–

pentru Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände – Verbraucherzentrale Bundesverband eV, de J. Kummer și P. Wassermann, Rechtsanwälte;

–

pentru TC Medical Air Ambulance Agency GmbH, de B. Ackermann, Rechtsanwältin;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și P.‑L. Krüger, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de J. Očková, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de F. Subrani, avvocatessa dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Triantafyllou și H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2002/92/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 decembrie 2002 privind intermedierea de asigurări (JO 2003, L 9, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 246), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 (JO 2014, L 173, p. 349) (denumită în continuare „Directiva 2002/92”), precum și a articolului 2 alineatul (1) punctele 1, 3 și 8 din Directiva (UE) 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuția de asigurări (JO 2016, L 26, p. 19), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/411 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2018 (JO 2018, L 76, p. 28) (denumită în continuare „Directiva 2016/97”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bundesverband der Verbraucherzentralen und Verbraucherverbände – Verbraucherzentrale Bundesverband eV (Uniunea Federală a Organizațiilor și Asociațiilor de Consumatori, Germania), pe de o parte, și TC Medical Air Ambulance Agency GmbH, pe de altă parte, în legătură cu pretinsa activitate de intermediere de asigurări ce ar fi desfășurată de aceasta din urmă fără autorizație.

3

Considerentele (8), (9) și (11) ale Directivei 2002/92 aveau următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevedea la alineatul (1):

„Prezenta directivă stabilește norme privind accesul la activitățile de intermediere de asigurări și reasigurări și exercitarea acestora de către persoane fizice și juridice stabilite sau care doresc să se stabilească într‑un stat membru.”

5

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, dispunea:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]

[…]”

6

Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din aceeași directivă prevedea:

„Intermediarii de asigurări și de reasigurări sunt înregistrați la autoritatea competentă, așa cum este aceasta definită la articolul 7 alineatul (2), din statul membru de origine.”

7

Considerentele (5)-(7), (10) și (16) ale Directivei 2016/97 au următorul cuprins:

[…]

[…]

8

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă dispune:

„Prezenta directivă stabilește norme privind accesul la activitățile de distribuție de asigurări și reasigurări în Uniune.”

9

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]

[…]”

10

Articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Intermediarii de asigurări, reasigurări și asigurări auxiliare sunt înregistrați la o autoritate competentă din statul membru de origine.

[…]”

11

Articolul 44 din Directiva 2016/97 are următorul cuprins:

„Directiva [2002/92], astfel cum a fost modificată prin directivele menționate în partea A a anexei II la prezenta directivă, se abrogă de la 1 octombrie 2018, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern a directivelor menționate în partea B a anexei II la prezenta directivă.

Trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa III.”

12

Articolul 34d alineatul (1) din Gewerbeordnung (Codul privind exercitarea profesiilor industriale, comerciale și artizanale, denumit în continuare „GewO”), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, prevedea că oricine intenționa să acționeze ca intermediar cu titlu profesional, în calitate de broker de asigurări sau de agent de asigurări, în vederea încheierii unor contracte de asigurare (intermediar de asigurări) trebuia să obțină autorizația camerei de comerț și industrie competente, care trebuia să indice dacă aceasta era eliberată unui broker sau unui agent de asigurări.

13

Potrivit articolului 34d alineatul (1) prima teză din GewO, în versiunea aplicabilă începând de la 23 februarie 2018, „oricine intenționează să acționeze ca intermediar cu titlu profesional în vederea încheierii unor contracte de asigurare sau de reasigurare (intermediar de asigurări) trebuie să obțină autorizația camerei de comerț și industrie competente”.

14

Articolul 34d alineatul (1) a doua teză punctele 1 și 2 din GewO, în versiunea aplicabilă începând de la 23 februarie 2018, precizează că un intermediar de asigurări este „orice persoană care, în calitate de agent de asigurări al uneia sau mai multor societăți de asigurări sau al unui agent de asigurări, are sarcina de a acționa ca intermediar sau de a încheia contracte de asigurare sau care, în calitate de broker de asigurări, realizează intermedierea sau încheierea unor contracte de asigurare pe seama comitentului fără a fi însărcinată în acest sens de o întreprindere de asigurări sau de un agent de asigurări”.

15

În temeiul acestui articol 34d, în versiunile sale aplicabile atât înainte de 23 februarie 2018, cât și începând de la această dată, persoana care a obținut o autorizație în conformitate cu articolul 34d alineatul (1) din GewO trebuie să fie înscrisă în registrul intermediarilor.

16

Pârâta din litigiul principal încredințează unor întreprinderi de publicitate sarcina de a propune consumatorilor, prin intermediul publicității la domiciliu, aderarea, în schimbul unei plăți, la un sistem de asigurare colectivă.

17

În acest scop, ea a încheiat cu W. Versicherungs‑AG un contract de asigurare de grup care cuprindea o acoperire împotriva riscurilor de boală și de accident în timpul călătoriilor în străinătate, precum și o acoperire a cheltuielilor de returnare la domiciliu din străinătate și de pe teritoriul național.

18

Pârâta din litigiul principal, care este cert că acționează ca titular al poliței de asigurare, plătește primele datorate societății de asigurări.

19

Pe de altă parte, ea este legată contractual de F. r. AG, o societate care, cu ajutorul personalului său medical, precum și al unui avion, furnizează, în schimbul unei remunerații, prestații care constau, pe de o parte, în organizarea și executarea returnării la domiciliu în caz de boală sau de accident care survine în străinătate și, pe de altă parte, în organizarea unui centru de alertă telefonic.

20

Clienții pârâtei din litigiul principal care aderă la asigurarea de grup încheiată de aceasta îi plătesc o remunerație și obțin, în schimb, dreptul la diverse prestații în caz de boală sau de accident în străinătate, care includ rambursarea cheltuielilor legate de îngrijirile medicale și de serviciile de transport cu ambulanța, organizarea și executarea transporturilor aferente acestora, precum și gestionarea unui centru de alertă telefonic.

21

Prestațiile de asigurare garantate clienților pârâtei din litigiul principal sunt furnizate, printre altele, prin intermediul unor creanțe pe care aceasta le cesionează clienților respectivi.

22

După cum reiese din decizia de trimitere, activitatea pârâtei din litigiul principal nu are ca scop încheierea unui contract de asigurare, ci urmărește să permită unor consumatori să adere la asigurarea de grup pe care a încheiat‑o, precum și să le ofere acestora posibilitatea de a beneficia de prestațiile acoperite prin asigurarea respectivă.

23

Nici pârâta din litigiul principal, nici întreprinderile de publicitate la care aceasta recurge nu dispun de autorizația prevăzută de dreptul național pentru desfășurarea activității de intermediere de asigurări.

24

Întrucât a considerat că activitatea pârâtei din litigiul principal corespunde celei a unui intermediar de asigurări și, în acest temei, trebuie să facă obiectul unei asemenea autorizații, reclamantul din litigiul principal a sesizat Landgericht Koblenz (Tribunalul Regional din Koblenz, Germania) cu o acțiune prin care solicită încetarea acestei activități.

25

Această instanță a admis acțiunea respectivă.

26

Pârâta din litigiul principal a introdus o cale de atac împotriva deciziei Landgericht Koblenz (Tribunalul Regional din Koblenz) la Oberlandesgericht Koblenz (Tribunalul Regional Superior din Koblenz, Germania), care a infirmat decizia menționată, apreciind că nu poate fi calificată drept „intermediar de asigurări” în sensul articolului 34d alineatul (1) din GewO, în versiunile sale aplicabile faptelor din litigiul principal.

27

Fiind sesizată cu recurs, instanța de trimitere, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), consideră că soluționarea litigiului principal depinde de aspectul dacă pârâta din litigiul principal trebuie să fie calificată drept „intermediar de asigurări”, în sensul Directivelor 2002/92 și 2016/97.

28

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„O întreprindere care, în calitate de titular de poliță de asigurare, deține la o societate de asigurări o asigurare împotriva riscurilor de boală în străinătate, precum și o asigurare [care acoperă] costuril[e] aferente returnării la domiciliu din străinătate și din interiorul țării, ca asigurare de grup pentru clienții săi, care vinde consumatorilor posibilitatea de a se înscrie ca membri, ceea ce le dă dreptul să beneficieze de prestații de asigurare în cazul unei îmbolnăviri sau al unui accident ce are loc în străinătate, și care primește de la persoanele devenite membre o remunerație în schimbul protecției asigurătorii dobândite, este un intermediar de asigurări în sensul articolului 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2002/92 și al articolului 2 alineatul (1) punctele 1, 3 și 8 din Directiva 2016/97?”

29

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2002/92 și articolul 2 alineatul (1) punctele 1, 3 și 8 din Directiva 2016/97 trebuie să fie interpretate în sensul că intră sub incidența noțiunii de „intermediar de asigurări” și, prin urmare, a celei de „distribuitor de asigurări”, în sensul acestor dispoziții, o persoană juridică a cărei activitate constă în a propune clienților săi să adere în mod voluntar, în schimbul unei remunerații pe care o primește de la aceștia, la o asigurare de grup pe care a încheiat‑o în prealabil cu o societate de asigurări, această aderare conferind clienților respectivi dreptul la prestații de asigurare, printre altele, în caz de boală sau de accident în străinătate.

30

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, așa cum rezultă din articolul 44 primul paragraf din Directiva 2016/97, Directiva 2002/92 a fost abrogată de la 1 octombrie 2018. Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că, pentru a se pronunța cu privire la cererea de încetare a activității pârâtei din litigiul principal, instanța de trimitere trebuie să examineze această activitate în raport atât cu dispozițiile dreptului Uniunii în vigoare la momentul faptelor din litigiul principal, cât și cu cele în vigoare la momentul la care această instanță se va pronunța cu privire la cererea respectivă. Rezultă că este necesar să se răspundă la întrebarea adresată în raport cu aceste două directive.

31

După cum reiese din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2002/92 și din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2016/97, aceste directive stabilesc norme privind accesul la activitățile de intermediere de asigurări și reasigurări și, respectiv, la activitățile de distribuție de asigurări și reasigurări, precum și desfășurarea acestora în Uniune.

32

Activitatea de „intermediere de asigurări” este definită la articolul 2 punctul 3 primul paragraf din Directiva 2002/92 ca fiind orice activitate care constă din prezentarea sau propunerea unor contracte de asigurare sau din desfășurarea altor acțiuni pregătitoare în vederea finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor astfel de contracte sau de contribuție la gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de daune.

33

Pe de altă parte, articolul 2 punctul 5 din această directivă definește intermediarul de asigurări ca fiind orice persoană fizică sau juridică ce inițiază sau desfășoară, în schimbul unei remunerații, activități de intermediere de asigurări.

34

Potrivit considerentului (11) al directivei menționate, această remunerație poate fi de natură pecuniară sau poate fi sub forma unui alt avantaj economic convenit și legat de prestația furnizată.

35

La rândul său, Directiva 2016/97 definește noțiunea de „distribuție de asigurări” la articolul 2 alineatul (1) punctul 1 ca fiind orice activitate care constă în consultanță cu privire la contracte de asigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfășurarea altor acțiuni pregătitoare în vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea unor astfel de contracte sau în asistență pentru gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de despăgubiri.

36

Noțiunea de „intermediar de asigurări” este definită la articolul 2 alineatul (1) punctul 3 din această directivă ca vizând orice persoană fizică sau juridică, alta decât o întreprindere de asigurare sau reasigurare ori angajații acesteia și alta decât un intermediar de asigurări auxiliare, care inițiază sau desfășoară, în schimbul unei remunerații, activități de distribuție de asigurări.

37

La rândul său, „distribuitorul de asigurări” este definit la articolul 2 alineatul (1) punctul 8 din directiva menționată ca fiind „orice intermediar de asigurări, intermediar de asigurări auxiliare sau întreprindere de asigurare”.

38

În ceea ce privește noțiunea de „remunerație”, aceasta este definită la articolul 2 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 2016/97 ca vizând orice comision, onorariu, cheltuială sau alt tip de plată, inclusiv beneficiile economice de orice natură sau orice alt avantaj ori stimulent financiar sau nefinanciar, oferite sau date pentru activitățile de distribuție de asigurări.

39

Pentru a se stabili dacă o persoană juridică precum pârâta din litigiul principal intră sub incidența noțiunii de „intermediar de asigurări” și, prin urmare, a celei de „distribuitor de asigurări”, în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2002/92 și al articolului 2 alineatul (1) punctele 3 și 8 din Directiva 2016/97, în măsura în care desfășoară activități enumerate la articolul 2 punctul 3 primul paragraf din prima directivă și la articolul 2 alineatul (1) punctul 1 din a doua directivă, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acestor dispoziții, ci și de contextul lor și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2018, Länsförsäkringar Sak Försäkringsaktiebolag și alții, C‑542/16, EU:C:2018:369, punctul 39).

40

În ceea ce privește, mai întâi, modul de redactare a articolului 2 punctul 5 din Directiva 2002/92 și a articolului 2 alineatul (1) punctul 3 din Directiva 2016/97, este necesar să se arate, pe de o parte, că intermediarul de asigurări este definit ca o persoană care, „în schimbul unei remunerații”, inițiază sau desfășoară activitatea de intermediere de asigurări sau de distribuție de asigurări și, pe de altă parte, că noțiunea de „intermediar de asigurări” este definită prin referire la activitățile de intermediere de asigurări și, respectiv, de distribuție de asigurări, astfel cum sunt precizate la articolul 2 punctul 3 din Directiva 2002/92 și la articolul 2 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2016/97.

41

Într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, condiția privind existența unei remunerații trebuie să fie considerată îndeplinită, din moment ce fiecare aderare a unui client al persoanei juridice care a încheiat contractul de asigurare de grup cu societatea de asigurări și care plătește acesteia, în acest temei, primele de asigurare determină o plată în favoarea persoanei juridice respective. În speță, pârâta din litigiul principal contribuie astfel, în schimbul unei asemenea remunerații, la obținerea de către terți, mai precis de către clienții săi, a acoperirilor prin asigurare prevăzute de contractul pe care l‑a încheiat cu o societate de asigurări. Perspectiva acestei remunerații reprezintă, pentru o persoană juridică precum pârâta din litigiul principal, un interes economic propriu, distinct de interesul aderenților în obținerea acoperirilor prin asigurare rezultate din contractul în discuție, care este de natură să o încurajeze, ținând seama de caracterul facultativ al aderării la contractul menționat, să suscite un mare număr de aderări la acesta, fapt atestat de altfel, în speță, de recurgerea de către pârâta din litigiul principal la întreprinderi de publicitate care propun, prin publicitate la domiciliu, o asemenea aderare.

42

Ținând seama de concepția largă a noțiunii de „remunerație” care decurge atât din considerentul (11) al Directivei 2002/92, cât și din articolul 2 alineatul (1) punctul 9 din Directiva 2016/97, este lipsit de importanță faptul că plata, cu ocazia fiecărei aderări la contractul de asigurare de grup, în favoarea persoanei juridice care a încheiat acest contract cu societatea de asigurări este efectuată de aderenți în schimbul drepturilor la prestații de asigurare care le sunt cesionate de această persoană, iar nu de asigurător sub forma, de exemplu, a unui comision. În plus, o asemenea împrejurare nu repune în discuție interesul economic propriu al persoanei menționate pentru o aderare cât mai largă cu putință a clienților săi la contractul amintit, pentru ca aceste diferite plăți să finanțeze sau chiar să depășească cuantumul primelor pe care ea însăși le plătește asigurătorului în cadrul aceluiași contract.

43

În ceea ce privește activitățile la care fac trimitere definițiile noțiunii de „intermediar de asigurări”, prevăzute la articolul 2 punctul 5 din Directiva 2002/92 și la articolul 2 alineatul (1) punctul 3 din Directiva 2016/97, Curtea a statuat deja că din faptul că activitățile enumerate în aceste dispoziții sunt prezentate alternativ rezultă că fiecare constituie, în sine, o activitate de intermediere de asigurări. Pe de altă parte, Curtea a precizat că aceste activități sunt formulate în termeni generali și că, în special, ele constau nu numai în prezentarea și în propunerea unor contracte de asigurare, ci și în efectuarea altor acțiuni pregătitoare în vederea încheierii acestora, fără ca natura acțiunilor pregătitoare vizate să fie limitată în vreun fel (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2018, Länsförsäkringar Sak Försäkringsaktiebolag și alții, C‑542/16, EU:C:2018:369, punctele 37 și 53).

44

Deși modul de redactare a articolului 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2002/92 și a articolului 2 alineatul (1) punctele 1 și 3 din Directiva 2016/97 nu menționează în mod expres o activitate precum cea vizată de întrebarea adresată, definițiile pe care le conțin aceste dispoziții trebuie să fie interpretate în sensul că înglobează o asemenea activitate.

45

Este irelevant în această privință, așa cum au subliniat în special guvernul german și Comisia Europeană, că persoana juridică ce desfășoară o activitate precum cea în discuție în litigiul principal nu vizează încheierea unor contracte de asigurare prin care titularii polițelor de asigurare intenționează să obțină acoperirea unor riscuri de către un asigurător în schimbul plății unor prime, ci aderarea voluntară a propriilor clienți, în schimbul unei remunerații care îi este plătită, la un contract de asigurare de grup pe care l‑a încheiat în prealabil cu un asigurător în scopul furnizării unei asemenea acoperiri acestor clienți. Astfel, o asemenea activitate este comparabilă cu activitatea remunerată a unui intermediar de asigurări sau a unui distribuitor de asigurări, prin care se urmărește încheierea de către titularii polițelor de asigurare a unor contracte de asigurare cu un asigurător, având ca obiect acoperirea anumitor riscuri în schimbul plății unei prime de asigurare.

46

De asemenea, nu este determinantă împrejurarea că persoana juridică ce desfășoară o activitate precum cea în discuție în litigiul principal este ea însăși parte, în calitate de titular al poliței de asigurare, în contractul de asigurare de grup la care intenționează să își stimuleze clienții să adere. Astfel, la fel cum calitatea de distribuitor de asigurări nu este, potrivit articolului 2 alineatul (1) punctul 8 din Directiva 2016/97, incompatibilă cu cea de asigurător, calitatea de intermediar de asigurări și, prin urmare, de distribuitor de asigurări nu este incompatibilă cu cea de titular al poliței de asigurare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2022, A și alții (Contracte de asigurare unit‑linked), C‑143/20 și C‑213/20, EU:C:2022:118, punctele 87 și 88].

47

În ceea ce privește, în continuare, contextul în care se înscriu dispozițiile supuse interpretării, din considerentul (9) al Directivei 2002/92 și din considerentul (5) al Directivei 2016/97 rezultă că produsele de asigurări pot fi distribuite de diferite tipuri de persoane sau de organisme și că, pentru a se garanta egalitatea de tratament între operatori, precum și protecția consumatorilor, este necesar ca toate aceste persoane sau organisme să fie reglementate de directivele respective.

48

Pe de altă parte, după cum se reflectă în considerentul (7) al Directivei 2016/97, aceasta a extins, având în vedere inexactitățile care afectau o serie de dispoziții ale Directivei 2002/92, domeniul de aplicare al acestei din urmă directive la toate vânzările de produse de asigurări.

49

După cum se arată în considerentele (6) și (16) ale Directivei 2016/97, consumatorii ar trebui să beneficieze de același nivel de protecție, în ciuda diferențelor dintre canalele de distribuție. Așa cum se reflectă de asemenea în considerentul (16) al acestei directive, consumatorii au de câștigat dacă produsele de asigurare sunt distribuite prin diferite canale și intermediari a căror cooperare cu întreprinderile de asigurare ia diferite forme, cu condiția ca aceștia să aibă obligația de a aplica norme similare de protecție a consumatorilor, iar aceasta pentru motive legate și de necesitatea de a se institui condiții de concurență echitabile între toți intermediarii de asigurări și distribuitorii de asigurări.

50

Având în vedere acest context și în raport cu cele arătate la punctele 41, 42, 45 și 46 din prezenta hotărâre, noțiunile cuprinse la articolul 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2002/92, precum și la articolul 2 alineatul (1) punctele 1, 3 și 8 din Directiva 2016/97 trebuie să fie interpretate în sensul că includ o persoană juridică ce desfășoară o activitate precum cea în discuție în litigiul principal.

51

În sfârșit, o asemenea interpretare este conformă cu obiectivele urmărite de aceste directive.

52

În această privință, după cum se reflectă în esență în considerentele (8) și (9) ale Directivei 2002/92, aceasta are ca obiective, printre altele, asigurarea egalității de tratament între toate categoriile de intermediari de asigurări, precum și îmbunătățirea protecției consumatorilor în domeniul asigurărilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2013, EEAE și alții, C‑555/11, EU:C:2013:668, punctele 27 și 29). Aceste obiective sunt urmărite mai aprofundat prin Directiva 2016/97, așa cum rezultă, printre altele, din considerentele (5), (7), (10) și (16) ale acesteia.

53

Or, includerea în domeniul de aplicare al acestor directive a persoanelor care operează pe piața asigurărilor pe baza unui model economic precum cel vizat de întrebarea adresată este de natură să favorizeze realizarea acestor două obiective.

54

Astfel, pe de o parte, includerea în acest domeniu de aplicare a unor asemenea persoane, a căror activitate se aseamănă, după cum reiese din cuprinsul punctelor 41, 42 și 45 din prezenta hotărâre, cu o activitate de intermediere de asigurări sau de distribuție de asigurări, în sensul directivelor menționate, evită prejudicierea obiectivului constând în asigurarea egalității de tratament între toate categoriile de intermediari și de distribuitori de asigurări, așa cum se arată în considerentele acelorași directive, menționate la punctul 52 din prezenta hotărâre.

55

Astfel, întrucât activitățile menționate la punctul anterior sunt de natură comparabilă, obligațiile de autorizare și de înregistrare prevăzute de Directiva 2002/92 și de Directiva 2016/97, care urmăresc în special să garanteze că intermediarii de asigurări dispun de fiabilitatea și de expertiza necesare în materie de intermediere și de consultanță de asigurări, trebuie să se aplice în același mod actorilor economici care desfășoară aceste activități.

56

Pe de altă parte, includerea în domeniul de aplicare al Directivelor 2002/92 și 2016/97 a persoanelor juridice a căror activitate corespunde celei vizate de întrebarea adresată, impunându‑le astfel respectarea normelor prevăzute de aceste directive, contribuie la obiectivul îmbunătățirii protecției consumatorilor în domeniul asigurărilor.

57

Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 83 și 84 din concluzii, pentru a se garanta că activitatea intermediarului de asigurări asigură un nivel adecvat de protecție a consumatorilor, acest intermediar este ținut, în conformitate cu directivele menționate, să respecte, printre altele, un ansamblu de cerințe de natură profesională, financiară și organizațională, norme de conduită precum cele prin care se urmărește prevenirea riscului unui conflict de interese care decurge din eventuale legături între intermediarul amintit și un anumit asigurător, precum și obligații de informare și de consultanță în raport cu consumatorii respectivi.

58

Or, așa cum a subliniat reclamantul din litigiul principal, această nevoie de protecție a consumatorilor este la fel de importantă în privința unei persoane juridice care îi stimulează pe aceștia din urmă, prin intermediul unui model economic precum cel în discuție în litigiul principal, să adere la un contract de asigurare de grup pe care l‑a încheiat cu un asigurător, ca în privința unui intermediar de asigurări sau a unui distribuitor de asigurări a căror activitate remunerată urmărește încheierea directă a unor contracte de asigurare de către asemenea consumatori.

59

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2002/92 și articolul 2 alineatul (1) punctele 1, 3 și 8 din Directiva 2016/97 trebuie să fie interpretate în sensul că intră sub incidența noțiunii de „intermediar de asigurări” și, prin urmare, a celei de „distribuitor de asigurări”, în sensul acestor dispoziții, o persoană juridică a cărei activitate constă în a propune clienților săi să adere în mod voluntar, în schimbul unei remunerații pe care o primește de la aceștia, la o asigurare de grup pe care a încheiat‑o în prealabil cu o societate de asigurări, această aderare conferind clienților respectivi dreptul la prestații de asigurare, printre altele, în caz de boală sau de accident în străinătate.

60

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 2 punctele 3 și 5 din Directiva 2002/92/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 decembrie 2002 privind intermedierea de asigurări, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014, și articolul 2 alineatul (1) punctele 1, 3 și 8 din Directiva (UE) 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuția de asigurări, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2018/411 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2018,

trebuie să fie interpretate în sensul că

intră sub incidența noțiunii de „intermediar de asigurări” și, prin urmare, a celei de „distribuitor de asigurări”, în sensul acestor dispoziții, o persoană juridică a cărei activitate constă în a propune clienților săi să adere în mod voluntar, în schimbul unei remunerații pe care o primește de la aceștia, la o asigurare de grup pe care a încheiat‑o în prealabil cu o societate de asigurări, această aderare conferind clienților respectivi dreptul la prestații de asigurare, printre altele, în caz de boală sau de accident în străinătate.