1.

Recunoscând existența unei asimetrii a informațiilor în procedurile de punere în aplicare a dreptului concurenței la nivel privat, legiuitorul Uniunii a armonizat, prin intermediul Directivei 2014/104/UE ( 2 ), normele privind divulgarea probelor solicitate în cadrul acțiunilor în despăgubire.

2.

Articolul 5 din directiva menționată prevede normele care, împreună, formează un sistem general în această materie. În completarea acestei dispoziții, articolul 6 din directiva respectivă prevede normele specifice privind divulgarea probelor incluse în dosarele autorităților însărcinate cu punerea în aplicare a normelor de concurență la nivel public.

3.

Deși interpretarea normelor prevăzute la articolul 5 din Directiva 2014/104 a făcut deja obiectul unei cereri de decizie preliminară ( 3 ), în schimb, Curtea este invitată pentru prima dată să se pronunțe cu privire la interpretarea celor enunțate la articolul 6 din această directivă.

4.

Astfel, întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere se înscriu în contextul mai larg al unei proceduri referitoare la o acțiune în reparație a pretinsului prejudiciu suferit de RegioJet ca urmare a acțiunilor societății České dráhy a.s., care afectează piața feroviară și care contravin normelor de concurență. În acest context, deși prima întrebare preliminară se referă la interpretarea articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104, aceasta privește în esență problema relației dintre punerea în aplicare a dreptului concurenței la nivel privat și punerea în aplicare a acestui drept la nivel public. În ceea ce privește următoarele patru întrebări adresate de instanța de trimitere, acestea privesc în mod specific articolul 6 din directiva menționată.

5.

Articolul 5 alineatele (1) și (8) din Directiva 2014/104 prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor dintr‑o acțiune în despăgubire din Uniune la cererea unui reclamant care a prezentat o justificare întemeiată conținând faptele și mijloacele de probă disponibile în mod rezonabil și suficiente pentru a dovedi caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubiri, instanțele naționale pot dispune divulgarea de către pârât sau de către un terț a probelor relevante pe care le controlează, sub rezerva condițiilor prevăzute în prezentul capitol. Statele membre se asigură că instanțele naționale pot, la cererea pârâtului, dispune divulgarea de probe relevante de către reclamant sau de către un terț.

[…]

(8)   Fără a aduce atingere alineatelor (4) și (7) și articolului 6, prezentul articol nu împiedică statele membre să mențină sau să introducă norme care ar conduce la o divulgare mai amplă a probelor.”

6.

Articolul 6 alineatul (5) litera (a) și alineatul (9) din această directivă prevede:

„(5)   Instanțele naționale pot dispune divulgarea următoarelor categorii de probe numai după ce autoritatea în materie de concurență, prin adoptarea unei decizii sau într‑un alt mod, și‑a încheiat procedurile:

[…]

(9)   Divulgarea de probe de la dosarul unei autorități în materie de concurență care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile enumerate în prezentul articol poate fi dispusă în cadrul acțiunilor în despăgubire în orice moment, fără a aduce atingere prezentului articol.”

7.

Zákon č. 143/2001 Sb. o ochraně hospodářské soutěže (Legea privind protecția concurenței) din 4 aprilie 2001, în versiunea sa aplicabilă situației de fapt din litigiul principal (denumită în continuare „Legea nr. 143/2001”), prevede la articolul 1 alineatul (1) că „organizează protecția concurenței pe piața produselor și a serviciilor […] împotriva oricărei practici care împiedică, restrânge, denaturează sau amenință concurența”.

8.

Articolul 21ca alineatul (2) din Legea nr. 143/2001 prevede în esență că documentele și informațiile pregătite și prezentate în cadrul procedurii administrative pendinte în fața autorității naționale în materie de concurență pot fi divulgate autorităților publice numai după încheierea procedurii de investigare sau după decizia definitivă a autorității naționale în materie de concurență privind încheierea procedurii administrative.

9.

Zákon č. 262/2017 Sb., o náhradě škody v oblasti hospodářské soutěže (Legea nr. 262/2017 privind despăgubirile în cazul încălcărilor dreptului concurenței) din 20 iulie 2017 transpune Directiva 2014/104 în ordinea juridică cehă.

10.

Articolul 2 alineatul (2) litera c) din această lege prevede că prin informațiile confidențiale protejate prin obligația de păstrare a confidențialității se înțelege printre altele documentele și informațiile care au fost prezentate în mod specific în cadrul procedurii administrative în fața autorității naționale de concurență.

11.

Articolul 15 alineatul (4) din legea menționată prevede că obligația de a divulga informații confidențiale, prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera c) din aceasta, poate fi impusă cel mai devreme numai după ce decizia autorității în materie de concurență privind încheierea procedurii administrative devine definitivă.

12.

Articolul 16 alineatul (1) litera c) din aceeași lege prevede în esență că, în cazul unei cereri de acces la documente care conțin informații confidențiale și care sunt incluse în dosarul autorității naționale de concurență, președintele camerei examinează dacă divulgarea lor nu ar afecta aplicarea eficientă a reglementării în materie de concurență. Potrivit alineatului (3) al acestui articol 16, documentele care conțin informații confidențiale pot fi divulgate numai după încheierea procedurii de investigare sau după decizia definitivă a autorității naționale în materie de concurență privind încheierea procedurii administrative.

13.

La 25 ianuarie 2012, Úřad pro ochranu hospodářské soutěže (Oficiul Concurenței, denumit în continuare „autoritatea cehă în materie de concurență”) a deschis din oficiu o procedură administrativă privind un posibil abuz de poziție dominantă săvârșit de České dráhy.

14.

La 25 noiembrie 2015 ( 4 ), RegioJet a introdus o acțiune în despăgubire la Městský soud v Praze (Tribunalul Municipal din Praga, Republica Cehă), având ca obiect repararea prejudiciului suferit ca urmare a pretinselor acțiuni contrare normelor de concurență ale České dráhy.

15.

La 10 noiembrie 2016, Comisia Europeană a decis inițierea unei proceduri în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 ( 5 ), în cazul nr. AT.40156 – Czech Rail.

16.

La 14 noiembrie 2016, autoritatea cehă în materie de concurență și‑a suspendat procedura administrativă, considerând că procedura Comisiei viza, din punct de vedere material, aceleași acțiuni ilicite ca cele care făceau obiectul examinării sale în cadrul procedurii administrative.

17.

La 11 octombrie 2017, RegioJet a introdus la instanța națională o cerere de divulgare de documente, în temeiul articolului 10 și următoarelor, precum și al articolului 18 din Legea nr. 262/2017 din 20 iulie 2017, în cadrul acțiunii în despăgubire. Această cerere viza printre altele divulgarea unor documente despre care RegioJet presupunea că se aflau în posesia České dráhy, și anume printre altele liste defalcate pe poziții și rapoarte privind transportul public feroviar și documentele contabile referitoare la zona comercială a activității acestei societăți.

18.

Întemeindu‑se pe articolul 21ca alineatul (2) din Legea nr. 143/2001, autoritatea cehă în materie de concurență a arătat că documentele solicitate de care dispunea în cadrul procedurii sale administrative nu puteau fi divulgate până la încheierea definitivă a procedurii administrative pe fond în cauză. În plus, aceasta a precizat că celelalte documente solicitate se încadrau în categoria documentelor care constituie un set coerent de documente și a refuzat divulgarea lor, pentru motivul că acest lucru ar putea diminua eficacitatea politicii de urmărire a încălcărilor legislației în materie de concurență.

19.

Ca răspuns la o solicitare formulată de instanța sesizată cu cererea de divulgare a probelor, Comisia a subliniat, într‑o scrisoare din 26 februarie 2018, că, atunci când ar decide cu privire la divulgarea mijloacelor de probă, judecătorul ar trebui, în interesul protejării intereselor legitime ale tuturor părților la procedură și ale terților, să aplice în special principiul proporționalității și să adopte măsuri de protecție a acestor informații. Comisia a recomandat suspendarea procedurii pe fond referitoare la acțiunea în despăgubire.

20.

Prin ordonanța din 14 martie 2018, instanța de prim grad de jurisdicție a dispus ca České dráhy să divulge, prin depunere la dosar, un ansamblu de documente care conțineau, pe de o parte, informații pregătite în mod expres de această societate în cadrul unei proceduri în fața autorității cehe în materie de concurență și, pe de altă parte, informații pregătite și păstrate în mod obligatoriu în afara cadrului acestei proceduri, precum listele referitoare la legăturile feroviare, rapoartele trimestriale privind transportul public feroviar sau lista legăturilor comerciale operate de České dráhy. În schimb, această instanță a respins cererile RegioJet având ca obiect, pe de o parte, divulgarea documentelor contabile referitoare la zona comercială a activității České dráhy, inclusiv a codurilor de corespondență pe legătură și tip de tren, și, pe de altă parte, divulgarea proceselor‑verbale ale reuniunilor consiliului de administrație al České dráhy, pentru lunile septembrie și octombrie ale anului 2011.

21.

La 19 decembrie 2018, instanța de prim grad de jurisdicție a hotărât să suspende procedura pe fond privind acțiunea în despăgubire până la încheierea procedurii în materie de practici anticoncurențiale inițiate la 10 noiembrie 2016 de către Comisie împotriva České dráhy. Astfel, în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Legea nr. 262/2017 din 20 iulie 2017, în cadrul unei proceduri referitoare la o acțiune în despăgubire, judecătorul este ținut de decizia unei alte instanțe, a autorității cehe în materie de concurență și a Comisiei referitoare la existența unei restrângeri a concurenței și la identitatea autorului acesteia. Pe de altă parte, reglementarea procedurală națională impune de asemenea o obligație a instanței de a suspenda procedura civilă în despăgubire, deoarece o chestiune de care depinde decizia instanței este soluționată în cadrul unei alte proceduri, iar instanța nu este abilitată să o soluționeze în cadrul acestei proceduri.

22.

Prin ordonanța din 29 noiembrie 2019, Vrchní soud v Praze (Curtea Superioară din Praga, Republica Cehă), în calitate de instanță de apel, a confirmat ordonanța din 14 martie 2018 și a adoptat, în vederea asigurării protecției mijloacelor de probă prezentate, măsuri care constau în punerea acestora din urmă sub sechestru și în divulgarea lor numai părților, reprezentanților lor și experților, aceste măsuri fiind dispuse, în fiecare caz, întotdeauna pe baza unei cereri scrise motivate și în urma acordului prealabil al instanței sesizate cu judecarea cauzei în funcție de repartizarea activității.

23.

České dráhy a formulat recurs împotriva acestei ordonanțe la Nejvyšší soud (Curtea Supremă, Republica Cehă), care este instanța de trimitere.

24.

În aceste condiții, Nejvyšší soud (Curtea Supremă), prin decizia din 16 decembrie 2020, primită la Curte la 1 februarie 2021, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25.

Părțile din litigiul principal, guvernele elen și italian, precum și Comisia au depus observații scrise. České dráhy și Comisia au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 3 februarie 2022.

26.

Pentru a putea răspunde în mod util la întrebările preliminare (secțiunea C), este necesar, în primul rând, să se examineze dacă acestea sunt admisibile în lumina domeniului de aplicare ratione temporis al dispozițiilor a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere (secțiunea A) și, în al doilea rând, să se formuleze câteva observații cu privire la regimul divulgării probelor incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență (secțiunea B).

27.

Deși Directiva 2014/104 nu face distincție, pe plan textual, între dispozițiile de drept material și dispozițiile procedurale ( 7 ), Curtea a indicat deja că această directivă conține o dispoziție specială, și anume articolul 22, care determină în mod expres condițiile de aplicare în timp a dispozițiilor procedurale și materiale ( 8 ).

28.

Condițiile de aplicare în timp sunt diferite pentru aceste două categorii de dispoziții. Prin urmare, pentru a se putea pronunța cu privire la aplicabilitatea Directivei 2014/104 în procedura principală, trebuie să se stabilească dacă articolele 5 și 6 din aceasta sunt dispoziții procedurale sau dispoziții de drept material.

29.

Pe scurt, normele de drept material determină existența și întinderea răspunderii persoanelor implicate în încălcarea dreptului concurenței, în timp ce normele procedurale determină desfășurarea unei proceduri. Acestea din urmă nu își pierd caracterul procedural ca urmare a faptului că aplicarea lor în cadrul unei proceduri referitoare la o acțiune în despăgubire poate avea impact asupra stabilirii acestei răspunderi în urma procedurii respective ( 9 ). În această logică, după cum am indicat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza PACCAR ( 10 ), chiar dacă articolele 5 și 6 din Directiva 2014/104 par să acorde drepturi indivizilor, aceste drepturi nu pot fi însă exercitate decât în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe naționale și este vorba în esență despre măsuri procedurale care permit instanței respective să stabilească faptele invocate de părțile la procedură. Prin urmare, condițiile de aplicare a dispozițiilor naționale de transpunere a articolelor 5 și 6 din directiva menționată sunt stabilite la articolul 22 alineatul (2) din aceasta.

30.

În temeiul articolului 22 alineatul (2) din Directiva 2014/104, statele membre trebuiau să se asigure că orice măsuri naționale adoptate în vederea asigurării conformității cu dispozițiile procedurale din această directivă nu se aplică acțiunilor în despăgubire cu privire la care o instanță națională a fost sesizată înainte de 26 decembrie 2014. Reiese, a contrario, din această dispoziție că statele membre dispuneau de o putere discreționară de a decide, cu ocazia transpunerii directivei menționate, dacă normele naționale care vizează transpunerea dispozițiilor procedurale ale directivei respective s‑ar aplica acțiunilor în despăgubire intentate după 26 decembrie 2014, dar înainte de data transpunerii aceleiași directive sau chiar celor intentate cel târziu înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia, și anume înainte de 27 decembrie 2016 ( 11 ).

31.

În această privință, arătăm, pe de o parte, că recursul a fost formulat împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de prim grad și de al doilea grad de jurisdicție cu privire la cererea de divulgare a probelor depusă de RegioJet la 11 octombrie 2017, în temeiul dispozițiilor naționale de transpunere a Directivei 2014/104 în ordinea juridică cehă.

32.

Pe de altă parte, astfel cum reiese din susținerile persoanelor interesate, acțiunea în despăgubire pentru care a fost formulată cererea de divulgare a probelor a fost introdusă la 25 noiembrie 2015, cu alte cuvinte înainte de data transpunerii Directivei 2014/104. Cu toate acestea, din Legea nr. 262/2017 din 20 iulie 2017 reiese că legiuitorul ceh a decis că dispozițiile naționale de transpunere a dispozițiilor procedurale ale acestei directive se aplică, în mod direct și necondiționat, și acțiunilor introduse înainte de această dată de transpunere ( 12 ).

33.

Prin urmare, trebuie să se considere că articolele 5 și 6 din Directiva 2014/104 sunt relevante pentru procedura principală.

34.

Această considerație nu este repusă în discuție de faptul că acțiunea în despăgubire în cauză pare să se refere la comportamente care au avut loc înainte de adoptarea Directivei 2014/104. Astfel, articolul 22 alineatul (1) din această directivă se opune numai aplicării retroactive a dispozițiilor naționale care transpun dispozițiile de drept material ale acesteia. Or, articolele 5 și 6 din directiva menționată sunt de natură procedurală.

35.

Considerația respectivă nu este repusă în discuție nici de faptul că probele a căror divulgare a fost solicitată în cauza respectivă se află în dosarul autorității cehe în materie de concurență, care a inițiat procedura sa la 25 ianuarie 2012. Într‑adevăr, definind domeniul de aplicare ratione temporis al dispozițiilor procedurale, articolul 22 alineatul (2) din Directiva 2014/104 se referă nu la data inițierii procedurii de către o autoritate în materie de concurență, al cărei interes este protejat în temeiul articolului 6 din această directivă, ci la data sesizării unei instanțe naționale cu o acțiune în despăgubire. Procedând astfel, prin faptul că se concentrează pe procedura instanței naționale, această dispoziție delimitează competențele instanței respective în ceea ce privește divulgarea probelor incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență.

36.

Prin urmare, nu există niciun motiv să se considere că interpretarea articolelor 5 și 6 din Directiva 2014/104 nu ar avea în mod vădit nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal. Rezultă că întrebările preliminare referitoare la interpretarea acestor dispoziții sunt admisibile.

37.

După cum am amintit în introducerea la aceste concluzii, articolul 5 din Directiva 2014/104 stabilește norme generale privind divulgarea probelor, în timp ce articolul 6 din directiva menționată completează acest regim general cu norme care se referă în mod specific la divulgarea unor probe incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență.

38.

Această din urmă dispoziție face distincție între mai multe categorii de probe, în special:

39.

Pe de altă parte, în ceea ce privește divulgarea probelor care se încadrează în aceste categorii, Directiva 2014/104 prevede un mecanism de evaluare comparativă a intereselor în discuție, respectiv cele ale victimelor încălcărilor, cele ale autorilor încălcărilor, cele ale terților și cele de la nivel public cu ocazia punerii în aplicare a normelor de concurență, sub controlul strict al instanțelor naționale, mai ales în ceea ce privește relevanța probelor solicitate, precum și necesitatea și proporționalitatea măsurilor referitoare la divulgarea lor ( 13 ). În acest scop, articolul 5 din directiva menționată stabilește criteriile referitoare la exercitarea controlului respectiv, suplimentate de cele stabilite la articolul 6 din aceasta.

40.

În lumina acestor observații, trebuie examinate întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere.

41.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 se opune ca o instanță națională să dispună divulgarea probelor în cadrul unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire referitoare la o încălcare a dreptului concurenței, chiar dacă o procedură privind această încălcare este pendinte în fața Comisiei, în vederea adoptării unei decizii în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003, având drept consecință suspendarea acestei proceduri naționale.

42.

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar, într‑o primă etapă, să se clarifice poziția dreptului Uniunii în ceea ce privește suspendarea de către o instanță națională a procedurilor aflate în curs de soluționare în fața sa, ca urmare a inițierii de către Comisie a unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire. Într‑o a doua etapă, trebuie să se examineze dacă dreptul Uniunii se opune ca o instanță națională să dispună, ca urmare a unei astfel de suspendări, divulgarea probelor în cadrul unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire ( 14 ).

43.

În temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, inițierea unei proceduri de către Comisie privează autoritățile de concurență ale statelor membre de competența lor de a aplica articolele 101 și 102 TFUE în ceea ce privește aceleași încălcări. În schimb, conform articolului 16 alineatul (1) din acest regulament, o instanță națională sesizată cu o acțiune în despăgubire nu este în mod automat privată, ca urmare a inițierii procedurii de către Comisie, de competența sa de a aplica articolele 101 și 102 TFUE și de a se pronunța cu privire la încălcările examinate de această instituție. În plus, instanța respectivă nu este obligată să își suspende procedura.

44.

Astfel, articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că „[a]tunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul 101 sau articolul 102 TFUE, care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie. [În lipsa unei asemenea decizii,] [a]cestea trebuie de asemenea să evite să ia decizii care pot intra în conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor inițiate de aceasta. În acest scop, instanța națională poate evalua dacă este necesar să suspende procedura pe care a inițiat‑o”.

45.

Nici Directiva 2014/104 nu obligă instanțele naționale să își suspende procedurile. Din interpretarea articolului 6 alineatele (5) și (9) din directiva menționată reiese că acesta susține interpretarea potrivit căreia procedura dintr‑o acțiune în despăgubire poate continua și atunci când o procedură este pendinte în fața unei autorități în materie de concurență. Astfel, în timp ce probele incluse în lista gri nu pot fi divulgate înainte ca o autoritate în materie de concurență să își încheie procedura [articolul 6 alineatul (5) din directiva menționată], divulgarea probelor incluse în lista albă poate fi dispusă „în cadrul acțiunilor în despăgubire în orice moment” [articolul 6 alineatul (9) din aceeași directivă].

46.

Prin urmare, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, suspendarea unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire nu este obligatorie ca urmare a inițierii unei proceduri de către Comisie. În mod cert, din punctul de vedere al acestui drept, indiferent dacă o instanță națională își suspendă sau nu procedura, aceasta trebuie să se asigure printre altele că nu adoptă o decizie care ar fi contrară deciziei preconizate de Comisie. Cu toate acestea și a fortiori, sub rezerva limitărilor care decurg din dreptul Uniunii, cum ar fi cele rezultate din necesitatea de a asigura efectul util al acestui drept, prevăzută la articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, sau din principiile efectivității și echivalenței, efectele unei asemenea suspendări țin de dreptul național.

47.

În această privință, instanța de trimitere arată că, în prezenta cauză, procedura din acțiunea în despăgubire a fost suspendată ca urmare a obligației care rezultă din reglementarea procedurală națională. Cu toate acestea, Curtea nu este întrebată dacă o asemenea „obligație” este compatibilă cu drepturile conferite de dreptul Uniunii persoanelor care au suferit un prejudiciu ca urmare a unei încălcări a dreptului concurenței. În plus, nu este de competența Curții să se pronunțe asupra chestiunii dacă, sub rezerva limitărilor care decurg din dreptul Uniunii, o instanță națională poate, în temeiul reglementării sale procedurale naționale, să ia măsuri după suspendarea procedurii. În speță, se ridică numai problema dacă, în urma unei asemenea suspendări, Directiva 2014/104 se opune ca o instanță națională să dispună divulgarea probelor în temeiul dispozițiilor naționale care transpun articolele 5 și 6 din această directivă.

48.

După cum am reținut într‑un alt context ( 15 ), Directiva 2014/104 nu pare să definească legătura care trebuie să existe din punct de vedere tehnic, la nivel procedural, între o cerere de divulgare a probelor și o acțiune în despăgubire (o cerere de divulgare a probelor ca măsură într‑o procedură pe fond, o cerere examinată în cadrul unei proceduri incidente sau chiar în cadrul unei proceduri separate). În același context diferit, am considerat că o cerere de divulgare a probelor formulată înainte de inițierea unei acțiuni în despăgubire poate intra de asemenea în domeniul de aplicare al articolelor 5 și 6 din această directivă ( 16 ). A fortiori, într‑o primă etapă, suspendarea unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire nu are ca rezultat faptul că măsurile de divulgare a probelor adoptate în cadrul acestei proceduri ies din domeniul de aplicare al directivei menționate. În orice caz, pare puțin convingător să se susțină că aceasta ar deveni din nou aplicabilă după reluarea procedurii. Într‑o a doua etapă, cel puțin din punctul de vedere al aceleiași directive, suspendarea unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire nu împiedică în mod automat instanța națională să dispună divulgarea de probe în cadrul acestei proceduri.

49.

Același lucru este valabil și în cazul în care o asemenea procedură este suspendată, ca urmare a inițierii unei proceduri de către Comisie, suspendare care nu este obligatorie în raport cu dreptul Uniunii ( 17 ). Într‑adevăr, astfel cum reiese din considerațiile expuse la punctul 45 din prezentele concluzii, sub rezerva dispozițiilor specifice referitoare la probele incluse în lista neagră și în lista gri, Directiva 2014/104 nu se opune, cel puțin în principiu, ca o instanță națională să dispună divulgarea probelor incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență înainte ca această autoritate să încheie procedura.

50.

Procedând în acest mod, instanța națională trebuie totuși să respecte toate cerințele care decurg din Directiva 2014/104 și printre altele să limiteze divulgarea probelor la ceea ce este relevant, proporțional și necesar. După cum am subliniat la punctul 39 din prezentele concluzii, aceste cerințe constituie un element central al mecanismului prevăzut pentru a asigura evaluarea comparativă a intereselor în discuție de către instanțele naționale, în special cele de la nivel public la punerea în aplicare a normelor de concurență.

51.

În acest context, articolul 6 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2014/104 prevede că, la evaluarea proporționalității unui ordin de divulgare de informații, instanțele naționale examinează de asemenea dacă „partea care solicită divulgarea realizează acest lucru în ceea ce privește o acțiune în despăgubire în fața unei instanțe naționale”. Deducem de aici că, în cadrul acestei examinări a proporționalității, efectuată cu atenție mai ales atunci când este vorba despre probe de la dosarul unei autorități în materie de concurență ( 18 ), o instanță națională trebuie să ia în considerare și împrejurarea că procedura dintr‑o acțiune în despăgubire a fost suspendată.

52.

Considerația potrivit căreia Directiva 2014/104 nu se opune, în principiu, ca o instanță națională să dispună divulgarea probelor în cadrul unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire care a fost suspendată ca urmare a inițierii unei proceduri de către Comisie nu este repusă în discuție de obligația potrivit căreia, „[a]tunci când instanțele naționale hotărăsc în privința unor acorduri, decizii sau practici în conformitate cu articolul [101 sau 102 TFUE] […], ele nu pot lua decizii care pot intra în conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor inițiate de aceasta” ( 19 ).

53.

Potrivit interpretării susținute de Comisie, domeniul de aplicare al articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 se limitează la aplicarea articolului 101 sau 102 TFUE sau, cu alte cuvinte, la constatarea unei încălcări a dreptului concurenței de către o instanță națională. Un ordin de divulgare a probelor, care este o simplă decizie procedurală, nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 16 alineatul (1) din acest regulament.

54.

Fără a dori să repunem în discuție interpretarea prezentată de Comisie și concluzia la care a ajuns, suntem sensibili la o interpretare mai nuanțată. Astfel, atât, pe de o parte, principiul cooperării loiale, enunțat la articolul 4 alineatul (3) TUE, cât și, pe de altă parte, obiectivul unei aplicări eficiente și uniforme a dreptului concurenței al Uniunii și principiul general al securității juridice, care se reflectă și la articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 ( 20 ), impun, în opinia noastră, unei instanțe naționale să țină seama de procedura pendinte în fața Comisiei atunci când adoptă orice decizie sau măsură în cursul unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire, mai ales atunci când această decizie sau măsură privește, chiar și punctual, constatarea existenței unei încălcări a dreptului concurenței.

55.

În această privință, subliniem că, pentru ca o instanță națională să dispună divulgarea probelor solicitată de o persoană care pretinde a fi victima unei încălcări, trebuie dovedit caracterul plauzibil al cererii de despăgubiri pentru care se solicită această divulgare ( 21 ).

56.

Interesul de a evita deciziile conflictuale, care rezultă din intenția de a asigura aplicarea coerentă a normelor de concurență și principiul general al securității juridice, în principiu, nu este repus în discuție atunci când o instanță națională dispune divulgarea probelor în cadrul procedurilor dintr‑o acțiune în despăgubire care a fost suspendată ca urmare a inițierii unei proceduri de către Comisie ( 22 ).

57.

Astfel, din Hotărârile Gasorba și alții ( 23 ) și Groupe Canal +/Comisia ( 24 ) reiese că, atunci când Comisia, pe de o parte, „intenționează să adopte o decizie care impune încetarea încălcării” și, pe de altă parte, adoptă o decizie în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, care declară obligatorii angajamentele asumate de întreprinderile în cauză, instanțele naționale nu pot adopta din perspectiva comportamentelor în cauză decizii „negative”, prin care se constată lipsa încălcării articolelor 101 și 102 TFUE. Faptul de a dispune divulgarea probelor, considerând că s‑a dovedit caracterul plauzibil al cererii de despăgubiri în cadrul căreia s‑a solicitat această divulgare, nu poate fi asimilat unei decizii „negative” în raport cu faptul că Comisia își continuă procedura și urmărește să stabilească dacă există o încălcare a articolelor 101 și 102 TFUE.

58.

Pe de altă parte, din Hotărârea Masterfoods și HB ( 25 ) reiese că, atunci când, „pentru a evita luarea unei decizii care contravine celei a Comisiei”, o instanță națională suspendă judecarea cauzei, ca urmare a faptului că soluționarea litigiului pendinte în fața sa depinde de validitatea deciziei Comisiei referitoare la articolul 101 sau 102 TFUE, care face obiectul unei acțiuni în anulare introduse de destinatarul acestei decizii, „[revine instanței naționale respective sarcina] de a examina necesitatea de a dispune măsuri provizorii pentru a apăra interesele părților până se pronunță definitiv”. A fortiori, în lipsa unei decizii a Comisiei, interesul de a evita deciziile conflictuale nu poate împiedica o instanță națională care își suspendă procedura, ca urmare a inițierii procedurii de către această instituție, să considere că a fost dovedit caracterul plauzibil al cererii de despăgubiri și să dispună divulgarea probelor.

59.

Prin urmare, atunci când o instanță națională decide să dispună divulgarea probelor în cadrul unei proceduri dintr‑o acțiune în despăgubire care a fost suspendată ca urmare a inițierii procedurii de către Comisie, aceasta nu adoptă, în principiu, o decizie care poate intra în conflict cu decizia preconizată de Comisie în cadrul acestei proceduri, în sensul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

60.

În lumina considerațiilor expuse la punctele precedente, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să dispună divulgarea probelor în cadrul unei proceduri naționale dintr‑o acțiune în despăgubire privind o încălcare a dreptului concurenței, chiar dacă o procedură referitoare la această încălcare este pendinte în fața Comisiei, în vederea adoptării unei decizii în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003, având drept consecință suspendarea acestei proceduri naționale.

61.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, pe care este oportun să o examinăm înaintea celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă suspendarea de către o autoritate națională în materie de concurență, a procedurii sale pentru motivul că Comisia a inițiat o procedură în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003, poate fi considerată încheierea acestei proceduri „prin adoptarea unei decizii sau într‑un alt mod”, în sensul articolului 6 alineatul (5) din Directiva 2014/104.

62.

Amintim că, în temeiul articolului 6 alineatul (5) din Directiva 2014/104, instanțele naționale pot dispune divulgarea probelor incluse în lista gri numai după ce autoritatea în materie de concurență, prin adoptarea unei decizii sau într‑un alt mod, și‑a încheiat procedurile. Considerentul (25) al acestei directive precizează că încheierea procedurii rezultă din adoptarea, de exemplu, a unei decizii în temeiul articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003 ( 26 ), „cu excepția deciziilor privind măsuri provizorii”.

63.

În temeiul articolului 5 primul paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, o autoritate națională în materie de concurență poate să solicite încetarea unei încălcări, să dispună măsuri provizorii, să accepte angajamente și să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul său național. Potrivit celui de al doilea paragraf al acestui articol 5, atunci când, pe baza informațiilor de care dispun, autoritățile naționale de concurență consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de interdicție, ele pot decide că nu există motive pentru a interveni ( 27 ). Astfel, sub rezerva măsurilor provizorii și spre deosebire de ele, articolul 5 primul și al doilea paragraf din acest regulament privește deciziile adoptate atunci când o autoritate națională în materie de concurență consideră că, ținând seama de informațiile colectate în cursul procedurii sale, este posibil sau chiar necesar să se pronunțe cu privire la această procedură sau să o încheie.

64.

În aceste condiții, instanța de trimitere pare să pună accentul, în ceea ce privește adoptarea unei decizii de încheiere, pe alternativa prevăzută la articolul 6 alineatul (5) din Directiva 2014/104, și anume încheierea procedurii „într‑un alt mod”.

65.

În această privință, trebuie să se observe că propunerea inițială de directivă ( 28 ) prevedea, într‑una dintre dispozițiile sale, că divulgarea probelor din lista gri poate fi dispusă „numai după ce o autoritate de concurență și‑a încheiat procedurile sau a adoptat o decizie menționată la articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 sau în capitolul III din Regulamentul (CE) nr. 1/2003” ( 29 ).

66.

Formularea acestei dispoziții a făcut obiectul dezbaterilor în cursul lucrărilor pregătitoare. În special, din proiectul de rezoluție legislativă a Parlamentului European ( 30 ) decurge că această instituție a urmărit să modifice formularea respectivă pentru a reflecta, în termeni mai generali, ideea potrivit căreia divulgarea probelor incluse în lista gri poate fi dispusă numai după ce o autoritate în materie de concurență și‑a încheiat procedurile „prin orice mijloace”.

67.

În final, formularea dispoziției din propunerea inițială a fost reluată în considerentul (25) al Directivei 2014/104, cu precizarea că este vorba despre o ilustrare („și‑a încheiat procedurile, de exemplu, prin adoptarea unei decizii în temeiul articolului 5 sau al capitolului III din [Regulamentul nr. 1/2003]”) ( 31 ).

68.

Și mai important, ideea enunțată în proiectul de rezoluție legislativă a Parlamentului pare să fi inspirat formularea articolului 6 alineatul (5) din Directiva 2014/104 („prin adoptarea unei decizii sau într‑un alt mod, și‑a încheiat procedurile”), fără a schimba în realitate sensul propunerii inițiale a Comisiei („după ce o autoritate de concurență și‑a încheiat procedurile sau a adoptat o decizie […]”). A fost vorba doar să se clarifice că deciziile adoptate în temeiul articolului 5 din Regulamentul nr. 1/2003, la rândul lor, „încheie”, în sensul articolului 6 alineatul (5) din directiva menționată, procedura unei autorități naționale în materie de concurență.

69.

Astfel, atunci când Directiva 2014/104 se referă la încheierea procedurii „prin adoptarea unei decizii sau într‑un alt mod”, este vorba despre măsuri care, în ceea ce privește substanța și finalitatea lor, sunt adoptate atunci când o autoritate națională în materie de concurență decide că, ținând seama de informațiile colectate în cursul procedurii, este posibil sau chiar necesar să se pronunțe asupra acesteia și să o încheie („a încheia”). Prin urmare, suspendarea procedurii de către o autoritate națională în materie de concurență nu poate fi asimilată unei încheieri de către această autoritate a procedurii „într‑un alt mod”.

70.

Același lucru este valabil și în cazul suspendării procedurilor de către o autoritate națională în materie de concurență ca urmare a inițierii unei proceduri de către Comisie.

71.

Astfel, trebuie arătat, asemenea guvernului elen, că, în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 ( 32 ), deschiderea unei proceduri de către Comisie nu privează, în mod permanent și definitiv, autoritățile naționale de concurență de competența lor de a aplica legislația națională în materie de concurență. Această competență este restabilită din momentul în care procedura inițiată de Comisie se încheie ( 33 ). Pe de altă parte, în temeiul articolului 16 alineatul (2) din acest regulament, autoritățile de concurență ale statelor membre își păstrează competența de a acționa atât în cadrul dreptului Uniunii, cât și al dreptului național al concurenței, chiar și atunci când Comisia însăși a adoptat deja o decizie, cu condiția să nu ia decizii contrare deciziei adoptate de Comisie ( 34 ).

72.

Interpretarea teleologică a articolului 6 alineatul (5) din Directiva 2014/104 pledează în favoarea interpretării propuse la punctul 69 din prezentele concluzii.

73.

Considerentul (25) prima teză al Directivei 2014/104 indică rațiunea de a fi a protecției temporale a probelor din lista gri: „O excepție ar trebui să se aplice oricărei divulgări care, dacă ar fi aprobată, ar interfera în mod nejustificat cu o investigație în curs desfășurată de o autoritate în materie de concurență cu privire la o încălcare a legislației Uniunii sau a legislației naționale în materie de concurență.”

74.

În această privință, pe de o parte, procedura Comisiei care a dus la suspendarea procedurii autorității cehe în materie de concurență este încă în curs de desfășurare. Prin urmare, și interesul procedurii acestei instituții, conform logicii articolului 6 alineatul (5) din Directiva 2014/104, poate fi compromis prin divulgarea probelor de la dosarul autorității cehe în materie de concurență. Procedura inițiată de această autoritate se referă la aceleași încălcări ca cele examinate de Comisie. Pe de altă parte, având în vedere că, în teorie, competența autorității respective poate fi restabilită, interesul procedurii sale constituie în continuare o cauză valabilă pentru a conferi protecție temporală probelor din dosarul aceleiași autorități.

75.

În consecință, articolul 6 alineatul (5) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că suspendarea de către o autoritate națională în materie de concurență a procedurii sale pentru motivul că Comisia a inițiat o procedură, în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003, nu poate fi considerată o încheiere de către autoritatea națională în materie de concurență a procedurii sale „prin adoptarea unei decizii sau într‑un alt mod”, în sensul acestei dispoziții.

76.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (8), articolul 6 alineatul (5) litera (a) și alineatul (9) din Directiva 2014/104 se opun unei reglementări naționale care limitează temporar, în temeiul articolului 6 alineatul (5) din această directivă, divulgarea tuturor informațiilor „prezentate” în cadrul procedurii inițiate de autoritatea în materie de concurență, iar nu numai a informațiilor „pregătite” în mod specific în acest cadru.

77.

Într‑adevăr, deși a doua întrebare preliminară, astfel cum a fost formulată, pare să se refere exclusiv la interpretarea articolului 6 alineatele (5) și (9) din Directiva 2014/104, această instanță urmărește să afle, pentru a relua termenii cererii sale de decizie preliminară, dacă directiva menționată se opune adoptării unei reglementări interne care extinde domeniul de aplicare al informațiilor a căror divulgare este exclusă pe durata procedurii pendinte la autoritatea în materie de concurență. Marja de manevră de care dispun statele membre în ceea ce privește transpunerea articolelor 5 și 6 din directiva menționată este limitată prin intermediul articolului 5 alineatul (8) din aceeași directivă. Prin urmare, ne pare necesar să reformulăm a doua întrebare preliminară și să extindem domeniul său de aplicare la această din urmă dispoziție.

78.

Pe de altă parte, din motive de claritate, este în mod cert adevărat că formularea celei de a doua întrebări face referire la „informațiil[e] pe care o parte a procedurii este obligată să le creeze și să le păstreze (sau le creează și păstrează) în temeiul altor dispoziții legale, indiferent de procedura privind încălcarea dreptului concurenței”. Totuși, reiese din această formulare („de asemenea, în cazul”), interpretată în lumina prezentei cereri de decizie preliminară ( 35 ), că referirea respectivă nu constituie decât o ilustrare a probelor pe care le are în vedere această întrebare preliminară.

79.

Înainte de a analiza a doua întrebare astfel reformulată, trebuie examinată admisibilitatea sa, care a fost contestată de České dráhy.

80.

České dráhy susține că această întrebare este prematură și ipotetică deoarece, până în prezent, instanțele naționale cehe nu s‑au pronunțat cu privire la aspectul dacă documentele care fac obiectul cererii de divulgare de documente au fost create în mod expres pentru procedura pendinte la autoritatea cehă în materie de concurență sau pentru procedura desfășurată de Comisie.

81.

În această privință, trebuie amintit că întrebările referitoare la dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea unei norme a Uniunii solicitate nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema are caracter ipotetic ori chiar și atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate.

82.

Or, răspunsul pe care Curtea îl va da la această întrebare va condiționa identificarea probelor incluse în lista albă, care, dacă este cazul, pot fi divulgate în pofida faptului că autoritatea cehă în materie de concurență nu și‑a încheiat procedura. Rezultă că a doua întrebare preliminară este admisibilă.

83.

Instanța de trimitere observă că, în temeiul articolului 6 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2014/104, în lista gri, după cum presupune modul de redactare a dispozițiilor cehe de transpunere a acestei directive, sunt incluse nu toate informațiile prezentate în cadrul acestei proceduri, ci numai informațiile pregătite în mod specific în cadrul procedurii unei autorități în materie de concurență.

84.

Astfel, din modul de redactare a articolului 6 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2014/104, interpretat în lumina considerentului (25) al acesteia ( 36 ), reiese că protecția temporară conferită în temeiul acestei prime dispoziții nu privește orice informație care a fost prezentată în mod expres, în mod spontan sau la cererea autorității în materie de concurență, în cadrul unei asemenea proceduri, ci numai informațiile care au fost create în mod specific în cadrul unei proceduri inițiate de autoritatea respectivă.

85.

Acest rezultat al interpretării textuale este confirmat de considerațiile care decurg din interpretarea sistematică.

86.

În primul rând, mai întâi, articolul 6 alineatul (9) din Directiva 2014/104, care privește probele incluse în lista albă, prevede că divulgarea de probe de la dosarul unei autorități în materie de concurență care nu se încadrează în listele gri și neagră poate fi dispusă în cadrul acțiunilor în despăgubire în orice moment. În continuare, considerentul (28) al acestei directive, care precizează conținutul normativ al dispoziției menționate, utilizează termenii „probel[e] care există indiferent de procedurile desfășurate de o autoritate în materie de concurență («informații preexistente»)”, pentru a se referi la alte probe decât cele menționate la articolul 6 alineatele (5) și (6) din directiva respectivă. Prin urmare, este vorba despre orice probă a cărei divulgare nu este interzisă în mod automat de aceeași directivă, ca urmare a apartenenței sale la listele gri sau negre, din cauza interesului punerii în aplicare a dreptului concurenței la nivel public. În sfârșit, articolul 2 punctul 17 din aceeași directivă definește noțiunea de „informații preexistente” ca fiind „probe care există indiferent de procedurile unei autorități în materie de concurență, indiferent dacă aceste informații se află sau nu în dosarul unei autorități în materie de concurență”. Din această definiție și mai ales din ultima sa parte rezultă că probele dintr‑un astfel de dosar pot fi de asemenea incluse în lista albă ( 37 ). În special, informațiile pe care o parte la procedură este obligată să le creeze și să le păstreze (sau le creează și păstrează) în temeiul altor dispoziții legale, indiferent de procedura privind încălcarea dreptului concurenței, constituie, prin excelență, informații preexistente, a căror divulgare poate fi dispusă în orice moment, în principiu, de instanțele naționale.

87.

În al doilea rând, reflectând ideea potrivit căreia trebuie, pe de o parte, să se limiteze protecția conferită probelor incluse în listele gri și neagră la cazurile în care această protecție este efectiv necesară și, pentru acest motiv, adecvată din punctul de vedere al obiectivelor Directivei 2014/104, și, pe de altă parte, să se autorizeze un acces rezonabil de larg la probe, articolul 6 alineatul (8) din această directivă prevede că, în cazul în care doar unele părți din probele cerute sunt incluse în lista neagră [„intră sub incidența alineatului (6)”], cealaltă parte a probelor se divulgă în conformitate cu alineatele relevante ale articolului 8 din directiva menționată, în funcție de categoria în care se încadrează ( 38 ).

88.

Articolul 5 alineatul (8) din Directiva 2014/104 permite statelor membre să adopte normele care ar conduce la o divulgare mai amplă a probelor, fără a aduce atingere alineatelor (4) și (7) ale acestui articol și articolului 6 din această directivă.

89.

Rezultă că, în timp ce articolul 5 din Directiva 2014/104 se bazează, în principiu, pe o armonizare minimă, articolul 6 din directiva menționată reprezintă o armonizare exhaustivă. În consecință, pe de o parte, statele membre nu sunt autorizate să nuanțeze, la transpunerea acestei directive, condițiile potrivit cărora probele sunt clasificate în probe care se încadrează în listele gri, neagră și albă („fără a aduce atingere […] articolului 6”) ( 39 ). Pe de altă parte, pentru a relua termenii instanței de trimitere, a autoriza statele membre să extindă cadrul informațiilor incluse în lista gri ar conduce, în opinia noastră, la o divulgare mai limitată a probelor, în contradicție cu logica articolului 5 alineatul (8) din directiva menționată.

90.

Astfel, articolul 5 alineatul (8), articolul 6 alineatul (5) litera (a) și alineatul (9) din Directiva 2014/104 trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții se opun unei reglementări naționale care limitează temporar, în temeiul articolului 6 alineatul (5) din directiva menționată, nu numai divulgarea informațiilor „pregătite” în mod specific în cadrul procedurii inițiate de autoritatea în materie de concurență, ci și divulgarea tuturor informațiilor „prezentate” în acest cadru.

91.

Din motive de exhaustivitate, trebuie amintit că, la aplicarea dreptului intern care utilizează termeni identici cu cei ai unei directive sau termeni diferiți de aceștia, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta ( 40 ).

92.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, pe care propunem să o reformulăm pentru motivele prezentate la punctele precedente, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 coroborat cu articolul 6 alineatul (5) litera (a) din aceasta trebuie interpretat în sensul că dispozițiile menționate nu se opun ca o instanță națională să se pronunțe cu privire la divulgarea probelor și să dispună punerea acestora sub sechestru, prin amânarea analizei chestiunii dacă aceste probe includ „informații care au fost pregătite de o persoană fizică sau juridică în mod specific în cadrul procedurilor desfășurate de o autoritate în materie de concurență”, în sensul acestei din urmă dispoziții, în momentul în care instanța respectivă va avea acces la probele respective.

93.

Deși formularea celei de a patra întrebări se referă la aplicarea prin analogie a dispoziției naționale de transpunere a articolului 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104 probelor care pot fi incluse în lista gri, instanța de trimitere precizează însă că, prin intermediul acestei întrebări, urmărește să afle în esență dacă o instanță poate dispune divulgarea probelor, reglementată la articolul 5 alineatul (1) din această directivă, pentru a aprecia dacă aceste probe includ „informații care au fost pregătite de o persoană fizică sau juridică în mod specific în cadrul procedurilor desfășurate de o autoritate în materie de concurență”, în sensul articolului 6 alineatul (5) litera (a) din directiva menționată.

94.

Pe de altă parte, problema juridică ridicată de această întrebare își are originea în ordonanța din 29 noiembrie 2019. În această privință, trebuie să observăm că măsurile luate de instanța respectivă nu corespund pe deplin mecanismului prevăzut la articolul 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104 ( 41 ). Astfel, această dispoziție prevede un mecanism de verificare prealabilă a conținutului probelor care pot fi incluse în lista neagră. În temeiul dispoziției menționate, reclamanții pot prezenta o cerere motivată pentru accesul unei instanțe naționale la asemenea probe, cu scopul exclusiv de a se asigura că conținutul lor impune să fie considerate ca fiind incluse în lista neagră. Cu toate acestea, în speță, nu a existat o cerere a unui reclamant. În plus, divulgarea probelor a fost dispusă în același timp cu măsurile care permit să se verifice dacă aceste probe conțin informații menționate în lista gri.

95.

În aceste condiții, pentru a răspunde în mod util la a patra întrebare preliminară, este lipsit de relevanță dacă, în ceea ce privește probele care pot fi incluse în lista gri, o aplicare prin analogie a articolului 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104 este sau nu permisă în temeiul acestei directive. În schimb, directiva menționată trebuie interpretată pentru ca instanța de trimitere să poată stabili dacă abordarea reținută de instanța de al doilea grad de jurisdicție este conformă cu aceeași directivă. Prin urmare, această întrebare trebuie reformulată în sensul evocat la punctul 92 din prezentele concluzii.

96.

Având în vedere această reformulare, argumentul České dráhy potrivit căruia a patra întrebare preliminară ar fi ipotetică întrucât instanțele de prim și de al doilea grad de jurisdicție nu au aplicat, nici măcar prin analogie, dispoziția națională de transpunere a articolului 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104 trebuie respins.

97.

Trebuie să observăm, în primul rând, că propunerea inițială a Directivei 2014/104 nu prevedea un mecanism de control prealabil precum cel prevăzut la articolul 6 alineatul (7) din această directivă. Mecanismul respectiv pare să își aibă originea într‑un amendament discutat în cadrul proiectului de rezoluție legislativă a Parlamentului. Or, spre deosebire de soluția reținută în directiva menționată, acest amendament părea să aibă ca scop să permită instanțelor naționale să acceseze și să analizeze probele incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență. Această autorizare privea nu numai probele care pot fi incluse în lista neagră, ci și pe cele care pot fi incluse în lista gri ( 42 ).

98.

Astfel, trebuie să se ridice problema dacă lipsa, în Directiva 2014/104, a unei asemenea autorizări în ceea ce privește probele care pot fi incluse în lista gri implică automat că abordarea reținută de instanța de al doilea grad de jurisdicție nu este conformă cu dreptul Uniunii. Procedând în acest mod, trebuie să se țină seama de tipul de armonizare pe care se bazează articolul 6 din prezenta directivă, precum și de competențele pe care directiva menționată le conferă instanțelor naționale în ceea ce privește accesul la probele din dosarul unei autorități în materie de concurență.

99.

Articolul 6 din Directiva 2014/104 se bazează pe o armonizare exhaustivă ( 43 ). În ceea ce privește probele care pot fi incluse în lista gri, legiuitorul Uniunii nu a prevăzut un mecanism de control prealabil precum cel prevăzut la articolul 6 alineatul (7) din directiva menționată. Amintim totuși că, în speță, nu este vorba despre o aplicare prin analogie și/sau prin extindere a dispoziției menționate la astfel de probe.

100.

Prin urmare, pentru a stabili dacă armonizarea exhaustivă se opune abordării urmate de instanța de al doilea grad de jurisdicție, nu este suficient să se facă referire la dispozițiile articolului 6 din Directiva 2014/014. În opinia noastră, pentru a trasa limitele armonizării exhaustive pe care legiuitorul Uniunii urmărea să o realizeze prin intermediul acestei dispoziții, trebuie să se țină seama și de contextul în care se înscrie dispoziția menționată, precum și de motivele care au determinat legiuitorul Uniunii să efectueze armonizarea exhaustivă a materiilor reglementate de dispoziția menționată.

101.

Potrivit considerentului (21) al Directivei 2014/104, „[e]ficacitatea și coerența aplicării articolelor 101 și 102 [TFUE] de către Comisie și autoritățile naționale în materie de concurență necesită o abordare comună pe întregul cuprins al Uniunii privind divulgarea probelor care sunt incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență” și „[d]ivulgarea probelor nu ar trebui să diminueze în mod nejustificat eficacitatea asigurării respectării legislației în materie de concurență de către o autoritate în materie de concurență”. Rezultă că armonizarea exhaustivă a fost realizată de legiuitorul Uniunii în principal în beneficiul interesului punerii în aplicare a dreptului concurenței la nivel public.

102.

Or, în temeiul articolului 6 alineatul (4) litera (c) din Directiva 2014/104, „necesitatea de a garanta eficacitatea asigurării respectării legislației în materie de concurență la nivel public” constituie de asemenea unul dintre elementele care trebuie luat în considerare de instanțele naționale atunci când evaluează proporționalitatea unui ordin de divulgare de probe incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență. Astfel, asigurarea faptului că divulgarea probelor incluse într‑un asemenea dosar nu afectează eficacitatea procedurilor autorităților în materie de concurență ține, ca atribuție partajată, de responsabilitatea legiuitorilor, precum și a instanțelor naționale competente în ceea ce privește acțiunile în despăgubire.

103.

În continuarea acestei logici, dacă o instanță națională trebuie să țină seama și de această necesitate atunci când se pronunță asupra divulgării de probe incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență, atunci nu se poate exclude ca, în pofida acestei armonizări, anumite aspecte referitoare la materiile reglementate de dispoziția menționată să poată fi precizate și/sau nuanțate de un stat membru. În opinia noastră, abordarea reținută de instanța de al doilea grad de jurisdicție în prezenta cauză afectează unul dintre aceste aspecte.

104.

Pe de altă parte, efectuând armonizarea exhaustivă a materiilor reglementate de articolul 6 din Directiva 2014/104, legiuitorul Uniunii nu a ignorat interesul persoanelor care pretind că sunt victime ale încălcărilor și nici eficacitatea punerii în aplicare a dreptului concurenței la nivel privat. De fapt, această dispoziție favorizează o divulgare rezonabil de amplă a probelor incluse în dosarul unei autorități în materie de concurență, care nu sunt incluse în listele gri și neagră ( 44 ). Astfel, în măsura în care aceasta favorizează divulgarea probelor care sunt incluse în lista albă, abordarea urmată de instanța de al doilea grad de jurisdicție în prezenta cauză se înscria în această logică.

105.

Din motive de claritate, trebuie arătat că articolul 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104 obligă statele membre să confere un drept procedural „reclamanților” care, atunci când este invocată excepția în temeiul articolului 6 alineatul (6) din această directivă, pot solicita unei instanțe naționale să obțină accesul la probe pentru a se asigura că conținutul acestora le face să iasă din lista neagră ( 45 ). Totuși, abordarea reținută de instanța de al doilea grad de jurisdicție în prezenta cauză nu se întemeiază pe existența unui drept pe care justițiabilii îl pot invoca în mod sistematic în contextul unor proceduri referitoare la acțiuni în despăgubire. În speță, era vorba despre o intervenție specifică a acestei instanțe, având în vedere împrejurările procedurii principale și, probabil, în vederea asigurării accesului la probele din lista albă. Prin urmare, suntem de acord cu opinia Comisiei potrivit căreia, în temeiul directivei menționate, este posibil ca în cazuri individuale să se aplice, în conformitate cu legislația națională, o abordare precum cea urmată de instanța de al doilea grad de jurisdicție în prezenta cauză.

106.

Celelalte argumente ale České dráhy și ale Comisiei, care privesc în esență rolul pe care îl au instanțele naționale în contextul divulgării probelor din dosarul unei autorități în materie de concurență, nu sunt susceptibile să repună în discuție această considerație.

107.

Este desigur adevărat că abordarea urmată în prezenta cauză de instanța de al doilea grad de jurisdicție este susceptibilă de a fi prea împovărătoare atât pentru o instanță națională, cât și pentru persoana de la care se solicită divulgarea de probe și, prin urmare, dacă este cazul, pentru un pârât sau pentru o autoritate în materie de concurență.

108.

Cu toate acestea, pe de o parte, seria de probe din dosarul unei autorități în materie de concurență a căror divulgare poate fi solicitată unei părți la procedură este limitată de examinarea proporționalității. Într‑adevăr, în ceea ce privește asemenea probe, această examinare trebuie efectuată cu atenție, așa cum se indică în considerentul (23) al Directivei 2014/104. După cum arată deopotrivă acest considerent, „[p]rin urmare, cererile de divulgare ar trebui să nu fie considerate proporționale atunci când se referă la divulgarea generică de documente de la dosarul unei autorități în materie de concurență în legătură cu un anumit caz sau de documente înaintate de o parte în contextul unui anumit caz”.

109.

Pe de altă parte, așa cum am indicat la punctul 102 din prezentele concluzii, la examinarea proporționalității, instanțele naționale examinează „necesitatea de a garanta eficacitatea asigurării respectării legislației în materie de concurență la nivel public”. În această logică, doctrina consideră că instanțele naționale trebuie să se asigure că divulgarea de documente nu este excesiv de împovărătoare pentru autoritățile în materie de concurență ( 46 ).

110.

České dráhy arată că, în lipsa unui mecanism de control prealabil, precum cel prevăzut la articolul 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104, ar fi imposibil ca o instanță națională să controleze veridicitatea afirmațiilor unei părți la procedură referitoare la acțiunea în despăgubire în legătură cu faptul că probele solicitate sunt incluse în lista neagră. În schimb, potrivit České dráhy, situația este diferită în ceea ce privește probele care pot fi incluse în lista gri.

111.

Or, în ceea ce privește autorul afirmațiilor potrivit cărora dovezile solicitate sunt incluse în lista neagră, structura articolului 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104 sugerează că rolul principal în acest context este acordat autorităților în materie de concurență. Într‑adevăr, această dispoziție prevede, într‑o primă etapă, că instanțele naționale pot solicita asistență de la autoritatea în materie de concurență competentă. Numai într‑o a doua etapă, dispoziția menționată se referă la faptul că autorii probelor respective pot avea de asemenea posibilitatea de a fi audiați. Totuși, din articolul 6 alineatul (7) din această directivă rezultă că, chiar și în ceea ce privește lista neagră, ultimul cuvânt revine unei instanțe naționale ( 47 ).

112.

În această privință, Comisia precizează că, întrucât divulgarea probelor incluse în lista neagră este refuzată în mod permanent, prejudiciul cauzat de un eventual refuz eronat de a dispune divulgarea unor astfel de probe este mult mai grav decât cel cauzat de un refuz de a dispune divulgarea probelor incluse în lista gri. Or, „refuzul eronat” la care se referă Comisia, și anume cel care provine de la o instanță națională, poate apărea și în timpul verificării pe care instanța respectivă o efectuează în contextul mecanismului de control prealabil prevăzut la articolul 6 alineatul (7) din Directiva 2014/104. Și mai important, scopul principal al acestui mecanism nu este de a corecta erorile instanțelor naționale, ci de a limita riscul unui refuz și/sau al unei opoziții nefondate provenind de la persoana căreia i se solicită divulgarea probelor. Această interpretare este confirmată de considerentul (27) al directivei menționate, care indică faptul că mecanismul respectiv privește accesul instanțelor naționale la „documente pentru care este invocată excepția”.

113.

Prin urmare, trebuie să se considere că probele incluse în lista neagră nu sunt protejate față de o instanță națională, ci față de un reclamant sau de terți. Ultimul cuvânt în ceea ce privește calificarea lor ca „probe incluse în lista neagră” revine instanței naționale. A fortiori, probele a căror divulgare este, în principiu, mai puțin dăunătoare pentru interesul nivelului public, și anume cele din lista gri, nu trebuie neapărat să fie protejate într‑un mod mai strict împotriva accesului acestei instanțe naționale.

114.

În speță, autoritatea cehă în materie de concurență s‑a opus divulgării de către České dráhy a probelor de care această autoritate „dispunea” în cadrul procedurii sale administrative, declanșată în anul 2012, precum și divulgării „celorlalte documente solicitate de reclamantă”, ca urmare a faptului că acestea ar constitui „un ansamblu coerent de documente, iar divulgarea lor ar putea diminua eficacitatea politicii de urmărire a încălcărilor dreptului concurenței” ( 48 ).

115.

Totuși, pentru ca probele să poată beneficia de protecție temporară rezultată din apartenența lor la lista gri, ele trebuie să corespundă definițiilor care figurează la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2014/104. În ceea ce privește o cerere care prezintă într‑un mod rezonabil de detaliat probele solicitate ( 49 ), un refuz și/sau o opoziție în ceea ce privește divulgarea probelor în cauză nu pot fi formulate „în bloc”, nici să se întemeieze pe o considerație generală potrivit căreia divulgarea lor ar putea diminua eficacitatea politicii de urmărire a încălcărilor.

116.

Astfel, în ceea ce privește dovezile care nu se încadrează în aceste definiții, cu alte cuvinte cele incluse în lista albă, o instanță națională trebuie să efectueze ea însăși o examinare în cadrul căreia ia în considerare necesitatea de a păstra eficacitatea punerii în aplicare a dreptului concurenței la nivel public ( 50 ). O persoană căreia i se solicită divulgarea probelor nu poate efectua o astfel de examinare și nu o poate substitui pe cea a instanței naționale. În această logică, ținând seama de necesitatea de a remedia asimetria informațiilor și de a asigura eficacitatea punerii în aplicare a dreptului concurenței la nivel privat, necesitate care stă la baza Directivei 2014/104, această directivă nu pare să se opună ca o instanță națională să dispună, în temeiul reglementării sale procedurale naționale, de un instrument care să îi permită să remedieze utilizarea excesivă a excepției prevăzute la articolul 6 alineatul (5) din directiva menționată. Un asemenea instrument procedural consolidează efectul util al articolelor 101 și 102 TFUE și contribuie la eficacitatea punerii în aplicare a dreptului concurenței la nivel privat.

117.

În aceste condiții, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/104 coroborat cu articolul 6 alineatul (5) litera (a) din aceasta trebuie interpretat în sensul că dispozițiile menționate nu se opun ca o instanță națională să se pronunțe cu privire la divulgarea probelor și să dispună punerea sub sechestru a acestora, prin amânarea examinării chestiunii dacă aceste probe conțin „informații care au fost pregătite de o persoană fizică sau juridică în mod specific în cadrul procedurilor desfășurate de o autoritate în materie de concurență”, în sensul acestei a doua dispoziții, în momentul în care instanța respectivă va avea acces la aceste probe.

118.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, adresată în cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o instanță națională poate, înainte să fi verificat dacă probele a căror divulgare a fost dispusă intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2014/104, să refuze, reclamantului și celorlalte părți, accesul la probele respective, în conformitate cu articolul 5 alineatul (4) din această directivă.

119.

Deși instanța de trimitere face trimitere la articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2014/104, interpretarea acestei dispoziții nu ne pare necesară pentru a‑i oferi un răspuns util. Astfel, deși articolul 5 alineatul (4) din directiva menționată se referă la măsurile luate pentru protecția informațiilor confidențiale, în interesul unei părți la procedură sau al unui terț, cu alte cuvinte în „interes privat”, articolul 6 alineatul (5) din aceasta privește necesitatea de a proteja interesul la nivel public în punerea în aplicare a dreptului concurenței, respectiv „interesul public”. În orice caz, este suficient să se interpreteze această a doua dispoziție pentru a oferi un răspuns util la a cincea întrebare preliminară.

120.

Într‑adevăr, în temeiul articolului 6 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2014/104, instanțele naționale au nu numai dreptul, după cum presupune a cincea întrebare („aplicarea de către instanță a unor măsuri eficiente de protecție a informațiilor confidențiale poate”) ( 51 ), dar și obligația de a se asigura ca o altă parte la procedură nu are acces, în cursul unei proceduri inițiate de o autoritate în materie de concurență, la „informații care au fost pregătite de o persoană fizică sau juridică în mod specific în cadrul [acestei proceduri]”. În această logică, în cazul în care o instanță națională dispune divulgarea probelor care pot fi incluse în lista gri pentru a verifica dacă acesta este cazul, instanța respectivă trebuie să se asigure că o altă parte la procedură nu are acces la probele respective, dacă acestea sunt incluse în lista albă, înainte de a finaliza această verificare sau, dacă acestea sunt incluse în lista gri, înainte ca autoritatea în materie de concurență competentă să își încheie procedura.

121.

Astfel, articolul 6 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2014/104 trebuie interpretat în sensul că, atunci când o instanță națională amână examinarea chestiunii dacă probele a căror divulgare este solicitată conțin „informații care au fost pregătite de o persoană fizică sau juridică în mod specific în cadrul procedurilor desfășurate de o autoritate în materie de concurență”, această instanță trebuie să se asigure ca o altă parte la procedură să nu aibă acces la probele respective, atunci când sunt incluse în lista albă, înainte să fi încheiat această verificare sau, atunci când sunt incluse în lista gri, înainte ca autoritatea în materie de concurență competentă să își fi încheiat procedura.

122.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Nejvyšší soud (Curtea Supremă, Republica Cehă) după cum urmează: