate în vederea desfășurării unei activități economice efective și care dispune, în acest scop, de mijloace materiale și umane organizate, precum și de o anumită autonomie în raport cu sediul principal (Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctul 56).

56

În ceea ce privește cea de a doua condiție, Curtea a subliniat că raportul de muncă al personalului navigant al unei companii aeriene prezintă o legătură semnificativă cu locul din care acest personal se achită în principal de obligațiile sale față de angajator. Acest loc corespunde celui din care personalul menționat își efectuează misiunile de transport, în care revine după misiunile sale, primește instrucțiunile cu privire la misiunile sale și își organizează munca, precum și locului în care se află instrumentele de muncă, care poate coincide cu cel al bazei de reședință a acestuia (Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctul 57). Prin urmare, Curtea a considerat că locul în care este angajat personalul navigant poate fi calificat drept sucursală sau reprezentanță permanentă, în sensul articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, în cazul în care acesta corespunde locului din care respectivul personal se achită de partea esențială a obligațiilor sale față de angajator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctul 58).

57

Curtea s‑a întemeiat astfel pe jurisprudența referitoare la stabilirea legii aplicabile în materia contractelor individuale de muncă, în sensul articolului 19 punctul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, în special pe Hotărârea din 14 septembrie 2017, Nogueira și alții (C‑168/16 și C‑169/16, EU:C:2017:688). În această privință, pentru a identifica locul din care personalul navigant se achită de partea esențială a obligațiilor sale față de angajator, este necesară raportarea la o serie de indicii care țin seama de ansamblul elementelor care caracterizează activitatea angajatului și care permit în special să se stabilească statul membru în care se situează locul din care angajatul își efectuează misiunile de transport, cel în care revine după misiunile sale, primește instrucțiunile cu privire la misiunile sale și își organizează munca, precum și locul în care se află instrumentele de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, CRPNPAC și Vueling Airlines, C‑370/17 și C‑37/18, EU:C:2020:260, punctul 57).

58

În speță, din decizia de trimitere reiese că, în perioadele vizate, Ryanair dispunea, pe aeroportul Orio al Serio, de un local destinat primirii echipajului, care servea la gestionarea și la organizarea planificării prestațiilor personalului său. Acest local era echipat cu calculatoare, cu telefoane, cu faxuri și cu etajere pentru păstrarea documentelor referitoare la personal și la zboruri, era utilizat de ansamblul personalului Ryanair pentru activitățile anterioare și ulterioare fiecărui tur (check in și check out pentru pontajul la intrare și la ieșire, briefing operațional și raportul final), precum și pentru a comunica cu personalul care se află la sediul Ryanair la Dublin (Irlanda). Personalul temporar inapt pentru zbor trebuia să își efectueze serviciul în localul menționat. Persoana de referință pentru personalul prezent, precum și pentru cel disponibil la aeroport, care coordona echipajele, controla, de la postul său plasat în același local, personalul care lucra la aeroport și convoca, dacă era cazul, personalul de rezervă rămas la domiciliu. În sfârșit, personalul Ryanair nu putea rămâne mai mult de o oră în acest local.

59

Având în vedere elementele care precedă, trebuie să se considere că localul destinat primirii echipajului Ryanair, situat pe aeroportul Orio al Serio, constituie o sucursală sau o reprezentanță permanentă, în sensul articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, în care lucrătorii în cauză erau angajați în perioadele vizate, astfel încât, în partea din aceste perioade în care regulamentul respectiv era în vigoare, lucrătorii în cauză erau supuși, în conformitate cu această dispoziție, legislației italiene de securitate socială.

60

Prin urmare, trebuie să se constate că legislația de securitate socială relevantă poate fi determinată în temeiul articolului 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71 și că, în consecință, nu este necesar să se aplice articolul 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (ii) din regulamentul menționat.

61

În al doilea rând, trebuie subliniat, în ceea ce privește Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2009, că acesta nu prevedea, contrar Regulamentului nr. 1408/71, norme de conflict de legi specifice personalului navigant.

62

În schimb, articolul 13 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 stabilește principiul potrivit căruia persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul legislației statului membru de reședință, în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv.

63

Articolul 14 alineatul (8) din Regulamentul nr. 987/2009 precizează că, în sensul articolului 13 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 883/2004 în ambele versiuni, o „parte semnificativă” a activității salariate sau independente desfășurate într‑un stat membru înseamnă că o proporție semnificativă a tuturor activităților persoanei salariate sau ale persoanei care desfășoară activități independente se desfășoară în statul respectiv, fără să fie neapărat partea cea mai importantă a activităților respective. Pentru a stabili dacă o parte semnificativă a activităților este desfășurată într‑un stat membru, se ține seama, în cazul unei activități salariate, de timpul de lucru și/sau de remunerație. Întrunirea a mai puțin de 25 % din aceste criterii indică faptul că o parte semnificativă a activității nu se desfășoară în respectivul stat membru.

64

În speță, decizia de trimitere nu conține informații referitoare la remunerația lucrătorilor în cauză. În ceea ce privește timpul de lucru al acestora din urmă, instanța de trimitere arată că, în perioadele vizate, lucrătorii în cauză aveau reședința în Italia, lucrau pe teritoriul acestui stat membru, mai precis în localul destinat primirii echipajului situat pe aeroportul Orio al Serio timp de 45 de minute pe zi și că se aflau, în restul timpului de lucru, la bordul aeronavelor Ryanair. Prin urmare, sub rezerva stabilirii timpului de lucru zilnic total al lucrătorilor în cauză, nu rezultă că cel puțin 25 % din timpul de lucru al acestor lucrători era efectuat în statul lor membru de reședință.

65

Cu toate acestea, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica, pe baza criteriilor indicate anterior, dacă, în perioadele vizate, lucrătorii în cauză au desfășurat sau nu o parte substanțială a activității lor în statul membru în care au reședința, și anume în Italia. În cazul unui răspuns afirmativ, va trebui să se considere, în conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2009, că ei sunt supuși, începând cu 1 mai 2010, data intrării în vigoare a regulamentului menționat, legislației italiene de securitate socială.

66

În cazul unui răspuns negativ, va trebui să se aplice articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 883/2004 în ambele versiuni – potrivit căruia, în cazul în care persoana care desfășoară o activitate salariată în două sau mai multe state membre nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință, ea face obiectul legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau a angajatorului, astfel încât, începând cu 1 mai 2010, lucrătorii în cauză făceau în principiu obiectul legislației irlandeze de securitate socială.

67

Cu toate acestea, trebuie să se observe că, într‑o asemenea ipoteză, articolul 87 alineatul (8) din Regulamentul nr. 883/2004 în ambele versiuni prevede că, atunci când aplicarea regulamentului menționat conduce la stabilirea unei legislații de securitate socială care nu corespunde celei aplicabile în temeiul titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, lucrătorul în cauză continuă să fie supus legislației căreia îi era supus în temeiul Regulamentului nr. 1408/71, cu excepția cazului în care solicită să i se aplice legislația care rezultă din respectivul Regulament nr. 883/2004.

68

În speță, din decizia de trimitere nu reiese că lucrătorii în cauză au formulat asemenea cereri, aspect a cărui verificare va reveni însă instanței de trimitere. Dacă nu a fost formulată nicio cerere, lucrătorii în cauză vor trebui, în conformitate cu articolul 87 alineatul (8) din Regulamentul nr. 883/2004, să fie considerați în continuare supuși, după 1 mai 2010, legislației italiene de securitate socială.

69

În al treilea rând, trebuie arătat că Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2012 cuprinde, la articolul 11 alineatul (5), o nouă normă privind conflictul de legi, potrivit căreia o activitate desfășurată în calitate de membru al echipajului de comandă sau al echipajului de cabină care furnizează servicii de transport aerian de pasageri sau de mărfuri este considerată a fi o activitate desfășurată în statul membru în care se află baza de reședință, astfel cum este definită în anexa III la Regulamentul nr. 3922/91.

70

În conformitate cu anexa menționată, baza de reședință este definită drept locația desemnată de operator pentru membrul echipajului de unde acesta începe și încheie în mod normal o perioadă de serviciu sau o serie de perioade de serviciu și unde, în condiții normale, operatorul nu este responsabil de cazarea membrului respectiv al echipajului.

71

Având în vedere informațiile furnizate de instanța de trimitere referitoare la localul destinat primirii echipajului Ryanair, situat pe aeroportul Orio al Serio, în special împrejurarea că lucrătorii în cauză își începeau și își încheiau ziua acolo și trebuiau să aibă reședința la mai puțin de o oră de acesta, trebuie să se considere că un asemenea local constituie o „bază de reședință”, în sensul articolului 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2012. Așadar, între 28 iunie 2012 și 25 ianuarie 2013, în conformitate cu Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2012, lucrătorii în cauză erau supuși legislației italiene de securitate socială.

72

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că legislația de securitate socială aplicabilă în perioadele vizate angajaților Ryanair repartizați la aeroportul Orio al Serio care nu sunt acoperiți de certificatele E101 prezentate de Ryanair este, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, legislația italiană.

73

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, articolul 13 alineatul (1) litera (a) și articolul 87 alineatul (8) din Regulamentul nr. 883/2004 în ambele versiuni, precum și articolul 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 883/2004 astfel cum a fost modificat în 2012 trebuie interpretate în sensul că legislația de securitate socială aplicabilă personalului navigant al unei companii aeriene stabilite într‑un stat membru, care nu este acoperit de certificate E101 și care lucrează 45 de minute pe zi într‑un local destinat primirii echipajului, denumit „crew room”, de care compania aeriană menționată dispune pe teritoriul unui alt stat membru în care are reședința acest personal navigant, și care, în restul timpului de lucru, se află la bordul aeronavelor respectivei companii aeriene este legislația acestui din urmă stat membru.

74

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

Articolul 14 punctul 2 litera (a) subpunctul (i) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 631/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004, articolul 13 alineatul (1) litera (a) și articolul 87 alineatul (8) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 988/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009, apoi prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012, precum și articolul 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 883/2004, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 465/2012, trebuie interpretate în sensul că legislația de securitate socială aplicabilă personalului navigant al unei companii aeriene stabilite într‑un stat membru, care nu este acoperit de certificate E101 și care lucrează 45 de minute pe zi într‑un local destinat primirii echipajului, denumit „crew room”, de care compania aeriană menționată dispune pe teritoriul unui alt stat membru în care are reședința acest personal navigant, și care, în restul timpului de lucru, se află la bordul aeronavelor respectivei companii aeriene este legislația acestui din urmă stat membru.