1.

Decizia‑cadru 2008/947 ( 2 ) (denumită în continuare „DC 2008/947”) introduce un mecanism de recunoaștere reciprocă pentru hotărâri judecătorești sau decizii de probațiune prin care se aplică măsuri de probațiune ori sancțiuni alternative. Aceasta permite transferul responsabilității supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative de la statul membru care a emis hotărârea și care a impus măsurile aferente către statul membru în care își are reședința persoana condamnată. Articolul 1 din DC 2008/947 descrie obiectivul acestui mecanism ca fiind „facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate, îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului larg, precum și facilitarea aplicării unor măsuri de probațiune și de sancțiuni alternative adecvate în cazul infractorilor care nu locuiesc în statul de condamnare”.

2.

În speță, autoritățile letone au solicitat autorităților estoniene să aplice acest mecanism unei hotărâri prin care s‑a pronunțat o pedeapsă cu închisoarea de trei ani, a cărei executare a fost suspendată condiționat, sub condiția ca persoana condamnată să nu comită cu intenție o nouă infracțiune în cursul unei perioade de trei ani. Această hotărâre nu prevedea însă nicio măsură de probațiune.

3.

În acest context, Curtea este chemată să decidă cu privire la domeniul de aplicare (material) al mecanismului de recunoaștere reciprocă prevăzut de DC 2008/947: ar trebui ca acest mecanism să se aplice și unei hotărâri care prevede doar o condamnare cu suspendare și nu impune nicio măsură de probațiune?

4.

Considerentul (8) al DC 2008/947 prevede că „[r]ecunoașterea reciprocă și supravegherea condamnărilor cu suspendare, a condamnărilor cu amânarea aplicării pedepsei, a sancțiunilor alternative și a deciziilor privind liberarea condiționată au drept scop sporirea șanselor de reintegrare socială a persoanei condamnate, permițându‑i acesteia să își păstreze legăturile familiale, lingvistice, culturale și de altă natură, dar și îmbunătățirea monitorizării respectării măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative, cu scopul de a preveni recidiva, acordând astfel o atenție cuvenită protecției victimelor și a publicului larg”.

5.

Potrivit considerentului (9), „[e]xistă mai multe tipuri de măsuri de probațiune și sancțiuni alternative care sunt comune statelor membre și pe care toate aceste state membre sunt dispuse, în principiu, să le supravegheze. Supravegherea acestor tipuri de măsuri și sancțiuni ar trebui să fie obligatorie, cu anumite excepții prevăzute în prezenta decizie‑cadru. Statele membre pot declara că, în plus, sunt dispuse să supravegheze alte tipuri de măsuri de probațiune sau/și alte tipuri de sancțiuni alternative”.

6.

Articolul 1 din DC 2008/947 definește obiectivele și domeniul de aplicare ale acestui act:

„(1)   Prezenta decizie‑cadru are ca obiectiv facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate, îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului larg, precum și facilitarea aplicării unor măsuri de probațiune și sancțiuni alternative adecvate în cazul infractorilor care nu locuiesc în statul de condamnare. În vederea realizării acestor obiective, prezenta decizie‑cadru stabilește norme în conformitate cu care un stat membru, altul decât statul membru în care persoana în cauză a fost condamnată, recunoaște hotărârile judecătorești și, după caz, deciziile de probațiune și supraveghează măsurile de probațiune aplicate în temeiul unei hotărâri judecătorești, sau sancțiunile alternative prevăzute de o astfel de hotărâre judecătorească, și ia toate celelalte decizii privind hotărârea judecătorească în cauză, cu excepția cazului în care se prevede altfel prin prezenta decizie‑cadru.

(2)   Prezenta decizie‑cadru se aplică numai în ceea ce privește:

astfel cum sunt descrise și prevăzute în prezenta decizie‑cadru.

[…]”

7.

Articolul 2 definește următoarele noțiuni:

„[…]

1.   «hotărâre judecătorească» înseamnă orice hotărâre judecătorească definitivă sau ordin pronunțat de o instanță judecătorească din statul de condamnare, prin care se stabilește că o persoană fizică a comis o infracțiune și i se aplică:

2.   «condamnare cu suspendare» înseamnă o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură privativă de libertate a cărei executare este suspendată condiționat, integral sau parțial, în momentul pronunțării sentinței, prin impunerea uneia sau mai multor măsuri de probațiune. Astfel de măsuri de probațiune pot fi incluse în hotărârea judecătorească sau stabilite printr‑o decizie separată de probațiune adoptată de o autoritate competentă;

3.   «condamnare cu amânarea aplicării pedepsei» înseamnă o hotărâre judecătorească conform căreia aplicarea unei pedepse a fost amânată condiționat, prin impunerea uneia sau mai multor măsuri de probațiune, sau în care una sau mai multe măsuri de probațiune sunt impuse în locul unei pedepse cu închisoarea sau al unei măsuri privative de libertate. Astfel de măsuri de probațiune pot fi incluse în hotărârea judecătorească sau stabilite printr‑o decizie separată de probațiune adoptată de o autoritate competentă;

[…]

5.   «decizie de probațiune» înseamnă o hotărâre judecătorească sau o decizie definitivă a unei autorități competente a statului de condamnare pronunțată în temeiul unei asemenea hotărâri judecătorești:

[…]

7.   «măsuri de probațiune» înseamnă obligații și măsuri de constrângere impuse de o autoritate competentă unei persoane fizice, în conformitate cu legislația națională a statului de condamnare, în legătură cu o condamnare cu suspendare, o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei sau o liberare condiționată;

[…]”

8.

Articolul 4 alineatul (1) din DC 2008/947 enumeră, la literele (a)-(k), tipurile de măsuri de probațiune sau sancțiuni alternative cărora li se aplică decizia‑cadru. În conformitate cu articolul 4 alineatul (2), fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului cu privire la măsurile de probațiune și la sancțiunile alternative pe care este pregătit să le supravegheze, pe lângă cele menționate la articolul 4 alineatul (1).

9.

Articolul 14 privește „Competența privind toate deciziile ulterioare și legea aplicabilă”:

„(1)   Autoritatea competentă a statului de executare este competentă să ia toate deciziile ulterioare cu privire la o condamnare cu suspendare, o liberare condiționată, o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei sau o sancțiune alternativă, în special în situația nerespectării unei măsuri de probațiune sau a unei sancțiuni alternative sau dacă persoana condamnată comite o nouă infracțiune.

Printre astfel de decizii ulterioare se numără, în special:

(2)   Legea statului de executare se aplică în cazul deciziilor luate în conformitate cu alineatul (1) și în cazul tuturor consecințelor ulterioare ale hotărârii judecătorești, inclusiv în cazul executării și, dacă este necesar, al adaptării pedepsei cu închisoarea sau a altei măsuri privative de libertate.

[…]”

10.

Potrivit articolului 50857 din Kriminaalmenetluse seadustik (Codul de procedură penală estonian), recunoașterea unei hotărâri judecătorești și punerea în aplicare a supravegherii dispuse sunt admise numai în legătură cu o listă de măsuri de probațiune ori de sancțiuni alternative care este aceeași cu lista prevăzută de articolul 4 alineatul (1) din DC 2008/947.

11.

Prin hotărârea din 24 ianuarie 2017 a Rīgas pilsētas Latgales priekšpilsētas tiesa (Tribunalul Orașului Riga, Republica Letonia), recurentul din litigiul principal a fost condamnat în temeiul articolului 20 alineatul (4) și al articolului 195 alineatul (3) din Krimināllikums (Codul penal leton) pentru sprijinirea, la scară mare, a spălării de bani obținuți ilegal (denumită în continuare „hotărârea în discuție”). Recurentul a fost condamnat la trei ani de închisoare, a cărei executare a fost suspendată cu condiția de a nu comite o nouă infracțiune cu intenție pe durata unui termen de încercare de trei ani.

12.

Autoritățile letone au solicitat autorităților Republicii Estonia să recunoască și să execute hotărârea în discuție în Estonia.

13.

Prin ordonanța din 16 februarie 2018 emisă de Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju, Estonia), hotărârea în discuție a fost declarată executorie în Estonia. Riigiprokurör (Parchetul, Estonia) a apreciat că hotărârea în discuție nu putea fi recunoscută în acest stat ca urmare a lipsei unui temei legal. Totuși, Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din Harju) a fost de altă părere și a considerat că faptul că nu s‑a aplicat nicio măsură de probațiune sau sancțiune alternativă nu împiedica recunoașterea hotărârii în discuție. Acesta s‑a referit la articolul 14 din DC 2008/947, potrivit căruia autoritatea competentă a statului de executare este competentă să ia toate deciziile ulterioare cu privire la o condamnare cu suspendare, printre altele, în situația în care persoana condamnată comite o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare. Deși nicio măsură de probațiune ori sancțiune alternativă nu a fost aplicată persoanei condamnate, hotărârea în discuție era supusă unui termen de încercare care era încă în desfășurare.

14.

Prin ordonanța din 21 martie 2018, Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn, Estonia) a menținut ordonanța instanței de prim grad.

15.

Recurentul din litigiul principal a atacat această ordonanță la Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia), instanța de trimitere, și a solicitat ca cele două ordonanțe să fie anulate și hotărârea în discuție să nu fie recunoscută. Astfel, în opinia sa, hotărârea în discuție nu aplică niciuna dintre măsurile menționate la articolul 50857 din Kriminamenetse seastik (Codul de procedură penală estonian), enumerarea având caracter exhaustiv. În cazul în care o hotărâre a unui alt stat membru prin care se pronunță o condamnare nu impune nicio măsură de probațiune sau măsură alternativă de pe această listă, hotărârea nu poate fi recunoscută.

16.

Parchetul a fost de acord din nou cu această poziție și a amintit că nu există un temei legal pentru recunoașterea hotărârii în discuție.

17.

În aceste condiții, Riigikohus (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Recunoașterea unei hotărâri judecătorești a unui stat membru și supravegherea executării acesteia sunt conforme cu [DC 2008/947] inclusiv atunci când prin această hotărâre judecătorească este suspendată executarea pedepsei unei persoane condamnate ( 3 ), fără impunerea condițiilor suplimentare de probațiune, astfel încât singura obligație este ca, pe durata termenului de încercare, să nu fie comisă o nouă infracțiune intenționată (este vorba despre o suspendare a executării pedepsei în sensul articolului 73 din Codul penal estonian)?”

18.

Guvernul estonian, guvernul leton, guvernul maghiar, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Toate aceste părți, precum și recurentul din litigiul principal și guvernul polonez au participat la ședința din 14 noiembrie 2019.

19.

Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. Vom începe prin examinarea admisibilității întrebării preliminare (A). Vom aborda în continuare cerințele de informare și de comunicare între autoritățile respective ale statului de condamnare și ale statului de executare (B). În sfârșit, vom examina chestiunea centrală a prezentei cauze, explicând motivul pentru care, în opinia noastră, hotărârea în discuție nu intră în domeniul de aplicare al DC 2008/947 (C).

20.

Guvernul leton propune să se constate inadmisibilitatea prezentei întrebări preliminare, întrucât, în opinia sa, aceasta se întemeiază pe o înțelegere eronată a domeniului de aplicare al hotărârii în discuție. Acest guvern subliniază că dreptul leton permite revocarea probațiunii nu doar pentru comiterea cu intenție a unei infracțiuni noi, ci și pentru comiterea oricărei infracțiuni noi. Pe de altă parte, dreptul leton impune din oficiu obligații suplimentare persoanelor aflate în termenul de încercare. Astfel, ar fi eronat să se considere că singura obligație impusă persoanei condamnate este aceea de a nu comite o nouă infracțiune.

21.

Luăm notă de lămuririle furnizate de guvernul leton. Totuși, nu este mai puțin adevărat că, în decizia de trimitere, instanța precizează în mod clar că nu a fost impusă nicio măsură de probațiune prin hotărârea în discuție. Aceeași concluzie rezultă de la litera (j) punctul 4 din certificat, respectiv formularul standard prevăzut de anexa I la DC 2008/947 (denumit în continuare „certificatul din anexa I”), care a fost completat de autoritățile letone și care face parte din dosarul cauzei.

22.

În împrejurări atât de clare, departe de a infirma susținerile instanței de trimitere, explicațiile suplimentare furnizate de guvernul leton evidențiază altă chestiune, și anume stabilirea standardului de informare și de comunicare care trebuie atins între autoritățile de condamnare și cele de executare în contextul DC 2008/947. Toate informațiile necesare trebuie să se regăsească în certificatul din anexa I? Autoritățile statului membru de executare trebuie să aibă sarcina de a verifica ele însele dacă anumite măsuri de probațiune, care nu sunt menționate în mod explicit în certificatul din anexa I, ar putea fi impuse în fapt prin aplicarea directă a legislației statului de condamnare?

23.

Independent de aspectul dacă prezenta cauză privește doar standardul de informare și de comunicare care trebuie îndeplinit de autoritățile de condamnare (B) sau dacă privește domeniul de aplicare material al DC 2008/947 (C), nu există nicio îndoială că cele două ipoteze privesc interpretarea DC 2008/947 și că întrebarea preliminară este, așadar, admisibilă.

24.

La fel ca în cazul altor acte ale dreptului Uniunii în materie de cooperare judiciară în materie penală, certificatul din anexa I la DC 2008/947 nu duce lipsă de spații și de rubrici care trebuie completate de autoritățile de condamnare. Printre acestea figurează litera (j), intitulată „Precizări privind durata și natura măsurii (măsurilor) de probațiune sau ale sancțiunii (sancțiunilor) alternative”. Litera (j) punctul 1 privește „Durata totală a supravegherii măsurii (măsurilor) de probațiune sau a sancțiunii (sancțiunilor) alternative”. Litera (j) punctul 4 privește „Natura măsurii (măsurilor) de probațiune sau a sancțiunii (sancțiunilor) alternative” și conține o listă cu 12 rubrici care pot fi bifate, care preiau în esență lista care figurează la articolul 4 alineatul (1) din DC 2008/947 și adaugă o rubrică ce corespunde articolului 4 alineatul (2). Autoritatea competentă a statului de condamnare este obligată să bifeze una sau mai multe dintre cele 12 rubrici în funcție de tipul de măsură de probațiune sau de sancțiune alternativă (posibilitatea de a bifa mai multe rubrici fiind prevăzută în mod expres).

25.

Din dosarul cauzei reiese că autoritatea competentă a statului de condamnare nu a bifat nicio rubrică cuprinsă la litera (j) punctul 4 din certificatul din anexa I, precizând în același timp, la litera (j) punctul 1, că durata termenului de încercare al măsurii de probațiune este de trei ani.

26.

În ședință, guvernul leton a precizat că modul în care autoritatea sa competentă a procedat în speță corespunde practicii naționale potrivit căreia măsurile de probațiune impuse nu sunt incluse în hotărâre, ci se aplică ex lege ( 4 ).

27.

Întrebarea generală care se pune în aceste condiții este aceea dacă măsura de probațiune ori sancțiunea alternativă poate fi definită în altă parte decât în hotărârea sau în decizia de probațiune. Distingem două aspecte ale acestei chestiuni.

28.

Pe de o parte, este în mod cert permis fiecărui stat membru să își structureze propriul sistem de aplicare a măsurilor de probațiune. La nivel național, aceste măsuri pot fi stabilite prin hotărârea în sine, printr‑o decizie de probațiune ulterioară hotărârii sau chiar într‑o hotărâre care face trimitere doar la o dispoziție de drept specifică care definește măsurile de probațiune aplicabile.

29.

Pe de altă parte, pentru motive funcționale și practice, această libertate este oarecum limitată în cazul în care se solicită recunoașterea și supravegherea măsurilor de probațiune la nivel european. Atunci când recunoașterea în temeiul DC 2008/947 este solicitată într‑un alt stat membru, trebuie să reiasă în mod clar din documentele transmise (și în special din certificatul din anexa I) ( 5 ) care sunt măsurile specifice de probațiune ori sancțiunile alternative.

30.

Dorim să subliniem acest aspect în mod clar: toate informațiile necesare trebuie incluse în certificatul din anexa I. Cooperarea judiciară dintre statele membre se întemeiază pe ideea de comunicare standardizată și, în consecință, simplificată. Nu revine autorităților statului membru de executare obligația de a investiga aplicarea dreptului național al statului membru de condamnare pentru a identifica sau a verifica obligațiile specifice care ar fi putut fi impuse persoanei condamnate prin aplicarea dreptului național, dar pe care autoritatea solicitantă a omis să le menționeze.

31.

În acest context juridic și ținând seama în același timp de explicațiile furnizate de guvernul leton în privința legislației sale, nu poate fi neglijat faptul că autoritățile estoniene au fost private de informații cu privire la măsura de probațiune pe care trebuie să o verifice. Astfel cum s‑a arătat mai sus, nu a fost bifată nicio rubrică specifică de la litera (j) punctul 4 din certificatul din anexa I, ceea ce corespunde, după toate probabilitățile, faptului că nicio măsură specifică de probațiune nu a fost impusă prin hotărârea în discuție.

32.

Ca răspuns la această chestiune, guvernul leton face referire la articolul 15 din DC 2008/947, potrivit căruia, „[a]tunci când și ori de câte ori se consideră necesar, autoritățile competente din statul de condamnare și din statul de executare se pot consulta în scopul de a facilita aplicarea corectă și eficientă a prezentei decizii‑cadru”. Guvernul leton sugerează că, în cazul în care informațiile privind măsurile de probațiune lipsesc, autoritățile statului de executare ar trebui să recurgă la această prevedere. Acestea ar trebui să se adreseze autorităților din statul de condamnare pentru a verifica ce obligații de supraveghere ar trebui să fie aplicate persoanei condamnate.

33.

La fel ca în cazul prevederilor similare din alte instrumente de cooperare judiciară în materie penală ( 6 ), comunicarea dintre autoritățile competente este cu siguranță crucială ( 7 ). Totuși, normele aplicabile conținute de actele individuale, în special nivelul necesar de informare care trebuie atins, ar trebui interpretate astfel încât să se reducă la minimum necesitatea unei astfel de comunicări suplimentare. Necesitatea de a formula cereri de informare suplimentare ar trebui să constituie mai degrabă excepția decât regula ( 8 ).

34.

Autoritățile din statul de executare ar trebui să se poată întemeia, așadar, pe informațiile furnizate în certificatul din anexa I pentru a înțelege măsurile pe care trebuie să le supravegheze. Nu este de competența acestora să se angajeze într‑o dezbatere aprofundată cu autoritățile din statul de condamnare în scopul de a acoperi o lacună (considerabilă) în informațiile furnizate ( 9 ), aceste informații fiind, în fapt, esența însăși a executării deciziei‑cadru.

35.

Având în vedere aceste elemente, nu se poate constata decât existența unor lacune în abordarea autorităților letone în legătură cu procedura de recunoaștere reciprocă și în special în „completarea” certificatului din anexa I. S‑ar părea că guvernul leton a recunoscut aceste aspecte în ședință.

36.

Astfel, deși, la un anumit nivel, prezenta cauză ar putea într‑adevăr să fie considerată ca privind standardul adecvat de informare și de comunicare în contextul DC 2008/947, situația de fapt în speță rămâne cea expusă de instanța de trimitere. Respectiva instanță este sesizată cu o cerere de recunoaștere a unei condamnări cu suspendare fără nicio măsură de probațiune prevăzută în documentația furnizată. Vom aborda acum chestiunea dacă instanța respectivă, în aceste circumstanțe, este totuși obligată să recunoască hotărârea în discuție.

37.

Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă DC 2008/947 ar trebui să se aplice unei hotărâri care nu impune nicio măsură de probațiune specifică, iar singura obligație care se aplică persoanei condamnate este să nu comită nicio infracțiune pe durata unui termen de încercare de trei ani.

38.

Pentru a stabili dacă o astfel de hotărâre, la care ne vom referi în continuare prin sintagma „condamnare cu suspendare simplă”, trebuie recunoscută în temeiul DC 2008/947, vom examina modul de redactare (1), contextul (2) și obiectivul (3) acestui act.

39.

Mai întâi, titlul DC 2008/947 indică în mod clar că acest act introduce un mecanism de recunoaștere pentru supravegherea măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative. Aceasta nu este o măsură de recunoaștere generală a oricărei hotărâri judecătorești.

40.

Diferitele prevederi din preambulul DC 2008/947 definesc de asemenea domeniul său de aplicare în termeni clari. Toate acestea fac legătura între hotărârile judecătorești sau deciziile de probațiune care trebuie recunoscute și faptul că o astfel de hotărâre sau decizie trebuie să impună o măsură de probațiune sau o sancțiune alternativă.

41.

Articolul 1 alineatul (1) „stabilește norme în conformitate cu care un stat membru, altul decât statul membru în care persoana în cauză a fost condamnată, recunoaște hotărârile judecătorești și, după caz, deciziile de probațiune și supraveghează măsurile de probațiune aplicate în temeiul unei hotărâri judecătorești, sau sancțiunile alternative prevăzute de o astfel de hotărâre judecătorească, și ia toate celelalte decizii privind hotărârea judecătorească în cauză, cu excepția cazului în care se prevede altfel […]” ( 10 ).

42.

Situația este aceeași în ceea ce privește modul de redactare a articolelor 2 și 4 din DC 2008/947.

43.

Definițiile noțiunilor „cu suspendare” și „cu amânarea aplicării pedepsei” în sensul articolului 2 punctele 2 și 3 din DC 2008/947 presupun adoptarea simultană a uneia sau mai multor măsuri de probațiune „incluse în hotărârea judecătorească sau stabilite printr‑o decizie separată de probațiune adoptată de o autoritate competentă”.

44.

În temeiul articolului 2 punctul 7, noțiunea „măsuri de probațiune” înseamnă obligații și măsuri de constrângere impuse de o autoritate competentă unei persoane fizice, în conformitate cu legislația națională a statului de condamnare, în legătură cu o condamnare cu suspendare, o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei sau cu o liberare condiționată.

45.

În plus, articolul 4 alineatul (1) conține o listă a măsurilor de probațiune vizate de DC 2008/947. Lista prevăzută la articolul 4 alineatul (1) poate fi extinsă prin aplicarea articolului 4 alineatul (2), în temeiul căruia statele membre trebuie să informeze Secretariatul General al Consiliului cu privire la măsurile de probațiune și la sancțiunile alternative pe care este pregătit să le supravegheze, pe lângă cele menționate la articolul 4 alineatul (1) ( 11 ). Totuși, deoarece Estonia nu a efectuat o astfel de notificare, analiza din prezenta cauză se concentrează asupra listei prevăzute la articolul 4 alineatul (1).

46.

Formularea tuturor dispozițiilor menționate mai sus indică foarte clar un lucru: pentru ca DC 2008/947 să se aplice, trebuie să existe o hotărâre judecătorească sau o decizie de probațiune, care să impună, în același timp, o măsură de probațiune sau o sancțiune alternativă. Deși raportul logic între primul set (hotărâre judecătorească sau decizie de probațiune) și cel de al doilea (măsură de probațiune sau sancțiune alternativă) este reflectat de „sau” (disjuncție), relația generală dintre cele două este reflectată de „și” (conjuncție copulativă): pentru ca fraza în ansamblu să fie adevărată, cele două propoziții componente trebuie să fie adevărate. Astfel, pe baza modului de redactare a DC 2008/947, aceasta nu este în mod vădit aplicabilă unei hotărâri prin care s‑a pronunțat o condamnare cu suspendare simplă, întrucât o astfel de hotărâre nu conține nici o măsură de probațiune și nici o sancțiune alternativă.

47.

Această concluzie provizorie aduce în discuție următoarea chestiune: obligația de a nu comite o nouă infracțiune poate fi considerată, în sine, drept o „măsură de probațiune” în sensul DC 2008/947, astfel cum susține în special Comisia?

48.

Considerăm că această teză este dificil de acceptat pentru cel puțin trei motive.

49.

Astfel, în primul rând, obligația de a nu comite o nouă infracțiune nu figurează pe lista prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din DC 2008/947. Or, faptul de a aplica o condamnare cu suspendare simplă reprezintă un fenomen mai degrabă comun în mai multe state membre, în special în cazul unor infracțiuni mai puțin grave săvârșite de persoane care se află la prima condamnare. În același timp, din considerentul (9) al DC 2008/947 se poate înțelege că tipurile de măsuri de probațiune și de sancțiuni alternative enumerate la articolul 4 alineatul (1) sunt tocmai „comune statelor membre”, iar „toate aceste state membre sunt dispuse, în principiu, să le supravegheze”. Acesta este deja un aspect surprinzător: dacă cerința de a nu comite o altă infracțiune într‑un anumit termen ar fi într‑adevăr considerată una dintre măsurile de probațiune „comune statelor membre”, este posibil ca legiuitorul Uniunii să fi trecut cu vederea existența sa și să nu o includă pe lista de la articolul 4 alineatul (1)?

50.

În al doilea rând, Comisia sugerează că situația în discuție ar putea intra sub incidența articolului 4 alineatul (1) litera (d), referitor la „dispozițiil[e] privind comportamentul, reședința, educația și formarea, activitățile din timpul liber sau conținând limitări privind modalitățile de desfășurare a unei activități profesionale” ( 12 ).

51.

Această sugestie nu ne convinge. O obligație formulată într‑un mod atât de general și extensiv precum cea de a nu comite o nouă infracțiune contrastează cu caracterul specific și concret al potențialelor obligații enumerate la articolul 4 alineatul (1) litera (d) (reședință, activități, formare profesională și așa mai departe). Acest contrast este subliniat și de considerentul (10) al DC 2008/947, care prevede că „[m]ăsurile de probațiune și sancțiunile alternative care trebuie, în principiu, supravegheate în mod obligatoriu cuprind, printre altele, dispoziții privind comportamentul (cum ar fi obligația de a înceta consumul de alcool), reședința (cum ar fi obligația de schimbare a reședinței pentru motive de violență domestică), educația și formarea (cum ar fi obligația de a urma «ore de conducere sigură»), activitățile din timpul liber (cum ar fi obligația de a înceta practicarea unui anumit sport sau participarea la acesta) și limitări privind modalitățile de desfășurare a unei activități profesionale (cum ar fi obligația de a căuta o activitate profesională într‑un alt mediu de lucru)” ( 13 ).

52.

În plus, considerăm că logica generală a argumentului Comisiei este problematică. Desigur, la un anumit nivel, obligația de a nu comite o nouă infracțiune se referă, în general, la un anumit comportament. Însă, conform acestei logici, orice s‑ar putea încadra în raport cu orice termen cuprins în articolul 4 alineatul (1), dacă se face abstracție de prevederea respectivă și de contextul său. De ce să nu luăm atunci noțiunea „obligație” și să încadrăm „obligația de a nu comite o nouă infracțiune într‑un anumit termen” la oricare punct al articolului 4 alineatul (1) care conține cuvântul „obligație”?

53.

În al treilea rând, subliniem că, potrivit articolului 14 alineatul (1) din DC 2008/947, „[a]utoritatea competentă a statului de executare este competentă să ia toate deciziile ulterioare cu privire la o condamnare cu suspendare, o liberare condiționată, o condamnare cu amânarea aplicării pedepsei sau o sancțiune alternativă, în special în situația nerespectării unei măsuri de probațiune sau a unei sancțiuni alternative sau dacă persoana condamnată comite o nouă infracțiune” ( 14 ).

54.

Această dispoziție distinge astfel în mod clar între nerespectarea unei măsuri de probațiune, pe de o parte, și comiterea unei infracțiuni noi, pe de altă parte. Astfel, această formulare prezintă în mod clar o alternativă la cea a nerespectării unei măsuri de probațiune. Cu alte cuvinte, deși obligația de a nu comite o nouă infracțiune ar fi, în sine, o măsură de probațiune, distincția dintre nerespectarea unei măsuri de probațiune și comiterea unei infracțiuni noi ar fi superfluă.

55.

Ținând seama de elementele textuale analizate mai sus, suntem obligați să concluzionăm că DC 2008/947 nu se aplică în cazul unei hotărâri judecătorești prin care se dispune o condamnare cu suspendare simplă fără nicio măsură de probațiune. Obligația de a nu recidiva în termenul de încercare nu este, în sine, o măsură de probațiune.

56.

Această concluzie este confirmată și de examinarea contextului intern și extern și de logica actului în cauză.

57.

DC 2008/947 a înlocuit dispozițiile corespunzătoare ale Convenției Consiliului Europei din 30 noiembrie 1964 privind supravegherea persoanelor condamnate condiționat sau liberate condiționat ( 15 ). Legătura exactă dintre cele două acte este explicată doar prin afirmația că, pe de o parte, convenția anterioară „a fost ratificată de numai 12 state membre, în unele cazuri cu multe rezerve”, și că, pe de altă parte, DC 2008/947 „furnizează un instrument mai eficace, întrucât se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce și implică participarea tuturor statelor membre” ( 16 ).

58.

În consecință, din convenția anterioară și din domeniul său de aplicare nu pot fi deduse prea multe elemente pentru a interpreta domeniul de aplicare al DC 2008/947. Prin urmare, orientările relevante ar trebui căutate mai degrabă în logica internă a DC 2008/947 înseși (a) și în contextul extern, și anume în celelalte instrumente legislative ale Uniunii Europene în domeniul cooperării în materie penală (b).

59.

Astfel cum sugerează în esență guvernul polonez, DC 2008/947 se întemeiază pe ideea că, prin evitarea aplicării unei pedepse privative de libertate sau a unei măsuri care implică privarea de libertate și prin aplicarea în schimb a unei condamnări cu suspendare (sau cu amânarea aplicării pedepsei) însoțită de o măsură de probațiune (sau de o sancțiune alternativă), persoana condamnată va avea mai multe șanse de reintegrare socială (care, în schimb, contribuie la prevenirea recidivei și la protejarea societății împotriva activității infracționale). Acea persoană va avea de asemenea ocazia să se deplaseze într‑un alt stat membru, iar respectarea condițiilor aferente condamnării va fi asigurată de statul respectiv. Statul în cauză va fi statul membru de reședință sau, în alte condiții, alt stat membru, de exemplu dacă persoana respectivă a obținut un contract de muncă în acest stat membru, este un membru de familie al unui rezident legal obișnuit pe teritoriul respectivului stat sau dacă persoana respectivă are intenția de a urma studii sau o formare profesională în respectivul stat membru ( 17 ).

60.

Pe scurt, s‑ar părea că rațiunea acestei prevederi este aceea de a permite unei persoane să se mute, chiar dacă există unele obligații aferente. Într‑un astfel de caz, se presupune că obligațiile se transferă odată cu persoana. Însă, în cazul în care nu există obligații specifice, ce anume ar trebui să se transfere? Dacă nu există o măsură de probațiune determinată care să fie transferată într‑un alt stat membru, aplicarea prevederilor DC 2008/947 în cazul persoanei respective în statul membru de executare ar însemna crearea unor obligații inexistente anterior.

61.

Acest aspect are legătură cu un alt argument structural. În contextul aplicării DC 2008/947, comunicarea și supravegherea sunt asigurate de autoritățile desemnate de statele membre în temeiul articolului 3 din decizia‑cadru menționată. Autoritățile desemnate în mod specific nu comunică doar între ele, ci asigură și conectarea la structurile specializate și dedicate ale instituțiilor din statul membru care au capacitatea și expertiza necesare pentru a monitoriza respectarea (listei exhaustive a) măsurilor de probațiune definite la articolul 4 alineatul (1) din DC 2008/947 [sau notificate în temeiul articolului 4 alineatul (2)].

62.

În schimb, cine va monitoriza lipsa comiterii unei noi infracțiuni de către o persoană condamnată și cum? În mod normal, o astfel de misiune revine tuturor autorităților care asigură aplicarea legii, însărcinate cu prevenirea, investigarea și sancționarea activităților infracționale într‑un stat membru. Astfel, „supravegherea” respectării oricărei astfel de măsuri ar fi, prin însăși natura sa, difuză și generală, imputabilă tuturor autorităților care asigură aplicarea legii din statul membru, iar nu în mod necesar sau nu numai unei rețele dedicate de autorități de probațiune.

63.

Acest contrast instituțional subliniază și mai mult diferența dintre natura și logica unei măsuri de probațiune specifice, pe de o parte, și o interdicție generică de a comite o nouă infracțiune aferentă unei condamnări cu suspendare, pe de altă parte.

64.

Principiul recunoașterii reciproce, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală în cadrul Uniunii ( 18 ), a fost pus în aplicare la nivelul Uniunii în raport cu anumite aspecte ale aplicării dreptului penal. Alte două instrumente sunt relevante pentru interpretarea DC 2008/947 în contextul prezentei cauze: Decizia‑cadru 2008/675 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal ( 19 ) (denumită în continuare „DC 2008/675”) și Decizia‑cadru 2008/909 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană ( 20 ) (denumită în continuare „DC 2008/909”).

65.

DC 2008/909 și DC 2008/947 urmăresc să pună în aplicare principiul recunoașterii reciproce, pe de o parte, al hotărârilor judecătorești în materie penală care impun o pedeapsă privativă de libertate și, pe de altă parte, al hotărârilor care impun măsuri de probațiune ori sancțiuni alternative. În timp ce primul act se referă la situații în care persoanele condamnate sunt private de libertate, al doilea se referă la situații în care acestea nu sunt private de libertate, dar sunt supuse unor măsuri suplimentare, fie că este vorba despre probațiune sau despre sancțiuni alternative.

66.

DC 2008/675 reprezintă încă un instrument, care diferă totuși de celelalte prin natura și funcția sa, astfel cum a arătat Comisia în ședință. Aceasta nu instituie un mecanism de recunoaștere asemănător celui prevăzut prin celelalte două decizii‑cadru. Nu transferă competența asupra persoanei în cauză sau asupra condamnării de la un stat membru la altul. Prevederea esențială a DC 2008/675, articolul 3 alineatul (1), impune statelor membre să deducă consecințele echivalente din condamnările anterioare pronunțate în alte state membre, astfel cum acestea rezultă din condamnările anterioare naționale. În acest scop, actul respectiv nu face distincție între pedepsele care implică și cele care nu implică o privare de libertate sau între hotărârile a căror executare a fost suspendată și cele a căror executare nu a fost suspendată. Sunt avute în vedere toate condamnările penale.

67.

Spre deosebire de această din urmă decizie‑cadru, DC 2008/947 transferă competența cu privire la executarea unei pedepse pronunțate într‑un alt stat membru. DC 2008/947 permite, în special în condițiile prevăzute la articolul 14, ca autoritățile statului membru de executare să schimbe modalitățile hotărârii: un stat membru are dreptul de a modifica sau de a adapta o condamnare penală definitivă pronunțată într‑un alt stat membru. Totuși, aceasta constituie o excepție de la regula generală a teritorialității legii penale. Acest lucru pare a fi confirmat de o comparație cu articolul 3 alineatul (3) din DC 2008/675, potrivit căruia „[l]uarea în considerare a condamnărilor anterioare pronunțate în alte state membre […] nu are efectul de a influența, de a revoca sau revizui condamnările anterioare sau orice hotărâri referitoare la executarea lor luate de către statul membru în care se desfășoară noul proces”.

68.

În Hotărârea Beshkov, Curtea a recunoscut acest fapt, apreciind că „această dispoziție exclude […] orice revizuire a condamnărilor [anterioare], care trebuie, așadar, să fie luate în considerare așa cum au fost pronunțate” ( 21 ). DC 2008/675 se opune astfel ca un stat membru, atunci când ia în considerare condamnările anterioare, să modifice modalitățile de executare a pedepsei aplicate într‑un alt stat membru ( 22 ).

69.

Din acest context normativ deducem două consecințe.

70.

În primul rând, dacă s‑ar concluziona că DC 2008/947 nu se aplică unei condamnări cu suspendare simple, aceasta nu ar însemna, desigur, că o astfel de hotărâre judecătorească nu poate fi luată în considerare într‑un alt stat membru. Ar fi vorba pur și simplu despre aplicarea unui alt act decât DC 2008/947. Asemenea Comisiei, guvernele maghiar și polonez arată în esență că situația din prezenta cauză intră sub incidența DC 2008/675. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care persoana interesată ar comite o nouă infracțiune în alt stat membru (în situația recurentului, în alt stat decât Letonia), condamnarea sa anterioară pronunțată prin hotărârea în discuție ar putea fi luată în considerare de autoritățile respective în condițiile definite în DC 2008/675.

71.

În al doilea rând, din contextul legislativ aplicabil în acest domeniu al dreptului rezultă că sistemul reglementat de DC 2008/947, în special articolul 14 din aceasta, prevede excepția de la regulile general aplicabile. Dar, ca în cazul oricărei excepții, nu ar trebui ca domeniul de aplicare al acesteia să fie interpretat în mod restrictiv? Nu ar trebui ca astfel de transferuri de competență în materie penală să aibă loc numai în cazurile prevăzute în mod clar și fără echivoc de legiuitorul Uniunii? Relația reciprocă dintre DC 2008/675 și DC 2008/947 constituie, în opinia noastră, un alt motiv pentru a interpreta acest din urmă act cu prudență și în mod restrictiv.

72.

Admitem desigur că consecințele care decurg din DC 2008/675 au potențial o „intensitate normativă” mai redusă decât cele care rezultă din DC 2008/947. Într‑adevăr, astfel cum a observat în esență Curtea în Hotărârea Beshkov, „luarea în considerare” a unei condamnări anterioare nu poate afecta și modifica modalitățile executării sancțiunii aplicate anterior într‑un alt stat membru ( 23 ). Admitem de asemenea că concluzia conform căreia DC 2008/947 nu se aplică unei condamnări cu suspendare simple înseamnă că nicio competență nu poate fi transferată statului de reședință al persoanei vizate de acea condamnare în ceea ce privește executarea sa. Însă, o astfel de consecință decurge în mod clar din regimul normativ în vigoare în prezent la nivelul Uniunii, cel puțin în ceea ce privește, în opinia noastră, modul de redactare și contextul acestor măsuri. Ultimul element este obiectivul: o interpretare extensivă a domeniului de aplicare al DC 2008/947 permite ca obiectivul acesteia să fie promovat într‑un anumit mod?

73.

Conform articolului 1 alineatul (1), DC 2008/947 urmărește (i) „facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate”, (ii) „îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului larg” și (iii) „facilitarea aplicării unor măsuri de probațiune și sancțiuni alternative adecvate în cazul infractorilor care nu locuiesc în statul de condamnare”.

74.

Considerentul (8) dezvoltă obiectivul prevăzut la punctul (i), adăugând că DC 2008/947 „spor[ește] șansel[e] de reintegrare socială a persoanei condamnate, permițându‑i acesteia să își păstreze legăturile familiale, lingvistice, culturale și de altă natură”.

75.

În ceea ce privește obiectivul prevăzut la punctul (ii), același considerent amintește, în principiu, că, prin „îmbunătățirea monitorizării respectării măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative, cu scopul de a preveni recidiva, [se] acord[ă] astfel o atenție cuvenită protecției victimelor și a publicului larg”.

76.

În ceea ce privește obiectivul prevăzut la punctul (iii), conform raportului privind transpunerea al Comisiei, „transpunerea corespunzătoare a [DC 2008/947] va încuraja impunerea de către instanțe a unor sancțiuni alternative – care urmează să fie executate în străinătate – în locul pedepselor cu închisoarea” ( 24 ). Pe termen mai lung, „[î]ntrucât statele membre trebuie să prevadă cel puțin măsurile de probațiune și sancțiunile alternative menționate la articolul 4 alineatul (1) din [DC 2008/947], un efect secundar pozitiv va fi promovarea și apropierea sancțiunilor alternative detenției în diferitele state membre” ( 25 ).

77.

Având în vedere cele trei obiective identificate anterior, acestea ar putea fi promovate în vreun fel printr‑o interpretare extensivă a domeniului de aplicare al DC 2008/947, astfel cum sugerează Comisia și guvernul estonian?

78.

Acest lucru ar putea fi cu greu valabil în ceea ce privește primul obiectiv, referitor la reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Recunoașterea hotărârii în discuție nu ar crea nicio obligație activă de supraveghere a recurentului, astfel cum admite guvernul estonian și astfel cum se menționează de asemenea în decizia de trimitere ( 26 ). Situația rezultată nu ar contribui în niciun fel la reintegrarea socială a reclamantului. Din această perspectivă, situația sa ar fi exact aceeași ca în cazul în care hotărârea respectivă nu ar fi fost recunoscută, întrucât nu reiese din dosar că hotărârea în cauză ar limita în vreun fel dreptul său de a părăsi Letonia.

79.

O interpretare extensivă a DC 2008/947 nu pare să contribuie nici la al treilea obiectiv, care privește „facilitarea aplicării de măsuri de probațiune și [de] sancțiuni alternative adecvate”, întrucât astfel de măsuri nu au fost impuse în speță. În cazul în care o condamnare cu suspendare simplă ar fi considerată o „măsură de probațiune”, nu înțelegem cum ar fi un judecător mai încurajat să aplice o condamnare cu suspendare simplă decât o pedeapsă privativă de libertate într‑o situație în care nu ar avea oricum nicio intenție să impună alte limitări ale comportamentului persoanei condamnate sub forma unor măsuri specifice de probațiune.

80.

Situația este fără îndoială mai puțin simplă în ceea ce privește al doilea obiectiv, referitor la „îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului general”. Astfel, se poate sugera că recunoașterea hotărârii în discuție ar permite autorităților estoniene să revoce suspendarea impusă prin hotărârea în discuție în cazul în care reclamantul ar comite o nouă infracțiune, apoi să contopească imediat pedeapsa precedentă cu cea aplicabilă pentru noua infracțiune. Aceasta ar putea fi considerată o măsură de protecție a victimelor și a publicului general, deoarece reclamantul ar fi privat de libertate, probabil pentru o perioadă mai lungă decât dacă aplicarea unei pedepse contopite nu ar fi posibilă.

81.

Desigur, există divergențe cu privire la rolul pedepsei penale în societate și la modul în care societatea în ansamblul său poate fi mai bine protejată de activități infracționale. Totuși, ideea aplicării pur și simplu a unor sancțiuni mai severe, fără a ține seama de interesul de a spori șansele de reintegrare socială a persoanelor respective, accentuează în mod clar aspectul de sancțiune care determină consecințe imediate pentru persoana condamnată, precum și protecția imediată (deși oarecum pe termen scurt) a societății, în detrimentul reintegrării sociale care favorizează efectele pe termen lung atât pentru persoana condamnată, cât și pentru ceilalți membri ai societății ( 27 ).

82.

Comisia pare să interpreteze articolul 14 alineatul (1) din DC 2008/947 din această perspectivă în favoarea recunoașterii și precizează că ar fi nerezonabil ca săvârșirea unei noi infracțiuni să nu conducă la revocarea suspendării.

83.

Admitem că, la prima vedere, mecanismul prevăzut la articolul 14 care conferă competență statului de executare pare să fie aplicabil în situația de față. Cu alte cuvinte, dacă s‑ar concluziona că obligația de a nu comite o nouă infracțiune este calificată drept măsură de probațiune, mecanismul prevăzut la articolul 14 ar furniza autorităților din statul de executare instrumentul necesar pentru a reacționa, în ipoteza în care această obligație ar fi încălcată.

84.

Totuși, acest argument este un exemplu specific de raționament retrograd, care deviază obiectivul general și logica DC 2008/947.

85.

În primul rând, s‑ar putea sublinia că acest raționament decurge dintr‑o potențială consecință negativă care nu s‑a materializat încă în prezenta cauză: dacă persoana condamnată recidivează. Niciun element din dosar nu indică faptul că recurentul a recidivat. În plus, în general, ansamblul argumentației se întemeiază pe presupunerea că, odată condamnate, este probabil ca aceste persoane să recidiveze. Vom lăsa deoparte gradul de încurajare morală și de sprijin pe care o astfel de abordare îl conferă celor care au fost condamnați cu suspendare sau cu amânarea aplicării pedepsei și vom reține în schimb că, în aceeași notă, nu se acordă prea multă încredere capacității actelor Uniunii în discuție de a contribui efectiv la atingerea obiectivului care privește reabilitarea socială și reintegrarea.

86.

În al doilea rând, domeniul de aplicare al unui act al Uniunii ar trebui, în mod normal, să fie determinat de dispoziția relevantă care definește acest domeniu de aplicare, iar nu de faptul că o parte a mecanismului creat de acest instrument ar putea fi utilizată și pentru altceva.

87.

În al treilea rând, comiterea unei noi infracțiuni este susceptibilă să aibă repercusiuni asupra persoanelor aflate în termenul de încercare, chiar dacă o măsură specifică de probațiune precum cea de a nu consuma alcool nu a fost încălcată. Persoanele condamnate cărora li se aplică un termen de încercare, față de care s‑a dispus o măsură specifică de probațiune, pot fi supuse obligației de a nu comite o nouă infracțiune în statul membru în cauză și în străinătate. În cazul nerespectării obligației, măsura suspendării poate fi revocată în funcție de ordinea juridică și de împrejurările proprii cauzei.

88.

În al patrulea rând, interpretarea extensivă a DC 2008/947 sugerată de Comisie ar putea susține în mod incontestabil obiectivul de „sancționare” al legii penale. Totuși, această abordare ignoră celelalte aspecte care sunt puse în balanță în mod specific prin intermediul obiectivului triplu al DC 2008/947 prevăzut la articolul 1 alineatul (1) și la punctul 73 din prezentele concluzii. Decizia‑cadru vizează promovarea aplicării măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative, în măsura în care facilitează evitarea aplicării pedepselor privative de libertate, sporind astfel șansele condamnaților de a se reintegra în societate.

89.

Cele trei obiective urmărite de DC 2008/947, astfel cum sunt exprimate la articolul 1 alineatul (1), sunt cumulative. DC 2008/947 este concepută pentru a realiza un echilibru între ele. Nu găsim niciun motiv convingător pentru care ar trebui acordată mai multă importanță doar unuia dintre aceste obiective, sau mai degrabă unui singur element al unuia dintre acestea, pentru a ajunge la o interpretare extensivă a unui act al dreptului Uniunii care le urmărește pe toate.

90.

Pe scurt, nu vedem niciun motiv pentru a propune o interpretare prea extensivă a domeniului de aplicare al DC 2008/947, care este contrară textului clar, logicii și sistemului acestui instrument, urmărind în același timp promovarea doar a unui element foarte particular al unuia dintre obiectivele acesteia, în pofida (sau chiar în detrimentul) celorlalte obiective ale sale.

91.

Ca observație finală, am încercat în mod repetat să sugerăm că, chiar și în dreptul Uniunii, în cazul în care textul examinat este clar, nu este necesar să ne implicăm într‑o evaluare a obiectivelor actului în cauză ( 28 ). Am putea adăuga doar că același lucru ar trebui să fie adevărat, a fortiori, în situații care privesc dreptul penal în sens general, în care interpretarea extensivă sau restrictivă a instrumentului în cauză va avea repercusiuni de ordin penal asupra situației persoanelor în cauză.

92.

Or, nu se poate nega, în acest context, că o interpretare extensivă a domeniului de aplicare al DC 2008/947 este de natură să agraveze situația persoanei condamnate în contextul prezentei cauze (care nu a recidivat). Luăm act de precizările utile furnizate de instanța de trimitere, legate de problema proporționalității sancțiunilor, exprimate, în cadrul dreptului Uniunii, la articolul 49 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Potrivit explicațiilor furnizate în decizia de trimitere, recunoașterea hotărârii în discuție ar permite contopirea sancțiunii aplicate anterior cu orice nouă sancțiune. În schimb, în lipsa recunoașterii, nu este posibilă nicio contopire. Înțelegem că persoana condamnată în cauză ar trebui să execute în acest caz două sentințe succesive: cea pentru noua infracțiune comisă ipotetic în Estonia și cea aplicată anterior în Letonia.

93.

Problema acestui argument, la fel ca cel invocat de Comisie ( 29 ), este natura sa ipotetică în contextul prezentei cauze. Din nou, arătăm că reclamantul nu a recidivat. Dorința lăudabilă de a preveni aplicarea unei sancțiuni care ar fi considerată de statul respectiv ca excesivă nu poate, în opinia noastră, să modifice și să extindă domeniul de aplicare al DC 2008/947, ale cărei obiective nu privesc chestiunea condamnării în situații de recidivă.

94.

Prin urmare, nu se poate susține că situația unei persoane care nu a recidivat ar trebui să fie modificată din cauza faptului că situația unei persoane care a recidivat ar fi probabil mai favorabilă dacă i s‑ar aplica articolul 14 din DC 2008/947. S‑ar putea spune că situația persoanei condamnate în acest caz, care nu a recidivat, ar fi agravată doar ca urmare a recunoașterii în Estonia a condamnării cu suspendare, ceea ce ar supune‑o unui regim care nu i s‑ar aplica în mod normal. Prin urmare, aceasta ar putea fi supusă oricăror obligații care s‑ar aplica în acest stat și ar avea cazier judiciar în țara respectivă, ceea ce altfel nu s‑ar întâmpla. Presupunem că acestea sunt motivele pentru care reclamantul din prezenta cauză a contestat în fața a trei instanțe estoniene includerea condamnării sale cu suspendare simple în domeniul de aplicare al mecanismului prevăzut de DC 2008/947.

95.

După clarificarea acestui element, s‑ar putea reaminti doar că interpretarea măsurilor de drept penal ar trebui să fie guvernate de principiul legalității, consacrat, în cadrul dreptului Uniunii, la articolul 49 alineatul (1) din cartă. Prin aceasta nu ne referim la interpretarea restrictivă a legalității sancțiunilor penale (nullum crimen, nulla poena sine lege), ci la aspectul mai extins al securității și al previzibilității consecințelor care decurg dintr‑o condamnare penală ( 30 ). Cu alte cuvinte, se pare că, dacă se stabilește că hotărârea în discuție intră în domeniul de aplicare al DC 2008/947, domeniul de aplicare al dreptului penal va fi extins în detrimentul persoanei condamnate. Acesta este un alt argument împotriva interpretării extensive a DC 2008/947.

96.

În concluzie, analiza contextuală și teleologică efectuată mai sus nu afectează concluzia la care am ajuns deja pe baza examinării textului, a logicii și a sistemului DC 2008/947. Acest instrument nu se aplică unei hotărâri prin care se dispune o condamnare cu suspendare simplă fără definirea unei măsuri de probațiune în sensul DC 2008/947 și în care singura obligație a persoanei condamnate în cauză este să nu comită o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare.

97.

Propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia) după cum urmează:

„Decizia‑cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative nu se aplică unei hotărâri judecătorești prin care se dispune o condamnare cu suspendare fără aplicarea niciunei măsuri de probațiune în sensul deciziei cadru și în care singura obligație a persoanei condamnate este să nu comită o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare.”