1.

Prezenta procedură preliminară are ca obiect, încă o dată, protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele de credit în monedă străină.

2.

Clauza în discuție în litigiul principal obligă reclamanții din acest litigiu să ramburseze un credit exprimat în franci elvețieni în această monedă. Cu toate acestea, în urma puternicei deprecieri a leului românesc – moneda în care reclamanții își obțin veniturile –, suma care trebuie rambursată de aceștia a devenit aproape dublă în anii care au urmat încheierii contractului de credit.

3.

Prezenta trimitere nu mai ridică în mod explicit problema de principiu, și anume dacă acordarea de credite în monedă străină consumatorilor poate fi considerată conformă cu dreptul Uniunii. Astfel, chiar dacă jurisprudența anterioară a Curții arată că, în cazul unor asemenea contracte de credit, riscul valutar nu poate fi pus în mod automat în sarcina unui consumator, din această jurisprudență rezultă de asemenea că această practică nu este în sine contrară dreptului Uniunii ( 2 ). Potrivit acestei jurisprudențe, elementul determinant este dacă consumatorul a fost informat în mod clar și inteligibil cu privire la acest risc ( 3 ).

4.

În schimb, în centrul prezentei cauze se află consecințele pe care o instanță națională trebuie, dacă este cazul, să le deducă din constatarea caracterului abuziv al unei clauze privind riscul valutar. Astfel, potrivit instanței de trimitere, toate consecințele juridice ale caracterului abuziv evidențiate până în prezent în jurisprudență determină o sarcină excesivă pentru consumator. Cu probleme juridice comparabile se confruntă instanțele de trimitere în alte trei cauze pendinte în prezent ( 4 ).

5.

Cadrul juridic al Uniunii al acestui caz îl constituie Directiva 93/13/CE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „Directiva 93/13”) ( 5 ).

6.

Al doisprezecelea și al treisprezecelea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„[(12)] întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;

[(13)] întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.”

7.

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede următoarele:

„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

8.

Articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

9.

Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede:

„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

10.

Articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

11.

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”

12.

Din dreptul intern, sunt relevante pentru prezenta cauză Codul civil românesc și Codul comercial, în versiunea acestora în vigoare la data încheierii contractului.

13.

Articolul 1578 din Codul civil, care consacră principiul nominalismului, avea următorul cuprins:

„Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându‑se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

14.

Articolul 41 din Codul comercial prevedea următoarele:

„Când moneda arătată într‑un contract nu are curs legal sau comercial în țară și când cursul ei nu a fost determinat de însăși părțile, plata va putea fi făcută în moneda țării, după cursul ce va avea schimbul la vedere în ziua scadenței și la locul plății; iar când în acea localitate n‑ar fi un curs de schimb, după cursul pieței celei mai apropiate, afară numai dacă contractul poartă clauza «efectiv» sau o altă asemenea.”

15.

Potrivit constatărilor instanței de trimitere, la 31 martie 2006 reclamanții din litigiul principal au încheiat, în calitate de consumatori, cu SC Volksbank România SA (devenită ulterior Banca Transilvania), un contract de credit în valoare de 90000 de lei românești (RON).

16.

La 15 octombrie 2008, părțile au încheiat un al doilea contract de credit, în vederea refinanțării contractului din 31 martie 2006. Obiectul era un împrumut în monedă străină în valoare de 65000 de franci elvețieni (CHF). Această sumă era echivalentul a aproximativ 159126 RON sau 33488 de euro ( 6 ). Reclamanții își obțin veniturile în lei românești.

17.

Punctul 1 din capitolul 4 din Condițiile generale ale celui de al doilea contract de credit prevedea că „orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale sau în condițiile generale” (denumită în continuare, „clauza în litigiu”).

18.

Deprecierea leului și aprecierea francului elvețian între luna octombrie a anului 2008 și luna aprilie a anului 2017 au determinat o majorare a sumei care trebuie rambursată cu 117760 RON (aproximativ 24772 de euro).

19.

În aceste condiții, reclamanții au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat din Cluj (România). Aceștia susțin că banca nu și‑a îndeplinit în mod suficient obligația de informare cu privire la riscul valutar. De asemenea, ei susțin că ar fi fost dezavantajați în mod nerezonabil ca urmare a preluării acestui risc. În consecință, aceștia solicită în esență ca cursul de schimb să fie înghețat la data încheierii contractului.

20.

Pârâta obiectează că clauza în litigiu se întemeiază pe principiul nominalismului consacrat la articolul 1578 din Codul civil și, prin urmare, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu permite aprecierea caracterului abuziv al acesteia.

21.

Instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea. Acesta a considerat totuși că clauza în litigiu era supusă controlului pe fond. Cu toate acestea, banca și‑ar fi îndeplinit în mod suficient obligațiile de informare. Astfel, aceasta nu ar fi putut să prevadă fluctuațiile semnificative ale cursului de schimb.

22.

Litigiul se află în prezent pe rolul instanței de trimitere, Curtea de Apel Cluj, ca urmare a apelului declarat de cele două părți. Această instanță are îndoieli în legătură cu interpretarea Directivei 93/13 în ceea ce privește domeniul de aplicare al acesteia, obligațiile de informare ce revin profesioniștilor și consecințele juridice care decurg din caracterul eventual abuziv al clauzei în discuție.

23.

Prin decizia din 27 decembrie 2018, primită de Curte la 1 februarie 2019, Curtea de Apel Cluj a adresat Curții de Justiție, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele întrebări preliminare:

24.

În cadrul procedurii preliminare în fața Curții au depus observații scrise reclamanții, Republica Federală Germania, România și Comisia Europeană. În ședința din 6 februarie 2020 au fost reprezentați reclamanții și pârâta din litigiul principal, România și Comisia Europeană.

25.

Cele trei întrebări preliminare privesc trei etape succesive ale examinării efectuate de o instanță a unui stat membru cu ocazia controlului pe fond al clauzelor redactate în prealabil ale unui contract de adeziune în temeiul Directivei 93/13.

26.

Prima întrebare preliminară privește domeniul de aplicare al Directivei 93/13 (secțiunea A).

27.

În continuare, instanța de trimitere ridică problema dacă clauza în litigiu este redactată „în mod clar și inteligibil” în sensul articolului 4 alineatul (2) din directivă. Dat fiind că criteriile aprecierii de către Curte au fost deja elaborate în raport cu clauze foarte asemănătoare cu cea în litigiu, în cauzele Andriciuc ( 7 ) și Lupean ( 8 ), este suficient în această privință să ne limităm la o scurtă trimitere la jurisprudența existentă (secțiunea B).

28.

În continuare, centrul de greutate al cauzei îl constituie consecințele juridice pe care le determină, eventual, constatarea caracterului abuziv al clauzei în litigiu (secțiunea C).

29.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o clauză contractuală care constituie expresia unui principiu general, consacrat de lege, este supusă dispozițiilor Directivei 93/13.

30.

Astfel, potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei clauzele contractuale care „reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”. Instanța de trimitere, care este singura competentă să aprecieze situația de fapt ( 9 ), a constatat în această privință că clauza contractuală în litigiu constituie expresia principiului nominalismului consacrat de articolul 1578 din Codul civil.

31.

Pentru acest motiv, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al directivei.

32.

Astfel, instanța de trimitere consideră problematică împrejurarea că articolul 1578 din Codul civil nu este o dispoziție imperativă și că ar putea, prin urmare, să fie considerat ca nefiind „obligatoriu” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13. Instanța face referire, în acest context, la neclaritățile versiunii în limba română a directivei menționate. Astfel, în timp ce versiunea în limba germană utilizează la articolul 1 alineatul (2) din directivă termenul „bindend” (obligatorii), care poate cuprinde atât norme imperative, cât și norme supletive, termenul „obligatorii” utilizat în versiunea în limba română pare să desemneze, în dreptul român, numai normele juridice imperative.

33.

Cu toate acestea, din economia generală a directivei reiese în mod clar că termenul „bindend” nu se referă la distincția tradițională din dreptul civil între normele imperative (și, prin urmare, „obligatorii”) și normele supletive (și, prin urmare, „voluntare”). În această privință, trebuie amintit că noțiunile utilizate de Directiva 93/13 țin prin natura lor de dreptul Uniunii și trebuie, în consecință, să facă obiectul unei interpretări autonome ( 10 ). Semnificația noțiunii „obligatorii” în dreptul român nu este, așadar, relevantă în vederea interpretării acestei noțiuni utilizate în cadrul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13. Dimpotrivă, astfel cum reiese din al treisprezecelea considerent al directivei menționate, această noțiune acoperă de asemenea toate normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri ( 11 ).

34.

Împrejurarea că, la încheierea contractului, părțile nu au avut efectiv posibilitatea de a deroga de la această reglementare este lipsită de relevanță în ceea ce privește răspunsul care trebuie dat la întrebarea preliminară. Această împrejurare reprezintă o condiție necesară pentru aplicabilitatea Directivei 93/13, iar nu un criteriu de excludere a aplicabilității acesteia. În caz contrar, nu ar mai fi vorba despre o clauză contractuală în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13. Astfel, această dispoziție impune ca respectiva clauză „să nu fi fost negociată individual”.

35.

În aceste condiții, este necesar să se constate că inclusiv o normă supletivă – precum articolul 1578 din Codul civil – poate constitui, în principiu, o normă „obligatorie” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.

36.

Cu toate acestea, nu rezultă însă de aici că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al directivei.

37.

Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia dacă o clauză contractuală este supusă controlului pe fond în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea are în vedere de asemenea aspecte teleologice.

38.

Astfel, potrivit jurisprudenței, excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se justifică prin ipoteza potrivit căreia legiuitorul național a stabilit deja un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte și că, prin urmare, dispozițiile legislative nu conțin, de regulă, clauze abuzive ( 12 ).

39.

În ceea ce ne privește, nu considerăm că această jurisprudență este bazată pur și simplu pe ideea că un control al caracterului abuziv ar fi superfluu în astfel de cazuri. Mai precis, prin aceasta se urmărește totodată excluderea unei ingerințe inadmisibile în domeniul de competență al statelor membre. Astfel, după cum reiese din al doisprezecelea considerent al Directivei 93/13, aceasta nu urmărește armonizarea dreptului civil național în materie de tranzacții interzise. Acesta este motivul pentru care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației nu pot face obiectul controlului pe fond. Astfel, aceste aspecte sunt reglementate în mod obișnuit de legiuitorul național în normele de drept civil referitoare la actele juridice care sunt nule din cauza conținutului lor.

40.

Desigur, aceasta poate conduce, în definitiv, la situația în care o normă contractuală considerată abuzivă potrivit criteriilor prevăzute la articolul 3 din Directiva 93/13 nu poate fi cenzurată, întrucât legiuitorul național autorizează în mod expres o astfel de reglementare în contractele încheiate cu consumatorii. Însă, în cele din urmă, problema subiacentă este dacă nu ar fi de dorit să se limiteze sau chiar să se interzică, în ansamblul său, acordarea de credite în monedă străină consumatorilor la nivelul Uniunii. Or, în stadiul său actual, dreptul Uniunii nu prevede acest lucru ( 13 ).

41.

Cu toate acestea, Curtea a statuat că ipoteza potrivit căreia legiuitorul urmărește să stabilească, prin intermediul unor dispoziții legislative, un echilibru adecvat al intereselor raportului contractual în cauză este o prezumție ( 14 ). O astfel de prezumție poate fi, în principiu, răsturnată ( 15 ).

42.

Astfel, sunt excluse de la controlul pe fond numai clauzele care rezultă din dispozițiile legislative adoptate în mod specific pentru tipul de contract vizat sau care îi sunt aplicabile în temeiul unei norme de trimitere. Astfel, legiuitorul național a putut realiza un echilibru între interesele în cauză numai în măsura în care acesta a avut în vedere situația specifică a părților ( 16 ).

43.

De asemenea, Curtea a statuat că, în ceea ce privește normele cu caracter general, nu se aplică în mod automat prezumția conform căreia au făcut obiectul unei examinări speciale din partea legiuitorului în vederea stabilirii acestui echilibru ( 17 ).

44.

Desigur, prin aceasta conținutul normativ al unei dispoziții naționale este supus în mod indirect unui control al caracterului abuziv. Dar acest lucru nu poate fi interpretat ca o ingerință inadmisibilă în domeniul de competență al statelor membre, din moment ce dispoziția în cauză poate continua să se aplice în celelalte domenii de aplicare ale acesteia. Astfel, scara de valori a Directivei 93/13 se aplică exclusiv contractelor încheiate de consumatori.

45.

În acest context, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă, prin articolul 1578 din Codul civil, legiuitorul a intenționat să stabilească un echilibru rezonabil între interesele profesioniștilor și ale consumatorilor.

46.

În această privință, trebuie arătat că, în ședință, guvernul român a subliniat că această dispoziție nu este adaptată în mod specific contractelor de credit încheiate cu consumatorii. Viziunea pe care se întemeiază regimul prevăzut la articolul 1578 din Codul civil ar fi cea a unor parteneri contractuali cu drepturi egale. Potrivit guvernului român, Noul cod civil nu mai prevede un astfel de regim, ci include, în schimb, dispoziții speciale referitoare la contractele de credit încheiate cu consumatorii.

47.

În ipoteza în care, din această perspectivă, instanța de trimitere ar ajunge, în analiza sa, la concluzia că această dispoziție nu urmărește să instituie un echilibru între interesele consumatorilor și cele ale profesioniștilor, prezumția ar trebui considerată înlăturată. În acest caz, renunțarea la efectuarea controlului pe fond nu ar fi justificată.

48.

Din considerațiile care precedă rezultă că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care constituie expresia unui principiu general consacrat de lege este supusă dispozițiilor acestei directive în cazul în care legiuitorul național nu a intenționat, prin crearea dispoziției legale respective, să stabilească un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la tipul de contract în cauză. Este de competența instanței naționale să procedeze la constatările necesare în această privință.

49.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, pe de o parte, dacă o clauză contractuală în temeiul căreia riscul valutar trebuie suportat, în definitiv, numai de către consumator poate fi considerată „clară și inteligibilă”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, atunci când nu a fost prezentat consumatorului niciun calcul din care să rezulte ce fel de consecințe pot avea variațiile cursului de schimb asupra ratelor pe care acesta le datorează. Pe de altă parte, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o astfel de clauză trebuie considerată contrară bunei‑credințe atunci când pragul de îndatorare reținut pentru examinarea bonității este calculat numai pe baza cursului de schimb la momentul încheierii contractului.

50.

Această întrebare este relevantă numai în ipoteza în care instanța de trimitere ajunge la concluzia că Directiva 93/13 este aplicabilă. Astfel, reexaminarea unei clauze în raport cu cerințele de transparență prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 presupune, în orice caz, că directiva este aplicabilă.

51.

Examinarea cerințelor de transparență prezintă o importanță deosebită în ceea ce privește clauze precum cele în discuție în litigiul principal. Astfel, în această privință, reiese din jurisprudență că o clauză potrivit căreia un împrumut exprimat în monedă străină trebuie rambursat în moneda respectivă privește, în anumite condiții, „obiectul principal al contractului” în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 ( 18 ). Or, potrivit acestei dispoziții, o astfel de clauză nu poate face obiectul unui control al caracterului său abuziv decât dacă aceasta nu este redactată în mod clar și inteligibil ( 19 ).

52.

Criteriile în raport cu care trebuie să se aprecieze dacă o clauză trebuie, în primul rând, să fie considerată clară și inteligibilă în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 au fost deja stabilite de Curte în raport cu clauze similare cu cea în discuție în speță.

53.

Pe baza acestor criterii, instanța de trimitere trebuie să verifice în special dacă informațiile transmise de profesionist permit consumatorului să evalueze consecințele pe care le poate avea o depreciere gravă a monedei în care își încasează veniturile și o majorare a ratei dobânzii la împrumutul în monedă străină asupra ratelor plătite. Mai precis, profesionistul trebuie să informeze în mod expres consumatorul că, prin încheierea unui contract de împrumut exprimat în monedă străină, acesta se expune unui risc valutar, pe care îl va putea eventual suporta cu greu, în cazul deprecierii monedei în care își primește veniturile ( 20 ).

54.

În plus, instanța de trimitere trebuie să verifice dacă profesionistul a informat consumatorul cu privire la toate împrejurările relevante de care putea să aibă cunoștință la momentul respectiv și care afectează executarea ulterioară a acestui contract ( 21 ). În această privință, jurisprudența impune luarea în considerare a tuturor împrejurărilor din cauza principală, ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele de specialitate ale băncii despre posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină ( 22 ).

55.

Deși, în acest context, nu se poate aștepta ca profesionistul să prevadă sau să calculeze deprecierea concretă a monedei în cauză care a intervenit ulterior, această împrejurare nu îl dispensează de obligațiile sale de informare detaliată cu privire la riscurile potențiale ale variațiilor cursului de schimb și cu privire la faptul că acestea trebuie suportate numai de către împrumutat.

56.

În al doilea rând, în ceea ce privește problema dacă o clauză provoacă, în contradicție cu cerința bunei‑credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, reiese din jurisprudența Curții că instanța națională trebuie în special să verifice dacă, acționând corect și loial față de consumator, profesionistul se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale ( 23 ).

57.

În lumina considerațiilor de mai sus, o informare completă a consumatorului cu privire la eventualele riscuri se înscrie în special în cadrul unui comportament loial și echitabil. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă, în speță, referirea la pragul de îndatorare era de natură să disimuleze riscuri. Astfel, în măsura în care pragul maxim de îndatorare este calculat pe baza cursului de schimb la momentul încheierii contractului, trebuie de asemenea – în virtutea considerațiilor anterioare – să se indice consumatorului că respectarea acestui prag nu relevă nimic în legătură cu aspectul dacă acesta își va putea îndeplini obligațiile financiare în cazul deprecierii monedei.

58.

Dacă un astfel de prag maxim este prevăzut în mod imperativ de dreptul național, o limitare în mod static a aprecierii la cursul de schimb valabil la momentul acordării creditului ar putea chiar să fie considerată drept o eludare a acestui prag.

59.

În consecință, la a doua întrebare trebuie să se răspundă că cerința, cuprinsă la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, de redactare clară și inteligibilă a unei clauze dintr‑un contract de credit încheiat în monedă străină care, în definitiv, pune în sarcina consumatorului riscul de schimb valutar presupune ca acesta din urmă să fie informat în mod exhaustiv cu privire la consecințele economice eventual semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Acest lucru este valabil independent de aspectul dacă deprecierea survenită în mod concret a monedei în cauză putea fi prevăzută deja la momentul încheierii contractului. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.

60.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească consecințele care se impun, dacă este cazul, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei în situația din speță, pentru a garanta deplina eficacitate a drepturilor consumatorilor.

61.

În opinia sa, soluțiile indicate până în prezent de jurisprudență conduc toate la un tratament dezavantajos nejustificat al consumatorului. O soluție adecvată ar putea fi, potrivit instanței de trimitere, înghețarea cursului de schimb la momentul încheierii contractului. Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și jurisprudența referitoare la această dispoziție se opun unei asemenea abordări.

62.

În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanțele naționale sunt, în principiu, obligate să declare o clauză abuzivă inaplicabilă și să mențină celelalte clauze ale contractului. În această privință, Curtea a subliniat în mod repetat că, procedând astfel, instanțele naționale nu sunt autorizate să ajusteze contractul, modificând conținutul unei astfel de clauze ( 24 ). Astfel cum reiese din jurisprudență, eliminarea clauzei abuzive urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți ( 25 ).

63.

Pe de altă parte, simpla eliminare a unei clauze abuzive este, prin natura sa, supusă condiției privind posibilitatea menținerii contractului fără această clauză. În schimb, în cazul în care, în cadrul examinării sale, instanța națională ajunge la concluzia că nu este posibilă eliminarea clauzei fără înlocuire, aceasta trebuie, în principiu, să anuleze contractul în ansamblul său și să dispună repunerea părților în situația inițială ( 26 ).

64.

Cu toate acestea, pot exista cazuri în care anularea contractului determină consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator. Această situație se poate regăsi în special, potrivit jurisprudenței Curții, în cazul contractelor de împrumut precum cel în discuție în speță. Astfel, într‑un astfel de caz, anularea contractului are, în principiu, drept consecință faptul că suma împrumutului rămasă de plată devine imediat exigibilă, ceea ce poate depăși capacitatea financiară a consumatorilor ( 27 ).

65.

În speță, instanța națională consideră că nu este posibil să se elimine clauza în litigiu fără a o înlocui. Din punctul său de vedere, nici anularea contractului nu poate fi avută în vedere, întrucât aceasta ar determina consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator. Astfel, există temerea că consumatorul ar trebuie să ramburseze dintr‑o dată întregul împrumut. În plus, dat fiind că valoarea nominală a datoriei neplătite este exprimată în franci elvețieni, rambursarea ar trebui să fie efectuată la cursul de schimb actual. Astfel, consumatorul ar fi penalizat de două ori.

66.

În astfel de cazuri, Curtea a considerat admisibil, până în prezent, să se înlocuiască clauza abuzivă cu o dispoziție de drept intern cu caracter supletiv sau aplicabilă în cazul unui acord al părților în acest sens ( 28 ). Astfel, aplicarea unei asemenea dispoziții va avea în mod normal drept consecință restabilirea echilibrului dintre drepturile și obligațiile reciproce ale părților ( 29 ).

67.

Totuși, nici acest lucru nu pare să constituie o soluție în speță. Astfel, articolul 1578 din Codul civil, pe care instanța de trimitere îl consideră singura dispoziție relevantă în această privință, nu ar fi de natură să permită înlocuirea clauzei în litigiu.

68.

În primul rând, articolul 1578 din Codul civil constituie în esență o dispoziție cu un conținut identic cu cel al clauzei în litigiu. Ar fi, așadar, ilogic ca clauza în litigiu să fie înlocuită cu această dispoziție. În al doilea rând, Curtea a statuat că, în vederea remedierii lacunei, pot fi avute în vedere, în orice caz, numai dispozițiile legislative care reflectă echilibrul pe care legiuitorul național a intenționat să îl stabilească între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte ( 30 ). Cu toate acestea, guvernul român a susținut în ședință că, la crearea articolului 1578 din Codul civil, legiuitorul nu a urmărit să instituie un echilibru între interesele părților la un contract de credit de consum ( 31 ).

69.

Din jurisprudența existentă rezultă, așadar, numai ceea ce instanța națională nu trebuie să facă într‑o situație precum cea din speță: acesta nu poate admite ca clauza abuzivă să fie obligatorie pentru consumator ( 32 ), dar nici nu trebuie să înlocuiască această clauză cu o dispoziție legislativă precum articolul 1578 din Codul civil, dacă această dispoziție nu asigură un echilibru rezonabil între interesele profesionistului și cele ale consumatorului. În plus, aceasta nu poate să ajusteze contractul modificând conținutul clauzei abuzive și cu atât mai puțin să îl anuleze în totalitate ( 33 ).

70.

În schimb, jurisprudența nu oferă un răspuns la întrebarea ce poate face instanța națională într‑o astfel de situație ( 34 ).

71.

Guvernul român a susținut în ședință că dreptul român recunoaște, în principiu, instanței competența de a remedia lacunele contractului printr‑o dispoziție complementară. În special, în caz de impreviziune, un contract ar putea fi astfel ajustat.

72.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, instanțele naționale care constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale sunt obligate să deducă toate consecințele care decurg de aici potrivit dreptului național pentru a se asigura că respectivele clauze nu creează obligații pentru consumator ( 35 ).

73.

În aceste condiții, într‑o situație precum cea din speță, simpla calitate de consumator a uneia dintre părțile la contract nu poate împiedica o instanță națională să acopere lacuna rezultată din retragerea clauzei abuzive printr‑o dispoziție complementară, care restabilește echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce ale părților. Potrivit instanței naționale, acest lucru ar putea fi atins prin înghețarea cursului de schimb la data încheierii contractului.

74.

Astfel, după cum vom arăta în continuare, nici articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, nici jurisprudența referitoare la această dispoziție nu se opun posibilității de înlocuire a clauzei abuzive în împrejurări precum cele din speță.

75.

În această privință, trebuie amintit, mai întâi, că soluția reținută în cauza Banco Español de Crédito ( 36 ), care se află la originea jurisprudenței referitoare la interzicerea ajustării contractului de către instanță, privea o situație în care contractul putea fi menținut și fără clauza abuzivă. În acest caz, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede în mod expres că clauza trebuie să rămână pur și simplu neaplicată. Prin urmare, într‑o asemenea situație, nu există necesitatea deducerii unei alte consecințe juridice.

76.

În continuare, este necesar să se arate că jurisprudența întemeiază interdicția ajustării contractului pe împrejurarea că posibilitatea ajustării contractului ar elimina efectul disuasiv pe care îl are, pentru profesioniști, faptul că clauzele abuzive sunt pur și simplu nule. Astfel, profesioniștii ar fi tentați să continue să utilizeze clauzele menționate, dacă singura lor temere ar fi cea privind posibilitatea ajustării contractului de către instanță în măsura în care este necesar ( 37 ). Acest lucru este contrar obiectivului pe termen lung al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, care este acela de a pune capăt utilizării clauzelor abuzive.

77.

Or, această motivare nu poate fi admisă într‑o situație precum cea din speță.

78.

Astfel, în primul rând, în situația din speță, instanța este chemată să elimine clauza și să remedieze lacuna din contract printr‑o reglementare care să reflecte un echilibru adecvat al intereselor. Prin urmare, în discuție nu este reducerea clauzei, prin intermediul interpretării, la conținutul care este încă admisibil și astfel luarea în considerare, în cea mai mare măsură posibilă, a intereselor profesionistului. Or, tocmai cu acest tip de abordare erau confruntate instanțele de trimitere în cazurile în care Curtea a respins, până în prezent, ajustarea contractului ( 38 ). Astfel, în fiecare dintre acele cauze, instanța intenționa să mențină în parte sau în anumite situații clauza abuzivă.

79.

În schimb, în speță, instanța trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerința specială de protejare a intereselor consumatorului. În loc să se orienteze în mod unilateral în funcție de voința efectivă a utilizatorului unei clauze preredactate, instanța determină ceea ce s‑ar fi convenit cu bună‑credință ( 39 ). Aceasta înlocuiește astfel echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste drepturi și obligații. Or, tocmai acestea sunt, potrivit jurisprudenței, obiectul și finalitatea normei enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 ( 40 ).

80.

În al doilea rând, este necesar să se constate că singura alternativă posibilă, și anume anularea întregului contract, ar penaliza în mod unilateral consumatorul. Obiectivul urmărit de clauză, de a transfera riscul valutar în sarcina consumatorului, ar fi astfel în continuare îndeplinit ( 41 ). În consecință, anularea întregului contract nu ar fi de natură să descurajeze un creditor să continue să insereze astfel de clauze în contractele pe care le propune ( 42 ).

81.

Prin urmare, trebuie să se constate că singura alternativă posibilă la ajustarea contractului, și anume anularea acestuia, nu este de natură să asigure efectul disuasiv. Așadar, o pretinsă lipsă a efectului disuasiv nu poate fi invocată în același timp ca argument împotriva ajustării contractului. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât o ajustare a contractului care ia în considerare interesele consumatorului ar avea într‑adevăr un efect disuasiv pentru profesionist ( 43 ).

82.

În sfârșit, o excludere categorică a competenței instanței naționale de remediere a lacunei ar putea conduce, în cele din urmă, la situația în care, în sistemele juridice care cunosc în principiu o astfel de competență, consumatorii ar fi plasați într‑o poziție mai puțin favorabilă decât alte părți contractuale. Astfel, într‑o situație precum cea din speță, din cauza calității de consumator a uneia dintre părți, instanța națională ar fi obligată să anuleze contractul cu toate consecințele prejudiciabile arătate, în timp ce, în afara dreptului consumatorului, ar avea posibilitatea de a ajunge, printr‑o dispoziție complementară, la un echilibru al intereselor adecvat. O astfel de soluție nu poate fi de dorit nici din punctul de vedere al egalității de tratament, nici din punctul de vedere al protecției consumatorilor.

83.

De altfel, această soluție corespunde pe fond celei la care a ajuns Curtea în cauza Abanca Corporación Bancaria și Bankia ( 44 ).

84.

Desigur, în hotărârea pronunțată în acea cauză, Curtea a subliniat că o instanță națională nu poate menține parțial o clauză abuzivă ( 45 ). Dacă instanța ar proceda astfel, clauza ar fi redusă la conținutul care este încă admisibil, ceea ce ar însemna să se țină seama în mod unilateral de interesele profesionistului ( 46 ). Cu toate acestea, Curtea a statuat că instanța poate înlocui clauza abuzivă cu o dispoziție legislativă introdusă abia după încheierea contractului ( 47 ). Or, aceasta nu este, în definitiv, nimic altceva decât remedierea de către instanță a lacunei contractuale rezultate din eliminarea clauzei abuzive.

85.

Rezultă că, într‑o situație precum cea din speță, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și jurisprudența aferentă acestuia nu se opun unei asemenea competențe a instanței.

86.

Trebuie precizat, în acest stadiu, că revine instanței naționale sarcina de a aprecia care este reglementarea susceptibilă să constituie un echilibru adecvat al intereselor. Considerațiile care precedă arată că, în cadrul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, sunt relevante deopotrivă elemente în materie de protecție a consumatorilor și elemente în materie de sancțiuni. Însă, în același timp, Curtea subliniază de asemenea cerința echilibrului pe fond. Aceasta implică faptul că dispoziția menționată trebuie să fie proporțională, ținând seama de toate împrejurările relevante din speță.

87.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, concluzionăm că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opune ca o instanță națională să elimine o clauză abuzivă și să o înlocuiască cu o dispoziție complementară care înlocuiește echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților contractante cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, atunci când:

88.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Curtea de Apel Cluj (România) după cum urmează: