1.

Prin recursul formulat, recurentul, DD, solicită anularea Hotărârii Tribunalului din 14 iulie 2021, DD/FRA (T‑632/19, denumită în continuare „hotărârea atacată, EU:T:2021:434), prin care Tribunalul i‑a respins acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE având ca obiect repararea prejudiciului moral pe care că l‑ar fi suferit și anularea deciziei directorului Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „FRA”) din 19 noiembrie 2018 de respingere a cererii sale de despăgubiri.

2.

Acest recurs, care se încadrează în materia dreptului funcției publice a Uniunii Europene, cuprinde opt motive prin care recurentul reproșează Tribunalului că a săvârșit mai multe erori de drept. În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra celui de al doilea motiv de recurs care privește în esență limitele puterii de apreciere de care dispune administrația Uniunii în cadrul executării, în temeiul articolului 266 TFUE, a unei hotărâri ce are ca efect anularea unei decizii pe care a adoptat‑o în cadrul unei proceduri disciplinare. Această situație ridică în mod necesar problema măsurii în care administrația este obligată să respecte drepturile procedurale ale funcționarului sau ale agentului vizat, în special dreptul de a fi ascultat.

3.

Prezenta cauză oferă Curții oportunitatea de a‑și preciza jurisprudența în materie, în interesul securității juridice și al unei protecții efective a drepturilor consacrate la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) referitoare la o bună administrare, printre care dreptul de a fi ascultat. Astfel, Curtea va trebui să se pronunțe cu privire la pertinența anumitor dispoziții din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă litigiului (denumit în continuare „statutul”) care reglementează aspecte cruciale ale procedurii disciplinare.

4.

Articolul 86 din statut, care figurează în titlul VI din acesta, intitulat „Regimul disciplinar”, are următorul cuprins:

„(1)   Neîndeplinirea de către un funcționar sau de către un fost funcționar a obligațiilor ce îi revin în temeiul prezentului statut, cu intenție sau din neglijență, îl face pasibil de sancțiuni disciplinare.

(2)   În cazul în care autorității împuternicite să facă numiri [denumită în continuare «AIPN»] sau Oficiului European Antifraudă [denumit în continuare «OLAF»] li se aduc la cunoștință elemente de probă privind eventualitatea neîndeplinirii obligațiilor în sensul alineatului (1), acestea pot deschide o anchetă administrativă pentru a verifica abaterea presupusă.

(3)   Regulile, procedurile și sancțiunile disciplinare, precum și normele și procedurile care reglementează anchetele administrative sunt stabilite în anexa IX.”

5.

Potrivit articolului 3 din anexa IX la statut:

„Pe baza raportului de anchetă și după ce i‑au fost comunicate funcționarului în cauză toate documentele aflate la dosar, precum și după audierea acestuia [AIPN] poate:

6.

Articolul 22 din anexa IX la statut prevede:

„(1)   În urma audierii funcționarului, [AIPN] ia o decizie în conformitate cu articolele 9 și 10 din prezenta anexă, în termen de două luni de la primirea avizului comisiei. Această decizie trebuie să fie motivată.

(2)   În cazul în care [AIPN] decide să claseze cazul fără a pronunța o sancțiune disciplinară, aceasta îl informează de îndată în scris pe funcționarul în cauză cu privire la această decizie. Funcționarul în cauză poate solicita ca această decizie să fie inclusă în dosarul său personal.”

7.

Articolul 27 din anexa IX la statut prevede:

„Funcționarul care a fost sancționat printr‑o altă măsură disciplinară decât eliberarea din funcție poate solicita în termen de trei ani în cazul unui avertisment scris sau al unei mustrări sau în termen de șase ani în cazul altor sancțiuni eliminarea din dosarul său personal a oricărei referiri la sancțiunea aplicată. [AIPN] decide dacă se poate da curs solicitării respective.”

8.

Articolul 29 din anexa IX la statut are următorul cuprins:

„În cazul în care nu se poate stabili culpa unui funcționar la adresa căruia au fost formulate acuzații în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) și articolul 22 alineatul (2) din prezenta anexă, acesta are dreptul, la cerere, la repararea prejudiciului suferit prin asigurarea unei publicități adecvate deciziei [AIPN].”

9.

Recurentul, DD, a fost recrutat la 1 august 2000 de un organism al Uniunii, Observatorul European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe (EUMC), devenit FRA, în calitate de agent temporar în sensul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene (denumit în continuare „RAA”). Fiind angajat inițial cu contract pe durată determinată, acesta a beneficiat de un contract pe durată nedeterminată începând cu 16 decembrie 2006.

10.

În cursul anului 2009 și ulterior în cadrul exercițiului de evaluare pentru anul 2011 și în special în cadrul exercitării unei căi de atac prevăzute de normele interne ale FRA împotriva proiectului de raport de evaluare (denumit în continuare „apelul intern”), recurentul a pretins că este victima unei discriminări pe motive de rasă sau de apartenență etnică.

11.

Având în vedere termenii și tonul utilizat în cadrul apelului intern, directorul FRA a deschis o anchetă administrativă la 9 noiembrie 2012.

12.

În urma unei audieri care a avut loc la 20 februarie 2013 și care avea ca obiect ascultarea recurentului în conformitate cu articolele 2 și 11 din anexa IX la statut, aplicabil prin analogie agenților contractuali, directorul FRA i‑a aplicat o mustrare.

13.

În sfârșit, prin scrisoarea din 13 iunie 2013, directorul FRA a adus la cunoștința recurentului decizia sa de a rezilia contractul acestuia pe durată nedeterminată (denumită în continuare „decizia de reziliere”).

14.

Prin Hotărârea din 8 octombrie 2015, DD/FRA(F‑106/13 și F‑25/14, denumită în continuare hotărârea de anulare, EU:F:2015:118), Tribunalul Funcției Publice a anulat mustrarea. Această anulare a fost motivată de faptul că dreptul recurentului de a fi ascultat a fost încălcat, întrucât directorul FRA a omis să îi comunice concluziile anchetei administrative anterior audierii din 20 februarie 2013 și, prin urmare, nu i‑a permis să își pregătească în mod util apărarea (hotărârea de anulare, punctul 63).

15.

În aceeași hotărâre, Tribunalul Funcției Publice a anulat de asemenea decizia de reziliere pentru motivul că, anterior adoptării acesteia, directorul FRA nu l‑a informat în mod expres pe recurent că, pe baza diverselor incidente, intenționa să îi rezilieze contractul, dar și pentru motivul că nu l‑a invitat să formuleze observații cu privire la acest aspect (hotărârea de anulare, punctul 90).

16.

Tribunalul Funcției Publice a respins, în schimb, concluziile în despăgubire formulate de recurent având ca obiect repararea prejudiciului moral cauzat de ancheta administrativă pentru trei motive: în primul rând, întrucât recurentul nu putea pretinde în mod legitim că criticile formulate în privința sa nu erau suficient definite pentru ca ancheta menționată să fie deschisă (hotărârea de anulare, punctul 74), în al doilea rând, întrucât împrejurarea că ancheta administrativă s‑a desfășurat fără ca FRA să fi adoptat în prealabil dispozițiile generale de aplicare a articolului 2 din anexa IX la statut pentru a defini cadrul procedural al anchetei nu era de natură să determine neregularitatea anchetei menționate (hotărârea de anulare, punctul 75) și, în al treilea rând, întrucât, deși audierea recurentului s‑a efectuat fără ca acesta să fi putut să își pregătească în mod util apărarea, trebuia să se constate că, în cererea sa introductivă, acesta s‑a limitat să evoce existența unui stres și a unei anxietăți în cursul anchetei administrative, fără să își susțină mai mult afirmațiile (hotărârea de anulare, punctul 76).

17.

Tribunalul Funcției Publice a respins totodată concluziile în despăgubire formulate de recurent având ca obiect repararea prejudiciului moral care rezultă din faptul că mustrarea ar fi adus atingere în mod nejustificat integrității, demnității și reputației sale în cadrul FRA. Tribunalul Funcției Publice a arătat printre altele în această privință că, întrucât anularea mustrării rezultă din încălcarea dreptului recurentului de a fi ascultat, nu era exclus ca o decizie diferită să fi fost adoptată dacă recurentul ar fi fost ascultat. Pe cale de consecință, Tribunalul Funcției Publice a statuat că respectivele concluzii în despăgubire sunt prematur formulate, în cazul în care ar fi considerate altfel existând riscul de a prejudeca executarea hotărârii de anulare de către FRA (hotărârea de anulare, punctele 78-82).

18.

Tribunalul Funcției Publice a respins și concluziile în despăgubire formulate de recurent având ca obiect repararea prejudiciului material și celui moral cauzate de nelegalitatea deciziei de reziliere. În ceea ce privește prejudiciul moral, Tribunalul Funcției Publice a constatat că recurentul s‑a limitat să indice că această decizie i‑a cauzat un traumatism psihologic și a adus atingere reputației și demnității sale, fără a demonstra că acest prejudiciu nu putea fi reparat integral prin hotărârea de anulare (punctul 107).

19.

Recurentul a formulat recurs împotriva hotărârii de anulare, care a fost respins de Tribunal prin Hotărârea din 19 iulie 2017, DD/FRA (T‑742/15 P, denumită în continuare hotărârea pronunțată în recurs, EU:T:2017:528).

20.

Între timp, de la 1 martie 2016, FRA l‑a reintegrat pe recurent în funcție și i‑a plătit salariile restante.

21.

Pe de altă parte, recurentul a introdus, la 12 aprilie 2013, o reclamație la Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (denumită în continuare „AEPD”) pentru motivul că ancheta administrativă a fost efectuată cu încălcarea Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date. AEPD a suspendat examinarea acestei reclamații în așteptarea hotărârii de anulare, iar ulterior, a hotărârii pronunțate în recurs.

22.

La 18 decembrie 2017, AEPD a considerat că, întrucât nu s‑a stabilit un cadru legal suficient pentru deschiderea și desfășurarea anchetelor administrative, ancheta care îl privea pe recurent a încălcat articolul 4, articolul 5 litera (a), precum și articolele 11 și 12 din Regulamentul nr. 45/2001. Aceste concluzii au rămas definitive la 16 martie 2018, în urma respingerii de către AEPD a cererilor de reexaminare formulate de persoana interesată și de FRA.

23.

La 19 iulie 2018, recurentul a introdus o cerere, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, având ca obiect plata unei sume de 100000 de euro cu titlu de despăgubire financiară pentru o serie de nelegalități săvârșite de FRA (denumită în continuare „cererea de despăgubiri”). În primul rând, recurentul arăta în aceasta că ancheta administrativă a fost deschisă fără să se fi întemeiat pe o bănuială suficient de serioasă și fără să fie susținută de o dovadă că el l‑ar fi acuzat pe superiorul său de discriminare rasială și că ancheta s‑a întemeiat mai degrabă pe o exagerare și pe o manipulare. În al doilea rând, el susținea că ancheta administrativă, procedura disciplinară, mustrarea și decizia de reziliere constituiau o discriminare întemeiată pe originea sa etnică. În al treilea rând, recurentul arăta că deschiderea și desfășurarea anchetei administrative au încălcat articolul 4, articolul 5 litera (a), precum și articolele 11 și 12 din Regulamentul nr. 45/2001. În al patrulea rând, el susținea că mustrarea și decizia de reziliere au fost întemeiate pe o anchetă administrativă nelegală care conținea afirmații ofensatoare și defăimătoare. În al cincilea rând, recurentul pretindea că FRA a proferat afirmații ofensatoare și defăimătoare, că i‑a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție și că se făcea vinovată de încălcarea dreptului său la viața privată și la protecția datelor sale personale în cursul anchetei administrative, în cursul procedurii disciplinare, în cadrul mustrării și al deciziei de reziliere, în cursul procedurilor în fața Tribunalului Funcției Publice, a Tribunalului și a Comisiei de Control Bugetar a Parlamentului European, precum și ca urmare a publicării în presă a unor articole privind hotărârea de anulare. Potrivit recurentului, aceste comportamente, în ansamblul lor, ar fi constituit o hărțuire morală. În al șaselea rând, el considera că FRA și‑a încălcat astfel obligația de solicitudine neluând în considerare toate elementele care i‑ar fi putut influența deciziile și comportamentul și, în special, prin faptul că nu l‑a informat în cel mai scurt timp cu privire la reproșurile care i‑au fost făcute. În sfârșit, recurentul adăuga că toate aceste nelegalități i‑au cauzat stres, anxietate, incertitudine și un sentiment de abandon și de indiferență. Simțindu-se umilit, el ar fi suferit de asemenea din cauza condescendenței și a disprețului cu care ar fi fost tratat.

24.

La 19 noiembrie 2018, autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”) a respins cererea de despăgubiri a recurentului, reținând printre altele că hotărârea de anulare a fost executată întrucât acesta a fost reintegrat în funcție, iar mustrarea fusese retrasă din dosarul personal.

25.

La 14 februarie 2019, recurentul a introdus o reclamație pe care AAIC a respins‑o la 12 iunie 2019. În decizia sa de respingere, AAIC a arătat printre altele că FRA a decis să nu reînceapă procedura și că toate actele referitoare la ancheta administrativă au fost șterse din dosarul recurentului.

26.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 septembrie 2019, recurentul a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 270 TFUE având ca obiect, în primul rând, repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit, în al doilea rând, anularea deciziei directorului FRA din 19 noiembrie 2018 de respingere a cererii sale de despăgubiri și, în al treilea rând, anularea, dacă este necesar, a deciziei din 12 iunie 2019 de respingere a reclamației îndreptate împotriva deciziei din 19 noiembrie 2018 menționate mai sus.

27.

În susținerea acțiunii formulate, recurentul a invocat șase motive de nelegalitate în ceea ce privește comportamentele reproșate FRA (hotărârea atacată, punctele 39, 51, 69, 80, 100 și 125), întemeiate:

28.

În plus, întrucât recurentul solicita repararea pretinsului prejudiciu moral suferit ca urmare a acestor comportamente pretins nelegale ale FRA, el invoca, în acest scop, mai multe argumente privind caracterul real al prejudiciului, precum și legătura de cauzalitate.

29.

În hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile cărora le este subordonată angajarea răspunderii unei instituții. Pe de o parte, acesta nu a reținut ca întemeiat niciunul dintre motivele de nelegalitate prezentate de recurent. Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că nu a fost dovedită existența unui prejudiciu moral și a unei legături de cauzalitate între acesta și comportamentele nelegale.

30.

În conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din regulamentul său de procedură, Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

31.

Recurentul solicită Curții:

32.

FRA solicită Curții:

33.

Astfel cum am precizat în introducere, concluziile noastre vor privi numai al doilea motiv de recurs. Trebuie să se arate că prezenta cauză se caracterizează printr‑o anumită complexitate, dat fiind că situația de fapt aflată la originea prezentului litigiu a făcut obiectul unor hotărâri pronunțate de mai multe instanțe ale Uniunii. În interesul unei mai bune înțelegeri a problemelor juridice aflate în centrul acestei cauze, considerăm oportun să le rezumăm în mod concis înainte de a începe analiza juridică propriu‑zisă.

34.

Problemele juridice în cauză privesc în esență aspectul dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a apreciat că FRA a acționat în conformitate cu dreptul Uniunii atunci când a decis să abandoneze ancheta administrativă împotriva recurentului pentru a da curs hotărârii de anulare a Tribunalului Funcției Publice, fără audierea recurentului, astfel cum ar fi impus articolul 3 din anexa IX la statut. Tribunalul pornește de la premisa că procedura prevăzută de această dispoziție nu era obligatorie și că exista o altă soluție care permitea asigurarea unei executări corecte a acestei hotărâri de anulare, care consta în renunțarea la procedura disciplinară.

35.

Vom arăta în analiza noastră că această poziție este problematică din punct de vedere juridic, întrucât oferă administrației, în cadrul procedurii disciplinare, o cale alternativă care nu este prevăzută în mod expres de statut și, în consecință, nu prevede nicio participare a funcționarului ( 2 ) în cauză. Prin urmare, riscul ca drepturile procedurale ale acestuia din urmă să fie încălcate nu poate fi exclus. În schimb, Tribunalul apreciază că respectarea dreptului la apărare nu ar fi de rigoare, întrucât FRA s‑ar fi desistat de orice procedură împotriva recurentului. Tribunalul își întemeiază raționamentul pe constatarea că FRA nu ar fi adoptat un act care să îi aducă atingere recurentului în sensul articolului 41 din cartă.

36.

Al doilea motiv se împarte în esență în patru aspecte.

37.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că a efectuat o interpretare eronată a Hotărârii din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia (T‑471/11, EU:T:2014:739) atunci când a considerat că din hotărârea menționată reieșea că anularea unui act permitea reluarea procedurii exact de la punctul în care a survenit nelegalitatea. Or, recurentul susține că, potrivit unei interpretări corecte a acestei hotărâri, procedura având ca obiect înlocuirea unui act anulat trebuie să fie reluată exact de la punctul în care a survenit nelegalitatea, pentru motivul că anularea unei decizii nu afectează în mod obligatoriu actele pregătitoare.

38.

FRA apreciază că acest aspect al celui de al doilea motiv este inoperant. În această privință, ea afirmă că jurisprudența citată la punctul 45 din hotărârea atacată nu înseamnă, contrar celor pretinse de recurent, că AIPN este obligată să reia o procedură disciplinară care se dovedește afectată de un viciu de procedură. Ea adaugă că, în orice caz, recurentul nu are niciun interes legitim să susțină că FRA era obligată să reia procedura disciplinară mai degrabă decât să o abandoneze.

39.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, recurentul reproșează Tribunalului că a aplicat în mod eronat articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut, întrucât a considerat că acest articol nu se aplică atunci când o anchetă administrativă este retrasă sau abandonată și în împrejurări, precum cele din speță, în care FRA a decis să nu reia procedura în litigiu de la etapa în care mustrarea a fost viciată. Potrivit recurentului, articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut enumeră în mod exhaustiv opțiunile de care dispune pârâtul după prezentarea unui raport de anchetă administrativă. În plus, el arată că obiectivul acestui articol trebuie coroborat cu articolul 29 din anexa IX la statut pentru a permite luarea în considerare a intereselor funcționarului în cauză, astfel încât retragerea unui raport de anchetă administrativă fără nicio motivare și fără nicio publicitate constituie o încălcare a acestor articole. Recurentul susține că Tribunalul a creat o distincție artificială între încheierea unei anchete administrative și retragerea sau abandonarea acesteia, ceea ce privează articolele 3 și 29 din anexa IX la statut de o mare parte din efectul lor.

40.

FRA răspunde că nici articolul 266 TFUE, care reglementează executarea hotărârilor, nici articolul 3 din anexa IX la statut nu se opuneau ca ea să se abțină să reia procedura administrativă și ca ea să retragă din dosarul recurentului toate actele anterioare referitoare la ancheta administrativă. Prin urmare, articolul 3 din anexa IX la statut nu ar fi aplicabil.

41.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, recurentul arată că hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept și încalcă principiul securității juridice în măsura în care, la punctul 49 din hotărârea atacată, Tribunalul apreciază că, în speță, respectarea dreptului la apărare nu era de rigoare, „întrucât FRA s‑a desistat de orice procedură împotriva reclamantului […] și nu a adoptat astfel un act care să îi aducă atingere în sensul articolului 41 din cartă.”

42.

FRA consideră că nu a adoptat o decizie care să îl lezeze pe recurent, motiv pentru care nu era obligată să îl audieze în prealabil. Recurentul ar neglija, așadar, contextul executării hotărârii Tribunalului Funcției Publice, care a condus la reintegrarea recurentului. În plus, FRA precizează că nu a „decis că toate acuzațiile erau neîntemeiate”, astfel cum impune articolul 3 din anexa IX la statut, ci a abandonat procedura disciplinară, cu alte cuvinte fără a lua o astfel de decizie.

43.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, recurentul susține că motivarea hotărârii atacate este contradictorie în măsura în care, pe de o parte, la punctul 49 din această hotărâre, Tribunalul a arătat că articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut nu era aplicabil și, pe de altă parte, la punctul 76 din aceeași hotărâre, a afirmat contrariul.

44.

FRA consideră că nu există nicio contradicție între punctul 49 și punctul 76 din hotărârea atacată, din moment ce, în speță, AIPN competentă nu a reluat procedura disciplinară și a retras din dosarul personal al recurentului toate actele anterioare referitoare la ancheta administrativă.

45.

Întrucât cele patru aspecte ale celui de al doilea motiv sunt intrinsec legate, acestea trebuie examinate împreună, într‑un mod structurat și urmând o ordine tematică.

46.

De la bun început, este necesar să se stabilească în speță care sunt cerințele aplicabile în materie de executare a unei hotărâri de anulare. După cum reiese din observațiile părților, pozițiile sunt divergente cu privire la analiza Tribunalului, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 46 din hotărârea atacată, potrivit căreia, hotărârea de anulare, întemeiată pe o încălcare a dreptului la apărare al recurentului la finalul etapei administrative a procedurii, impunea FRA doar să retragă mustrarea din dosarul personal al recurentului, fără să fie obligată să îl audieze cu privire la reproșurile care au condus la deschiderea anchetei administrative și nici să îi notifice în mod formal o decizie de renunțare la acuzațiile care i se aduc.

47.

Potrivit articolului 266 primul paragraf TFUE, „instituția, organul, oficiul sau agenția emitentă a actului anulat […] este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene” (sublinierea noastră). Această dispoziție creează obligații pentru instituțiile și – în mod expres de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona – pentru organele, oficiile și agențiile Uniunii care au fost condamnate prin hotărâri de anulare. Această dispoziție completează articolele 263-265 TFUE, în temeiul cărora instanțele Uniunii, în domeniile de responsabilitate respective, nu pot decât să declare nulitatea unor acte. Articolul 266 TFUE nu le conferă însă competența de a impune obligații specifice de acțiune instituțiilor condamnate și nici de a le obliga să ia măsurile necesare. Instituția condamnată trebuie mai degrabă să ia ea însăși măsurile impuse de executarea hotărârii ( 3 ).

48.

Din acest punct de vedere, Tribunalul arată în mod întemeiat, la punctul 45 din hotărârea atacată, că instituțiile, oficiile și agențiile Uniunii dispun de o putere de apreciere pentru a decide mijloacele care trebuie puse în aplicare pentru a acționa în conformitate cu o hotărâre de anulare. Totuși, acest lucru nu implică faptul că puterea de apreciere menționată este nelimitată, deoarece, în caz contrar, administrația ar avea puterea de a ignora consecințele unei astfel de hotărâri. Într‑un asemenea caz, controlul jurisdicțional pe care îl exercită instanțele Uniunii ar fi iluzoriu, ceea ce ar repune în discuție calitatea sa de „uniune de drept” ( 4 ). Astfel, după cum vom explica în prezentele concluzii, mai multe motive ne determină să considerăm că Tribunalul nu a ținut seama de limitele pe care dreptul Uniunii le impunea FRA în speță.

49.

În primul rând, considerăm că Tribunalul nu a ținut seama de întinderea obligației care decurge din articolul 266 TFUE. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, hotărârile de anulare pronunțate de instanțele Uniunii se bucură, din momentul în care au rămas definitive, de autoritate absolută de lucru judecat. Aceasta privește nu doar dispozitivul hotărârii de anulare, ci și motivele care constituie temeiul necesar al dispozitivului și care, drept urmare, nu pot fi disociate de acesta ( 5 ). Hotărârea de anulare impune, prin urmare, ca autorul actului anulat să adopte un act nou, respectând nu doar dispozitivul hotărârii, ci și motivele care au condus la acesta și care constituie temeiul necesar al dispozitivului, asigurându‑se astfel că acest act nou nu este afectat de aceleași nereguli care au fost identificate în hotărârea de anulare ( 6 ).

50.

Pe de altă parte, trebuie amintit, în vederea examinării prezentului motiv, că procedura având ca obiect înlocuirea unui act anulat trebuie să fie reluată exact din punctul în care a survenit nelegalitatea, întrucât anularea unui act nu afectează în mod necesar actele pregătitoare ( 7 ). Anularea unui act care încheie o procedură administrativă ce cuprinde mai multe etape nu atrage în mod necesar după sine anularea întregii proceduri care precedă adoptarea actului atacat, indiferent de motivele de fond sau procedurale din hotărârea de anulare. Astfel, autorul actului trebuie să se plaseze la data la care a adoptat actul anulat pentru a adopta actul care trebuie să îl înlocuiască. Autorul poate totuși invoca în noua sa decizie alte motive decât cele pe care și‑a întemeiat prima decizie. În plus, acesta nu este obligat să se pronunțe din nou cu privire la aspecte ale deciziei inițiale care nu au fost repuse în discuție prin hotărârea de anulare.

51.

Din ceea ce precedă rezultă că, contrar a ceea ce pare să sugereze Tribunalul, la punctul 45 din hotărârea atacată, anularea unui act nu doar „permite” administrației să reia procedura exact de la punctul în care a survenit nelegalitatea. Este vorba mai degrabă despre o obligație imperativă, astfel cum reiese în mod clar din jurisprudența citată chiar de Tribunal. În consecință, în măsura în care Tribunalul pare să interpreteze această jurisprudență în sensul că implică recunoașterea în favoarea administrației, în general, a posibilității de a stabili ea însăși, în cadrul executării unei hotărâri de anulare în temeiul articolului 266 TFUE, etapa de la care intenționează să reia o procedură afectată de vicii, este necesar să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

52.

În al doilea rând, considerăm că interpretarea reținută de Tribunal la punctul 45 din hotărârea atacată, potrivit căreia administrației trebuie să i se recunoască o „largă putere de apreciere”, ar echivala cu încălcarea principiului cardinal al statului de drept, care este una dintre valorile Uniunii în temeiul articolului 2 TUE, potrivit căruia actele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sunt supuse legii ( 8 ) (sublinierea noastră). În acest context, trebuie amintit de asemenea că, în conformitate cu principiul atribuirii, consacrat la articolul 5 alineatul (2) TUE, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite prin tratate, inclusiv prin dreptul derivat. În domeniul specific al funcției publice, aceasta implică obligația administrației de a acționa în conformitate cu dispozițiile statutului.

53.

Rezultă în mod logic că puterea de apreciere a administrației este limitată de dispozițiile statutului care au ca obiect reglementarea cazului respectiv. În acest context, trebuie să se evoce articolul 86, dar și anexa IX la statut, întrucât această anexă conține, printre alte dispoziții privind regimul disciplinar, normele și procedurile care reglementează anchetele administrative. Procedura disciplinară ca atare constă în două faze distincte, dintre care prima este inițiată prin decizia de deschidere și încheiată printr‑o altă decizie, după audierea persoanei interesate pe baza raportului de anchetă ( 9 ).

54.

Astfel cum am arătat în considerațiile noastre introductive, prezenta cauză ridică problema aplicabilității articolului 3 din anexa IX la statut, care urmărește să reglementeze acțiunea administrației la sfârșitul fazei de anchetă. Această dispoziție conține o listă de opțiuni deschise administrației și îi oferă posibilitatea de a proceda sau de a renunța la inițierea procedurii disciplinare după întocmirea raportului de anchetă, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispoziția respectivă.

55.

În opinia noastră, nu există nicio îndoială că FRA se afla tocmai în această fază a procedurii atunci când a fost pronunțată hotărârea de anulare, întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare al recurentului la sfârșitul fazei administrative a procedurii, după cum reiese și din cuprinsul punctului 46 din hotărârea atacată. În consecință, revenea FRA sarcina de a aplica articolul 3 din anexa IX la statut, alegând opțiunea pe care o considera pertinentă, având în vedere circumstanțele.

56.

Cu alte cuvinte, contrar concluziilor Tribunalului, FRA era obligată să reia procedura exact de la punctul în care a survenit nelegalitatea, și anume de la momentul la care trebuia să ia o decizie cu privire la continuarea procedurii disciplinare. Vom examina în continuare, în prezentele concluzii, consecințele exacte pe care acest lucru le implică pentru FRA, ținând seama de cerințele articolului 3 din anexa IX la statut. În orice caz, trebuie să se rețină în acest stadiu al analizei că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a presupus în mod eronat că FRA nu era obligată să aplice această dispoziție în împrejurările cauzei în discuție.

57.

Această concluzie se impune cu atât mai mult dacă se examinează funcția articolului 3 din anexa IX la statut luând în considerare contextul general al unei proceduri disciplinare. S‑a arătat deja că aceasta constă în două faze. Prima fază prevede deschiderea unei anchete administrative cu scopul de a permite AIPN să verifice existența unei neîndepliniri a obligațiilor care incumbă funcționarilor. Dispozițiile generale din anexa IX la statut, care cuprind patru articole grupate în secțiunea 1, se referă la anchetele administrative și au ca obiect precizarea modalităților de punere în aplicare a articolului 86 alineatul (2) din statut. Deși administrația dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește desfășurarea anchetelor administrative, nu este mai puțin adevărat că aceasta trebuie să respecte anumite cerințe procedurale, printre care redactarea raportului final de anchetă, la care face referire articolul 3 din anexa IX la statut.

58.

Acest raport expune faptele și împrejurările în discuție, stabilește dacă au fost respectate normele și procedurile aplicabile situației, menționează circumstanțele agravante sau atenuante, precizează importanța prejudiciului suferit de instituție și formulează o recomandare cu privire la acțiunile ulterioare ( 10 ). Pe baza raportului menționat, AIPN poate decide, în primul rând, că toate acuzațiile formulate împotriva funcționarului în cauză sunt neîntemeiate, caz în care trebuie să îl informeze în scris pe acesta din urmă cu privire la decizia respectivă. În al doilea rând, chiar în cazul neîndeplinirii sau al prezumției de neîndeplinire a obligațiilor respective, AIPN poate decide că nu trebuie să ia nicio sancțiune disciplinară și, după caz, ea poate adresa persoanei interesate numai un avertisment. În al treilea rând, în cazul neîndeplinirii obligațiilor, ea poate iniția o procedură disciplinară, fie fără consultarea comisiei de disciplină, fie în fața acestei comisii.

59.

Este evident că legiuitorul statutar a intenționat să definească puterea administrației în privința funcționarului în cadrul acestei proceduri în modul cel mai detaliat posibil. Această abordare se impune nu numai având în vedere principiile evocate la punctul 52 din prezentele concluzii, ci și ținând seama de necesitatea de a respecta drepturile procedurale ale funcționarului în cauză. Având în vedere această constatare, considerăm că argumentația Tribunalului potrivit căreia FRA ar dispune de o „largă putere discreționară” pentru a executa hotărârea de anulare nu este corectă. Acesta este motivul pentru care apreciem că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

60.

Același lucru este valabil în ceea ce privește afirmația Tribunalului de la punctul 48 din hotărârea atacată, potrivit căreia FRA nu era obligată să reia procedura în litigiu de la etapa în care mustrarea a fost viciată, ci mai degrabă era îndreptățită să opteze pentru „o altă soluție”, și anume renunțarea la această procedură, retrăgând în plus din dosarul personal al recurentului toate actele anterioare referitoare la ancheta administrativă. Modul de redactare, structura și obiectul articolului 3 din anexa IX la statut indică în mod clar că acesta cuprinde o listă exhaustivă de opțiuni aflate la dispoziția administrației. Din formularea acestei dispoziții reiese că ea enumeră o serie de opțiuni bine delimitate care se exclud reciproc.

61.

Rezultă că administrația este obligată să ia o decizie pe baza uneia dintre aceste opțiuni, care va servi drept temei juridic. Având în vedere aceste elemente, este logic să se deducă faptul că legiuitorul statutar a intenționat să excludă orice altă opțiune. În consecință, trebuie să se considere că teza reținută de Tribunal, potrivit căreia administrația ar avea posibilitatea de a alege o altă opțiune la finalul unei anchete administrative, este întemeiată pe o interpretare eronată a articolului 3 din anexa IX la statut.

62.

În opinia noastră, această eroare de drept este deosebit de gravă, cu atât mai mult cu cât Tribunalul nu repune în discuție terminologia utilizată de FRA pentru a descrie abordarea sa în cadrul procedurii disciplinare. Reiese printre altele din cuprinsul punctelor 43 și 48 din hotărârea atacată că FRA „a abandonat” acuzațiile aduse recurentului și, astfel, „a renunțat” la procedura în litigiu. Or, dorim să arătăm că acești termeni nu figurează la articolul 3 din anexa IX la statut, ceea ce ridică problema dacă este vorba într‑adevăr despre o altă opțiune care nu este prevăzută de această dispoziție, astfel cum pare să presupună Tribunalul („o altă soluție”), sau dacă este vorba mai degrabă despre un sinonim având ca obiect doar descrierea situației prevăzute la articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut.

63.

Considerăm că faptul de „a abandona” procedura împotriva unui funcționar sau de „a renunța” la aceasta nu face decât să descrie, în esență, situația menționată mai sus. Astfel, după cum explică recurentul în mod convingător, în cazul în care administrația renunță la o procedură disciplinară, aceasta înseamnă, în principiu, că nicio acuzație formulată împotriva funcționarului în cauză nu poate fi reținută. Prin urmare, termenii utilizați trebuie să fie înțeleși ca fiind doar două modalități diferite de a exprima același lucru. În opinia noastră, poziția menționată este conformă cu bunul‑simț. Dacă această apreciere s‑ar dovedi corectă, ar trebui atunci să se ridice problema motivelor care au determinat FRA să se îndepărteze de normele din anexa IX la statut. Deși observațiile scrise nu permit să se răspundă cu certitudine la această chestiune, nu este mai puțin adevărat că o astfel de abordare nu este în niciun caz conformă cu principiile, evocate la punctul 52 din prezentele concluzii, pe care administrația trebuie să le respecte.

64.

Pe de altă parte, în opinia noastră, o asemenea abordare poate aduce atingere drepturilor procedurale ale funcționarului în cauză, astfel cum vom explica mai în detaliu. În consecință, trebuie să se considere că, în măsura în care a apreciat că FRA a acționat în conformitate cu dreptul Uniunii atunci când s‑a desistat de orice procedură împotriva recurentului fără a aplica articolul 3 din anexa IX la statut, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

65.

În pofida puterii de apreciere de care dispune orice autoritate administrativă, aceasta are obligația de a respecta principiile fundamentale ale dreptului procedural. O astfel de obligație decurge din articolul 41 din cartă, care consacră dreptul la bună administrare sub diferitele sale forme ( 11 ). Respectarea garanțiilor procedurale se impune în special în domeniul disciplinar, ținând seama de faptul că funcționarul este expus unor sancțiuni de diferite grade de severitate. Garanțiile prevăzute în anexa IX la statut, care pun în aplicare dreptul la bună administrare, au o dublă finalitate, și anume, pe de o parte, să permită funcționarului incriminat să își poată prezenta în mod util apărarea și, pe de altă parte, să împiedice o eventuală acțiune arbitrară din partea administrației în cadrul procedurilor disciplinare ( 12 ).

66.

Printre aceste garanții figurează dreptul de a fi ascultat, care are o importanță primordială ( 13 ), după cum o demonstrează faptul că dreptul respectiv este menționat în mai multe dispoziții, inclusiv la articolul 3 din anexa IX la statut. Această dispoziție prevede obligația de a audia funcționarul în cauză înainte de a lua o decizie cu privire la continuarea procedurii disciplinare, pe baza raportului de anchetă și după ce i‑au fost comunicate toate documentele aflate la dosar. În această privință, trebuie să se menționeze că nu este prevăzută în mod expres nicio derogare. Prin urmare, nerespectarea obligației menționate determină în mod logic o încălcare a drepturilor procedurale ale funcționarului. Tocmai aceasta pare să fie situația în împrejurările cauzei, întrucât FRA nu a aplicat articolul 3 din anexa IX la statut.

67.

Întrucât garantarea dreptului de a fi ascultat este necondiționată, Tribunalul săvârșește o eroare de drept atunci când afirmă, la punctul 49 din hotărârea atacată, că „respectarea dreptului la apărare nu era de rigoare”. După cum am arătat deja în analiza noastră, această eroare de drept se întemeiază, pe de o parte, pe un raționament eronat, și anume că articolul 3 din anexa IX la statut nu se aplică în speță și, pe de altă parte, pe argumentul potrivit căruia FRA nu a adoptat un act care să îi aducă atingere recurentului în sensul articolului 41 din cartă. Acest din urmă argument necesită câteva reflecții de ordin general.

68.

Astfel, din articolul 41 alineatul (2) din cartă reiese că dreptul la bună administrare include dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere. În aceste condiții, Tribunalul nu ține seama de faptul că articolul 3 din anexa IX la statut nu face nicio distincție, în ceea ce privește dreptul de a fi ascultat, după cum decizia care urmează să fie adoptată de administrație va fi sau nu va fi favorabilă funcționarului. Cu alte cuvinte, acest drept este garantat în toate cazurile, ceea ce se explică prin însăși natura procedurii disciplinare. Articolul 3 din anexa IX la statut constituie astfel o lex specialis care ține seama de particularitățile regimului disciplinar.

69.

În această privință, trebuie să se arate că inițierea unei proceduri disciplinare este susceptibilă să aducă o atingere foarte serioasă onorabilității și reputației profesionale a funcționarului în cauză ( 14 ). Prin urmare, administrația este obligată să verifice veridicitatea și gravitatea faptelor reproșate acestuia din urmă înainte de a adopta o decizie de inițiere a procedurii. De asemenea, durata excesivă a unei proceduri disciplinare trebuie să fie considerată ca fundamentând prezumția existenței unui prejudiciu moral pentru funcționar ( 15 ). Așadar, autoritățile disciplinare au obligația de a asigura în mod diligent desfășurarea acestei proceduri și de a acționa astfel încât fiecare act de urmărire să se efectueze într‑un termen rezonabil în raport cu actul precedent. Nerespectarea acestui termen, care poate fi apreciată numai în funcție de împrejurările speciale ale cauzei, poate determina anularea actului ( 16 ). Acesta este motivul pentru care articolul 22 alineatul (1) din anexa IX la statut stabilește un termen de două luni de la primirea avizului comisiei pentru a lua o decizie atunci când AIPN prevede impunerea unor sancțiuni. Atât în interesul funcționarului, cât și al administrației, decizia prin care se finalizează procedura disciplinară nu poate fi amânată fără justificare ( 17 ).

70.

Fiind conștient de incidența negativă pe care o poate avea inițierea nejustificată a unei proceduri disciplinare asupra reputației unui funcționar, legiuitorul statutar a prevăzut, la articolul 22 alineatul (2) din anexa IX la statut, că, în cazul în care AIPN decide să claseze cazul fără a pronunța o sancțiune disciplinară, aceasta îl informează de îndată în scris pe funcționar cu privire la această decizie. Funcționarul în cauză poate solicita ca respectiva decizie să fie inclusă în dosarul său personal. Pe de altă parte, din articolul 29 din această anexă reiese că, în cazul în care nu se poate stabili culpa unui funcționar la adresa căruia au fost formulate acuzații în conformitate cu dispoziția menționată mai sus, acesta are dreptul, la cerere, la repararea prejudiciului suferit prin asigurarea unei publicități adecvate deciziei AIPN. Toate acestea arată că legiuitorul statutar consideră că este necesară o serie de măsuri pentru a neutraliza efectele negative care decurg din proceduri nejustificate.

71.

În sfârșit, nu trebuie uitat că, în conformitate cu articolul 27 din anexa IX la statut, însuși funcționarul care a făcut obiectul unei măsuri disciplinare poate solicita eliminarea din dosarul său personal a oricărei referiri la sancțiunea aplicată. AIPN decide dacă se poate da curs solicitării respective. În opinia noastră, acest mecanism simbolizează dreptul de a fi uitat și respectă principiul potrivit căruia o sancțiune disciplinară nu trebuie să afecteze la nesfârșit curriculum unei persoane și nici să îi interzică să își continue cariera ( 18 ). Este vorba în mod evident despre un mecanism conceput pentru a garanta că onorabilitatea și reputația profesională a funcționarului sunt restabilite după expirarea unui termen rezonabil, și anume în termen de trei ani în cazul unui avertisment scris sau al unei mustrări sau în termen de șase ani în cazul altor sancțiuni.

72.

Totuși, nu se poate deduce din aceste considerații că numai inițierea unei proceduri disciplinare nejustificate poate avea consecințe negative pentru funcționar. După cum arată în mod întemeiat recurentul, trebuie luat în considerare faptul că, într‑o situație precum cea din speță, în care a avut loc o anchetă administrativă, administrația dispune încă de raportul de anchetă. Raportul în sine nu este o decizie care poate fi retrasă, ci un fapt care trebuie luat în considerare. Ținând seama de faptul că nici hotărârea de anulare, nici decizia de „abandonare” a procedurii împotriva funcționarului nu au ca efect dispariția raportului menționat, administrația ar avea teoretic posibilitatea de a relua procedura disciplinară la o dată ulterioară. Trebuie să se arate că nici articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut nu permite retragerea sau abandonarea raportului de anchetă.

73.

Din această perspectivă, considerăm că modul adecvat de restabilire a onorabilității și a reputației profesionale a funcționarului în cauză în aceste condiții constă în prevederea unei audieri și în adoptarea unei decizii în temeiul articolului 3 litera (a) din anexa IX la statut, garantând în același timp publicitatea necesară, așa cum impune articolul 29 din această anexă. În aceeași ordine de idei, ar trebui să se garanteze că funcționarul poate solicita ca decizia respectivă să figureze în dosarul său personal, în conformitate cu articolul 22 alineatul (2) din anexa menționată. O astfel de abordare, care nu lasă nicio îndoială cu privire la intențiile administrației, ar răspunde cel mai bine nevoii de securitate juridică a funcționarului.

74.

Apreciem că o asemenea abordare este cu atât mai necesară atunci când, precum în speță, sancțiunea disciplinară a fost anulată de Tribunalul Funcției Publice ca urmare a unui viciu de procedură. În conformitate cu jurisprudența Curții, dacă decizia a fost anulată pentru vicii de formă fără să se fi statuat pe fond asupra faptelor imputate, decizia de anulare nu echivalează cu o „achitare”, în sensul dat acestui termen în materie penală ( 19 ). Considerăm că acest lucru implică, în urma hotărârii de anulare, obligația FRA de a adopta o decizie care să clarifice situația juridică a recurentului, dat fiind că procedura disciplinară inițiată în privința sa revine exact la punctul în care a survenit nelegalitatea. Or, în speță, după cum admite chiar FRA, aceasta nu a decis că toate acuzațiile erau neîntemeiate, așa cum impune articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut, ci pur și simplu „a abandonat” procedura disciplinară fără a lua o astfel de decizie.

75.

Asemenea recurentului, considerăm că modul în care a procedat FRA, care a constat în „renunțarea” la procedura disciplinară după întocmirea raportului de anchetă, fără nicio motivare, audiere sau publicitate, constituie o eludare a garanțiilor procedurale prevăzute de dispozițiile menționate mai sus. În consecință, trebuie să se considere că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, în măsura în care a statuat că dreptul la apărare garantat de dispozițiile anexei IX la statut nu a fost compromis prin abordarea urmată de FRA. Eroarea de drept menționată se datorează unei interpretări restrictive a articolului 41 din cartă care, în plus, nu ține seama de particularitățile regimului disciplinar.

76.

Decizia FRA de „a abandona” procedura împotriva recurentului fără a prevedea o audiere a acestuia din urmă constituie un viciu de procedură. Potrivit jurisprudenței Curții, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, nu determină anularea deciziei adoptate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura respectivă putea să conducă la un rezultat diferit ( 20 ). Totuși, Curtea a arătat că nu se poate impune unui recurent care invocă încălcarea dreptului său la apărare să demonstreze că decizia instituției Uniunii în cauză ar fi avut un conținut diferit, ci doar că o astfel de ipoteză nu este complet exclusă ( 21 ). Aprecierea acestei chestiuni trebuie efectuată, în plus, în raport cu circumstanțele de fapt și de drept specifice fiecărei cauze ( 22 ). Considerăm că Tribunalul ar trebui să țină seama de această jurisprudență în cazul în care cauza ar fi trimisă spre rejudecare la acesta.

77.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 48 și 49 din hotărârea atacată, raționamentul urmat de Tribunal pentru a constata inexistența unei încălcări a dreptului la apărare al recurentului se întemeiază în esență pe argumentul potrivit căruia articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut nu era aplicabil pentru motivul că FRA a optat pentru „o altă soluție”, și anume „abandonarea” procedurii împotriva recurentului. În prezentele concluzii, am demonstrat în mod detaliat că raționamentul Tribunalului în această privință este afectat de mai multe erori de drept.

78.

Totuși, trebuie să se observe că acest raționament este, în plus, incoerent, întrucât Tribunalul afirmă exact contrariul, la punctul 76 din hotărârea atacată. Mai concret, potrivit Tribunalului, în speță, „FRA a […] decis să abandoneze procedura împotriva reclamantului în temeiul articolului 3 litera (a) din anexa IX la statut” (sublinierea noastră). Apreciem că această afirmație este deosebit de problematică în acest context, întrucât fragmentul menționat conține o trimitere la punctul 48 din hotărârea atacată, în care Tribunalul dezvoltă raționamentul său întemeiat pe o pretinsă abordare alternativă urmată de FRA, care constă tocmai în neaplicarea dispozițiilor anexei IX la statut. Punctele sus-menționate sunt redactate în termeni cât se poate de clari, excluzând așadar orice eroare de redactare, astfel încât trebuie să se pornească de la principiul că acestea reflectă efectiv raționamentul Tribunalului.

79.

Este evident că aceste două afirmații nu pot coexista în motivarea hotărârii atacate fără a repune serios în discuție logica care stă la baza raționamentului Tribunalului. Această concluzie nu este afectată de faptul că Tribunalul adoptă în definitiv o poziție corectă din punct de vedere juridic la punctul 76 din hotărârea atacată. Astfel, după cum am arătat în analiza noastră, „abandonarea” procedurii împotriva funcționarului în cauză nu este, în cele din urmă, decât un alt mod de a afirma că ancheta administrativă a fost încheiată pentru motivul că toate acuzațiile erau neîntemeiate și, prin urmare, făcând aplicarea articolului 3 litera (a) din anexa IX la statut ( 23 ). Tribunalul pare să își fi dat seama de imposibilitatea administrației de a se îndepărta de dispozițiile acestei anexe. Or, o asemenea concluzie este incompatibilă cu considerațiile sale inițiale.

80.

Prin urmare, se ridică problema modului în care trebuie tratată o astfel de contradicție substanțială în ceea ce privește dreptul procedural. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, problema dacă motivarea unei hotărâri a Tribunalului este contradictorie reprezintă o problemă de drept care poate fi invocată în cadrul recursului ( 24 ). Având în vedere considerațiile precedente, trebuie să se concluzioneze că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. În opinia noastră, această eroare este deosebit de gravă, nu numai din cauza caracterului său vădit, ci și pentru motivul că ea repune în discuție raționamentul Tribunalului în totalitate, independent de celelalte erori de drept pe care le‑am identificat în analiza noastră. În consecință, considerăm că ar fi suficient, în principiu, să se constate temeinicia celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv pentru ca întregul motiv să fie considerat fondat.

81.

Erorile de drept săvârșite de Tribunal și stabilite în cadrul analizei expuse în prezentele concluzii pot fi rezumate după cum urmează. În primul rând, Tribunalul nu a ținut seama de întinderea puterii discreționare de care dispunea FRA în cadrul executării hotărârii de anulare, întemeindu‑se pe o interpretare incorectă a articolului 266 TFUE și a jurisprudenței relevante. În al doilea rând, Tribunalul nu a ținut seama de faptul că articolul 3 din anexa IX la statut era aplicabil, în speță, împrejurărilor cauzei și că FRA era obligată să adopte o decizie în temeiul acestei dispoziții. În al treilea rând, Tribunalul nu a ținut seama de faptul că neaplicarea articolului 3 din anexa IX la statut conducea la încălcarea garanțiilor procedurale prevăzute în această anexă. Eroarea de drept se întemeiază pe o interpretare restrictivă a articolului 41 din cartă care, în plus, nu ține seama de particularitățile regimului disciplinar. În al patrulea rând, Tribunalul a adoptat un raționament contradictoriu cu privire la problema aplicabilității dispoziției sus-menționate.

82.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să declare fondat al doilea motiv de recurs.