EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62018CC0682

Concluziile avocatului general H. Saugmandsgaard Øe prezentate la 16 iulie 2020.
Frank Peterson împotriva Google LLC și alții și Elsevier Inc. împotriva Cyando AG.
Cereri de decizie preliminară formulate de Bundesgerichtshof.
Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Punerea la dispoziție și gestionarea unei platforme de partajare de materiale video sau a unei platforme de stocare‑hosting și de partajare de fișiere – Răspunderea operatorului pentru încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală săvârșite de utilizatorii platformei sale – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 și articolul 8 alineatul (3) – Noțiunea de «comunicare publică» – Directiva 2000/31/CE – Articolele 14 și 15 – Condiții pentru a beneficia de exonerarea de răspundere – Necunoașterea unor încălcări concrete – Notificarea unor astfel de încălcări drept condiție pentru obținerea unei ordonanțe președințiale.
Cauzele conexate C-682/18 și C-683/18.

Court reports – general – 'Information on unpublished decisions' section

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2020:586

 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 16 iulie 2020 ( 1 )

Cauzele conexate C‑682/18 și C‑683/18

Frank Peterson

împotriva

Google LLC,

YouTube LLC,

YouTube Inc.,

Google Germany GmbH (C‑682/18)

și

Elsevier Inc.

împotriva

Cyando AG (C‑683/18)

[cereri de decizie preliminară formulate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania)]

„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 – Comunicare publică – Noțiune – Încărcarea unor opere protejate pe platforme internet, realizată de utilizatorii acestora, fără autorizarea prealabilă a titularilor de drepturi – Lipsa răspunderii primare a operatorilor acestor platforme – Răspunderea secundară a acestor operatori pentru încălcările dreptului de autor săvârșite de utilizatorii platformelor lor – Chestiune care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 din Directiva 2001/29 – Directiva 2000/31/CE – Articolul 14 – Exonerare de răspundere pentru prestatorii care furnizează un «serviciu al societății informaționale [care] constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului» – Noțiune – Posibilitatea operatorilor menționați de a fi exonerați de răspunderea care poate rezulta din informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor – Condiții pentru a beneficia de această exonerare de răspundere – Articolul 14 alineatul (1) litera (a) – Noțiunile de «cunoștință [efectivă] despre activitatea sau informația ilicită» și de «cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită» – Informații ilicite concrete – Articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29/CE – Ordine judecătorești împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt utilizate de un terț pentru a încălca un drept de autor sau un drept conex – Condiții pentru a solicita un astfel de ordin judecătoresc”

Cuprins

 

I. Introducere

 

II. Cadrul juridic

 

A. Directiva 2000/31

 

B. Directiva 2001/29

 

III. Litigiile principale

 

A. Cauza C‑682/18

 

1. YouTube

 

2. Acțiunea formulată de domnul Peterson

 

B. Cauza C‑683/18

 

1. Uploaded

 

2. Acțiunea formulată de Elsevier

 

IV. Întrebările preliminare și procedura în fața Curții

 

V. Analiză

 

A. Cu privire la noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 (prima întrebare)

 

1. Cu privire la faptul că operatorii de platforme precum YouTube și Cyando nu realizează, în principiu, acte de „comunicare publică”

 

2. Cu privire la faptul că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu reglementează răspunderea secundară a persoanelor care facilitează realizarea de către terți a unor acte de „comunicare publică” ilicite

 

3. Cu titlu subsidiar – cu privire la aspectul dacă operatori precum YouTube și Cyando facilitează în mod deliberat realizarea unor acte ilicite de către terți

 

B. Cu privire la domeniul de aplicare al exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 (a doua întrebare)

 

C. Cu privire la condiția de exonerare, referitoare la cazul în care furnizorul nu a avut cunoștință sau nu și‑a dat seama de o informație ilicită, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 (a treia întrebare)

 

D. Cu privire la condițiile pentru a solicita un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar, în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 (a patra întrebare)

 

E. Cu titlu subsidiar – cu privire la noțiunea de „contravenient” în sensul articolului 13 din Directiva 2004/48 (a cincea și a șasea întrebare)

 

F. Cu privire la faptul că obiectivul privind un grad ridicat de protecție a dreptului de autor nu justifică o interpretare diferită a Directivelor 2000/31 și 2001/29

 

VI. Concluzie

I. Introducere

1.

Prezentele cereri de decizie preliminară au fost formulate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania). Acestea privesc interpretarea Directivei 2000/31/CE privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) ( 2 ), a Directivei 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 3 ), precum și a Directivei 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ( 4 ).

2.

Aceste cereri se înscriu în cadrul a două litigii. În primul, Frank Peterson, un producător de muzică, dă în judecată YouTube LLC și societatea‑mamă Google LLC în legătură cu încărcarea pe platforma de partajare de materiale video YouTube a mai multe fonograme asupra cărora pretinde că deține drepturi, realizată de utilizatori ai acestei platforme fără autorizarea domnului Peterson. În al doilea, Elsevier Inc., un grup editorial, dă în judecată Cyando AG în legătură cu încărcarea pe platforma de stocare‑hosting și de partajare de fișiere Uploaded, operată de această din urmă societate, a diferite lucrări asupra cărora Elsevier deține drepturile exclusive, încărcare efectuată de utilizatori ai acestei platforme fără autorizarea sa.

3.

Cele șase întrebări adresate de instanța de trimitere în fiecare dintre cererile sale de decizie preliminară gravitează în jurul problematicii, eminamente sensibile, a răspunderii operatorilor de platforme online în ceea ce privește operele protejate de dreptul de autor care sunt încărcate, în mod ilicit, pe aceste platforme de utilizatorii lor.

4.

Natura și întinderea acestei răspunderi depinde în special de interpretarea articolului 3 din Directiva 2001/29, care recunoaște autorilor dreptul exclusiv de comunicare publică a operelor lor, și a articolului 14 din Directiva 2000/31, care oferă furnizorilor de servicii intermediari o exonerare privind răspunderea pentru informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor serviciilor lor. Prezentele cauze vor invita astfel Curtea să precizeze în special dacă prima dispoziție este opozabilă acestor operatori de platforme, dacă aceștia se pot prevala de a doua dispoziție și modul în care se corelează aceste dispoziții.

5.

Această problematică este marcată de clivaje profunde. Pentru unii, platformele online ar permite o contrafacere la scară largă, contrafacere de care operatorii lor ar profita în detrimentul titularilor de drepturi, ceea ce ar justifica impunerea în sarcina lor a unor obligații importante de control al conținuturilor pe care utilizatorii platformelor lor le încarcă pe acestea. Pentru alții, impunerea în sarcina acestor operatori a unor astfel de obligații de control ar afecta în mod semnificativ activitatea lor, precum și drepturile acestor utilizatori și ar împiedica libertatea de exprimare și de creare online.

6.

Aceste clivaje au fost împinse la paroxism în cadrul dezbaterilor în legătură cu adoptarea de către legiuitorul Uniunii a Directivei (UE) 2019/790 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală și de modificare a Directivelor 96/9/CE și 2001/29/CE ( 5 ). Articolul 17 din această nouă directivă prevede în ceea ce privește operatori precum YouTube un regim de răspundere specific pentru operele încărcate în mod ilegal de utilizatorii platformelor lor. Precizăm însă că această directivă, intrată în vigoare în cursul prezentelor proceduri preliminare, nu este aplicabilă litigiilor principale. Prin urmare, aceste cauze vor trebui soluționate din perspectiva cadrului juridic anterior acesteia, independent de soluțiile pe care tocmai le‑a adoptat legiuitorul Uniunii.

7.

În prezentele concluzii vom propune Curții să statueze că operatorii de platforme precum YouTube și Cyando nu efectuează, în principiu, acte de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 din Directiva 2001/29, și, prin urmare, nu răspund în mod direct pentru o încălcare a acestei dispoziții atunci când utilizatorii lor încarcă opere protejate în mod ilicit. Vom explica de asemenea motivul pentru care acești operatori pot, în principiu, să beneficieze de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 din Directiva 2000/31, sub rezerva unor condiții, ale căror limite le vom preciza. În sfârșit, vom explica faptul că titularii de drepturi pot obține, în temeiul dreptului Uniunii, ordine judecătorești împotriva operatorilor menționați, susceptibile să le impună noi obligații, ale căror condiții le vom preciza.

II. Cadrul juridic

A.   Directiva 2000/31

8.

Secțiunea 4 din Directiva 2000/31, intitulată „Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari”, include articolele 12-15 din această directivă.

9.

Articolul 14 din directiva menționată, intitulat „Stocarea‑hosting”, prevede:

„(1)   Statele membre veghează ca, atunci când un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informațiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiția ca:

(a)

furnizorul să nu aibă cunoștință despre activitatea sau informația ilicită, iar în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită sau

(b)

furnizorul, din momentul în care ia la cunoștință despre acestea, acționează prompt pentru a elimina informațiile sau pentru a bloca accesul la acestea.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acționează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.

(3)   Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină și nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informațiilor sau blocării accesului la acestea.”

10.

Articolul 15 din aceeași directivă, intitulat „Absența obligației generale în materie de supraveghere”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligația generală de supraveghere a informațiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12, 13 și 14 și nici obligația generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite.”

B.   Directiva 2001/29

11.

Considerentul (27) al Directivei 2001/29 precizează că „[s]impla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive”.

12.

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede:

„(1)   Statele membre prevăd dreptul exclusiv al [autorilor] de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.

(2)   Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice punerea la dispoziția publicului, prin cablu sau fără cablu, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment:

(a)

pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;

b)

pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;

[…]

(3)   Drepturile menționate la alineatele (1) și (2) nu se epuizează prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului în sensul prezentului articol.”

13.

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Sancțiuni și căi de atac”, prevede, la alineatul (3), că „[s]tatele membre trebuie să asigure că titularii de drepturi pot solicita ca o ordonanță președințială să fie pronunțată împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt folosite de către terți pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex”.

III. Litigiile principale

A.   Cauza C‑682/18

1. YouTube

14.

YouTube este o platformă internet operată de societatea eponimă, al cărei asociat unic și reprezentant legal este Google. Această platformă, care cuprinde diferite site‑uri internet și aplicații pentru aparate inteligente, permite utilizatorilor săi să partajeze materiale video pe internet.

15.

Pentru a încărca un material video pe YouTube, este necesar să se creeze un cont – cu un nume de utilizator și o parolă – și să se accepte condițiile generale de utilizare a acestei platforme. Utilizatorul care, după ce s‑a înregistrat astfel, încarcă un material video poate alege să îl lase în modul „privat” sau să îl publice pe platformă. În a doua ipoteză, materialul video în discuție poate fi vizionat în flux continuu (streaming) pe platforma menționată și partajat de orice utilizator de internet, precum și comentat de ceilalți utilizatori înregistrați. Utilizatorii înregistrați pot de asemenea să creeze „canale” care regrupează materialele lor video.

16.

Încărcarea unui material video pe această platformă se efectuează automat, fără vizionarea sau controlul prealabil al Google sau al YouTube. Pe această platformă ar fi astfel publicate aproape 35 de ore de material video pe minut ( 6 ), ceea ce reprezintă mai multe sute de mii de materiale video pe zi.

17.

YouTube integrează o funcție de căutare și efectuează o prelucrare a rezultatelor de căutare care ia forma, printre altele, a unei evaluări a relevanței materialelor video, specifică regiunii utilizatorului. Rezultatul acestei evaluări este rezumat pe pagina de primire sub forma rubricilor „materiale video vizionate în prezent”, „materiale video promovate” și „materiale video tendințe”. YouTube indexează materialele video și canalele disponibile în rubrici precum „divertisment”, „muzică” sau „film și animație”. Pe de altă parte, dacă un utilizator înregistrat utilizează platforma, acestuia i se prezintă un rezumat al „materialelor video recomandate”, care depind în special de materialele video vizionate anterior de acesta din urmă.

18.

YouTube obține din platforma sa, printre altele, venituri din publicitate. Astfel, bannere publicitare ale unor terțe persoane care publică anunțuri figurează pe marginea paginii de primire a acesteia. În plus, în anumite materiale video sunt inserate reclame, ceea ce presupune încheierea unui contract specific între utilizatorii în cauză și YouTube.

19.

În temeiul condițiilor generale de utilizare ale YouTube, fiecare utilizator acordă acesteia, pentru materialele video pe care le încarcă, până la retragerea lor de pe platformă, o licență mondială, neexclusivă și scutită de redevențe pentru utilizarea, reproducerea, distribuirea, crearea de opere derivate, expunerea și executarea în legătură cu punerea la dispoziție a platformei și cu activitățile YouTube, inclusiv publicitatea.

20.

Prin acceptarea acestor condiții generale, utilizatorul confirmă că dispune de toate drepturile, acordurile, autorizațiile și licențele necesare pentru materialele video pe care le încarcă. Pe de altă parte, YouTube solicită utilizatorilor platformei sale, în „Orientările comunității”, să respecte dreptul de autor. În plus, aceștia sunt informați cu ocazia fiecărei încărcări cu privire la faptul că niciun material video care încalcă acest drept nu poate fi publicat pe platformă.

21.

YouTube a implementat diferite dispozitive tehnice pentru a opri și pentru a preveni încălcările pe platforma sa. Orice persoană îi poate notifica prezența unui material video ilicit în scris, prin fax, e‑mail sau formular web. A fost creat un buton de notificare cu ajutorul căruia pot fi semnalate conținuturile indecente sau contrafăcute. De asemenea, titularii de drepturi au posibilitatea, printr‑un procedeu special de alertă, să elimine de pe platformă, indicând adresele de internet (URL) corespunzătoare, până la zece materiale video desemnate în mod concret prin contestație.

22.

În plus, YouTube a implementat un program de verificare a conținuturilor (Content Verification Program). Acest program este deschis întreprinderilor înregistrate în acest scop, iar nu unor simpli particulari. Programul menționat oferă titularilor de drepturi în cauză diferite instrumente care le permit să controleze cu mai multă ușurință utilizarea operelor lor pe platformă. Aceștia pot, printre altele, să bifeze direct într‑o listă de materiale video pe cele care, în opinia lor, încalcă drepturile lor. Dacă un material video este blocat ca urmare a unei astfel de semnalări, utilizatorul care l‑a încărcat este anunțat cu privire la faptul că, în caz de încălcări repetate, contul său va fi blocat. YouTube pune de asemenea la dispoziția titularilor de drepturi care participă la același program un software de recunoaștere a conținutului, denumit „Content ID”, dezvoltat de Google, care are vocația de a detecta în mod automat materialele video care utilizează operele lor. În această privință, potrivit explicațiilor oferite de Google, titularii de drepturi ar trebui să furnizeze YouTube fișiere de referință audio sau video pentru identificarea operelor în discuție. Content ID ar crea „amprente digitale” pornind de la aceste fișiere, care ar fi păstrate într‑o bază de date. Content ID ar scana în mod automat fiecare material video încărcat pe YouTube și l‑ar compara cu aceste „amprente”. Acest software ar putea, în acest cadru, să recunoască materialul video și audio, inclusiv melodii atunci când au fost preluate sau imitate. Dacă este detectată o corespondență, titularii de drepturi în cauză ar fi notificați în mod automat. Aceștia din urmă ar avea posibilitatea de a bloca materialele video în discuție. Alternativ, ei ar putea alege să urmărească utilizarea acestor materiale video pe YouTube prin intermediul statisticilor de audiență. De asemenea, aceștia ar putea alege să valorifice materialele video menționate prin inserarea în acestea a unor reclame sau să perceapă o parte din veniturile generate de cele inserate în prealabil la cererea utilizatorilor care au încărcat aceleași materiale video.

2. Acțiunea formulată de domnul Peterson

23.

La 6 și la 7 noiembrie 2008 a fost publicat pe YouTube de către utilizatori ai acestei platforme un montaj format din imagini statice sau dinamice pe fundalul unor piese muzicale de pe albumul A Winter Symphony al artistei Sarah Brightman, precum și al unor înregistrări audio private realizate în timpul concertelor din turneul său „Symphony Tour”.

24.

Prin scrisoarea din 7 noiembrie 2008, domnul Peterson, care invocă dreptul de autor și drepturi conexe asupra pieselor muzicale și asupra înregistrării în discuție ( 7 ), s‑a adresat Google Germany GmbH și a solicitat în esență acestei societăți, precum și Google să elimine materialele video în litigiu, în caz contrar fiind pasibile de sancțiuni. În acest scop, domnul Peterson a furnizat capturi de ecran ale acestor materiale video. Pe baza acestor capturi de ecran, YouTube a căutat manual adresele de internet (URL) ale materialelor video menționate și a blocat accesul la acestea. Părțile din litigiul principal nu sunt de acord însă cu privire la întinderea acestor măsuri de blocare.

25.

La 19 noiembrie 2008, pe YouTube era din nou accesibil un montaj format din imagini statice sau dinamice pe fundalul unor înregistrări audio ale unor concerte ale lui Sarah Brightman.

26.

Prin urmare, domnul Peterson a introdus o acțiune la Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg, Germania), printre altele ( 8 ) împotriva Google și YouTube. În acest cadru, domnul Peterson a solicitat în esență obținerea unui ordin judecătoresc de încetare prin care să se interzică acestor societăți să pună la dispoziția publicului douăsprezece înregistrări audio sau interpretări de pe albumul A Winter Symphony și douăsprezece opere sau interpretări din concertele din „Symphony Tour” sau, cu titlu subsidiar, să permită terților să facă acest lucru. Domnul Peterson a solicitat de asemenea obținerea unor informații cu privire la activitățile de contrafacere în discuție și cu privire la cifra de afaceri sau la profitul realizat de YouTube datorită acestor activități. În plus, acesta a solicitat să se constate în justiție, printre altele, obligația acestei societăți de a‑i plăti daune interese pentru punerea la dispoziția publicului a materialelor video în litigiu. În sfârșit, domnul Peterson a solicitat, cu titlu subsidiar, obținerea unor informații cu privire la utilizatorii care au încărcat aceste materiale video.

27.

Prin hotărârea din 3 septembrie 2010, Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg) a admis acțiunea în ceea ce privește trei titluri muzicale și a respins‑o în rest. Domnul Peterson, precum și YouTube și Google au formulat apel împotriva acestei decizii.

28.

Prin hotărârea din 1 iulie 2015, Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg, Germania) a modificat în parte hotărârea pronunțată în primă instanță. Această instanță a interzis YouTube și Google, sub sancțiunea plății unei penalități cu titlu cominatoriu, să ofere terților posibilitatea de a pune la dispoziția publicului înregistrări audio sau interpretări a șapte dintre piesele muzicale de pe albumul A Winter Symphony. Pe de altă parte, instanța menționată a obligat aceste societăți să îi furnizeze domnului Peterson diferite informații cu privire la utilizatorii care au încărcat materialele video în litigiu. Aceeași instanță a respins în rest calea de atac formulată de domnul Peterson.

29.

Domnul Peterson a formulat recurs în fața Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție). În aceste condiții, prin decizia din 13 septembrie 2018, primită de Curte la 6 noiembrie 2018, această instanță a suspendat judecarea cauzei și a sesizat Curtea.

B.   Cauza C‑683/18

1. Uploaded

30.

Uploaded este o platformă de stocare‑hosting și de partajare de fișiere – desemnată în mod obișnuit drept Sharehoster sau, de asemenea, Cyberlocker – operată de Cyando. Această platformă, accesibilă prin intermediul a diferite site‑uri internet, oferă un spațiu de stocare care permite oricărei persoane să stocheze online, gratuit, fișiere cu orice fel de conținut. Pentru a utiliza Uploaded, este necesar să se creeze un cont – cu un nume de utilizator și o parolă, furnizând printre altele o adresă e‑mail. Încărcarea unui fișier are loc în mod automat și fără vizualizarea sau controlul prealabil al Cyando. De fiecare dată când un fișier este transferat de un utilizator, un hiperlink care permite descărcarea sa, denumit download link, este generat în mod automat și comunicat acestui utilizator. Uploaded nu cuprinde nici index, nici funcție de căutare a fișierelor găzduite. Totuși, utilizatorii pot partaja în mod liber aceste linkuri de descărcare pe internet, de exemplu în bloguri, în forumuri sau în „colecții de linkuri”, cu alte cuvinte, site‑uri care indexează aceste linkuri, furnizează informații referitoare la fișierele la care trimit linkurile menționate și permit utilizatorilor de internet să caute fișierele pe care doresc să le descarce.

31.

Cu condiția de a dispune de un cont și de linkurile adecvate, fișierele găzduite pe Uploaded pot fi descărcate gratuit. Însă, pentru utilizatorii care dispun de un simplu acces gratuit la platformă, posibilitățile de descărcare sunt limitate (în special în ceea ce privește cantitatea maximă de date descărcabile, viteza de descărcare, numărul de descărcări simultane etc.). În schimb, utilizatorii pot contracta un abonament cu plată pentru a beneficia de un volum de descărcare zilnic mult mai important, fără limitarea vitezei sau a numărului de descărcări simultane și fără timp de așteptare între descărcări. Pe de altă parte, Cyando a implementat un program de „parteneriat” în cadrul căruia plătește anumitor utilizatori care încarcă fișiere pe Uploaded o remunerație în funcție de numărul de descărcări ale fișierelor în discuție.

32.

Condițiile generale de utilizare ale Uploaded prevăd că această platformă nu poate fi utilizată pentru a încălca dreptul de autor. Cu toate acestea, este cert că, în realitate, platforma menționată face obiectul unor utilizări legale, precum și, „în mare măsură” ( 9 ), al unor utilizări care încalcă dreptul de autor, de care Cyando este conștientă. În această privință, Cyando a fost informată cu privire la prezența pe serverele sale a mai mult de 9500 de opere protejate, încărcate fără autorizarea prealabilă a titularilor de drepturi, pentru care au fost partajate linkuri de descărcare pe aproximativ 800 de site‑uri internet (colecții de linkuri, bloguri și forumuri) despre care ea are cunoștință.

2. Acțiunea formulată de Elsevier

33.

Din decizia de trimitere în cauza C‑683/18 reiese că un anumit număr de opere protejate, asupra cărora Elsevier deține drepturile exclusive de exploatare, au fost găzduite pe platforma Uploaded și au fost puse la dispoziția publicului, fără autorizarea acestei societăți, prin intermediul unor colecții de linkuri, bloguri și alte forumuri. În special, pe baza căutărilor efectuate în perioada 11-13 decembrie 2013, această societate a notificat Cyando, prin două scrisori expediate la 10 și la 17 ianuarie 2014, cu privire la faptul că fișiere care conțineau trei dintre aceste opere, și anume Gray’s Anatomy for Students, Atlas of Human Anatomy și Campbell‑Walsh Urology, erau stocate pe serverele sale și puteau fi consultate în mod liber prin intermediul colecțiilor de linkuri rehabgate.com, avaxhome.ws și bookarchive.ws.

34.

Elsevier a introdus o acțiune, notificată la 17 iulie 2014, împotriva Cyando la Landgericht München (Tribunalul Regional din München, Germania). În acest cadru, Elsevier a solicitat în special ca Cyando să fie obligată la încetare, cu titlu principal, în calitate de autor al încălcărilor dreptului de autor săvârșite în ceea ce privește operele în litigiu, cu titlu subsidiar, în calitate de complice la aceste încălcări și, cu titlu mult subsidiar, în calitate de „perturbator”. Elsevier a solicitat de asemenea ca Cyando să fie obligată să îi furnizeze anumite informații. În plus, prima societate a solicitat acestei instanțe să constate obligația celei de a doua societăți de a‑i plăti daune interese pentru aceleași încălcări.

35.

Prin hotărârea din 18 martie 2016, Landgericht München (Tribunalul Regional din München) a obligat Cyando la încetare ca urmare a participării sale la încălcările dreptului de autor săvârșite cu privire la cele trei opere menționate în scrisorile din 10 și din 17 ianuarie 2014 și a admis cererile formulate cu titlu subsidiar de Elsevier. Instanța menționată a respins în rest acțiunea.

36.

Elsevier și Cyando au formulat, fiecare, apel împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 2 martie 2017, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) a modificat hotărârea pronunțată în primă instanță. Această instanță a obligat Cyando, în calitate de „perturbator”, la încetare în ceea ce privește încălcările referitoare la cele trei opere menționate în scrisorile din 10 și din 17 ianuarie 2014, în conformitate cu cererea formulată de Elsevier cu titlu mult subsidiar. Instanța de apel a respins în rest calea de atac.

37.

Elsevier a formulat recurs în fața Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție). În aceste condiții, prin decizia din 20 septembrie 2018, primită de Curte la 6 noiembrie 2018, această instanță a suspendat judecarea cauzei și a sesizat Curtea.

IV. Întrebările preliminare și procedura în fața Curții

38.

În cauza C‑682/18, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Operatorul unei platforme video de internet, pe care utilizatorii pun la dispoziția publicului, fără acordul titularilor drepturilor, imagini video al căror conținut este protejat de dreptul de autor, realizează un act de comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Directiva 2001/29] în cazul în care:

acesta obține venituri din reclame prin intermediul platformei;

[încărcarea unei imagini video] are loc în mod automat și fără a fi controlată de administrator sau fără știința prealabilă a acestuia;

potrivit condițiilor de utilizare, operatorul beneficiază pe toată durata existenței imaginilor video de o licență gratuită, neexclusivă și universală asupra acestora;

operatorul indică în cuprinsul condițiilor de utilizare și în cadrul procesului de încărcare faptul că nu este permisă plasarea conținuturilor care încalcă dreptul de autor;

operatorul pune la dispoziție mijloace cu ajutorul cărora titularii drepturilor de autor pot bloca imaginile video care le încalcă drepturile;

operatorul realizează pe platformă o anticipare a rezultatelor de căutare sub forma unor liste de preferințe și a unor categorii de conținuturi și arată utilizatorilor înregistrați o prezentare a imaginilor video recomandate în funcție de imaginile video pe care aceștia le‑au vizionat deja,

în condițiile în care acesta nu are cunoștință de disponibilitatea conținuturilor care încalcă dreptul de autor sau dacă șterge aceste conținuturi ori blochează accesul la ele de îndată ce a cunoscut existența lor?

2)

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:

Activitatea prestatorului unei platforme video de internet intră în domeniul de aplicare al articolului 14 alineatul (1) din [Directiva 2000/31] în condițiile prezentate în cadrul primei întrebări?

3)

În cazul unui răspuns afirmativ la cea de a doua întrebare:

Cunoașterea reală a activității sau a informației ilicite și cunoașterea faptelor și a circumstanțelor din care rezultă că activitatea sau informația este vădit ilicită trebuie să se refere, potrivit articolului 14 alineatul (1) din [Directiva 2000/31], la activități sau la informații ilicite concrete?

4)

De asemenea, în cazul unui răspuns afirmativ la cea de a doua întrebare:

Faptul că posibilitatea ca titularul dreptului să obțină o hotărâre judecătorească împotriva unui prestator de servicii, al cărui serviciu constă în stocarea informațiilor furnizate de un utilizator și utilizate de un destinatar al serviciului, pentru încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe există numai în cazul în care, după sesizarea unei încălcări clare a dreptului, se produce o nouă asemenea încălcare este compatibil cu articolul 8 alineatul (3) din [Directiva 2001/29]?

5)

În cazul în care răspunsurile la prima și la cea de a doua întrebare sunt negative:

Operatorul unei platforme video de internet trebuie considerat contravenient în sensul articolului 11 prima teză și al articolului 13 din [Directiva 2004/48] în condițiile prezentate în cadrul primei întrebări?

6)

În cazul unui răspuns afirmativ la cea de a cincea întrebare:

Obligația unui asemenea contravenient de a plăti daune‑interese potrivit articolului 13 alineatul (1) din [Directiva 2004/48] poate fi condiționată de săvârșirea cu intenție a faptei, atât în privința încălcării, cât și în privința încălcării comise de un terț și dacă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască în mod rezonabil faptul că utilizatorii folosesc platforma pentru încălcări concrete ale drepturilor?”

39.

În cauza C‑683/18, această instanță a adresat de asemenea Curții șase întrebări preliminare, întrebările a doua‑a șasea fiind în esență aceleași cu cele adresate în cauza C‑682/18. Numai prima întrebare, reluată mai jos, diferă:

„1)

a)

Prestatorul unui serviciu [de stocare‑hosting și de partajare de fișiere], prin intermediul căruia utilizatorii pun la dispoziția publicului, fără acordul titularilor drepturilor, fișiere al căror conținut este protejat de dreptul de autor, realizează un act de comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva [2001/29] în cazul în care:

[încărcarea unui fișier] are loc în mod automat și fără vizualizarea sau controlul prealabil al prestatorului;

prestatorul indică în cuprinsul condițiilor de utilizare faptul că nu este permisă plasarea conținuturilor care încalcă dreptul de autor;

acesta obține venituri din respectivul serviciu;

serviciul este folosit pentru utilizări legale, însă prestatorul are cunoștință de faptul că este disponibil un număr considerabil de conținuturi care încalcă drepturile de autor (peste 9500 de opere);

prestatorul nu oferă niciun cuprins și nicio funcție de căutare, însă linkurile (download links) pe care le pune la dispoziție în mod nelimitat sunt postate pe internet de terți în colecții de linkuri care cuprind informații privind conținutul fișierelor și care oferă posibilitatea de a căuta anumite conținuturi;

prin prima plătită pentru descărcări în funcție de cerere, prestatorul încurajează încărcarea de conținuturi protejate de dreptul de autor, pe care utilizatorii nu le‑ar putea obține altminteri decât cu titlu oneros, și

prin crearea posibilității de a încărca în mod anonim fișiere, crește probabilitatea ca utilizatorii serverului să nu fie trași la răspundere pentru încălcările dreptului de autor săvârșite?

b)

Această apreciere se modifică în cazul în care, din numărul total de utilizări ale serviciului de sharehosting, 90 %-96 % din ofertele puse la dispoziție încalcă dreptul de autor?”

40.

Prin decizia președintelui Curții din 18 decembrie 2018, cauzele C‑682/18 și C‑683/18 au fost conexate, ținând seama de conexitatea lor, pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

41.

Domnul Peterson, Elsevier, Google, Cyando, guvernele german, francez și finlandez, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în fața Curții. Aceleași părți și persoane interesate, cu excepția guvernului finlandez, au fost reprezentate în ședința de audiere a pledoariilor, care a avut loc la 26 noiembrie 2019.

V. Analiză

42.

Prezentele cauze au drept context serviciile „web 2.0”. Amintim că, începând de la mijlocul anilor 2000, diferite schimbări tehnologice (de la creșterea lățimii de bandă mondiale la democratizarea conectărilor în bandă largă) și sociale (indiferent că este vorba despre o modificare a atitudinii utilizatorilor de internet în ceea ce privește viața privată sau despre voința de a împărtăși, de a contribui și de a crea comunități online) au determinat dezvoltarea pe internet a unor servicii dinamice și interactive, precum blogurile, rețelele sociale și platformele de partajare, care constituie tot atâtea instrumente care permit utilizatorilor lor să partajeze online conținuturi de orice fel, denumite user‑created content sau user‑generated content. Prestatorii acestor servicii revendică faptul că permit utilizatorilor de internet să iasă din rolul de consumator pasiv de divertisment, de opinii sau de informații și să fie implicați în mod activ în crearea și în schimbul acestor conținuturi pe internet. Efectul de rețea inerent succesului unui astfel de serviciu a permis rapid unui număr mic dintre acești prestatori să treacă de la statutul de start‑up la cel de întreprindere dominantă ( 10 ).

43.

Platforma YouTube, în discuție în cauza C‑682/18, este reprezentativă în această privință. Această platformă oferă utilizatorilor săi (care ar depăși 1,9 miliarde, potrivit Google) oportunitatea de a partaja online conținuturile lor și în special creațiile lor. Astfel, o multitudine de materiale video sunt încărcate pe aceasta în fiecare zi, printre acestea numărându‑se conținuturi culturale și de divertisment, precum compoziții muzicale publicate de artiști emergenți care pot găsi aici un public larg, conținuturi informative pe teme diverse, precum politica, sportul și religia, sau, de asemenea, „tutoriale”, care au vocația de a permite oricărei persoane să învețe să gătească, să cânte la chitară, să repare o bicicletă etc. Pe YouTube sunt publicate conținuturi nu numai de către particulari, ci și de către organisme publice și de profesioniști, inclusiv întreprinderi media stabilite, precum canale de televiziune sau case de discuri. YouTube este organizată în jurul unui model economic complex, care include printre altele vânzarea de spații publicitare pe platforma sa ( 11 ). În plus, YouTube a implementat un sistem prin care împarte un procent din veniturile sale din publicitate cu anumiți utilizatori care furnizează conținuturile, ceea ce permite acestora din urmă să obțină un venit din platformă ( 12 ).

44.

Platforma Uploaded, în discuție în cauza C‑683/18, reflectă o realitate care are legătură, desigur, dar care este totuși distinctă. În general, un Cyberlocker furnizează utilizatorilor săi un spațiu de stocare online care permite acestora din urmă, printre altele, să salveze „în cloud” orice tip de fișiere pentru a avea acces la acestea în orice moment, din orice loc și prin intermediul oricărui aparat. În calitate de Sharehoster, Uploaded integrează de asemenea o funcție de partajare a fișierelor găzduite. Utilizatorii au astfel posibilitatea de a comunica unor terți download links generate pentru fiecare fișier încărcat. Această funcție ar urmări, potrivit Cyando, să permită oricărei persoane să transfere cu ușurință fișiere voluminoase membrilor familiei sale, prietenilor săi sau chiar partenerilor comerciali. În plus, utilizatorii ar putea, datorită funcției menționate, să partajeze pe internet conținuturi libere de drepturi sau propriile opere.Cyberlockers adoptă diferite modele comerciale. Uploaded este remunerată, în ceea ce o privește, prin vânzarea de abonamente, care influențează printre altele capacitatea de descărcare a fișierelor găzduite.

45.

Deși platformele precum YouTube și Uploaded pot face astfel obiectul a diferite utilizări licite, acestea sunt de asemenea utilizate în mod nelegal. În special, unele materiale video partajate pe YouTube pot conține opere protejate și pot încălca drepturile autorilor lor. Pe de altă parte, un Sharehoster precum Uploaded, prin însăși capacitatea sa de a stoca și de a transfera fișiere voluminoase, este un instrument practic pentru schimbul ilicit de copii ale operelor, în special cinematografice sau muzicale.

46.

Titularii de drepturi precum domnul Peterson și Elsevier, susținuți în speță de guvernul francez, realizează astfel un portret sever al platformelor în discuție și al operatorilor acestora. Întrucât permit în cadrul acestor platforme o furnizare descentralizată și necontrolată a conținutului de către orice utilizator de internet, acești operatori ar genera un risc considerabil de încălcare a dreptului de autor. Acest risc ar fi agravat ținând seama de caracterul ubicuu al conținuturilor publicate pe platformele menționate, care pot fi consultate instantaneu de un număr nedefinit de utilizatori de internet oriunde în lume ( 13 ). Titularii de drepturi invocă și dificultățile cu care se confruntă pentru a da în judecată utilizatorii care săvârșesc astfel de încălcări prin intermediul acelorași platforme, din cauza insolvabilității, a anonimatului sau, de asemenea, a localizării acestora.

47.

Argumentele titularilor de drepturi nu se limitează la riscul de contrafacere generat de activitatea desfășurată de operatori precum YouTube sau Cyando. Aceștia reproșează în sens mai larg acestor operatori – și în special YouTube – că au modificat profund, în detrimentul lor, lanțul valoric în economia culturii. În esență, titularii de drepturi susțin că operatorii menționați ar stimula utilizatorii platformelor lor să încarce conținuturi atractive, care ar fi, în majoritatea cazurilor, protejate de dreptul de autor. Aceiași operatori ar valorifica în nume propriu aceste conținuturi în special prin intermediul publicității (modelul „YouTube”) sau al abonamentelor (modelul „Cyando”) și ar obține din aceasta profituri considerabile, fără a dobândi însă licențe de la titularii de drepturi și, prin urmare, fără a le plăti o remunerație. Operatorii de platforme ar acapara astfel cea mai mare parte din valoarea generată de conținuturile menționate, în detrimentul titularilor de drepturi – este vorba în acest caz despre argumentul privind value gap (diferența de valoare), discutat în contextul adoptării Directivei 2019/790. În plus, platformele precum YouTube ar împiedica posibilitatea titularilor de drepturi de a efectua o exploatare normală a operelor lor. Astfel, aceste platforme ar exercita o concurență neloială față de mass‑media tradițională (canale de radio și de televiziune etc.) și față de furnizorii de conținut digital (Spotify, Netflix etc.), care, în ceea ce îi privește, achiziționează conținuturile pe care le difuzează de la titularii de drepturi în schimbul unei remunerații și care ar fi dispuși, din cauza acestei concurențe neloiale, să plătească acestora din urmă o remunerație mai mică pentru a rămâne competitivi ( 14 ). Într‑adevăr, pentru a obține gradul ridicat de protecție a proprietății lor intelectuale pe care dreptul Uniunii urmărește să îl asigure acestora și o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor ( 15 ), titularii de drepturi ar trebui să se poată îndrepta împotriva operatorilor de platforme înșiși.

48.

În acest stadiu, este util să se amintească faptul că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 prevede dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice „comunicare publică” a operelor lor, inclusiv punerea la dispoziția publicului a acestor opere, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment ( 16 ). Acest drept exclusiv este încălcat atunci când o operă protejată este comunicată publicului de un terț fără autorizarea prealabilă a autorului său ( 17 ), în afară de cazul în care această comunicare intră sub incidența uneia dintre excepțiile și limitările prevăzute exhaustiv la articolul 5 din această directivă ( 18 ).

49.

Or, titularii de drepturi sunt de părere că operatori precum YouTube și Cyando realizează, împreună cu utilizatorii platformelor lor, „comunicarea publică” a operelor pe care aceștia din urmă le încarcă. În consecință, acești operatori ar trebui, pentru toate fișierele pe care acești utilizatori intenționează să le partajeze, anterior încărcării lor, să verifice dacă acestea conțin opere protejate, să determine drepturile existente asupra acestora și să obțină ei înșiși, în general în schimbul unei remunerații, o licență de la titularii acestor drepturi sau, în caz contrar, să împiedice această încărcare. De fiecare dată când operatorii menționați nu ar îndeplini aceste obligații și, în consecință, operele ar fi publicate în mod ilicit pe platformele lor, aceștia ar răspunde în mod direct în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. În acest sens, aceiași operatori ar fi obligați printre altele, în temeiul articolului 13 din Directiva 2004/48, la plata către titularii de drepturi în cauză a unor daune interese.

50.

YouTube și Cyando, susținute în speță de guvernul finlandez și de Comisie, răspund că ele nu sunt decât intermediari care furnizează instrumente care permit utilizatorilor platformelor lor să comunice opere publicului. Prin urmare, nu acești operatori, ci utilizatorii menționați ar fi cei care realizează „comunicarea publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, atunci când partajează online pe aceste platforme fișiere care conțin opere protejate. Prin urmare, acelorași utilizatori le‑ar reveni răspunderea directă în cazul unei „comunicări” ilicite. În orice caz, operatorii menționați consideră că beneficiază de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Această dispoziție i‑ar exonera de orice răspundere care ar putea rezulta din fișierele ilicite pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor, cu condiția, în esență, să nu aibă cunoștință despre acestea sau, dacă este cazul, să le fi eliminat prompt. În plus, acelorași operatori nu li s‑ar putea impune, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din această directivă, obligația generală de supraveghere a fișierelor pe care le stochează sau de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite. Prin urmare, YouTube și Cyando apreciază că, în conformitate cu aceste dispoziții, ele nu sunt obligate să controleze toate fișierele furnizate de utilizatorii platformelor lor anterior încărcării acestora, ci, în esență, să fie suficient de reactive la notificările titularilor de drepturi care indică nelegalitatea unora dintre acestea.

51.

În acest context, prima întrebare adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) urmărește să se stabilească dacă activitatea operatorilor de platforme precum YouTube și Cyando intră sub incidența noțiunii de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. A doua întrebare a acestei instanțe urmărește să se stabilească dacă acești operatori pot beneficia de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pentru fișierele pe care le stochează la cererea utilizatorilor lor. Aceste întrebări sunt strâns legate între ele. Astfel, legiuitorul Uniunii intenționa, prin Directivele 2000/31 și 2001/29, să stabilească un cadru de reglementare clar în materie de răspundere a furnizorilor de servicii intermediari în cazul încălcării drepturilor de autor la nivelul Uniunii ( 19 ). Prin urmare, articolul 3 alineatul (1) din prima directivă și articolul 14 alineatul (1) din a doua trebuie interpretate în mod coerent ( 20 ).

52.

Vom examina, în secțiunile A și B din prezentele concluzii, rând pe rând aceste două dispoziții ( 21 ).

A.   Cu privire la noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 (prima întrebare)

53.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă operatorul unei platforme de partajare de materiale video și operatorul unei platforme de stocare‑hosting și de partajare de fișiere realizează un act de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 atunci când un utilizator al platformelor lor încarcă pe acestea o operă protejată.

54.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea de „comunicare publică” prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 este o noțiune autonomă de drept al Uniunii, al cărei sens și domeniu de aplicare trebuie stabilite în raport cu modul de redactare a acestei dispoziții, cu contextul în care se integrează și cu obiectivele urmărite de această directivă ( 22 ). În plus, această noțiune trebuie interpretată, în măsura posibilului, în lumina noțiunilor echivalente cuprinse în textele de drept internațional obligatorii pentru Uniune ( 23 ).

55.

Conform acestei jurisprudențe, noțiunea de „comunicare publică” asociază două condiții cumulative, și anume un act de „comunicare” a unei opere și un „public” ( 24 ).

56.

În această privință, pe de o parte, noțiunea de „comunicare” vizează, după cum precizează considerentul (23) al Directivei 2001/29, orice transmisie (sau retransmisie) a unei opere către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, indiferent de procesul tehnic utilizat ( 25 ). Cu alte cuvinte, o persoană realizează un act de „comunicare” atunci când transmite și face în acest fel perceptibilă o operă ( 26 ) la distanță ( 27 ). Exemplul tipic al unei astfel de transmisii este, așa cum indică acest considerent, radiodifuzarea unei opere, în timp ce termenul „retransmisie” vizează în special retransmisia simultană, prin cablu, prin satelit sau, de asemenea, prin internet, a unei emisiuni radiodifuzate.

57.

Pe de altă parte, după cum am amintit la punctul 48 din prezentele concluzii, noțiunea de „comunicare” o include pe cea de „punere la dispoziție”. Această din urmă categorie vizează, așa cum precizează considerentul (25) și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, transmisiile interactive la cerere, caracterizate prin faptul că orice persoană poate avea acces la operă din orice loc și în orice moment. Noțiunea de „punere la dispoziție” acoperă astfel faptul că o persoană oferă unui „public” posibilitatea de a i se transmite o operă în aceste condiții, în mod tipic prin încărcarea acesteia pe un site internet ( 28 ).

58.

Pe de altă parte, noțiunea de „public” se referă la un număr „nedeterminat” și „destul de ridicat” de persoane. Prin urmare, această noțiune vizează persoane în general, spre deosebire de persoane determinate care aparțin unui grup privat, și presupune un anumit prag de minimis ( 29 ).

59.

În speță, ținând seama de ceea ce precedă, este incontestabil că, atunci când o operă protejată este partajată online pe o platformă precum YouTube sau Uploaded, această operă este „pusă la dispoziția publicului” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

60.

Astfel, atunci când un material video care conține o operă protejată este publicat pe YouTube, orice persoană o poate consulta în streaming pe această platformă, din orice loc și în orice moment. Situația este aceeași atunci când un fișier care conține o operă este găzduit de Uploaded, iar download link aferent este partajat în mod liber pe internet, în colecții de linkuri, bloguri sau, de asemenea, forumuri ( 30 ). În ambele cazuri, opera este pusă la dispoziția unui „public” ( 31 ) independent de faptul că consultarea sau descărcarea sa intervine la cererea unor persoane individuale în cadrul transmiterii „unu la unu”. Așadar, trebuie să se țină seama în această privință de numărul de persoane care pot avea acces în paralel și în mod succesiv la aceasta ( 32 ). În ipoteza evocată, opera poate fi consultată sau descărcată, după caz, de toți vizitatorii actuali și potențiali ai YouTube sau ai site‑ului internet pe care este partajat acest link – cu alte cuvinte, în mod vădit, un număr „nedeterminat” și „destul de ridicat” de persoane ( 33 ).

61.

În consecință, atunci când o operă protejată este publicată pe internet, pe o platformă precum YouTube sau Uploaded, de către un terț fără autorizarea prealabilă a autorului său, iar această publicare nu intră sub incidența excepțiilor și a limitărilor prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29, rezultă de aici o încălcare a dreptului exclusiv de „comunicare publică” pe care articolul 3 alineatul (1) din această directivă îl recunoaște acestuia din urmă.

62.

În aceste condiții, întreaga problemă este de a afla persoana care realizează respectiva „comunicare” și căreia îi revine eventuala răspundere pentru aceasta, utilizatorul care încarcă opera în cauză, operatorul platformei sau aceste două persoane împreună.

63.

În acest stadiu, trebuie precizat că domnul Peterson și Elsevier au prezentat cu privire la această problemă o argumentație care prezintă diferite ipoteze logice. În opinia acestora, operatori precum YouTube și Cyando ar răspunde în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 pentru motivul, mai întâi, că s‑ar implica în mod activ în „comunicarea publică” a operelor încărcate de utilizatorii platformelor lor, astfel încât ar realiza ei înșiși această „comunicare”, în continuare, că ar avea cunoștință de faptul că acești utilizatori partajează opere protejate în mod ilicit și că, în plus, i‑ar stimula în mod deliberat să facă acest lucru și, în sfârșit, că ar da dovadă de neglijență în această privință, nerespectând anumite obligații de diligență care le‑ar fi impuse în schimbul riscului de contrafacere pe care îl generează activitatea lor ( 34 ).

64.

Această argumentație amestecă, în opinia noastră, două problematici. Pe de o parte, în ipoteza în care operatori precum YouTube și Cyando ar realiza „comunicarea publică” a operelor pe care utilizatorii platformelor lor le încarcă, acestor operatori le‑ar reveni în mod potențial o răspundere directă (sau „primară”) în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Aspectul dacă aceasta este situația constituie o chestiune obiectivă, cu excluderea unor considerații precum cunoașterea sau neglijența. Astfel, răspunsul la această problemă depinde, în principiu, numai de aspectul dacă operatorii menționați efectuează actele de „comunicare” și dacă aceste acte sunt realizate fără autorizarea autorilor operelor în cauză. În secțiunea 1, vom prezenta, urmând acest cadru de analiză și examinând numai argumentele pertinente, motivele pentru care, în principiu, numai utilizatorii care încarcă opere protejate realizează „comunicarea publică” a acestor opere. Prin urmare, răspunderea primară care poate rezulta din această „comunicare” revine, de regulă, numai acestor utilizatori.

65.

Pe de altă parte, problema dacă operatori precum YouTube și Cyando răspund pentru încălcările dreptului de autor săvârșite de utilizatorii platformelor lor pentru motivul, de exemplu, că operatorii respectivi aveau cunoștință de acestea și au omis în mod deliberat să acționeze, că au stimulat acești utilizatori să săvârșească astfel de încălcări sau, de asemenea, că au fost neglijenți în această privință nu intră, în opinia noastră, sub incidența articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Astfel cum vom explica în secțiunea 2, deși Curtea pare să fi interpretat această dispoziție, în Hotărârile GS Media ( 35 ), Stichting Brein I („Filmspeler”) ( 36 ) și Stichting Brein II („The Pirate Bay”) ( 37 ), în sensul că poate acoperi răspunderea pentru fapta terților (denumită „accesorie”, „subsidiară”, „secundară” sau, de asemenea, „indirectă”), considerăm, în ceea ce ne privește, că această răspundere nu este, în realitate, armonizată în dreptul Uniunii. Prin urmare, ea intră sub incidența normelor în materie de răspundere civilă prevăzute în dreptul statelor membre. Cu titlu subsidiar, vom examina, în secțiunea 3, activitatea operatorilor menționați în raport cu cadrul de analiză care rezultă din aceste hotărâri și cu argumentele aferente.

1. Cu privire la faptul că operatorii de platforme precum YouTube și Cyando nu realizează, în principiu, acte de „comunicare publică”

66.

Astfel cum am explicat la punctele 55-58 din prezentele concluzii, un act de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 corespunde transmiterii unei opere protejate către un public. În acest cadru, un act de „punere la dispoziție” constă în a oferi membrilor publicului posibilitatea unei asemenea transmiteri, care poate fi realizată la cererea lor, din orice loc și în orice moment.

67.

În aceste condiții, orice transmitere a unei opere către un public necesită, de regulă, un lanț de intervenții efectuate de mai multe persoane, implicate cu diferite titluri și în grade diverse în această transmitere. De exemplu, posibilitatea telespectatorilor de a viziona o operă radiodifuzată pe televizoarele lor este rezultatul eforturilor combinate, printre altele, ale unui organism de radiodifuziune, ale unuia sau mai multor difuzori, ale operatorului rețelei hertziene, precum și ale persoanelor care au furnizat antenele și televizoarele acestor telespectatori.

68.

Aceste intervenții nu pot fi considerate acte de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. În caz contrar, orice verigă a lanțului ar fi, independent de natura activității sale, responsabilă față de autori. Pentru a preveni riscul unei astfel de interpretări extensive, legiuitorul Uniunii a precizat, în considerentul (27) al acestei directive, că „simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul [acestei directive]” ( 38 ).

69.

Prin urmare, trebuie să se distingă, în cadrul lanțului de intervenții inerent oricărei transmiteri a unei opere către un public, persoana ( 39 ) care realizează actul de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 de prestatorii care, furnizând „instalațiile” care permit realizarea acestei transmiteri, servesc drept intermediari între această persoană și public ( 40 ).

70.

În speță, considerăm, asemenea Google, Cyando, guvernului finlandez și Comisiei, că rolul jucat de operatori precum YouTube și Cyando în „comunicarea publică” a operelor încărcate de utilizatorii platformelor acestora este, în principiu, cel al unui astfel de intermediar. Obiecția domnului Peterson, a Elsevier, precum și a guvernelor german și francez potrivit căreia acești operatori ar depăși acest rol reflectă, în opinia noastră, o înțelegere greșită a ceea ce distinge o „simplă furnizare a instalațiilor” de un act de „comunicare”.

71.

Amintim că principiile care guvernează această distincție au fost stabilite încă de la prima decizie pronunțată de Curte cu privire la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, și anume Hotărârea SGAE ( 41 ). În această hotărâre, Curtea a statuat că faptul că un hotelier recepționează o emisiune radiodifuzată și o distribuie, prin intermediul televizoarelor, clienților instalați în camerele unității sale constituie un act de „comunicare publică” a operelor conținute în această emisiune. Deși instalarea acestor televizoare în camere constituie, în sine, o „furnizare a instalaților”, intervenția hotelierului nu se limita la această furnizare. Astfel, prin distribuirea emisiunii radiodifuzate la televizoarele menționate, hotelierul transmitea în mod voluntar ( 42 ) operele pe care aceasta le conținea către clienții săi – care constituiau nu numai un „public”, ci și un „public nou”, cu alte cuvinte, persoane care nu fuseseră luate în considerare de autorii acestor opere atunci când au autorizat difuzarea lor ( 43 ) –, care, deși se aflau în interiorul zonei de recepție a emisiunii, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de operele menționate fără intervenția sa ( 44 ).

72.

Din această hotărâre reiese că, atunci când o operă este transmisă unui public, persoana care realizează actul de „comunicare” – spre deosebire de prestatorii care „furnizează instalațiile” – este cea care intervine în mod voluntar pentru a transmite această operă unui public, așa încât, în lipsa intervenției sale, acest public nu ar putea beneficia de ea. Acționând astfel, această persoană joacă – pentru a relua noțiunea consacrată de Curte în jurisprudența sa subsecventă – un „rol indispensabil” ( 45 ) în această transmitere.

73.

Această explicație ar putea fi înțeleasă greșit. În mod absolut, orice intermediar joacă un rol important, chiar esențial, într‑o asemenea transmitere, întrucât el este una dintre verigile lanțului care permite realizarea acesteia. Cu toate acestea, rolul jucat de persoana în discuție este fundamental. Rolul său este „indispensabil” întrucât ea este cea care decide să transmită o anumită operă unui public și care inițiază în mod activ această „comunicare”.

74.

Dimpotrivă, furnizorii intermediari, ale căror servicii sunt utilizate pentru a permite sau pentru a realiza o „comunicare”, nu decid din proprie inițiativă să transmită opere unui public. Ei urmează în această privință instrucțiunile date de utilizatorii serviciilor lor. Aceștia din urmă decid să transmită anumite conținuturi și inițiază în mod activ „comunicarea” lor, furnizând aceste conținuturi intermediarilor și plasându‑le, în acest mod, într‑un proces care determină transmiterea lor către un „public” ( 46 ). Prin urmare, în principiu, numai acești utilizatori sunt cei care joacă „rolul indispensabil” avut în vedere de Curte și care realizează actele de „comunicare publică”. Fără intervenția lor, intermediarii nu ar avea nimic de transmis, iar „publicul” nu ar putea beneficia de operele în discuție ( 47 ).

75.

În schimb, un prestator de servicii depășește rolul de intermediar atunci când intervine în mod activ în „comunicarea publică” a operelor ( 48 ). Acesta este cazul, pe de o parte, dacă acest prestator selectează conținutul transmis, îl determină în alt mod sau chiar îl prezintă în fața publicului astfel încât pare să fie al său ( 49 ). În aceste situații, prestatorul menționat realizează, împreună cu terțul care a furnizat inițial conținutul, „comunicarea” ( 50 ). Acesta este cazul, pe de altă parte, dacă același prestator efectuează din proprie inițiativă o utilizare subsecventă „comunicării” menționate prin retransmiterea acesteia unui „nou public” sau potrivit unei „modalități tehnice diferite” ( 51 ). În toate aceste ipoteze, un prestator de servicii nu se limitează la „furnizarea instalațiilor”, în sensul considerentului (27) al Directivei 2001/29. Acesta joacă, în realitate, un „rol indispensabil” ( 52 ) întrucât decide în mod voluntar să comunice o anumită operă către un public ( 53 ).

76.

Din considerațiile care precedă reiese că, contrar celor susținute de domnul Peterson și de guvernul german, simplul fapt că platforme precum YouTube sau Uploaded permit publicului accesul la opere protejate nu înseamnă că operatorii acestora realizează „comunicarea publică” a acestor opere în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ( 54 ).

77.

Astfel, mai întâi, după cum arată Google și guvernul finlandez, în măsura în care operele în discuție au fost încărcate de utilizatorii acestor platforme ( 55 ), aceștia din urmă joacă un „rol indispensabil” în punerea lor la dispoziția publicului. Respectivii utilizatori au decis să comunice aceste opere publicului prin intermediul platformelor menționate, alegând opțiunea adecvată în ipoteza YouTube și partajând download links corespunzătoare pe internet în cazul Uploaded ( 56 ). Fără intervenția lor, operatorii acelorași platforme nu ar avea nimic de transmis, iar publicul nu ar putea beneficia de operele menționate.

78.

În continuare, amintim că procesul de încărcare a unui fișier pe o platformă precum YouTube sau Uploaded, odată inițiat de utilizator, se efectuează în mod automat ( 57 ), fără ca operatorul acestei platforme să selecteze sau să determine în alt mod conținuturile care sunt publicate pe aceasta. Precizăm că un eventual control prealabil realizat de acest operator, dacă este cazul, în mod automat, nu constituie, în opinia noastră, o selecție ( 58 ), în măsura în care acest control se limitează să detecteze conținuturi nelegale și, prin urmare, nu reflectă voința operatorului menționat de a comunica anumite conținuturi (iar nu altele) către public ( 59 ).

79.

În sfârșit, acești operatori nu efectuează o utilizare subsecventă „comunicărilor publice” inițiate de utilizatorii lor în măsura în care nu retransmit operele în cauză unui „public nou” sau potrivit unei „modalități tehnice diferite” ( 60 ). În principiu, nu există decât o singură „comunicare”, cea decisă de utilizatorii în discuție.

80.

Rezultă, în opinia noastră, că operatori precum YouTube și Cyando se limitează, în principiu, la furnizarea „instalațiilor”, astfel cum se are în vedere în considerentul (27) al Directivei 2001/29, care permit utilizatorilor platformelor lor să realizeze „comunicarea publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, a operelor determinate de aceștia din urmă. În opinia noastră, niciunul dintre argumentele prezentate în fața Curții nu repune în discuție această interpretare.

81.

În primul rând, spre deosebire de domnul Peterson, de Elsevier, precum și de guvernele german și francez, considerăm că nici faptul că un operator precum YouTube structurează modul în care materialele video încărcate de utilizatori sunt prezentate pe platformă, prin integrarea acestora într‑o interfață de vizualizare standard și prin indexarea acestora în diferite rubrici, nici faptul că acest operator furnizează o funcție de căutare și efectuează o prelucrare a rezultatelor de căutare, rezumate pe pagina de primire sub forma unei clasificări a materialelor video în diferite categorii, nu sunt pertinente ( 61 ).

82.

În această privință, observăm că respectiva structură de prezentare și aceste diferite funcții tind să raționalizeze organizarea platformei, să faciliteze utilizarea acesteia și, în acest mod, să optimizeze accesul la materialele video găzduite. Or, cerința, subînțeleasă în considerentul (27) al Directivei 2001/29, potrivit căreia un prestator de servicii nu realizează un act de „comunicare publică” în măsura în care se limitează la o „simplă” furnizare a instalațiilor nu înseamnă, în opinia noastră, că acest prestator nu poate optimiza accesul la conținuturile transmise prin organizarea serviciului său ( 62 ). Astfel, nimic nu impune ca „instalația” să fie, în sine, „simplă”. Prin urmare, în opinia noastră, împrejurarea că o platformă online prezintă un anumit grad de sofisticare, în scopul de a facilita utilizarea sa, nu este importantă. Considerăm că limita pe care prestatorul nu o poate depăși este cea a intervenției active în comunicarea publică a operelor, așa cum se are în vedere la punctul 75 din prezentele concluzii.

83.

Or, suntem de părere că o structură de prezentare și astfel de funcții nu sunt de natură să demonstreze că operatorul depășește această limită. Ele nu tind, printre altele, să indice că acesta determină conținuturile pe care utilizatorii le încarcă pe platformă. În special, optimizarea accesului la conținuturi nu se poate confunda cu optimizarea conținuturilor în sine. Operatorul nu ar determina cuprinsul acestora decât în al doilea caz ( 63 ). În plus, faptul că o platformă precum YouTube conține o interfață de vizualizare standard nu permite, în opinia noastră, să se concluzioneze că operatorul său prezintă conținutul în fața publicului astfel încât acesta să pară că este al său, în măsura în care această interfață indică, pentru fiecare material video, utilizatorul care l‑a încărcat.

84.

În al doilea rând, nici împrejurarea că pe o platformă precum YouTube li se prezintă utilizatorilor înregistrați un rezumat al „materialelor video recomandate” nu este, în opinia noastră, determinantă. Nimeni nu contestă faptul că aceste recomandări exercită o influență asupra conținuturilor consultate de respectivii utilizatori. Cu toate acestea, în măsura în care recomandările menționate sunt generate în mod automat, pe baza materialelor video vizionate anterior de utilizatorul în cauză, și au drept unic scop să faciliteze accesul acestui utilizator la materiale video similare, ele nu reflectă o decizie a operatorului de a comunica o anumită operă unui public. În orice caz, este cert că acest operator nu determină în amonte operele care sunt disponibile pe platforma sa.

85.

În al treilea rând, contrar celor susținute de domnul Peterson și de Elsevier, faptul că un operator precum YouTube prevede în condițiile generale de utilizare a platformei sale că fiecare utilizator îi acordă o licență de exploatare mondială, neexclusivă și gratuită pentru materialele video pe care le încarcă nu repune în discuție interpretarea pe care o propunem. Astfel, acest tip de prevedere ( 64 ), care autorizează operatorul platformei să difuzeze conținuturile încărcate de utilizatorii săi și prin care acesta pretinde, în plus, că dobândește în mod automat și sistematic drepturi asupra tuturor acestor conținuturi ( 65 ), nu demonstrează în sine că respectivul operator intervine în mod activ în „comunicarea publică” a operelor, așa cum se are în vedere la punctul 75 din prezentele concluzii. Într‑adevăr, tocmai pentru că se aplică în mod sistematic și automat oricărui conținut încărcat, această prevedere nu tinde să indice că operatorul menționat decide cu privire la conținuturile transmise. În schimb, atunci când reutilizează, în temeiul licenței menționate, conținuturile încărcate de utilizatorii platformei ( 66 ), același operator realizează, în această măsură, acte de „comunicare publică”.

86.

În al patrulea rând, nu ne convinge nici argumentul domnului Peterson și al Elsevier potrivit căruia modelul economic adoptat de operatori precum YouTube sau Cyando ar demonstra că aceștia din urmă nu se limitează la o „furnizare a instalațiilor”, în sensul considerentului (27) al Directivei 2001/29, ci realizează „comunicarea publică” a operelor încărcate de utilizatorii platformelor lor. În această privință, reclamanții din litigiile principale arată că remunerația primită de acești operatori, generată în special de vânzarea de spații publicitare (modelul „YouTube”) sau de abonamente (modelul „Cyando”), nu este contraprestația unui serviciu tehnic – mai precis, aceștia din urmă nu taxează utilizatorii pentru spațiul de stocare ca atare –, ci depinde de atractivitatea conținuturilor încărcate pe platformele lor. Astfel, în cazul YouTube, veniturile din publicitate acumulate ar fi cu atât mai importante cu cât traficul platformei este mai ridicat, iar în cazul Cyando, perspectiva de a putea efectua cu ușurință multiple descărcări ale unor conținuturi atractive ar determina utilizatorii de internet să facă un abonament.

87.

În general, scopul lucrativ urmărit de un prestator de servicii este, în opinia noastră, un element de o utilitate relativă pentru a distinge actele de „comunicare publică” de o asemenea „furnizare”. Pe de o parte, amintim că, în urma unei reflecții ( 67 ), Curtea a statuat în Hotărârea Reha Training ( 68 ), în mod întemeiat, în opinia noastră, că respectivul caracter lucrativ nu este un criteriu al noțiunii de „comunicare publică”, ci poate fi luat în considerare pentru calculul eventualei remunerații sau despăgubiri datorate autorului în temeiul unei asemenea „comunicări” ( 69 ). În acest sens, caracterul lucrativ poate cel mult să constituie un indiciu al existenței unei asemenea „comunicări” ( 70 ). Or, scopul lucrativ urmărit de un prestator de servicii este un indiciu cu atât mai puțin util pentru a face o asemenea distincție cu cât, pe de altă parte, furnizarea unei „instalații” care permite realizarea unei „comunicări publice” este, de regulă, făcută într‑un astfel de scop ( 71 ). În special, marea majoritate a intermediarilor online furnizează serviciile lor în schimbul unei remunerații.

88.

Mai precis, faptul că remunerația primită de operatori precum YouTube și Cyando depinde de atractivitatea conținuturilor publicate pe platformele lor de utilizatorii acestora nu permite să se concluzioneze că acești operatori realizează ei înșiși „comunicarea publică” a operelor care se pot afla pe acestea. Amintim că criteriul decisiv, în opinia noastră, este dacă prestatorul de servicii intervine în mod activ în această „comunicare”, astfel cum se explică la punctul 75 din prezentele concluzii. Or, numai această împrejurare nu permite, în opinia noastră, să se demonstreze acest lucru ( 72 ).

89.

Considerăm că interpretarea pe care o propunem este confirmată de jurisprudența Curții în domeniul dreptului mărcilor. În această privință, amintim că, în Hotărârea Google France, Curtea a statuat, în Marea Cameră, că utilizarea, în calitate de cuvinte‑cheie în cadrul unui serviciu de referențiere pe internet, precum serviciul AdWords furnizat de Google, a unor semne identice sau similare cu anumite mărci fără autorizarea titularilor acestora constituie o utilizare interzisă a acestor mărci, în sensul dreptului Uniunii. Însă această utilizare este efectuată de utilizatorul serviciului de referențiere, care a ales aceste semne drept cuvinte‑cheie, iar nu de furnizorul serviciului, care se limitează la a‑i oferi mijloacele pentru a face acest lucru. Faptul că acest furnizor este remunerat de către clienții săi pentru utilizarea unor astfel de semne este lipsit de relevanță. În acest sens, potrivit Curții, „faptul de a crea condițiile tehnice necesare pentru utilizarea unui semn și de a fi remunerat pentru acest serviciu nu înseamnă că acela care furnizează acest serviciu utilizează el însuși semnul respectiv” ( 73 ).

90.

În mod similar, în Hotărârea L’Oréal/eBay, Curtea a statuat, din nou în Marea Cameră, că utilizarea în ofertele de vânzare publicate pe o piață online a unor semne care corespund unor mărci fără autorizarea titularilor acestora constituie o utilizare interzisă a acestor mărci. Însă, și în acest caz, această utilizare nu este efectuată de operatorul pieței, ci de utilizatorii care au publicat aceste oferte de vânzare. Într‑adevăr, în măsura în care se limitează la a permite utilizatorilor serviciului său să încarce astfel de oferte de vânzare și, eventual, să utilizeze asemenea semne pe această piață, acest operator nu utilizează el însuși aceste semne ( 74 ).

91.

Or, este cert că în special eBay structurează prezentarea generală a anunțurilor utilizatorilor săi vânzători, le indexează în diferite rubrici și a implementat o funcție de căutare. Acest operator recomandă în mod automat utilizatorilor cumpărători oferte similare celor pe care ei le‑au consultat anterior. Pe de altă parte, remunerația operatorilor în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Google France și L’Oréal/eBay depinde de atractivitatea conținuturilor furnizate de utilizatorii serviciilor lor. Google, în cadrul serviciului AdWords, este remunerată în funcție de numărul de clicuri pe linkurile promoționale care utilizează cuvintele‑cheie alese de utilizatorii care publică anunțuri ( 75 ), eBay percepe un procentaj din tranzacțiile efectuate în urma ofertelor de vânzare postate pe piața sa ( 76 ). În mod evident, aceste diferite împrejurări nu au părut determinante, nici chiar pertinente, în opinia Curții, care nici măcar nu le‑a evocat în raționamentul său. Prin urmare, avem îndoieli cu privire la motivele pentru care acestea ar trebui să aibă în prezentele cauze importanța pe care o sugerează reclamanții din litigiile principale ( 77 ).

92.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare că operatorul unei platforme de partajare de materiale video și operatorul unei platforme de stocare‑hosting și de partajare de fișiere nu realizează un act de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 atunci când un utilizator al platformelor lor încarcă pe acestea o operă protejată.

93.

În consecință, acești operatori nu pot fi considerați direct responsabili, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, atunci când, prin intermediul platformelor lor, unii terți pun opere protejate la dispoziția publicului fără autorizarea prealabilă a titularilor de drepturi și fără ca o excepție sau o limitare să se aplice. Această concluzie nu exclude posibilitatea de a rezulta pentru operatorii menționați o formă de răspundere secundară. Acest aspect trebuie însă examinat în raport cu normele în materie de răspundere civilă prevăzute de statele membre, care trebuie să respecte limitele impuse la articolele 14 și 15 din Directiva 2000/31 ( 78 ).

2. Cu privire la faptul că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu reglementează răspunderea secundară a persoanelor care facilitează realizarea de către terți a unor acte de „comunicare publică” ilicite

94.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit, mai întâi, că, în Hotărârea GS Media, Curtea a statuat, în tradiția Hotărârii Svensson și alții ( 79 ), că faptul de a posta pe un site internet hiperlinkuri care trimit către opere publicate în mod ilicit pe alt site internet poate constitui o „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. În esență, Curtea a considerat că, prin postarea unor astfel de linkuri, o persoană joacă un „rol indispensabil” întrucât oferă publicului un „acces direct” la operele în cauză. Însă o asemenea postare a unor linkuri constituie o „comunicare publică” numai cu condiția să se demonstreze că persoana care a efectuat‑o știa sau trebuia să știe că aceste linkuri conferă accesul la opere publicate nelegal, această cunoaștere trebuind să fie prezumată atunci când această persoană urmărește un scop lucrativ ( 80 ).

95.

În continuare, în Hotărârea Stichting Brein I („Filmspeler”), Curtea a statuat că vânzarea unui player multimedia pe care au fost preinstalate programe de completare ce conțin hiperlinkuri care trimit la site‑uri internet care difuzează în streaming, în mod ilicit, opere protejate constituie o „comunicare publică”. În această cauză, Curtea a considerat că vânzătorul acestui player nu se limita la o „furnizare a instalațiilor”, ci, dimpotrivă, juca un „rol indispensabil” în comunicarea operelor pentru motivul că, fără programele de completare pe care le‑a preinstalat pe playerul menționat, „ar fi dificil ca [cumpărătorii aceluiași player] să poată beneficia de operele protejate” întrucât site‑urile cu difuzare în streaming în cauză nu sunt ușor de identificat de public. În plus, Curtea s‑a referit la faptul că vânzătorul playerului menționat avea cunoștință de faptul că aceste programe de completare permiteau accesul la opere difuzate pe internet în mod ilicit ( 81 ).

96.

În sfârșit, în Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), Curtea a statuat că reprezintă o „comunicare publică” punerea la dispoziție și gestionarea unei platforme internet care stochează și indexează fișiere torrent încărcate de utilizatorii săi, care permit acestora din urmă să partajeze și să descarce opere protejate în cadrul unei rețele peer‑to‑peer. Potrivit Curții, administratorii acestei platforme nu se limitau la o „simplă furnizare a instalațiilor”, ci jucau un „rol indispensabil” în punerea la dispoziție a operelor pentru motivul că ofereau pe platformă diferite mijloace, inclusiv o funcție de căutare și un index al fișierelor torrent găzduite, care facilitează localizarea acestor fișiere. Astfel, fără intervenția lor, „operele respective nu ar putea fi partajate de utilizatori sau cel puțin partajarea lor pe internet s‑ar dovedi mai complexă”. Și în acest caz, Curtea a subliniat faptul că administratorii platformei menționate aveau cunoștință de faptul că operele erau partajate prin intermediul aceleiași platforme, în general, în mod ilicit ( 82 ).

97.

În principiu, așa cum am explicat la punctul 56 din prezentele concluzii, astfel cum se arată în considerentul (23) al Directivei 2001/29 și după cum a statuat Curtea în mai multe rânduri ( 83 ), o „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă corespunde transmiterii unei opere către un public. Acest considerent precizează, în plus, că această dispoziție „nu ar trebui să includă niciun alt act”. Deși, în ipoteza unei puneri la dispoziție, este suficient ca persoana în cauză să confere publicului acces la operă, acest acces trebuie să implice, astfel cum am precizat la punctul 57 din prezentele concluzii, posibilitatea unei transmiteri a acestei opere, care intervine la cererea unui membru al publicului.

98.

Însă niciunul dintre actele în discuție în cele trei hotărâri examinate în prezenta secțiune nu constă, în opinia noastră, în transmiterea, actuală sau potențială, a unei opere către un public. Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”) furnizează în această privință exemplul cel mai reprezentativ. Întrucât operele partajate pe rețeaua peer‑to‑peer nu erau publicate pe platforma în litigiu, administratorii săi nu erau în măsură, din punct de vedere material, să le transmită publicului. În realitate, această platformă nu făcea decât faciliteze transmiterile efectuate de utilizatorii săi pe această rețea ( 84 ). Situația este aceeași în Hotărârile GS Media și Stichting Brein I („Filmspeler”). Postarea hiperlinkurilor și vânzarea playerului multimedia în litigiu în discuție în aceste hotărâri facilitau accesul la operele puse în mod nelegal la dispoziția publicului pe site‑urile internet în discuție ( 85 ).

99.

Pe scurt, în aceste hotărâri, Curtea a inclus, în opinia noastră, în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 acte care nu constituie propriu‑zis transmiteri, actuale sau potențiale, ale unor opere, ci facilitează realizarea unor astfel de transmiteri ilicite de către terți ( 86 ).

100.

În plus, în aceleași hotărâri, Curtea a integrat în noțiunea de „comunicare publică” un criteriu privind cunoașterea caracterului ilicit. Or, astfel cum au arătat Elsevier și guvernul francez, în principiu, această noțiune nu implică un asemenea criteriu. Deși Curtea statuează în mod constant că existența unei asemenea „comunicări” presupune ca persoana în cauză să intervină „pe deplin conștient[ă] de consecințele comportamentului său”, „în mod deliberat”, „voluntar” sau chiar „direcționat” ( 87 ), acești diferiți termeni urmăresc, în opinia noastră, să indice în principiu că, astfel cum am explicat la punctul 72 din prezentele concluzii, noțiunea menționată implică o voință de a transmite o operă unui public ( 88 ). Această problemă se distinge a priori de aspectul dacă persoana care realizează „comunicarea publică” a unei opere fără autorizarea autorului are cunoștință de faptul că o astfel de „comunicare” este în principiu ilicită.

101.

În această privință, astfel cum am explicat la punctul 64 din prezentele concluzii, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, existența unei „comunicări publice” este – sub rezerva nuanței indicate la punctul anterior – considerată în general un fapt obiectiv. Nici caracterul licit sau ilicit al acestei „comunicări” nu depinde în principiu de cunoașterea persoanei care o realizează, ci, în esență, de aspectul dacă autorul a autorizat „comunicarea” menționată ( 89 ). În schimb, cunoașterea acestei persoane este luată în considerare în stadiul stabilirii sancțiunilor și a despăgubirilor la care aceasta poate fi obligată. În special, din articolul 13 din Directiva 2004/48 reiese că o persoană care a încălcat un drept de proprietate intelectuală cu bună știință sau având motive suficiente de a ști acest lucru are obligația de a plăti titularului dreptului daune interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său. În schimb, atunci când o persoană săvârșește o asemenea încălcare fără a avea știință de aceasta sau fără a avea motive rezonabile de a ști aceasta, se poate pronunța o condamnare mai puțin împovărătoare, sub forma recuperării beneficiilor pe care aceasta le‑a realizat sau a plății unor daune interese prestabilite ( 90 ).

102.

În aceste condiții, faptul că o persoană – în special un furnizor intermediar – facilitează cu bună știință realizarea de către terți a unor acte de „comunicare publică” ilicite constituie în mod evident un comportament reprobabil. Însă în general se admite că este vorba în acest caz despre o problemă de răspundere secundară, care intră sub incidența normelor în materia răspunderii civile prevăzute de statele membre ( 91 ). Această răspundere secundară pentru încălcările dreptului de autor săvârșite de terți implică de altfel, în general, un element moral precum cunoașterea caracterului ilicit sau intenția ( 92 ).

103.

Or, în opinia noastră, din moment ce articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 armonizează conținutul material al dreptului de „comunicare publică”, el determină actele care intră sub incidența acestui drept exclusiv și, în această măsură, răspunderea primară care revine celor care săvârșesc astfel de acte în mod ilicit. În schimb, niciun element din textul acestei dispoziții sau din celelalte dispoziții ale acestei directive nu tinde să indice că aceasta ar avea vocația de a reglementa aspecte de răspundere secundară ( 93 ). Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât, atunci când legiuitorul Uniunii dorește ca aceste aspecte să fie acoperite de actele pe care le adoptă, el nu omite să o precizeze ( 94 ).

104.

Pentru aceste motive, avem rezerve față de raționamentul urmat de Curte în Hotărârile GS Media, Stichting Brein I („Filmspeler”) și Stichting Brein II („The Pirate Bay”). Independent de aspectul dacă ar fi de dorit să existe la nivelul Uniunii o soluție uniformă pentru acțiunile persoanelor care facilitează în mod deliberat realizarea de acte ilicite de către terți și chiar dacă o asemenea uniformitate ar contribui la asigurarea unui grad ridicat de protecție a dreptului de autor, este cert, în opinia noastră, că, în stadiul său actual, dreptul Uniunii nu prevede acest lucru ( 95 ). Ar reveni legiuitorului Uniunii sarcina de a include un regim de răspundere secundară în dreptul Uniunii.

105.

Insistăm asupra faptului că plasarea unor hiperlinkuri care trimit la opere publicate nelegal pe un site internet, efectuată în deplină cunoștință a respectivului caracter ilicit, vânzarea unui player precum „Filmspeler” și gestionarea unei platforme precum „The Pirate Bay” trebuie, bineînțeles, să fie sancționate. Cu toate acestea, nu este necesar să se includă astfel de acțiuni în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 pentru a ajunge la acest rezultat. În opinia noastră, un răspuns la aceste acțiuni poate și trebuie să fie găsit în dreptul civil al statelor membre – chiar în dreptul penal al acestora din urmă. Prin urmare, interpretarea pe care o propunem nu lasă autorii neprotejați în această privință.

106.

De altfel, amintim că, în Hotărârile Google France și L’Oréal/eBay, Curtea a ales să nu extindă, în domeniul dreptului mărcilor, sfera răspunderii primare la acțiunile intermediarilor care ar putea contribui la atingerile aduse mărcilor săvârșite de utilizatorii serviciilor lor. Curtea a trimis acest aspect, în mod întemeiat, la normele în materie de răspundere civilă prevăzute de statele membre și la limitele stabilite de Directiva 2000/31 ( 96 ). Prin urmare, avem îndoieli cu privire la necesitatea de a adopta o abordare diferită în domeniul dreptului de autor, întrucât legislația Uniunii are în aceste două domenii un nivel de armonizare similar și urmărește același obiectiv, privind un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale.

3. Cu titlu subsidiar – cu privire la aspectul dacă operatori precum YouTube și Cyando facilitează în mod deliberat realizarea unor acte ilicite de către terți

107.

În ipoteza în care Curtea ar considera oportun să aplice în prezentele cauze cadrul de analiză urmat în Hotărârile GS Media, Stichting Brein I („Filmspeler”) și Stichting Brein II („The Pirate Bay”), în pofida rezervelor pe care le‑am exprimat în secțiunea precedentă, furnizăm, cu titlu subsidiar, o examinare a prezentelor cauze în raport cu acest cadru de analiză.

108.

Potrivit modului în care înțelegem aceste hotărâri, intervenția unei persoane în transmiterea unei opere către un public, alta decât cea care, întrucât a decis această transmitere, realizează propriu‑zis actul de „comunicare publică”, trebuie asimilată unui asemenea act de „comunicare” dacă sunt îndeplinite două criterii.

109.

Pe de o parte, persoana în discuție trebuie să joace un „rol indispensabil” în transmiterea menționată. În conformitate cu accepțiunea care a fost reținută în hotărârile menționate, acest „rol” este stabilit în cazul în care respectiva persoană facilitează transmiterea în cauză ( 97 ). În speță, acest criteriu este în mod vădit îndeplinit în ceea ce privește operatori precum YouTube și Cyando.

110.

Pe de altă parte, intervenția persoanei menționate trebuie să aibă un „caracter deliberat”, interpretat în sensul că aceasta trebuie să aibă cunoștință de caracterul ilicit al comunicării pe care o facilitează. Modul în care acest criteriu trebuie interpretat în prezentele cauze este mult mai puțin evident. Întreaga problemă rezultă din lipsa unui cadru referitor la acest element moral în dreptul Uniunii. Prin urmare, putem doar să facem speculații, inspirându‑ne din indicațiile care reies din Hotărârile GS Media, Stichting Brein I („Filmspeler”) și Stichting Brein II („The Pirate Bay”), din jurisprudențele naționale în materie de răspundere secundară și din logica rezultată din condițiile pe care trebuie să le îndeplinească furnizorii de servicii intermediari, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2000/31, pentru a beneficia de exonerarea de răspundere prevăzută la această dispoziție ( 98 ).

111.

În această privință, apreciem că este posibil să se considere fără prea mare dificultate, astfel cum arată instanța de trimitere și așa cum susține Comisia, că un operator precum YouTube sau Cyando intervine „în mod deliberat” în „comunicarea publică” ilicită a unei anumite opere, realizată prin intermediul platformei sale, atunci când are cunoștință sau își dă seama de existența fișierului care conține opera în discuție – în special dacă acesta i‑a fost notificat – și respectivul operator nu a acționat prompt, din momentul în care a luat cunoștință sau și‑a dat seama de acest lucru, pentru a retrage fișierul menționat sau pentru a bloca accesul la acesta ( 99 ). Astfel, într‑o asemenea ipoteză, se poate considera în mod rezonabil că, întrucât a omis să acționeze, deși avea puterea să facă acest lucru, operatorul aprobă respectiva „comunicare” ilicită și dă dovadă de o neglijență vădită în această privință. Aspectul privind împrejurările în care un operator ia cunoștință sau își dă seama de acest lucru și aspectul dacă eventual el a acționat „prompt” ar trebui stabilite, în opinia noastră, în raport cu aceleași principii ca acelea aplicate în cadrul condițiilor prevăzute la articolul 14 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2000/31 ( 100 ).

112.

În schimb, asemenea Comisiei și spre deosebire de domnul Peterson, de Elsevier, precum și de guvernele german și francez, apreciem că nu poate fi prezumată cunoașterea caracterului ilicit pentru motivul că operatorul în cauză urmărește un scop lucrativ.

113.

Desigur, în Hotărârea GS Media, Curtea a statuat că, atunci când persoana care postează pe un site internet hiperlinkuri care trimit la opere protejate publicate fără autorizarea autorului lor pe un alt site internet face acest lucru în scop lucrativ, trebuie să se prezume (în mod refragabil) că are cunoștință de caracterul protejat al acestor opere și de această lipsă a unei autorizații ( 101 ). Cu toate acestea, pe lângă faptul că, în opinia noastră, în jurisprudența sa subsecventă, Curtea a limitat această soluție la problema hiperlinkurilor ( 102 ), apreciem că o asemenea prezumție nu poate, în orice caz, să fie aplicată în speță.

114.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea GS Media, operatorul site‑ului internet în discuție postase el însuși linkurile în litigiu. Prin urmare, acesta avea cunoștință despre conținuturile la care trimiteau acestea. Astfel cum arată Cyando, această împrejurare constituia o bază pentru o prezumție de fapt. Pe această bază, Curtea se putea aștepta ca respectivul operator să efectueze, anterior postării menționate, „verificările necesare” pentru a se asigura că nu era vorba despre opere protejate, publicate nelegal pe site‑ul la care trimit aceste linkuri ( 103 ).

115.

În schimb, amintim că, în principiu, operatorul unei platforme nu este cel care încarcă conținutul. A aplica în acest context soluția stabilită în Hotărârea GS Media ar însemna să se afirme că acest operator, întrucât urmărește în general un scop lucrativ, ar fi prezumat nu numai că are cunoștință de toate fișierele care se află pe serverele sale, ci și că ar cunoaște eventualul lor caracter ilicit, având sarcina de a răsturna această prezumție demonstrând că a efectuat „verificările necesare”. Or, o asemenea soluție ar echivala, în opinia noastră, cu a impune unui astfel de operator obligația generală de supraveghere a informațiilor pe care le stochează și de a căuta în mod activ fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitățile sunt ilicite, în contradicție cu interdicția prevăzută în această privință la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 ( 104 ).

116.

Mai rămâne să se examineze aspectul dacă, astfel cum susțin domnul Peterson, Elsevier și guvernul francez, operatori precum YouTube și Cyando ar putea fi considerați responsabili din moment ce aveau cunoștință, în mod general și abstract, de faptul că platformele lor sunt (printre altele) utilizate de terți pentru a partaja online în mod ilicit opere protejate.

117.

Această problemă este eminamente complexă. Multe produse sau servicii pot fi utilizate, asemenea platformelor YouTube și Uploaded, în scopuri licite, chiar de dorit din punct de vedere social, precum și în scopuri ilicite. În opinia noastră, nu se poate considera că furnizorul unui astfel de produs sau serviciu este responsabil pentru utilizările ilicite pe care le fac terții pentru simplul motiv că are cunoștință sau bănuiește asemenea utilizări. Un standard de răspundere atât de scăzut ar fi de natură să descurajeze fabricarea și comercializarea unor asemenea produse sau servicii, în detrimentul utilizărilor lor licite, și, prin extensie, să împiedice dezvoltarea unor produse sau servicii similare sau inovatoare ( 105 ).

118.

Nici simplul fapt că un furnizor obține profit din aceste utilizări ilicite nu poate fi determinant. În această privință, domnul Peterson, Elsevier și guvernul francez au subliniat că YouTube se finanțează în special prin intermediul reclamelor postate pe platformă, că veniturile din publicitate pe care le acumulează ar fi cu atât mai importante cu cât ar fi publicate pe aceasta conținuturi mai atractive și că s‑ar „admite în general” că, în „marea majoritate a cazurilor”, este vorba despre opere protejate încărcate fără autorizarea autorilor acestora. Pe lângă faptul că această logică este, în opinia noastră, oarecum simplistă în ceea ce privește o platformă precum YouTube ( 106 ), observăm că veniturile generate de reclamele postate în mod nediferențiat pe respectiva platformă depind de traficul general al acesteia și, prin urmare, depind atât de utilizările sale licite, cât și de utilizările sale ilicite. Or, orice furnizor al unui produs sau serviciu susceptibil de aceste două tipuri de utilizare va obține în mod inevitabil o parte din profiturile sale de la utilizatorii care îl cumpără sau îl folosesc în scopuri nelegale. Prin urmare, trebuie demonstrate alte împrejurări.

119.

În această privință nu trebuie să se piardă din vedere finalitatea unui regim de răspundere secundară. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 117 din prezentele concluzii, în opinia noastră, un asemenea regim trebuie să urmărească să descurajeze comportamentele care facilitează încălcările dreptului de autor fără să descurajeze însă inovarea sau să împiedice potențialul de utilizare licită a produselor sau serviciilor care pot fi utilizate și în scopuri ilicite.

120.

În acest cadru, după cum arată guvernul finlandez, răspunderea unui prestator de servicii poate fi angajată, în opinia noastră, fără să fie necesar să se demonstreze că acesta din urmă avea cunoștință sau își dădea seama de încălcările concrete ale dreptului de autor, atunci când se demonstrează că acest prestator avea intenția ca prin furnizarea serviciului său să faciliteze realizarea unor asemenea încălcări de către terți. În opinia noastră, Hotărârile Stichting Brein I („Filmspeler”) și Stichting Brein II („The Pirate Bay”) trebuie înțelese în acest sens. În prima hotărâre, Curtea a subliniat că vânzătorul de „Filmspeler” cunoștea în general faptul că acest player putea fi utilizat în scopuri ilicite ( 107 ). În a doua hotărâre, Curtea a arătat că administratorii platformei „The Pirate Bay” știau, în general, că aceasta facilitează accesul la opere partajate fără autorizarea prealabilă a autorilor lor și că, în orice caz, nu puteau ignora acest lucru având în vedere împrejurarea că o foarte mare parte din fișierele torrent care figurau pe această platformă trimiteau la astfel de opere ( 108 ). Or, în cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri, respectivele persoane și‑au exprimat în mod deschis intenția de a facilita prin playerul sau prin platforma lor realizarea unor acte de „comunicare publică” ilicite de către terți ( 109 ).

121.

În speță, nici YouTube, nici Cyando nu promovează în mod deschis utilizările ilicite ale platformelor lor. Domnul Peterson și Elsevier susțin însă că acești operatori ar trebui să fie considerați responsabili având în vedere modul în care și‑au organizat serviciile. Cu privire la acest aspect, amintim că reclamanții din litigiile principale invocă mai multe ipoteze logice: în primul rând, operatorii menționați ar fi dat dovadă de o ignorare voluntară în privința utilizărilor ilicite ale platformelor lor (permițând utilizatorilor lor să publice pe acestea conținuturi în mod automat și fără un control prealabil), în al doilea rând, i‑ar stimula să facă astfel de utilizări ilicite și, în al treilea rând, ar fi fost neglijenți în privința acestor utilizări (din moment ce nu și‑au îndeplinit obligațiile de diligență întrucât nu au efectuat, nici în acest caz, controlul prealabil al conținuturilor încărcate) ( 110 ).

122.

Anumite precizări se impun de la bun început. În opinia noastră, un operator nu poate fi considerat responsabil pentru o ignorare voluntară sau o neglijență culpabilă pentru simplul motiv că permite utilizatorilor platformei sale să publice pe aceasta în mod automat conținuturi și că nu le controlează în general înainte de încărcarea lor. Pe de o parte, nu se poate susține în mod rezonabil, astfel cum procedează totuși Elsevier, că, prin organizarea platformei sale în acest fel, acest operator urmărește pur și simplu să evite orice răspundere ( 111 ). Pe de altă parte, articolul 15 din Directiva 2000/31 împiedică posibilitatea de a se aștepta din partea unui asemenea furnizor să supravegheze, în mod general și abstract, informațiile pe care le stochează și să caute în mod activ activități ilicite pe serverele sale. Prin urmare, nu se poate considera o ignorare voluntară sau o neglijență faptul că acesta nu efectuează o astfel de supraveghere generalizată ( 112 ). Pe de altă parte, în mod mai general, simpla neglijență a unui furnizor nu ar trebui, prin definiție, să fie suficientă, sub rezerva situației avute în vedere la punctul 111 din prezentele concluzii, pentru a se demonstra că acesta intervine „în mod deliberat” pentru a facilita încălcările dreptului de autor săvârșite de utilizatorii serviciului său.

123.

În aceste condiții, în opinia noastră, modul în care un prestator își organizează serviciul poate efectiv, în anumite împrejurări, să demonstreze „caracterul deliberat” al intervenției sale în actele de „comunicare publică” ilicite săvârșite de utilizatorii acestui serviciu, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârile GS Media, Stichting Brein I („Filmspeler”) și Stichting Brein II („The Pirate Bay”). Aceasta este situația atunci când caracteristicile aceluiași serviciu evidențiază reaua‑credință a prestatorului în discuție, care se poate traduce printr‑o voință de stimulare sau o ignorare voluntară în privința unor asemenea încălcări ale dreptului de autor ( 113 ).

124.

În această privință, considerăm că trebuie să se verifice, pe de o parte, dacă caracteristicile serviciului în discuție au o explicație obiectivă și oferă o valoare adăugată pentru utilizările licite ale acestui serviciu și, pe de altă parte, dacă prestatorul a luat măsuri rezonabile pentru a preveni utilizările ilicite ale serviciului menționat ( 114 ). Cu privire la acest din urmă aspect, nu se poate aștepta, din nou, din partea prestatorului să controleze, în general, toate fișierele pe care utilizatorii serviciului său intenționează să le publice, anterior încărcării lor – articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 obligă. A doua componentă a testului ar trebui, în opinia noastră, să constituie mai degrabă o apărare pentru prestatorii de servicii. În acest sens, faptul că prestatorul îndeplinește în general în mod diligent obligația de eliminare care decurge din articolul 14 alineatul (1) litera (b) din această directivă sau eventualele obligații care, dacă este cazul, i‑ar fi fost impuse prin intermediul unui ordin judecătoresc sau, de asemenea, faptul că acest prestator a pus în aplicare în mod voluntar alte măsuri va tinde să demonstreze buna sa credință.

125.

În speță, va reveni instanței naționale sarcina de a aplica acest test unor operatori precum YouTube și Cyando. Cu toate acestea, considerăm că este util să i se ofere anumite indicații în această privință.

126.

În primul rând, apreciem că este dificil să se considere, având în vedere caracteristicile unei platforme precum YouTube, că operatorul său intenționează să faciliteze utilizările ilicite ale acestei platforme. Mai precis, faptul că funcțiile de căutare și de indexare ale platformei menționate facilitează eventual accesul la conținuturi ilegale nu poate constitui un indiciu în această privință. Aceste funcții au o explicație obiectivă și oferă o valoare adăugată pentru utilizările licite ale platformei menționate. Deși în Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), Curtea a prezentat faptul că administratorii platformei în litigiu au implementat un motor de căutare și indexau fișierele găzduite ca un indiciu al „caracterului deliberat” al intervenției lor în partajarea ilicită a unor opere protejate ( 115 ), această apreciere nu poate fi separată de contextul special al acestei cauze, marcate de intenția afișată de acești administratori de a facilita încălcările dreptului de autor.

127.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de Elsevier, apreciem că faptul că un operator de platformă precum YouTube permite anumitor utilizatori să insereze reclame în materialele lor video și le transferă o parte din veniturile generate ( 116 ) nu este suficient pentru a se demonstra voința sa de a‑i stimula pe aceștia din urmă să încarce opere protejate fără autorizarea autorilor lor. Dimpotrivă, este cert că, în ceea ce privește YouTube, inserarea acestor reclame se face prin Content ID, care urmărește să asigure faptul că de această posibilitate beneficiază numai titularii de drepturi, întrucât ar detecta în mod automat încărcarea unor materiale video care conțin opere protejate efectuată de terți și eventual ar permite titularilor menționați să posteze ei înșiși reclame în materialul video în discuție și să încaseze veniturile din publicitate ( 117 ).

128.

Acest lucru ne conduce la faptul că, în plus, YouTube a implementat instrumente, în special acest software, pentru a combate încălcările dreptului de autor pe platforma sa ( 118 ). Această împrejurare contribuie la demonstrarea, astfel cum am arătat la punctul 124 din prezentele concluzii, a bunei credințe a operatorului în privința utilizărilor ilicite ale platformei sale ( 119 ).

129.

În al doilea rând, ne temem, în schimb, că lucrurile sunt mai puțin clare în ceea ce privește Uploaded. În această privință, pe de o parte, spre deosebire de Elsevier, nu considerăm că faptul că un operator permite utilizatorilor platformei sale să încarce pe aceasta fișiere „în mod anonim” demonstrează din partea sa o intenție de a facilita contrafacerea. Precizăm că din dosarul de care dispune Curtea reiese că încărcarea unui fișier pe Uploaded necesită crearea unui cont, indicând numele, prenumele și o adresă e‑mail. Elsevier critică, așadar, faptul că Cyando nu controlează exactitatea informațiilor furnizate de utilizator prin intermediul unui sistem de verificare a identității sau de autentificare. Or, deși posibilitatea oricărei persoane de a utiliza internetul și serviciile online fără un control de identitate poate fi efectiv deturnată de indivizi rău intenționați pentru activități reprobabile, apreciem că această posibilitate este totuși protejată de norme fundamentale precum dreptul la viață privată, libertatea de exprimare și de conștiință sau, de asemenea, protecția datelor, în special în dreptul Uniunii ( 120 ) și în dreptul internațional ( 121 ). Prin urmare, în opinia noastră, nu pot fi puse în aplicare sisteme de verificare a identității sau de autentificare decât pentru servicii specifice, în condiții prevăzute de lege.

130.

Nici simplul fapt că un Sharehoster precum Uploaded generează linkuri de descărcare pentru fișierele găzduite și permite utilizatorilor să le partajeze în mod liber nu demonstrează, după părerea noastră, o intenție de a facilita încălcările dreptului de autor. Aceste linkuri au o explicație obiectivă și oferă o valoare adăugată pentru utilizările licite ale serviciului. Considerăm că nici măcar proporția utilizărilor ilicite ale Uploaded – cu privire la care părțile din litigiul principal oferă estimări cel puțin contrastante ( 122 ) – nu permite prin ea însăși să se demonstreze o astfel de intenție din partea operatorului său, a fortiori în cazul în care acesta din urmă a luat măsuri rezonabile pentru a combate utilizările menționate.

131.

Ridicăm însă problema, pe de altă parte, a unui program de „parteneriat” precum cel implementat de Cyando. Amintim că, în cadrul acestui program, Cyando plătește o remunerație anumitor utilizatori în funcție de numărul de descărcări ale fișierelor pe care le‑au încărcat ( 123 ). Avem îndoieli în ceea ce privește explicația obiectivă și valoarea adăugată a unui astfel de program pentru utilizările licite ale serviciului. În schimb, s‑a stabilit în fața instanțelor naționale că acest program are ca efect stimularea utilizatorilor să încarce opere populare în vederea descărcării lor ilicite. Prin urmare, nu excludem posibilitatea de a deduce „caracterul deliberat” al intervenției prestatorului în actele ilicite săvârșite de utilizatorii săi din implementarea acestui program ( 124 ). Ar reveni, dacă este cazul, instanței naționale sarcina de a verifica acest aspect.

B.   Cu privire la domeniul de aplicare al exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 (a doua întrebare)

132.

Astfel cum am arătat, secțiunea 4 din Directiva 2000/31 conține mai multe dispoziții referitoare la răspunderea furnizorilor de servicii intermediari. În cadrul acestei secțiuni, articolele 12, 13 și 14 din această directivă prevăd, fiecare, la alineatul (1), o „sferă de siguranță” (safe harbour) pentru activitățile de „simplă transmitere”, de „caching” și, respectiv, de „stocare‑hosting” ( 125 ).

133.

Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 se aplică, mai precis, atunci când „un serviciu al societății informaționale constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”. Această dispoziție prevede în esență că furnizorul unui astfel de serviciu nu poate fi considerat responsabil pentru informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor săi, cu excepția cazului în care acest furnizor, după ce a luat cunoștință sau și‑a dat seama de caracterul ilicit al acestor informații, nu le‑a eliminat prompt sau nu a blocat accesul la acestea.

134.

Subliniem că această dispoziție nu are ca obiect stabilirea în mod afirmativ a răspunderii unui astfel de furnizor. Ea se limitează la a delimita în mod negativ situațiile în care poate fi angajată răspunderea acestuia. În plus, exonerarea prevăzută de dispoziția menționată privește numai răspunderea care poate rezulta din informațiile furnizate de utilizatorii serviciului său. Aceasta nu acoperă niciun alt aspect al activității respectivului furnizor ( 126 ).

135.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) urmărește să afle în esență dacă operatori precum YouTube și Cyando pot beneficia de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pentru fișierele pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor.

136.

În opinia noastră, răspunsul este afirmativ. Considerăm totuși necesar, înainte de a explica poziția noastră, să clarificăm un aspect privind legătura dintre această dispoziție și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

137.

Astfel, observăm că instanța de trimitere a formulat a doua întrebare numai în ipoteza în care Curtea ar răspunde – astfel cum îi propunem să procedeze – în mod negativ la prima întrebare, în sensul că operatori precum YouTube și Cyando nu realizează „comunicarea publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, a operelor încărcate, eventual în mod ilicit, de utilizatorii platformelor acestora. Prin urmare, aceasta pare să pornească de la premisa potrivit căreia, în ipoteza contrară, în care acești operatori ar răspunde în mod direct, în temeiul articolului 3 alineatul (1) menționat, de aceste „comunicări” ilicite, ei nu se pot prevala, în principiu, de exonerarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 ( 127 ).

138.

Însă articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 se aplică, în mod orizontal, oricărei forme de răspundere care poate rezulta pentru furnizorii vizați din orice tip de informații pe care le stochează la cererea utilizatorilor serviciilor lor, indiferent de sursa acestei răspunderi, de domeniul dreptului în cauză și de calificarea sau natura exactă a răspunderii menționate. Prin urmare, această dispoziție acoperă, în opinia noastră, răspunderea atât primară, cât și secundară pentru informațiile furnizate și pentru activitățile inițiate de acești utilizatori ( 128 ).

139.

Așadar, considerăm că, deși articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 este în principiu inaplicabil atunci când un furnizor comunică publicului „propriul” conținut, această dispoziție se poate aplica, în schimb, atunci când conținutul comunicat a fost furnizat, astfel cum se întâmplă în speță, de utilizatorii serviciului său ( 129 ). Această interpretare este susținută, în opinia noastră, de faptul că nici această dispoziție, nici articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu prevăd excepții pentru prestatorii care realizează „comunicarea publică” a unor opere furnizate de utilizatorii serviciilor lor. Dimpotrivă, considerentul (16) al acestei din urmă directive subliniază că aceasta „nu aduce atingere dispozițiilor referitoare la răspundere din [Directiva 2000/31]”.

140.

Rezultă că, în ipoteza în care Curtea ar răspunde, contrar propunerii noastre, în mod afirmativ la prima întrebare, ar trebui, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, să răspundă și la a doua întrebare. Cu toate acestea, criteriile care caracterizează o „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și condițiile de aplicare a articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pot fi interpretate în mod coerent, după cum vom demonstra, astfel încât, în practică, suprapunerile dintre aceste două dispoziții să fie evitate.

141.

Acestea fiind clarificate, din articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 reiese că domeniul de aplicare al acestei dispoziții depinde de două condiții cumulative: pe de o parte, trebuie să existe o furnizare a unui „serviciu al societății informaționale”; pe de altă parte, acest serviciu trebuie „[să constea] în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului […] la cererea” acestuia din urmă.

142.

Interpretarea primei condiții nu ridică dificultăți în prezentele cauze. În această privință, amintim că noțiunea de „serviciu al societății informaționale” vizează „orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului” ( 130 ). Or, serviciile furnizate de operatori precum YouTube și Cyando sunt prestate în mod vădit „la distanță”, „prin mijloace electronice” și „la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului” ( 131 ). În plus, aceste servicii sunt furnizate „în schimbul unei remunerații”. Faptul că un operator precum YouTube este remunerat în special prin publicitate și că nu solicită o plată directă utilizatorilor platformei sale ( 132 ) nu repune în discuție această interpretare ( 133 ).

143.

În ceea ce privește a doua condiție, lucrurile sunt mai puțin evidente la prima vedere. Pe de o parte, pare clar că un operator precum Cyando prestează în cadrul Uploaded un serviciu care „constă în stocarea” pe serverele sale a fișierelor, cu alte cuvinte, „a informațiilor” ( 134 ) care sunt „furnizate de un destinatar al serviciului”, și anume utilizatorul care efectuează încărcarea lor, iar aceasta „la cererea” acestuia din urmă, întrucât el decide cu privire la fișierele în discuție.

144.

Însă, pe de altă parte, deși este cert că un operator precum YouTube stochează materialele video încărcate de utilizatorii platformei sale, nu este vorba decât despre unul dintre numeroasele aspecte ale activității sale. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă această împrejurare împiedică respectivul operator să beneficieze de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31.

145.

Apreciem că nu aceasta este situația. Astfel, deși această dispoziție impune ca serviciul furnizat de prestator „[să constea] în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”, ea nu impune ca stocarea menționată să fie unicul obiect sau chiar obiectul principal al acestuia. Dimpotrivă, această condiție este formulată în sens larg.

146.

Rezultă, în opinia noastră, că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 poate, în principiu, să acopere orice furnizor al unui „serviciu al societății informaționale” care realizează, asemenea YouTube sau Cyando, în cadrul acestui serviciu stocarea informațiilor furnizate de utilizatorii săi, la cererea acestora din urmă ( 135 ). Cu toate acestea, repetăm, exonerarea prevăzută de această dispoziție este, în orice caz, limitată la răspunderea care poate rezulta din aceste informații și nu se extinde la celelalte aspecte ale activității furnizorului în discuție.

147.

Jurisprudența Curții pronunțată până în prezent urmează această abordare. În această privință, în Hotărârea Google France, Curtea a statuat că furnizorul unui serviciu de referențiere pe internet, precum Google în ceea ce privește serviciul AdWords, poate beneficia de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Astfel, Curtea a considerat că acest serviciu „constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului”, în sensul acestei dispoziții, din moment ce, în cadrul serviciului menționat, acest furnizor stochează anumite informații, precum cuvintele‑cheie selectate de utilizatorii care publică anunțuri, linkurile promoționale și mesajele comerciale care le însoțesc, precum și adresele site‑urilor celor care publică anunțuri ( 136 ). În mod evident, Curtea nu a considerat problematic faptul că stocarea informațiilor menționate se integrează în cadrul unei activități mai largi.

148.

Curtea a stabilit totuși o atenuare. În opinia sa, un furnizor de servicii poate beneficia de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pentru informații pe care le stochează la cererea utilizatorilor săi numai dacă comportamentul său se limitează la cel al unui „furnizor intermediar” în sensul avut în vedere de legiuitorul Uniunii în cadrul secțiunii 4 din această directivă. În lumina considerentului (42) al directivei menționate, Curtea a statuat că, în această privință, trebuie să se examineze „dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, întrucât comportamentul său este pur tehnic, automat și pasiv, presupunând lipsa cunoașterii sau a controlului informațiilor pe care le stochează”, sau dacă, dimpotrivă, joacă „un rol activ de natură să îi confere o cunoaștere sau un control al datelor stocate” ( 137 ).

149.

În mod similar, în Hotărârea L’Oréal/eBay, Curtea a statuat că un operator al unei piețe online, precum eBay, poate beneficia de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Și în acest caz, Curtea a arătat, pe de o parte, că serviciul furnizat de acest operator constă în special în stocarea informațiilor furnizate de utilizatorii pieței. Este vorba în special despre datele ofertelor lor de vânzare. Pe de altă parte, aceasta a amintit că un furnizor de servicii nu poate beneficia de exonerarea de răspundere prevăzută de această dispoziție pentru astfel de informații decât dacă este vorba despre un „furnizor intermediar”. Această situație nu se regăsește atunci când, „în loc să se limiteze la o furnizare neutră a [serviciului său] prin intermediul unei prelucrări pur tehnice și automate a datelor furnizate de clienții săi, joacă un rol activ de natură să îi confere o cunoaștere sau un control al acestor date” ( 138 ).

150.

Din aceste hotărâri reiese că operatori precum YouTube și Cyando, care realizează în cadrul activității lor stocarea informațiilor furnizate de utilizatorii platformelor lor, pot beneficia, în ceea ce privește răspunderea care poate rezulta din caracterul ilicit al unora dintre aceste informații, de exonerarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 în măsura în care aceștia nu au jucat un „rol activ” de natură să le confere „o cunoaștere sau un control” al informațiilor în discuție.

151.

În această privință precizăm că, astfel cum subliniază Comisia, orice furnizor de servicii care stochează informații furnizate de utilizatorii săi are în mod necesar un anumit control asupra acestora. El are în special capacitatea de a le elimina sau de a bloca accesul la acestea. Tocmai pentru acest motiv se așteaptă de la acesta, în temeiul articolului 14 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2000/31, să acționeze astfel atunci când îi sunt aduse la cunoștință informații ilicite ( 139 ). Această capacitate de control nu poate, în sine, să demonstreze că un furnizor de servicii joacă un „rol activ” – cu riscul de a lipsi articolul 14 alineatul (1) menționat de orice efect util ( 140 ).

152.

În realitate, „rolul activ” avut în vedere de Curte se referă, în mod întemeiat, la însuși conținutul informațiilor furnizate de utilizatori. Înțelegem jurisprudența Curții în sensul că furnizorul joacă un asemenea „rol activ” de natură să îi confere „o cunoaștere sau un control” al informațiilor pe care le stochează la cererea utilizatorilor serviciului său atunci când nu se limitează la o prelucrare a acestor informații care să fie neutră în ceea ce privește conținutul lor, ci, prin natura activității sale, se consideră că dobândește controlul intelectual al acestui conținut. Aceasta este situația în cazul în care furnizorul selectează informațiile stocate ( 141 ), se implică activ în alt mod în ceea ce privește conținutul lor sau chiar prezintă aceste informații în fața publicului astfel încât acestea par să fie ale sale. În astfel de ipoteze, furnizorul iese din rolul de intermediar al informațiilor furnizate de utilizatorii serviciului său: și le însușește ( 142 ).

153.

Or, în opinia noastră, operatori precum YouTube și Cyando nu joacă, în principiu, un astfel de „rol activ” în ceea ce privește informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor.

154.

Astfel, în primul rând, amintim că încărcarea unor fișiere pe asemenea platforme are loc în mod automat, fără vizualizare sau selecție prealabilă de către operatorii lor. După cum arată în esență,guvernul finlandez și Comisia, acești operatori nu dobândesc, așadar, controlul acestor informații la momentul încărcării lor.

155.

În al doilea rând, contrar celor susținute de Elsevier, faptul că informațiile stocate pot fi consultate sau descărcate direct de pe aceleași platforme nu este de natură să indice un „rol activ” din partea operatorilor lor. În această privință, nu prezintă importanță faptul că un furnizor controlează accesul la informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor serviciului său. Cu titlu de exemplu, pentru a avea acces la anunțurile încărcate prin AdWords este necesar să se utilizeze motorul de căutare Google ( 143 ). De asemenea, pentru accesul la ofertele de vânzare încărcate pe eBay este necesar să se ajungă pe piața sa ( 144 ). În mod întemeiat Curtea nu a considerat această împrejurare pertinentă în Hotărârile Google France și L’Oréal/eBay. Astfel, contează numai aspectul dacă furnizorul controlează conținutul informațiilor stocate. Împrejurarea că acestea din urmă sunt accesibile de pe platforma sau de pe site‑ul internet al furnizorului nu este de natură să indice acest lucru, întrucât consultarea sau descărcarea lor la cererea individuală a unui utilizator este realizată prin intermediul unor procedee „pur tehnice și automate”.

156.

În al treilea rând, în pofida a ceea ce lasă să se înțeleagă Elsevier, nu suntem convinși că un operator precum YouTube sau Cyando prezintă în fața terților informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor săi și la care oferă acces pe platforma sa astfel încât să pară că sunt ale sale. Pe de o parte, acest lucru nu se întâmplă în măsura în care un operator precum YouTube indică pentru fiecare material video publicat pe platforma sa utilizatorul care l‑a încărcat. Pe de altă parte, un utilizator mediu de internet, avizat în mod rezonabil, știe că fișierele stocate pe o platformă de stocare‑hosting și de partajare de fișiere precum Uploaded nu provin, de regulă, de la operatorul său.

157.

În al patrulea rând, considerăm că nici faptul că un operator precum YouTube ( 145 ) structurează modul în care materialele video furnizate de utilizatori sunt prezentate pe platformă, integrându‑le într‑o interfață de vizualizare standard și indexându‑le în diferite rubrici, nici faptul că această platformă integrează o funcție de căutare și că operatorul efectuează o prelucrare a rezultatelor de căutare, rezumate pe pagina de primire sub forma unei clasificări a materialelor video în diferite categorii, nu sunt de natură să demonstreze că acest operator joacă un „rol activ” în ceea ce privește aceste materiale video.

158.

Pe de o parte, faptul că un prestator structurează modul în care informațiile furnizate de utilizatorii serviciului său sunt prezentate pe platforma sa sau pe site‑ul său internet, pentru a facilita utilizarea sa și, prin urmare, pentru a optimiza accesul la aceste informații, nu este relevant, în opinia noastră. Apreciem că argumentul contrar, prezentat în special de domnul Peterson și de guvernul francez, reflectă o înțelegere greșită a Hotărârii L’Oréal/eBay. Deși Curtea a statuat în această hotărâre că un prestator precum eBay joacă un „rol activ” atunci când acordă anumitor vânzători, în ceea ce privește anumite oferte de vânzare, o asistență care constă în „optimizarea prezentării [acestor oferte]” ( 146 ), ea a vizat prin aceasta faptul că eBay furnizează uneori asistență individuală cu privire la modul de optimizare, de punere în valoare și de structurare a conținutului ofertelor concrete ( 147 ). Astfel, furnizând o asemenea asistență, eBay se implică în mod activ în conținutul ofertelor în discuție, așa cum se are în vedere la punctul 152 din prezentele concluzii ( 148 ).

159.

În schimb, Curtea nu viza faptul că eBay structurează prezentarea generală a ofertelor de vânzare încărcate pe piața sa ( 149 ). Faptul că un prestator are controlul condițiilor de prezentare a informațiilor pe care le stochează la cererea utilizatorilor serviciului său nu demonstrează că acesta controlează conținutul acestor informații. În opinia noastră, numai o asistență individuală privind o informație concretă este relevantă în această privință. Pe scurt, în măsura în care un operator precum YouTube nu asistă utilizatorii platformei sale, în mod individual, cu privire la modul de optimizare a materialelor lor video ( 150 ), acesta nu joacă un „rol activ” în ceea ce privește materialele video găzduite.

160.

În ceea ce privește, pe de altă parte, funcțiile de căutare și de indexare, pe lângă faptul că acestea sunt indispensabile pentru a permite utilizatorilor platformei să găsească informațiile pe care doresc să le consulte, amintim că aceste funcții sunt realizate în mod automat. Prin urmare, acestea efectuează „prelucrări pur tehnice și automate” ale informațiilor stocate la cererea utilizatorilor, astfel cum a avut în vedere Curtea în jurisprudența sa ( 151 ). Împrejurarea că prestatorul a dezvoltat instrumentele și în special algoritmul care permit aceste prelucrări și că, prin urmare, controlează, printre altele, condițiile de afișare a rezultatelor de căutare nu demonstrează că acesta controlează conținutul informațiilor căutate ( 152 ).

161.

În al cincilea rând, contrar celor susținute de domnul Peterson și de guvernul francez, nici faptul că un operator precum YouTube furnizează utilizatorilor înregistrați pe platforma sa o prezentare a „materialelor video recomandate” nu este de natură să demonstreze un „rol activ” al operatorului menționat. Și în acest caz, acest argument reflectă o înțelegere greșită a Hotărârii L’Oréal/eBay. Atunci când a statuat în această hotărâre că un prestator precum eBay joacă un astfel de „rol activ” în cazul în care acordă anumitor vânzători, în ceea ce privește anumite oferte de vânzare, o asistență care constă în „promovarea acestor oferte” ( 153 ), Curtea viza împrejurarea că uneori eBay însăși promovează anumite oferte în afara pieței sale, pe internet, în special prin intermediul serviciului de referențiere AdWords ( 154 ). eBay dobândește controlul intelectual al acestor oferte întrucât le folosește pentru a face publicitate pentru piața sa și, astfel, și le însușește.

162.

În schimb, considerăm că nu este determinant faptul că un operator precum YouTube recomandă utilizatorilor platformei sale, în mod automat, materiale video similare celor pe care aceștia le‑au vizionat anterior. Este cert că eBay recomandă de asemenea utilizatorilor pieței sale, în același mod, oferte similare celor pe care aceștia le‑au consultat în trecut. Cu toate acestea, Curtea nu a ținut seama, în opinia noastră, de această împrejurare în Hotărârea L’Oréal/eBay ( 155 ). Este vorba a priori, și în acest caz, despre o „prelucrare pur tehnică și automată” a informațiilor stocate. Din nou, împrejurarea că prestatorul a dezvoltat instrumentele și în special algoritmul care permit această prelucrare și că, prin urmare, controlează condițiile de afișare a informațiilor recomandate nu demonstrează că acesta controlează conținutul acestora din urmă ( 156 ).

163.

În al șaselea rând, contrar celor susținute de domnul Peterson și de Elsevier, modelul economic adoptat de operatori precum YouTube și Cyando nu este de natură să demonstreze că aceștia din urmă au un „rol activ” în ceea ce privește informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor.

164.

În această privință, faptul că un furnizor este remunerat în schimbul serviciului său este una dintre condițiile care caracterizează un „serviciu al societății informaționale”. Prin urmare, este vorba, prin extindere, despre o condiție prealabilă pentru a intra sub incidența articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. Pe de altă parte, faptul că această remunerație constă în special în venituri din publicitate, care nu depind de spațiul de stocare furnizat, ci de atractivitatea informațiilor stocate la cererea utilizatorilor platformei, nu este, în opinia noastră, relevant ( 157 ). Cu privire la acest aspect amintim că legiuitorul Uniunii dorea să includă în domeniul de aplicare al acestei directive furnizorii de servicii care se finanțează, printre altele, din publicitate ( 158 ). În plus, nimic din modul de redactare a articolului 14 alineatul (1) din directiva menționată nu tinde să indice că un asemenea furnizor ar trebui exclus de la beneficiul acestei dispoziții pentru motivul că este remunerat astfel.

165.

De altfel, amintim că, în Hotărârile Google France și L’Oréal/eBay, Curtea a statuat că simpla împrejurare că un serviciu este cu plată și că furnizorul stabilește modalitățile de remunerare pentru acesta nu este de natură să demonstreze un „rol activ” din partea sa ( 159 ). Or, remunerația Google, în cadrul serviciului AdWords, depinde de atractivitatea informațiilor stocate, întrucât, printre altele, această remunerație variază în funcție de numărul de clicuri pe linkurile promoționale care utilizează cuvintele‑cheie alese de utilizatorii care publică anunțuri ( 160 ). În mod similar, remunerația eBay depinde de asemenea de informațiile stocate, întrucât eBay percepe un procentaj din tranzacțiile efectuate în urma ofertelor de vânzare ( 161 ). Prin urmare, în aceste hotărâri, Curtea a recunoscut, în mod implicit, dar necesar, că o astfel de împrejurare este lipsită de pertinență ( 162 ).

166.

În al șaptelea rând, nu se poate considera că un furnizor joacă un „rol activ” în ceea ce privește informațiile pe care le stochează pentru simplul motiv că efectuează proactiv anumite controale, precum cele realizate de YouTube prin intermediul Content ID, pentru a detecta prezența unor informații ilicite pe serverele sale. Astfel, după cum subliniază guvernul finlandez, din considerentul (40) al Directivei 2000/31 reiese că dispozițiile acestei directive referitoare la răspunderea furnizorilor de servicii intermediari „nu ar trebui să împiedice elaborarea și funcționarea eficientă […] a instrumentelor tehnice de supraveghere, devenită posibilă prin tehnologii digitale”. De altfel, în opinia noastră, trebuie să se evite reținerea unei interpretări a noțiunii de „rol activ” care ar fi de natură să determine rezultatul paradoxal potrivit căruia un furnizor de servicii care efectuează anumite căutări din proprie inițiativă în informațiile pe care le stochează, pentru a combate printre altele încălcările dreptului de autor, în interesul titularilor de drepturi, ar pierde beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din directiva menționată și, astfel, ar fi tratat mai sever decât un furnizor care nu face acest lucru ( 163 ).

167.

În sfârșit, amintim că, prin analogie, în Hotărârile SABAM ( 164 ) și Glawischnig‑Piesczek ( 165 ), Curtea a arătat că „este cert” că administratorii de platforme de rețele sociale se pot prevala de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pentru informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor lor. Deși, astfel cum a menționat guvernul francez în ședință, expresia „este cert” subliniază faptul că Curtea s‑a întemeiat în aceste hotărâri pe o premisă nedisputată de părți sau de instanțele de trimitere, observăm totuși că, în cadrul deciziilor preliminare, Curtea repune în discuție premisele privind interpretarea dreptului Uniunii pe care le consideră îndoielnice ( 166 ). Or, aceasta nu a procedat astfel în speță ( 167 ).

168.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare că operatorul unei platforme de partajare de materiale video, precum YouTube, și operatorul unei platforme de stocare‑hosting și de partajare de fișiere, precum Cyando, pot beneficia în principiu de exonerarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pentru orice răspundere care poate rezulta din fișierele pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor ( 168 ).

C.   Cu privire la condiția de exonerare, referitoare la cazul în care furnizorul nu a avut cunoștință sau nu și‑a dat seama de o informație ilicită, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 (a treia întrebare)

169.

Astfel cum am explicat în cadrul analizei noastre privind a doua întrebare preliminară, operatori precum YouTube sau Cyando se pot prevala în principiu de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. În conformitate cu această dispoziție, un furnizor nu poate fi considerat responsabil pentru informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor serviciului său cu condiția ca (a) acesta să nu aibă „cunoștință despre activitatea sau informația ilicită” și, în ceea ce privește acțiunile în daune, să nu aibă „cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită” ( 169 ) sau ca, (b) după ce a dobândit astfel de cunoștințe, acesta să fi „acțion[at] prompt pentru a elimina [datele în cauză] sau pentru a bloca accesul la acestea”.

170.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea condiției prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a). Ea urmărește să afle în esență dacă această condiție se referă la informații ilicite concrete.

171.

Răspunsul la această întrebare are implicații importante pentru toate situațiile în care răspunderea unui furnizor de servicii este analizată pentru informații ilicite pe care le stochează. În esență, acesta echivalează cu a stabili dacă, pentru ca furnizorul să piardă beneficiul exonerării prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, reclamantul trebuie să dovedească faptul că acest furnizor „avea cunoștință” sau „își dădea seama”de aceste informații în special sau dacă este suficient ca acesta să demonstreze că furnizorul menționat „avea cunoștință” sau „își dădea seama”în mod general și abstract de faptul că stochează informații ilicite și că serviciile sale sunt utilizate pentru activități ilicite.

172.

În opinia noastră, ipotezele prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 se referă efectiv la informații ilicite concrete.

173.

Astfel cum subliniază instanța de trimitere și cum au arătat Google și guvernele german și francez, această interpretare reiese din însuși modul de redactare a articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31, care utilizează un articol hotărât („activitatea sau informația ilicit[e]” și „activitatea sau informația […] ilicită”) (sublinierea noastră) ( 170 ). Dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit să se refere la a avea cunoștință sau la a‑și da seama în general de faptul că pe serverele furnizorului se află informații ilicite sau că serviciile sale sunt utilizate pentru activități ilicite, ar fi ales un articol nehotărât („o activitate sau o informație ilicit[e]” sau „activități sau informații ilicite”). Mai arătăm că articolul 14 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată utilizează de asemenea un articol hotărât („a elimina informațiile sau […] a bloca accesul la acestea”) (sublinierea noastră).

174.

Această interpretare se impune de asemenea având în vedere contextul general în care se înscrie articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 și obiectivul urmărit de această dispoziție.

175.

În această privință amintim că legiuitorul Uniunii intenționa prin instituirea exonerărilor de răspundere prevăzute în secțiunea 4 din Directiva 2000/31 să permită furnizorilor de servicii intermediari să își presteze serviciile fără a se expune unui risc disproporționat de răspundere pentru informațiile pe care le prelucrează la cererea utilizatorilor lor. În special, articolul 14 alineatul (1) din această directivă urmărește să evite ca acești furnizori să fie considerați în general responsabili ca urmare a caracterului ilicit al informațiilor pe care le stochează, al căror număr este adesea considerabil și în privința cărora nu au, prin urmare, în principiu, controlul intelectual. În această privință, legiuitorul menționat intenționa să echilibreze diferitele interese existente. Pe de o parte, furnizorilor menționați nu li se poate impune, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din directiva menționată, obligația generală de supraveghere a informațiilor pe care le transmit sau le stochează sau obligația generală de a căuta în mod activ faptele sau circumstanțele din care să rezulte că activitățile sunt ilicite. Pe de altă parte, aceeași furnizori trebuie, de îndată ce iau cunoștință sau își dau seama de o informație ilicită, să acționeze rapid pentru înlăturarea acestei informații sau pentru blocarea accesului la aceasta, cu respectarea principiului libertății de exprimare și a procedurilor stabilite în acest sens la nivel național ( 171 ).

176.

Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 are, așadar, vocația de a constitui o bază pentru dezvoltarea la nivelul statelor membre a procedurilor denumite „de notificare și retragere” (notice and take down) ( 172 ), iar condițiile prevăzute la literele (a) și (b) ale acestuia reflectă, prin urmare, logica acestor proceduri: atunci când o informație ilicită concretă este adusă în atenția unui furnizor de servicii ( 173 ), acesta trebuie să o elimine prompt.

177.

Domnul Peterson și Elsevier răspund însă că platforme precum YouTube și Uploaded fac obiectul unui număr important de utilizări ilicite, utilizări care sunt notificate în mod regulat operatorilor lor. Prin urmare, reclamanții din litigiile principale susțin din nou că acești operatori ar trebui să fie supuși unor obligații de diligență care să implice prevenirea și căutarea în mod activ a încălcărilor săvârșite pe platformele lor. În consecință, ei nu s‑ar putea prevala de necunoașterea informațiilor ilicite concrete care se află pe aceste platforme. În această privință ar trebui să se prezume faptul că „au cunoștință” sau „își dau seama” de ele.

178.

În opinia noastră, interpretarea astfel propusă de titularii de drepturi nu este pur și simplu conciliabilă cu dreptul Uniunii în stadiul său actual.

179.

O astfel de argumentație nu este de la bun început compatibilă cu prima propoziție incidentă din articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31, referitoare la faptul de „a avea cunoștință”. Pentru a demonstra un asemenea fapt, de „a avea cunoștință”, trebuie să se ia în considerare nu ceea ce prestatorul ar fi știut dacă ar fi fost diligent, ci ceea ce știa în mod real ( 174 ).

180.

Mai multe explicații se impun în ceea ce privește ipoteza privind faptul de „a‑și da seama”, vizată de a doua propoziție incidentă din articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31. Curtea a făcut diferite precizări în această privință în Hotărârea L’Oréal/eBay. Amintim că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, răspunderea eBay era analizată pentru anumite oferte de vânzare, încărcate pe piața sa, care puteau aduce atingere unor mărci ale L’Oréal. În acest context, Curtea a precizat că, pentru a determina dacă operatorul unei piețe „își dă seama” de asemenea oferte, în sensul acestei dispoziții, este necesar să se verifice dacă acesta are „cunoștință despre faptele sau despre împrejurările pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să constate nelegalitatea în cauză și să acționeze în conformitate cu [articolul 14 alineatul (1) litera (b) din această directivă]”. Acest lucru se poate întâmpla în „orice situație în care prestatorul în cauză ia cunoștință, indiferent în ce mod, de astfel de fapte sau împrejurări” și în special atunci când acesta „descoperă existența unei activități sau a unei informații ilicite în urma unei examinări efectuate din proprie inițiativă” sau, de asemenea, în cazul în care „existența unei astfel de activități sau informații îi este comunicată” ( 175 ).

181.

Din această hotărâre reiese că anumite obligații de diligență se impun efectiv unui furnizor de servicii în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. În acest sens, un astfel de furnizor poate pierde uneori beneficiul exonerării de răspundere prevăzute de această dispoziție pentru motivul că ar fi trebuit să știe că o anumită informație era ilicită și că, în pofida acestui fapt, nu a eliminat‑o.

182.

Însă aceste obligații de diligență sunt mult mai specifice decât sugerează reclamanții din litigiile principale. În opinia noastră, din hotărârea menționată nu se poate deduce că, pentru a se comporta ca un „operator economic diligent”, un furnizor de servicii ar trebui, din moment ce are cunoștință în mod abstract de faptul că pe serverele sale se află informații ilicite, să caute în mod activ, în general, astfel de informații ilicite și ar fi prezumat, în consecință, că „își dă seama” de fiecare dintre acestea.

183.

În această privință este evident că, ținând seama de numărul ofertelor de vânzare publicate zilnic pe o piață precum eBay, operatorul acesteia știe că un anumit număr dintre ele sunt susceptibile să încalce drepturi de proprietate intelectuală. Cu toate acestea, în Hotărârea L’Oréal/eBay, Curtea nu a statuat că se consideră că un astfel de operator „își dă seama” de oricare dintre aceste oferte contrafăcute. Dimpotrivă, a apreciat că este necesar să se verifice dacă fapte sau împrejurări privind ofertele de vânzare în cauză au fost aduse la cunoștința acestui furnizor. În opinia Curții, trebuie să se verifice în special dacă furnizorul menționat a primit o comunicare suficient de precisă și de susținută cu privire la aceste oferte ( 176 ).

184.

Rezultă că ipoteza vizată în a doua propoziție incidentă din articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31, în care un furnizor de servicii are „cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită”, se referă la cazul în care furnizorul are (efectiv) cunoștință de elemente obiective, privind o informație concretă prezentă pe serverele sale, care ar trebui să îi fie suficiente, cu condiția să dea dovadă de diligența necesară, pentru a‑și da seama de caracterul ilicit al acestei informații și pentru a o elimina, în conformitate cu articolul 14 alineatul (1) litera (b) din această directivă.

185.

Pe scurt, un furnizor de servicii are obligația de a trata în mod diligent faptele și împrejurările aduse la cunoștința sa, în special în cadrul notificărilor, privind informații ilicite concrete. Aceasta nu se poate confunda cu o obligație de a căuta în mod activ, în general, astfel de fapte și de împrejurări. O astfel de interpretare ar răsturna logica articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 și ar fi incompatibilă cu articolul 15 din această directivă ( 177 ).

186.

În plus, nu trebuie să se piardă din vedere că logica privind „notificarea și retragerea”, care stă la baza articolului 14 alineatul (1) menționat, urmărește, așa cum am arătat, să echilibreze diferitele interese existente și în special să apere libertatea de exprimare a utilizatorilor.

187.

În acest cadru, logica privind notificările nu urmărește doar să permită unui furnizor de servicii să descopere existența și localizarea unei informații ilicite prezente pe serverele sale. O notificare urmărește de asemenea să îi ofere suficiente elemente pentru a se asigura de caracterul ilicit al acestei informații. Astfel, în conformitate cu același articol 14 alineatul (1), un furnizor trebuie să elimine o asemenea informație numai în cazul în care caracterul său ilicit este „vădit”, cu alte cuvinte, evident ( 178 ). Această cerință urmărește, în opinia noastră, să se evite ca un furnizor să trebuiască să soluționeze el însuși probleme juridice complexe și să se transforme astfel într‑un arbitru al legalității online.

188.

Or, deși caracterul ilicit al anumitor informații se impune de la bun început ( 179 ), acest lucru nu este valabil, de regulă, în materia dreptului de autor. Aprecierea caracterului contrafăcut al unui fișier reclamă mai multe elemente de context și poate necesita o analiză juridică aprofundată. De exemplu, a stabili dacă un material video încărcat pe o platformă precum YouTube încalcă un drept de autor implică, în principiu, să se verifice, în primul rând, dacă acest material video conține o operă, în al doilea rând, dacă terțul care se plânge de acest lucru este titularul de drepturi asupra acestei opere, în al treilea rând, dacă utilizarea astfel efectuată a operei îi încalcă drepturile, acest din urmă aspect necesitând să se evalueze mai întâi dacă utilizarea a fost efectuată cu autorizarea sa și, în continuare, dacă este aplicabilă o excepție. Analiza este, în plus, complicată de faptul că eventualele drepturi și licențe asupra operei pot varia de la un stat membru la altul, la fel ca aceste excepții, în funcție de dreptul aplicabil ( 180 ).

189.

Dacă un furnizor de servicii ar trebui să caute în mod activ informațiile contrafăcute prezente pe serverele sale, fără asistența titularilor de drepturi, acest lucru l‑ar constrânge să aprecieze el însuși, în general și fără elementele de context necesare, ceea ce ține de contrafacere. Deși anumite situații nu lasă loc de îndoieli ( 181 ), multe altele sunt echivoce. De exemplu, determinarea persoanei care deține drepturi asupra unei opere este rareori o sarcină ușoară ( 182 ). În plus, atunci când un extras dintr‑o operă protejată este inclus într‑un material video postat de un terț, s‑ar putea aplica anumite excepții, precum utilizarea în cazul citării sau al parodierii ( 183 ). Riscul este ca în toate aceste situații echivoce furnizorul să încline spre eliminarea sistematică a informațiilor prezente pe serverele sale pentru a evita orice risc de răspundere față de titularii de drepturi. Astfel, va considera adesea că este mai simplu să elimine o informație mai degrabă decât să trebuiască să pledeze el însuși, în cadrul unei eventuale acțiuni în răspundere, de exemplu, pentru aplicarea unei astfel de excepții. O asemenea „supraeliminare” ar ridica o problemă evidentă în materie de libertate de exprimare ( 184 ).

190.

Pentru aceste motive, așa cum arată instanța de trimitere, caracterul contrafăcut al unei informații nu poate fi considerat „vădit”, în sensul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31, decât în cazul în care furnizorul în cauză a primit o notificare care îi oferă elemente care ar permite unui „operator economic diligent” aflat în situația sa să constate acest caracter cu ușurință și fără o examinare juridică și materială aprofundată. În mod concret, această notificare trebuie să identifice opera protejată, să descrie încălcarea reproșată și să furnizeze indicii suficient de clare cu privire la drepturile pe care victima susține că le are asupra operei. Vom adăuga că, atunci când aplicarea unei excepții nu este exclusă de la bun început, notificarea trebuie să conțină explicații rezonabile cu privire la motivele pentru care aceasta ar trebui să fie exclusă. Numai o astfel de interpretare este, în opinia noastră, de natură să evite riscul ca furnizorii de servicii intermediari să se transforme în arbitri ai legalității online și riscul de „supraeliminare”, menționate la punctele anterioare ( 185 ).

191.

Acestea fiind clarificate, mai trebuie făcute două precizări finale. Considerăm, în primul rând, că există un caz în care un furnizor de servicii nu se poate ascunde în spatele faptului că nu a avut „cunoștință” sau nu „și‑a dat seama” de informațiile ilicite concrete pentru care este analizată răspunderea sa și în care ar trebui să fie suficient că are cunoștință în mod general și abstract de faptul că stochează informații ilicite și că serviciile sale sunt utilizate pentru activități ilicite. Este vorba despre cel în care acest furnizor facilitează în mod deliberat realizarea unor acte ilicite de către utilizatorii serviciului său. Dacă elemente obiective demonstrează reaua‑credință a furnizorului menționat ( 186 ), acesta din urmă pierde, în opinia noastră, beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 ( 187 ).

192.

În al doilea rând, domnul Peterson și Elsevier arată că, în cazul în care un furnizor de servicii a primit o notificare suficient de precisă și de susținută cu privire la o informație ilicită, articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2000/31 ar impune acestui furnizor nu numai să elimine informația sau să blocheze accesul la ea, ci și să ia măsurile necesare pentru „a bloca” această informație, adică a împiedica încărcarea din nou a acesteia. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care un furnizor ar primi o astfel de notificare, s‑ar considera că acesta „își dă seama” nu numai de informația care se află în prezent pe serverele sale, ci și de toate eventualele încărcări viitoare ale aceleiași informații, fără a fi necesară o nouă notificare pentru fiecare dintre ele.

193.

În această privință, titularii de drepturi susțin în mod regulat că informațiile care au făcut obiectul unei notificări și care au fost eliminate de un furnizor de servicii sunt adesea reîncărcate după puțin timp. În consecință, ei ar fi obligați să supravegheze în mod continuu toate site‑urile internet susceptibile să găzduiască operele lor și să multiplice notificările. Soluția propusă de acești titulari pentru a remedia problema ar fi interpretarea articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 în sensul că acesta stă la baza unui sistem nu numai de „notificare și retragere” (notice and take down), ci și de „notificare și blocare” (notice and stay down).

194.

În opinia noastră, a integra în articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 o obligație de stay down ar modifica în mod semnificativ domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Eliminarea unei informații implică pentru furnizorul de servicii reacția (în mod diligent) la o notificare. Blocarea unei informații necesită, în schimb, implementarea unei tehnologii de filtrare a informațiilor pe care le stochează. În acest cadru, este vorba despre împiedicarea nu numai a reîncărcării unui anumit fișier informatic, ci și a oricărui fișier care are un conținut echivalent. Independent de faptul că anumiți furnizori, inclusiv, se pare, YouTube, dispun de tehnologii care permit un astfel de stay down și că aceștia le pun în aplicare în mod voluntar, considerăm că este delicat să se integreze, pe calea unei interpretări „dinamice”, o asemenea obligație în această dispoziție și să se impună astfel oricărui furnizor de servicii, inclusiv celor care nu dispun de resursele necesare pentru a pune în aplicare o asemenea tehnologie ( 188 ).

195.

În schimb, considerăm că o obligație de stay down poate, în condițiile pe care le vom preciza în cadrul analizei noastre privind a patra întrebare, să fie impusă anumitor furnizori de servicii, în special în funcție de capacitățile lor, în cadrul unui ordin judecătoresc, în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29.

196.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare că articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că ipotezele vizate la acest articol, și anume cea în care un furnizor de servicii are „cunoștință despre activitatea sau informația ilicită” și cea în care un asemenea furnizor are „cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită”, se referă în principiu la informații ilicite concrete.

D.   Cu privire la condițiile pentru a solicita un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar, în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 (a patra întrebare)

197.

În ipoteza în care Curtea ar statua că operatorii de platforme precum YouTube și Cyando se pot prevala de articolul 14 din Directiva 2000/31, aceștia din urmă ar fi exonerați de orice răspundere care poate rezulta din fișierele pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor, în măsura în care îndeplinesc condițiile prevăzute la alineatul (1) al acestui articol.

198.

Însă, astfel cum se precizează la alineatul (3), articolul menționat „nu afectează posibilitatea ca o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină”. Cu alte cuvinte, același articol nu împiedică un furnizor de servicii să fie destinatarul, printre altele, al unui ordin judecătoresc, nici chiar atunci când îndeplinește aceste condiții ( 189 ).

199.

În această privință, articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 obligă statele membre să asigure că „titularii de drepturi pot solicita ca o ordonanță președințială să fie pronunțată împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt folosite de către terți pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex” ( 190 ).

200.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) solicită Curții să precizeze condițiile pe care trebuie să le îndeplinească titularii de drepturi pentru a putea solicita un asemenea ordin judecătoresc, în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29.

201.

Mai exact, această instanță ridică problema compatibilității jurisprudenței sale cu dreptul Uniunii. Potrivit acestei jurisprudențe, articolul 8 alineatul (3) menționat este pus în aplicare în dreptul german prin intermediul „răspunderii perturbatorului” (Störerhaftung), o formă de răspundere indirectă stabilită de mult timp. Această instituție prevede că, în cazul încălcării unui drept absolut, precum un drept de proprietate intelectuală, cel care, fără a fi autor sau complice la respectiva încălcare, contribuie la ea în vreun mod, în mod deliberat și cu o legătură de cauzalitate adecvată, poate fi urmărit ca „perturbator” (Störer). Poate fi suficient în acest cadru ca persoana în cauză să susțină sau să exploateze comportamentul terțului autor al aceleiași încălcări, acționând în mod automat, dacă această persoană avea din punct de vedere juridic și material posibilitatea de a preveni încălcarea săvârșită ( 191 ).

202.

Astfel cum explică instanța de trimitere, pentru a nu extinde „răspunderea perturbatorului” peste măsură la persoane care nu sunt nici autor, nici complice la încălcări, această răspundere presupune încălcarea unor obligații de comportament. Întinderea acestor obligații depinde de aspectul dacă și eventual în ce măsură se poate aștepta în mod rezonabil de la „perturbator”, având în vedere circumstanțele, ca acesta să controleze sau să supravegheze terții pentru a preveni astfel de încălcări. Acest lucru trebuie stabilit, în fiecare caz, ținându‑se seama de funcția și de misiunile „perturbatorului”, precum și de răspunderea personală a autorilor acestor încălcări.

203.

În acest context, un furnizor intermediar care stochează informații furnizate de utilizatorii serviciului său poate să fie urmărit ca „perturbator” și să facă obiectul unui ordin judecătoresc de încetare în acest temei dacă, pe de o parte, a primit o notificare suficient de precisă și de susținută cu privire la o informație ilicită concretă și, pe de altă parte, au existat „încălcări repetate” pentru motivul că acest furnizor fie nu a acționat prompt pentru a elimina informația în cauză sau pentru a bloca accesul la aceasta, fie nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica încărcarea din nou a acestei informații ( 192 ). În consecință, titularii de drepturi nu pot solicita un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar chiar din momentul în care un utilizator al serviciilor sale a săvârșit o încălcare a drepturilor lor.

204.

În esență, trebuie să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 se opune ca posibilitatea titularilor de drepturi de a solicita un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar să fie condiționată de cerința unei astfel de încălcări repetate.

205.

Instanța de trimitere consideră că nu aceasta este situația. Google, Cyando, precum și guvernele german și finlandez au aceeași opinie. În ceea ce ne privește, tindem să considerăm, asemenea domnului Peterson, Elsevier, guvernului francez și Comisiei, că articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 se opune efectiv acestei cerințe.

206.

Mai întâi, amintim că articolul 8 alineatul (3) menționat recunoaște titularilor de drepturi dreptul de a solicita un ordin judecătoresc împotriva „intermediarilor”„ale căror servicii sunt folosite de către terți” pentru „a contraface dreptul de autor sau un drept conex”. În conformitate cu jurisprudența Curții, constituie un „intermediar”, în sensul acestei dispoziții, orice prestator care furnizează un serviciu de natură să fie utilizat de alte persoane pentru încălcarea unui astfel de drept de proprietate intelectuală ( 193 ). Acesta este în mod indiscutabil cazul societăților YouTube și Cyando. Serviciile lor sunt „folosite de către terți” pentru „a contraface dreptul de autor sau un drept conex” de fiecare dată când unul dintre utilizatorii lor publică online pe platformele lor, în mod ilicit, o operă protejată.

207.

În continuare, deși considerentul (59) al Directivei 2001/29 arată că condițiile și normele privind un astfel de ordin judecătoresc rămân în principiu de competența legislației interne a statelor membre, rezultă numai că acestea din urmă dispun de o marjă de apreciere în această privință. Aceste condiții și proceduri trebuie, în orice caz, să fie stabilite astfel încât obiectivul urmărit la articolul 8 alineatul (3) din directiva menționată să fie realizat ( 194 ). Această marjă de apreciere nu poate permite, așadar, acestor state să modifice întinderea și, prin urmare, esența dreptului pe care această dispoziție îl recunoaște titularilor de drepturi.

208.

În acest context, observăm că posibilitatea titularilor de drepturi de a obține un ordin judecătoresc împotriva unui furnizor intermediar, în conformitate cu condițiile „răspunderii perturbatorului”, depinde de comportamentul acestuia din urmă. Astfel cum am arătat, un ordin judecătoresc emis în temeiul acestei instituții este un ordin judecătoresc de încetare. Acesta implică faptul că furnizorul respectiv a încălcat anumite obligații de comportament ( 195 ) și permite obținerea executării silite a acestora în justiție.

209.

Or, articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 provine dintr‑o logică diferită. Spre deosebire de ordinele judecătorești împotriva contravenienților avute în vedere la alineatul (2) al acestui articol, ordinele judecătorești împotriva intermediarilor prevăzute la alineatul (3) al aceluiași articol nu urmăresc (numai) să pună capăt anumitor comportamente reprobabile din partea lor. Chiar și intermediarii „inocenți”, în sensul că îndeplinesc în general toate obligațiile impuse de lege, sunt vizați de dispoziția menționată. Ea permite titularilor de drepturi să le solicite să se implice mai mult în combaterea încălcărilor dreptului de autor săvârșite de utilizatorii serviciilor lor, pentru motivul că sunt în general cel mai bine plasați pentru a pune capăt unor asemenea încălcări. Din această perspectivă, dispoziția menționată permite să se impună acelorași intermediari obligații noi prin intermediul unor ordine judecătorești. Pe scurt, este vorba despre o formă de cooperare forțată ( 196 ).

210.

Această diferență de logică ar putea să nu fie problematică în sine. Astfel cum am arătat, contează numai rezultatul obținut de statele membre, nu modalitățile prin care acestea pun în aplicare articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29. În mod absolut, tot ceea ce contează în această privință este posibilitatea titularilor de drepturi de a obține un ordin judecătoresc prin care intermediarii să fie obligați să urmeze un anumit comportament protector al intereselor lor. Este irelevant dacă pe plan teoretic acest ordin judecătoresc este prezentat ca sancționând obligații de comportament preexistente sau ca impunând unele noi.

211.

Cu toate acestea, a condiționa emiterea unui asemenea ordin judecătoresc de încălcarea de către intermediar a obligațiilor de comportament preexistente are drept consecință întârzierea și, prin aceasta, limitarea dreptului pe care articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 îl recunoaște titularilor de drepturi ( 197 ). În practică, astfel cum arată domnul Peterson, aceștia din urmă nu pot solicita un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar decât atunci când o primă informare ilicită a fost săvârșită și a fost notificată în mod corespunzător acestuia din urmă (notificare care dă naștere unor obligații de comportament) și, în plus, încălcarea s‑a repetat (ceea ce caracterizează neîndeplinirea de către intermediar a acestor obligații).

212.

Or, considerăm că un titular de drepturi trebuie să poată solicita un astfel de ordin judecătoresc în cazul în care se stabilește că terții îi încalcă drepturile prin intermediul serviciului intermediarului fără a trebui să aștepte să fi existat încălcări repetate și fără a trebui să demonstreze un comportament culpabil al acestuia din urmă ( 198 ). Precizăm că articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 nu se opune, în opinia noastră, normelor privind „răspunderea perturbatorului” ca atare. Acesta se opune mai degrabă faptului că titularii de drepturi nu dispun în dreptul german de un alt temei juridic care să le permită să solicite un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar în aceste condiții.

213.

Apreciem că această interpretare nu este repusă în discuție de argumentul, prezentat de instanța de trimitere și reiterat de Google, de Cyando și de guvernul finlandez, potrivit căruia a permite titularilor de drepturi să solicite un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar, în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, înainte chiar să existe încălcări repetate ar însemna să i se impună acestuia din urmă o obligație generală de supraveghere și de căutare activă, contrară articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31. În opinia acestora, a admite o astfel de posibilitate ar însemna că intermediarul ar fi trebuit, înainte chiar de a primi o notificare suficient de precisă și de susținută, să elimine informația în cauză și să blocheze reîncărcarea sa, ceea ce ar presupune ca acesta să supravegheze serverele sale și să caute în mod activ, în general, informațiile ilicite susceptibile să se afle pe acestea.

214.

Or, o asemenea consecință nu decurge din interpretarea pe care o propunem. Faptul că titularii de drepturi pot solicita un ordin judecătoresc împotriva unui intermediar într‑un caz specific nu înseamnă că acesta din urmă era în mod necesar obligat să acționeze într‑un anumit mod înainte de emiterea acestui ordin judecătoresc. Repetăm, în principiu, ordinele judecătorești avute în vedere la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 nu au vocația de a sancționa o neîndeplinire de către intermediari a unor obligații de diligență preexistente, ci de a le impune noi obligații, valabile pentru viitor.

215.

În sfârșit, suntem conștienți de faptul că condiția „răspunderii perturbatorului” privind încălcarea de către intermediar a unor obligații de comportament are ca obiectiv, astfel cum a arătat instanța de trimitere, limitarea cercului de persoane susceptibile să fie supuse unui ordin judecătoresc. Cu toate acestea, interpretarea pe care o propunem nu înseamnă că titularii de drepturi ar trebui să poată solicita orice ordin judecătoresc împotriva oricărui furnizor intermediar. Instanțele naționale trebuie, în opinia noastră, să aplice principiul proporționalității pentru a stabili întinderea obligațiilor care pot fi impuse în mod rezonabil unui anumit furnizor, ținând seama în special de situația sa în ceea ce privește încălcările dreptului de autor în discuție. În anumite cazuri, un furnizor ar putea fi prea departe de aceste încălcări pentru a fi proporțional să se solicite cooperarea sa. În orice caz, această problemă nu se ridică în speță. Astfel, operatori precum YouTube și Cyando sunt aproape de încălcările săvârșite de utilizatorii platformelor lor dat fiind că stochează pe serverele lor fișierele respective.

216.

Părțile din litigiile principale au ridicat în fața Curții și problema întinderii ordinelor judecătorești care pot fi emise împotriva intermediarilor – titularii de drepturi apreciind că jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) nu merge în această privință destul de departe, acolo unde operatorii de platforme consideră, dimpotrivă, că respectiva jurisprudență depășește ceea ce permite dreptul Uniunii. Întrucât această problemă nu a fost adresată Curții de instanța menționată, dar este strâns legată de problemele ridicate în general în prezentele cauze, vom formula câteva observații scurte în privința sa.

217.

Curtea a clarificat deja faptul că un ordin judecătoresc emis în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 poate obliga un intermediar să ia măsuri care contribuie nu numai la încetarea încălcărilor drepturilor de autor săvârșite de utilizatorii serviciului său, ci și la prevenirea unor noi încălcări de această natură ( 199 ). Măsurile care îi pot fi impuse în cadrul unui astfel de ordin judecătoresc trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive, să asigure un just echilibru între diferitele drepturi și interese existente și nu trebuie să creeze obstacole în calea utilizărilor licite ale serviciului ( 200 ).

218.

Pe de altă parte, aceste măsuri trebuie să respecte limitele prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 ( 201 ). În speță se ridică în special problema dacă un ordin judecătoresc poate impune unui operator să detecteze și să blocheze încărcarea ilicită a unor opere protejate pe platforma sa și în ce măsură. După cum am arătat ( 202 ), acest lucru va necesita în general ca furnizorul să utilizeze o tehnologie de filtrare a informațiilor pe care le stochează. Prin urmare, se ridică problema dacă trebuie să se considere în mod necesar că un astfel de ordin judecătoresc implică obligații generale de supraveghere și de căutare activă, interzise de această dispoziție.

219.

Cu privire la acest aspect, observăm că, pe de o parte, în Hotărârea SABAM ( 203 ), Curtea a statuat că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 se opune ca administratorul unei platforme de rețea socială să fie obligat să instituie un sistem de filtrare a informațiilor stocate la cererea utilizatorilor serviciului său, care se aplică fără deosebire ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă și pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fișiere care conțin opere cu privire la care solicitantul deține drepturi de proprietate intelectuală, în vederea blocării punerii la dispoziția publicului a respectivelor opere. Curtea s‑a referit de asemenea la faptul că o astfel de măsură ar implica pentru acest administrator supravegherea integralității sau a celei mai mari părți a informațiilor pe care le stochează, ar viza orice atingere viitoare și ar presupune obligația de a proteja nu numai operele existente, ci și pe cele care încă nu au fost create la momentul instituirii sistemului menționat.

220.

Pe de altă parte, Curtea a statuat, în Hotărârea Glawischnig‑Piesczek ( 204 ), care privește, de această, dată domeniul atingerilor aduse onoarei persoanelor, că un ordin judecătoresc poate impune unui furnizor intermediar să detecteze și să blocheze o informație precisă, al cărei conținut a fost analizat și apreciat de o instanță care, în urma aprecierii sale, a declarat‑o ilicită. Astfel, o instanță poate impune furnizorului să blocheze accesul la informațiile identice cu aceasta, oricare ar fi utilizatorul care a solicitat stocarea lor. Un ordin judecătoresc poate chiar să se extindă la informațiile echivalente, cu condiția ca acestea să cuprindă elemente specifice identificate în mod corespunzător în ordinul judecătoresc și ca furnizorul să nu fie obligat să efectueze o apreciere autonomă a caracterului lor calomnios, ci, dimpotrivă, să poată să recurgă la tehnici și la mijloace de căutare automatizate. În opinia Curții, un asemenea ordin judecătoresc determină numai obligații specifice de supraveghere și de căutare activă, conforme cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 ( 205 ).

221.

Din aceste hotărâri reiese că, potrivit Curții, articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 nu se opune oricărei obligații de detectare și blocare. Deși această dispoziție interzice obligarea unui furnizor, prin intermediul unui ordin judecătoresc, la o filtrare generalizată a informațiilor pe care le stochează în căutarea oricărei contrafaceri ( 206 ), aceasta nu s‑ar opune, a priori, ca acest furnizor să fie obligat să blocheze un fișier precis, care utilizează o operă protejată, considerat ilicit de o instanță. Potrivit modului în care înțelegem jurisprudența Curții, dispoziția menționată nu s‑ar opune, în acest cadru, ca furnizorul să fie obligat să detecteze și să blocheze nu numai copiile identice ale acestui fișier, ci și alte fișiere echivalente, cu alte cuvinte, în opinia noastră, cele care efectuează aceeași utilizare a operei în discuție. În această măsură, aceeași dispoziție nu s‑ar opune, așadar, ca o obligație de stay down să fie impusă unui furnizor intermediar.

222.

Cu toate acestea, amintim că măsurile luate împotriva unui furnizor intermediar în cadrul unui ordin judecătoresc trebuie să fie proporționale. În acest sens, trebuie să se țină seama de resursele acestui furnizor. În special, deși blocarea unei copii identice a unui fișier considerat contrafăcut pare relativ ușoară ( 207 ), este mult mai complex să se detecteze alte fișiere care efectuează aceeași utilizare a operei în discuție ( 208 ). Deși YouTube pretinde că poate să facă acest lucru ( 209 ), nu orice furnizor dispune de tehnologia necesară sau de resurse pentru a se dota cu aceasta ( 210 ). Amintim de asemenea că măsurile impuse prin intermediul unui ordin judecătoresc trebuie să asigure un just echilibru între diferitele drepturi și interese existente și nu trebuie să creeze obstacole în calea utilizărilor licite ale serviciului. În special, o obligație de blocare nu poate, în opinia noastră, să aibă ca obiect sau ca efect împiedicarea utilizatorilor unei platforme să încarce pe aceasta conținuturi legale și mai ales să efectueze o utilizare licită a operei în cauză ( 211 ). Ar reveni instanțelor naționale sarcina de a stabili ceea ce se poate aștepta în mod rezonabil din partea furnizorului în discuție.

223.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare în sensul că articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 se opune ca titularii de drepturi să poată solicita o ordonanță președințială împotriva unui furnizor al cărui serviciu, care constă în stocarea informațiilor furnizate de un utilizator, este folosit de către terți pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex numai atunci când, după ce a fost semnalată o încălcare clară, există încălcări repetate.

E.   Cu titlu subsidiar – cu privire la noțiunea de „contravenient” în sensul articolului 13 din Directiva 2004/48 (a cincea și a șasea întrebare)

224.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a formulat a cincea și a șasea întrebare numai în ipoteza în care Curtea ar răspunde în mod negativ atât la prima, cât și la a doua întrebare. Prin urmare, instanța de trimitere vizează ipoteza potrivit căreia, pe de o parte, activitatea unor operatori precum YouTube și Cyando nu s‑ar încadra în noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și, pe de altă parte, acești operatori nu ar putea beneficia de exonerarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pentru răspunderea care poate rezulta din informațiile pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor ( 212 ).

225.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța menționată solicită să se stabilească dacă, în această ipoteză, operatorii menționați ar trebui considerați „contravenienți”, în special în sensul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2004/48, pentru motivul că au jucat un „rol activ” în ceea ce privește fișierele care conțin opere protejate încărcate în mod ilicit de utilizatorii platformelor lor.

226.

În cazul unui răspuns afirmativ, prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu articolul 13 alineatul (1) menționat a normelor în materie de complicitate prevăzute la articolul 830 din BGB. Această din urmă dispoziție, care prevede o formă de răspundere secundară, permite victimei unei încălcări – spre deosebire de „răspunderea perturbatorului” – să obțină daune interese de la o persoană care este complice. Ar fi considerat astfel cel care a incitat în mod deliberat un terț să săvârșească în mod intenționat o încălcare sau care i‑a oferit asistență în acest scop. Răspunderea complicelui ar presupune însă, pe lângă o participare obiectivă la o încălcare concretă, o intenție, cel puțin parțială, în ceea ce privește această încălcare și care trebuie să includă cunoașterea nelegalității. Prin urmare, în practică, un furnizor intermediar nu ar putea fi considerat responsabil în calitate de complice decât pentru încălcări concrete ale dreptului de autor, săvârșite de utilizatorii serviciului său, despre care are cunoștință și pe care le‑a facilitat în mod deliberat. Or, instanța de trimitere ridică problema dacă, în temeiul aceluiași articol 13 alineatul (1), ar trebui să fie suficient pentru obligarea unui furnizor intermediar la plata de daune interese către titularii de drepturi ca acesta să aibă cunoștință sau să își dea seama, în mod general și abstract, de faptul că serviciul său este utilizat pentru încălcarea dreptului de autor.

227.

În opinia noastră, articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2004/48 nu are efectiv vocația de a reglementa condițiile răspunderii furnizorilor intermediari pentru încălcările dreptului de autor săvârșite de utilizatorii serviciilor lor.

228.

În această privință amintim că respectiva dispoziție prevede ca, „la cererea părții prejudiciate, autoritățile judecătorești competente să ordone contravenientului care a acționat cu bună știință sau având motive suficiente de a ști acest lucru, plata către titularul dreptului a unor daune‑interese adaptate prejudiciului real suferit de acesta prin încălcarea dreptului său”. Prin urmare, în sensul dispoziției menționate, „contravenientul” este persoana care săvârșește o „încălcare” sau, cu alte cuvinte, cea care încalcă un drept de proprietate intelectuală.

229.

Însă articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2004/48 are ca unic obiect să prevadă norme de ordin procedural referitoare la acordarea și la stabilirea daunelor interese atunci când este săvârșită o astfel de încălcare. Această dispoziție nu are vocația de a stabili în amonte drepturile de proprietate intelectuală care sunt protejate, actele care încalcă aceste drepturi, persoanele care sunt responsabile de acestea și „titularul dreptului” căruia trebuie să îi fie plătite daunele interese. Toate aceste chestiuni intră sub incidența normelor materiale ale dreptului proprietății intelectuale ( 213 ). Amintim că, în general, Directiva 2004/48 armonizează numai anumite aspecte procedurale ale proprietății intelectuale, cu excluderea unor astfel de chestiuni de ordin material ( 214 ).

230.

În domeniul dreptului de autor, normele materiale relevante figurează în special în Directiva 2001/29. O persoană săvârșește o „încălcare” și devine astfel un „contravenient” atunci când realizează un act care ține de un drept exclusiv pe care această directivă îl recunoaște autorului – care este, în acest context, în principiu, „titularul dreptului” – fără autorizarea prealabilă a acestuia din urmă și fără ca o excepție sau o limitare să se aplice.

231.

Or, amintim că a cincea și a șasea întrebare se întemeiază pe ipoteza potrivit căreia operatori precum YouTube și Cyando nu realizează acte de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. În această ipoteză, acești operatori nu pot fi considerați „contravenienți” care săvârșesc o „încălcare” în sensul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2004/48.

232.

În aceste condiții, Directiva 2004/48 este o directivă de armonizare minimă ( 215 ). Astfel cum arată Comisia, statele membre pot, așadar, să prevadă în dreptul lor național, în favoarea titularilor de drepturi victime ale unor „încălcări”, dreptul de a obține daune interese de la alte persoane decât „contravenientul”, în sensul articolului 13 din această directivă, inclusiv de la furnizorii intermediari care au facilitat astfel de încălcări. În orice caz, așa cum am arătat în mai multe rânduri în aceste concluzii, condițiile unei asemenea răspunderi secundare intră sub incidența dreptului național.

F.   Cu privire la faptul că obiectivul privind un grad ridicat de protecție a dreptului de autor nu justifică o interpretare diferită a Directivelor 2000/31 și 2001/29

233.

Spre deosebire de domnul Peterson și de Elsevier, nu considerăm că obiectivul Directivei 2001/29 care constă în asigurarea unui grad ridicat de protecție a dreptului de autor necesită o interpretare a acestei directive și a Directivei 2000/31 diferită de cea propusă în prezentele concluzii.

234.

Subliniem de la bun început că această interpretare nu are drept consecință lăsarea titularilor de drepturi neajutorați în fața încărcării ilicite a operelor lor pe platforme precum YouTube și Uploaded.

235.

Mai exact, titularii de drepturi au, mai întâi, posibilitatea de a da în judecată utilizatorii care au realizat astfel de încărcări ilicite. În acest scop, Directiva 2004/48 recunoștea, printre altele, acestor titulari dreptul de a obține de la operatori precum YouTube și Cyando anumite informații utile, inclusiv numele și adresele acestor utilizatori ( 216 ). În continuare, titularii menționați pot notifica acestor operatori prezența pe platformele lor a unor fișiere care conțin operele lor, încărcate în mod ilicit. În conformitate cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, operatorii menționați sunt obligați să reacționeze prompt la o astfel de notificare, eliminând fișierele în cauză sau blocând accesul la acestea. În caz contrar, aceiași operatori pierd beneficiul exonerării de răspundere prevăzute de această dispoziție și se poate angaja răspunderea lor, dacă este cazul, în conformitate cu dreptul național aplicabil. În plus, în ipoteza în care un operator ar facilita în mod deliberat realizarea unor acte ilicite de către utilizatorii platformei sale, aplicarea acestei dispoziții ar fi, în opinia noastră, exclusă de la bun început. În sfârșit, titularii de drepturi pot obține, în orice caz, în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, ordine judecătorești împotriva operatorilor de platforme, prin care acestora le pot fi impuse obligații suplimentare pentru a pune capăt încălcărilor drepturilor de autor săvârșite de utilizatorii platformelor lor și pentru a preveni astfel de încălcări.

236.

Prin urmare, pentru a‑și exercita drepturile și pentru a combate încărcarea ilicită de fișiere care conțin operele lor prin intermediul unor platforme precum YouTube și Uploaded, titularii de drepturi nu întâmpină dificultățile cu care se confruntă în ceea ce privește partajarea de fișiere pe o rețea peer‑to‑peer facilitată de o platformă precum „The Pirate Bay”. Astfel, în această din urmă ipoteză, ținând seama de organizarea descentralizată inerentă unei asemenea rețele ( 217 ), măsurile avute în vedere la punctul anterior își pierd eficacitatea. În schimb, în speță, fișierele sunt stocate în mod centralizat pe serverele YouTube și ale Cyando, acestea din urmă având astfel capacitatea de a le elimina, astfel cum are în vedere legiuitorul Uniunii la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 ( 218 ). Prin urmare, o interpretare a noțiunii de „comunicare publică” precum cea reținută de Curte în Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”) s‑ar justifica cu atât mai puțin în prezentele cauze.

237.

Titularii de drepturi răspund că drepturile exclusive de care dispun asupra operelor lor nu sunt respectate din moment ce măsurile în discuție sunt în esență mai degrabă reactive decât proactive – întrucât nu împiedică ex ante orice încărcare a unui conținut ilicit, ci permit mai ales eliminarea și, în anumite cazuri, blocarea unui asemenea conținut a posteriori –, iar acestea necesită colaborarea lor. În opinia acestora, un grad ridicat de protecție a drepturilor lor ar fi asigurat numai dacă operatorii de platforme ar prevedea un sistem care să nu necesite o astfel de colaborare și care să permită verificarea legalității tuturor conținuturilor înainte de încărcarea lor.

238.

În această privință amintim că, în general, Curtea nu urmează în jurisprudența sa o logică simplistă conform căreia drepturile exclusive prevăzute la articolele 2-4 din Directiva 2001/29 să fie interpretate în mod necesar în sens larg (și nelimitat) și nici nu interpretează excepțiile și limitările avute în vedere la articolul 5 din directiva menționată, în orice caz, în mod strict. În opinia noastră, Curtea vizează, atunci când precizează atât limitele acestor drepturi ( 219 ), cât și domeniul de aplicare al excepțiilor și al limitărilor menționate ( 220 ), să ajungă la o interpretare rezonabilă, care să asigure finalitatea urmărită de aceste diferite dispoziții și să păstreze „echilibrul just” pe care legiuitorul Uniunii intenționa să îl pună în aplicare în directiva menționată între diferite drepturi fundamentale și interese opuse. Astfel, articolului 3 alineatul (1) din aceeași directivă nu trebuie în mod necesar să i se confere o interpretare care să asigure o protecție maximă titularilor de drepturi ( 221 ).

239.

De asemenea, deși dreptul de autor este protejat ca drept fundamental, printre altele la articolul 17 alineatul (2) din cartă, acest drept nu este absolut și trebuie în general să fie evaluat comparativ cu alte drepturi fundamentale și interese.

240.

În speță se impune o astfel de evaluare comparativă. Pe de o parte, operatorii de platforme se pot prevala de libertatea de a desfășura o activitate comercială garantată la articolul 16 din cartă, care îi protejează în principiu împotriva unor obligații de natură să le afecteze în mod semnificativ activitatea.

241.

Pe de altă parte, drepturile fundamentale ale utilizatorilor acestor platforme nu pot fi ignorate. Acest lucru este valabil pentru libertatea de exprimare și de informare, garantată la articolul 11 din cartă ( 222 ), care, amintim, cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei. Atât din jurisprudența Curții, cât și din cea a Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că internetul are o importanță aparte în această privință ( 223 ). Mai precis, această din urmă instanță a arătat că YouTube constituie un mijloc important de exercitare a acestei libertăți ( 224 ). Același lucru este valabil și pentru libertatea artelor, garantată la articolul 13 din cartă și strâns legată de libertatea de exprimare, ținând seama de numeroasele persoane care utilizează platformele precum YouTube pentru partajarea creațiilor lor online.

242.

Or, a impune operatorilor de platforme să controleze, în mod general și abstract, totalitatea fișierelor pe care utilizatorii lor intenționează să le publice înainte de încărcarea lor, în căutarea oricărei încălcări a dreptului de autor, ar implica un risc semnificativ de împiedicare a acestor diferite drepturi fundamentale. Astfel, având în vedere numărul potențial considerabil de conținuturi găzduite, pe de o parte, ar fi imposibil să se realizeze manual un asemenea control prealabil și, pe de altă parte, riscul în materie de răspundere ar fi imens pentru acești operatori. În practică, cei mai mici dintre aceștia ar risca să nu supraviețuiască acestei răspunderi, iar cei care dispun de resurse suficiente ar fi obligați să efectueze o filtrare generalizată a conținuturilor utilizatorilor lor, fără control judiciar, care generează, în consecință, un risc de „supraeliminare” a acestor conținuturi.

243.

În această privință amintim că, în Hotărârea SABAM ( 225 ), Curtea a statuat că a impune administratorului unei platforme o obligație generală de filtrare a informațiilor pe care le stochează nu numai că nu ar fi compatibil cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31, dar nici nu ar asigura un „just echilibru” între protecția dreptului de proprietate intelectuală de care se bucură titularii de drepturi și protecția libertății de a desfășura o activitate comercială de care beneficiază furnizorii de servicii în temeiul articolului 16 din cartă. Astfel, un ordin judecătoresc de această natură ar determina o atingere gravă a acestei libertăți, deoarece ar obliga acest operator să instituie un sistem informatic complex, costisitor, permanent și pe cheltuiala sa exclusivă ( 226 ). Pe de altă parte, o asemenea obligație de filtrare generalizată ar aduce atingere libertății de exprimare a utilizatorilor acestei platforme, în sensul articolului 11 din cartă, din moment ce ar fi posibil ca instrumentul de filtrare să nu facă în mod suficient distincția între un conținut ilicit și un conținut licit, astfel că utilizarea lui ar putea avea drept consecință blocarea acestei din urmă categorii de conținuturi ( 227 ). Vom adăuga că un astfel de rezultat ar implica un risc de împiedicare a creației online, contrar articolului 13 din cartă. Pericolul în această privință este ca o protecție maximă a anumitor creații intelectuale să se facă în detrimentul altor forme de creație, care sunt de asemenea de dorit din punct de vedere social ( 228 ).

244.

Pe scurt, considerăm că evaluarea comparativă care trebuie efectuată este în mod semnificativ mai delicată decât afirmă titularii de drepturi ( 229 ).

245.

În acest context, Directivele 2000/31 și 2001/29 reflectă un echilibru între aceste diferite drepturi și interese, dorit de legiuitorul Uniunii la momentul adoptării lor. Prin Directiva 2000/31, legiuitorul Uniunii intenționa să favorizeze dezvoltarea furnizorilor intermediari pentru a stimula în general creșterea comerțului electronic și a „serviciilor societății informaționale” pe piața internă. Prin urmare, nu era vorba despre a impune acestor furnizori o răspundere de natură să pună în pericol rentabilitatea activității lor. Interesele titularilor de drepturi trebuiau protejate și evaluate comparativ cu libertatea de exprimare a utilizatorilor serviciilor menționate, în esență în cadrul procedurilor de „notificare și retragere” ( 230 ). Legiuitorul Uniunii a păstrat acest echilibru în Directiva 2001/29, considerând că interesele titularilor de drepturi ar fi protejate în mod suficient prin posibilitatea de a obține ordine judecătorești împotriva acestor furnizori intermediari ( 231 ).

246.

Fără nicio îndoială, circumstanțele s‑au schimbat de la adoptarea acestor directive. Furnizorii intermediari nu mai sunt la fel, iar acest echilibru nu mai este, probabil, justificat. În orice caz, deși astfel de schimbări ale circumstanțelor pot, într‑o anumită măsură, să fie luate în considerare de Curte atunci când exercită marja de interpretare pe care o lasă textele dreptului Uniunii, revine mai ales legiuitorului Uniunii sarcina de a le aprecia și, dacă este cazul, de a face să evolueze aceste texte, substituind un nou echilibru celui pe care îl pusese în aplicare inițial.

247.

Or, amintim că legiuitorul Uniunii tocmai a reevaluat, pentru viitor, echilibrul dintre drepturile și interesele în materia dreptului de autor. Astfel, în cursul prezentelor proceduri preliminare a intrat în vigoare Directiva 2019/790 ( 232 ). Articolul 17 alineatul (1) din această directivă obligă în prezent statele membre să prevadă că „prestatorul de servicii online de partajare de conținut ( 233 ) realizează un act de comunicare publică sau un act de punere la dispoziția publicului în scopul prezentei directive atunci când acordă publicului acces la opere protejate prin drept de autor sau la alte obiecte protejate încărcate de către utilizatorii săi”. În consecință, astfel cum precizează alineatul (2) al acestui articol, un asemenea „prestator” trebuie el însuși să obțină o autorizație din partea titularilor de drepturi, de exemplu prin încheierea unui contract de licență, pentru operele încărcate de utilizatorii săi. În plus, alineatul (3) al articolului menționat precizează că, atunci când un asemenea „prestator” realizează un act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului, în condițiile stabilite în această directivă, exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 nu se aplică.

248.

Articolul 17 alineatul (4) din Directiva 2019/790 mai prevede că, în lipsa obținerii unei astfel de autorizații, „prestatorii de servicii online de partajare de conținut” răspund pentru actele ilicite de comunicare publică realizate prin intermediul platformei lor. Această dispoziție prevede totuși că acești „prestatori” nu răspund dacă demonstrează că (a) au depus „toate eforturile” pentru a obține o autorizație, (b) au depus, „în conformitate cu cele mai ridicate standarde de diligență profesională din domeniu, toate eforturile” pentru a asigura indisponibilitatea operelor și a altor obiecte protejate specifice în privința cărora titularii de drepturi au oferit prestatorilor de servicii informații relevante și necesare și în orice circumstanță (c) au „acționat cu promptitudine, la primirea unei notificări suficient de justificate din partea titularilor de drepturi, pentru a opri accesul la operele sau alte obiecte protejate notificate sau pentru a le elimina de pe site‑urile lor și au depus toate eforturile pentru a preveni viitoare încărcări a acestora în conformitate cu litera (b)” ( 234 ). Alineatele (5) și (6) ale aceluiași articol prevăd că intensitatea obligațiilor de mijloace care revin astfel „prestatorilor” menționați variază în funcție de diferiți parametri, dintre care „tipul, audiența și dimensiunea serviciului”, „micii” prestatori beneficiind de altfel de obligații reduse ( 235 ).

249.

Trebuie examinat un ultim aspect. Domnul Peterson și guvernul francez au susținut în ședință că, astfel cum arată considerentul (64) al Directivei 2019/790 ( 236 ), legiuitorul Uniunii intenționa prin adoptarea articolului 17 din această directivă numai să „clarifice” modul în care noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată întotdeauna în privința operatorilor de platforme precum YouTube. Deducem din argumentul lor că articolul 17 menționat s‑ar limita de asemenea să „clarifice” faptul că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 nu ar fi fost niciodată aplicabil acestor operatori. Articolul 17 din Directiva 2019/790 ar constitui astfel un fel de „lege interpretativă”, limitându‑se la a preciza sensul pe care Directivele 2000/31 și 2001/29 ar fi trebuit să îl aibă întotdeauna. Prin urmare, soluțiile care se desprind din acest nou articol 17 ar trebui să se aplice retroactiv, inclusiv cauzelor principale, înainte chiar de expirarea termenului de transpunere a Directivei 2019/790, stabilit la 7 iunie 2021 ( 237 ).

250.

Nu putem accepta un astfel de argument. În opinia noastră, ar fi contrar principiului securității juridice să se deducă o astfel de aplicare retroactivă din simpla utilizare a unui termen ambiguu într‑un considerent, lipsit de valoare juridică obligatorie ( 238 ).

251.

De altfel, observăm că, în afară de considerentul (64), nicio dispoziție a Directivei 2019/790 nu tinde să indice că legiuitorul Uniunii intenționa să dea o interpretare retroactivă a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și a articolului 14 din Directiva 2000/31, în condițiile în care, pe de altă parte, a avut grijă să precizeze aplicarea în timp a Directivei 2019/790 în privința operelor și a obiectelor protejate ( 239 ) și să prevadă o dispoziție tranzitorie pentru aplicarea unui alt articol din aceasta ( 240 ). De altfel, articolul 17 din Directiva 2019/790 precizează la alineatele (1) și (3) că noțiunea de „comunicare publică” pe care o prevede este valabilă numai „în scopul prezentei directive” și „în condițiile stabilite în prezenta directivă”. Răspunderea directă a „prestatorilor” vizată pentru actele de comunicare săvârșite de utilizatorii platformelor lor, prevăzută la articolul 17 menționat, nu este simpla consecință a modului în care ar fi trebuit înțeles întotdeauna articolul 3 din Directiva 2001/29, ci „decurge” din același articol 17 ( 241 ). Astfel, chiar presupunând că legiuitorul Uniunii poate, după aproape 20 de ani de la adoptarea unei directive, să dea interpretarea autentică a acesteia, considerăm că această problemă nu se ridică în speță.

252.

După cum a arătat Comisia în ședință, legiuitorul Uniunii nu a „clarificat” dreptul, astfel cum ar fi trebuit înțeles întotdeauna. El a creat un nou regim de răspundere pentru anumiți intermediari online în domeniul dreptului de autor Ideea era ca actualul cadru juridic al Uniunii în materie „să fie adaptat și completat” ( 242 ). Așa cum subliniază această instituție, articolul 17 din Directiva 2019/790 reflectă o alegere politică a legiuitorului Uniunii în favoarea industriilor creative ( 243 ).

253.

Acest articol 17 se înscrie de asemenea în tradiția unei serii de consultări publice ( 244 ), de comunicări ale Comisiei ( 245 ) și de noi reglementări sectoriale ( 246 ) care, în vederea „adaptării” și a „modernizării” dreptului Uniunii la noile circumstanțe evocate mai sus, urmărește să impună o implicare mai proactivă a intermediarilor pentru a evita proliferarea conținuturilor ilicite online ( 247 ).

254.

În plus, trebuie să se aibă în vedere consecințele care ar rezulta din aplicarea retroactivă propusă de domnul Peterson și de guvernul francez. Ca urmare a „clarificării” aduse de articolul 17 alineatele (1) și (3) din Directiva 2019/790, operatorii de platforme ar răspunde în general pentru totalitatea actelor de comunicare publică realizate de utilizatorii acestora și nu ar putea beneficia de exonerarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. În schimb, alineatul (4) și următoarele ale acestui articol 17, care prevăd printre altele, astfel cum am arătat, un regim de exonerare pentru acești operatori, nu s‑ar aplica, în ceea ce le privește, retroactiv. Or, atunci când a prevăzut aceste din urmă alineate, legiuitorul Uniunii urmărea, în opinia noastră, să asigure un echilibru între diferitele drepturi și interese existente ( 248 ).

255.

Astfel, aplicarea retroactivă a articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2019/790 în spețe precum cauzele principale nu numai că nu ar respecta echilibrul dorit de legiuitorul Uniunii la momentul adoptării Directivelor 2000/31 și 2001/29, ci nu ar respecta nici echilibrul dorit de același legiuitor la momentul adoptării Directivei 2019/790. În realitate, această soluție nu ar reflecta, în opinia noastră, niciun echilibru.

VI. Concluzie

256.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) în cauzele C‑682/18 și C‑683/18 după cum urmează:

„1)

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretat în sensul că operatorul unei platforme de partajare de materiale video și operatorul unei platforme de stocare‑hosting și de partajare de fișiere nu realizează un act de «comunicare publică» în sensul acestei dispoziții atunci când un utilizator al platformelor lor încarcă pe acestea o operă protejată.

2)

Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) trebuie interpretat în sensul că operatorul unei platforme de partajare de materiale video și operatorul unei platforme de stocare‑hosting și de partajare de fișiere pot, în principiu, să beneficieze de exonerarea prevăzută de această dispoziție pentru orice răspundere care poate rezulta din fișierele pe care le stochează la cererea utilizatorilor platformelor lor.

3)

Articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că ipotezele vizate de această dispoziție, și anume cea în care un furnizor de servicii are «cunoștință despre activitatea sau informația ilicită» și cea în care un astfel de furnizor are «cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită», se referă în principiu la informații ilicite concrete.

4)

Articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că se opune ca titularii de drepturi să poată solicita o ordonanță președințială împotriva unui furnizor al cărui serviciu, care constă în stocarea informațiilor furnizate de un utilizator, este folosit de terți pentru a încălca un drept de autor sau un drept conex numai atunci când, după ce a fost semnalată o încălcare clară, există încălcări repetate.”


( 1 ) Limba originală: franceza.

( 2 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 (JO 2000, L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 29, p. 257).

( 3 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 (JO 2001, L 167, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).

( 4 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 (JO 2004, L 157, p. 45, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 56, rectificare în JO 2004, L 195, p. 16).

( 5 ) Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 (JO 2019, L 130, p. 92).

( 6 ) Este vorba despre cifra stabilită de instanța de apel în cauza principală. Google evocă, la rândul său, cifra de 400 de ore de material video pe minut.

( 7 ) Mai precis, domnul Peterson invocă drepturi proprii în calitate de producător al albumului A Winter Symphony, precum și drepturi proprii și drepturi care decurg din cele ale artistei în ceea ce privește executarea pieselor muzicale de pe acest album realizate cu participarea sa artistică în calitate de producător și de corist. Pe de altă parte, acesta susține, în ceea ce privește înregistrările concertelor din „Symphony Tour”, că ar fi compozitorul și autorul textelor diverselor piese muzicale de pe albumul menționat. În plus, ar avea, în calitate de editor, drepturi derivate din cele ale autorilor în ceea ce privește mai multe dintre aceste piese muzicale.

( 8 ) Deși domnul Peterson a chemat în judecată de asemenea YouTube Inc. și Google Germany, instanța de trimitere a arătat că aceste societăți nu mai sunt părți în litigiul principal.

( 9 ) Măsura exactă este disputată între părțile din litigiul principal și nu a fost stabilită de instanțele naționale.

( 10 ) A se vedea pentru mai multe detalii Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), „Participative Web: User‑Created Content”, Working Party on the Information Economy, DSTI/ICCP/IE(2006)7/Final, 12 aprilie 2007.

( 11 ) Astfel cum a subliniat guvernul german, YouTube colectează un număr considerabil de date cu caracter personal cu privire la utilizatorii de internet care vizitează platforma sa, la modul în care aceștia o utilizează, la preferințele lor în ceea ce privește conținuturile etc., în special pentru a direcționa reclamele difuzate pe această platformă în funcție de utilizator. Semnele de întrebare ridicate de această colectare generalizată a datelor și de prelucrarea care le este rezervată depășește însă obiectul prezentelor concluzii.

( 12 ) A se vedea pentru mai multe detalii Fontaine, G., Grece, C., Jimenez Pumares, M., „Online video sharing: Offerings, audiences, economic aspects”, European Audiovisual Observatory, Strasbourg, 2018.

( 13 ) A se vedea prin analogie Hotărârea din 13 mai 2014, Google Spain și Google (C‑131/12, EU:C:2014:317, punctul 80, precum și jurisprudența citată).

( 14 ) A se vedea pentru mai multe detalii Federația Internațională a Industriei Fonografice, „Rewarding creativity: Fixing the value gap”, Global music report 2017, și Bensamoun, A., „Le value gap ou le partage de la valeur dans la proposition de directive sur le droit d’auteur dans le marché unique numérique”, Entertainment, Bruylant, nr. 2018‑4, p. 278-287.

( 15 ) A se vedea considerentele (4), (9) și (10) ale Directivei 2001/29.

( 16 ) Vom utiliza termenul de „comunicare publică” pentru a desemna, în general, actele de comunicare publică în sens strict și actele de punere la dispoziția publicului. Ne vom referi mai precis la una dintre aceste categorii atunci când va fi necesar. Pe de altă parte, articolul 3 din Directiva 2001/29 recunoaște, la alineatul (2) literele (a) și (b), un drept de punere la dispoziția publicului – dar nu dreptul de comunicare publică în sens strict –, ca drept conex dreptului de autor, artiștilor interpreți sau executanți, în ceea ce privește fixările interpretărilor sau execuțiilor lor, și producătorilor de fonograme, în ceea ce privește fonogramele lor. Această dispoziție este de asemenea relevantă în cauza C‑682/18, în măsura în care domnul Peterson dispune, în ceea ce privește unele dintre fonogramele încărcate fără autorizarea sa, de drepturi conexe în calitate de artist interpret sau executant și/sau de producător (a se vedea nota de subsol 7 din prezentele concluzii). În aceste condiții, întrucât cauzele principale privesc, astfel cum vom explica în continuare, acte de „punere la dispoziția publicului”, iar această noțiune are aceeași semnificație la alineatul (1) și la alineatul (2) ale acestui articol 3, ne vom limita, pentru comoditate, la a evoca dreptul de autor prevăzut la alineatul (1), analiza noastră putând fi însă transpusă în cazul drepturilor conexe care figurează la alineatul (2).

( 17 ) Sau, mai general, a titularului dreptului de autor asupra operei în discuție, care nu este neapărat autorul. În prezentele concluzii, utilizăm noțiunile de „autor” și de „titular de drepturi” în mod interschimbabil.

( 18 ) A se vedea în special Hotărârea din 14 noiembrie 2019, Spedidam (C‑484/18, EU:C:2019:970, punctul 38 și jurisprudența citată).

( 19 ) A se vedea considerentul (50) al Directivei 2000/31 și considerentul (16) al Directivei 2001/29.

( 20 ) Este vorba în special despre a evita, în măsura posibilului, o situație în care un furnizor de servicii ar răspunde în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, deși este exonerat de această răspundere în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. A se vedea pentru mai multe detalii punctele 137-139 din prezentele concluzii.

( 21 ) Nu vom aborda în prezentele concluzii problema copiilor generate de încărcarea unei opere pe platforme precum YouTube sau Uploaded și de consultarea sau de descărcarea acesteia de către public. Astfel, această problemă ține de interpretarea dreptului de reproducere prevăzut la articolul 2 din Directiva 2001/29, precum și de excepțiile și de limitările de la acest drept prevăzute la articolul 5 din această directivă, cu privire la care Curtea nu este sesizată. De altfel, cu excepția Cyando, care a invocat excepția privind copia privată prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată, această problematică nu a fost dezbătută în fața Curții.

( 22 ) A se vedea în special Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff (C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 17 și jurisprudența citată).

( 23 ) A se vedea în special Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI (C‑753/18, EU:C:2020:268, punctul 29 și jurisprudența citată). În special, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în lumina articolului 8 din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind drepturile de autor, semnat la 20 decembrie 1996 la Geneva și aprobat în numele Uniunii Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 (JO 2000, L 89, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 20, p. 212) (denumit în continuare „TDA”), pe care prima dispoziție urmărește să îl pună în aplicare [a se vedea considerentul (15) al Directivei 2001/29].

( 24 ) A se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctul 61, precum și jurisprudența citată).

( 25 ) A se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctele 49 și 62, precum și jurisprudența citată).

( 26 ) Mai precis, este vorba despre a oferi destinatarilor posibilitatea de a percepe, în orice mod corespunzător (auditiv pentru o fonogramă etc.), toate sau o parte din elementele care compun opera și care sunt expresia creației intelectuale proprii a autorului său. A se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International (C‑5/08, EU:C:2009:465, punctul 47).

( 27 ) Formele „tradiționale” de comunicare publică pe care le constituie reprezentările și executările directe, de exemplu spectacolele în direct realizate în fața unui public care se află în contact fizic cu executantul operelor, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. A se vedea în special Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Circul Globus București (C‑283/10, EU:C:2011:772, punctele 35-41).

( 28 ) A se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctele 41-44 și 63).

( 29 ) A se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctul 66 și jurisprudența citată).

( 30 ) Faptul că consultarea unei opere pe o platformă precum YouTube are loc în streaming și că, prin urmare, nu rezultă din aceasta o copie permanentă pentru membrul publicului în cauză este lipsit de relevanță în scopul aplicării articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 (a se vedea în special Walter, M. M., și von Lewinski, S., European Copyright Law – A Commentary, Oxford University Press, Oxford, 2010 p. 983). Pe de altă parte, faptul că o operă poate fi descărcată de pe Uploaded și că membrii publicului pot astfel, dimpotrivă, să obțină o asemenea copie nu exclude aplicarea acestei dispoziții în favoarea dreptului de distribuire prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din această directivă [a se vedea Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctele 40-45 și 51)].

( 31 ) În schimb, nu există o „punere la dispoziția publicului” atunci când un utilizator încarcă o operă pe YouTube, pe care o lasă în modul „privat” și, eventual, o partajează numai cu familia sau cu prietenii săi. Situația este aceeași atunci când un utilizator al Uploaded încarcă pe aceasta o operă și nu partajează download link sau îl partajează numai cu aceste persoane. Astfel, nu este vorba în acest caz despre un „public”, ci despre un grup privat (a se vedea punctul 58 din prezentele concluzii).

( 32 ) A se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctele 44, 67 și 68, precum și jurisprudența citată).

( 33 ) A se vedea prin analogie Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff (C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 45). Este evident că, atât într‑un caz, cât și în celălalt, „publicul” nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Pe de altă parte, este lipsit de relevanță aspectul dacă acest „public” consultă sau descarcă efectiv opera. Astfel, actul determinant este cel care constă în punerea operei la dispoziția publicului și, prin urmare, în oferirea acesteia pe un site accesibil publicului [a se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctele 63 și 64)].

( 34 ) A se vedea punctele 46 și 47 din prezentele concluzii.

( 35 ) Hotărârea din 8 septembrie 2016 (C‑160/15, denumită în continuare „Hotărârea GS Media, EU:C:2016:644).

( 36 ) Hotărârea din 26 aprilie 2017 [C‑527/15, denumită în continuare „Hotărârea Stichting Brein I (Filmspeler), EU:C:2017:300].

( 37 ) Hotărârea din 14 iunie 2017 [C‑610/15, denumită în continuare „Hotărârea Stichting Brein II (The Pirate Bay), EU:C:2017:456].

( 38 ) Acest considerent reia Declarația comună privind articolul 8 din TDA adoptată de Conferința diplomatică la 20 decembrie 1996.

( 39 ) Poate fi vorba despre una sau mai multe persoane. Vom utiliza singularul pentru comoditate.

( 40 ) Articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 urmează această logică atunci când se referă la posibilitatea titularilor de drepturi de a obține un ordin judecătoresc împotriva „intermediarilor ale căror servicii sunt folosite de către terți pentru a contraface dreptul de autor sau un drept conex”. A se vedea de asemenea considerentul (59) al acestei directive.

( 41 ) Hotărârea din 7 decembrie 2006 (C‑306/05, EU:C:2006:764).

( 42 ) Curtea a arătat, mai exact, că hotelierul intervenea „pe deplin conștient de consecințele comportamentului său” [a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 42)]. În opinia noastră, această expresie este sinonimă cu intervenția voluntară (a se vedea punctul 100 din prezentele concluzii).

( 43 ) Astfel, potrivit Curții, se consideră că, atunci când autorizează radiodifuzarea operelor lor, autorii iau în considerare doar deținătorii de televizoare care recepționează emisiunea în mod individual sau în sfera lor privată sau familială. A se vedea Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 41).

( 44 ) A se vedea Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764, punctele 36-44). Curtea a urmat același raționament în contexte apropiate. A se vedea în special Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții (C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctele 183-207), Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA (C‑351/12, EU:C:2014:110, punctele 22-36), precum și Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training (C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 35-65).

( 45 ) A se vedea în special Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training (C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 46). În anumite hotărâri, acest raționament este concretizat în două criterii: „rolul indispensabil” al persoanei care realizează actul de comunicare și „caracterul deliberat al intervenției sale” [a se vedea în special Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), punctul 26)]. Astfel cum vom explica în continuare, în realitate, aceste criterii sunt indisolubil legate (a se vedea nota de subsol 88 din prezentele concluzii).

( 46 ) A se vedea notele care însoțesc propunerea de TDA, nr. 10.10, care explică faptul că, în materie de „punere la dispoziție”, actul determinant este actul inițial de punere la dispoziție, nu furnizarea spațiului de stocare sau a unui serviciu de comunicații electronice. A se vedea de asemenea Koo, J., The Right of Communication to the Public in EU Copyright Law, Hart publishing, Oxford, 2019, p. 161-162.

( 47 ) De exemplu, în materie de radiodifuziune, „comunicarea publică” este realizată de organismul de radiodifuziune, care decide cu privire la operele transmise și care inițiază în mod activ „comunicarea” lor prin introducerea acestora în procesul tehnic care permite transmiterea lor către „public” [a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Stim și SAMI (C‑753/18, EU:C:2020:4, punctul 23) și articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO 1993, L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134)]. În schimb, difuzorii, care urmează instrucțiunile acestui organism, realizează o „simplă furnizare a instalațiilor”.

( 48 ) A se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Stim și SAMI (C‑753/18, EU:C:2020:4, punctele 32-37).

( 49 ) A se vedea, în Germania, jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) în domeniul dreptului mass‑mediei, potrivit căreia un prestator adoptă afirmația unui terț atunci când se identifică cu aceasta și o integrează în propriul lanț de gândire într‑un asemenea mod încât aceasta pare să fie a sa [a se vedea în special Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), 17 decembrie 2013, VI ZR 211/12, § 19]. Această abordare a fost avută în vedere în materia proprietății intelectuale [a se vedea Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), 30 aprilie 2008, I ZR 73/05].

( 50 ) A se vedea prin analogie, în Regatul Unit, secțiunea 6 alineatul 3 din Copyright, Designs and Patents Act (Legea privind dreptul de autor, desenele și modelele industriale și brevetele, din anul 1988), în care se arată, în materie de radiodifuziune, că persoana sau persoanele care realizează actul de „comunicare publică” sunt „(a) […] the person transmitting the programme, if he has responsibility to any extent for its contents, and (b) […] any person providing the programme who makes with the person transmitting it the arrangements necessary for its transmission”.

( 51 ) A se vedea Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting și alții (C‑607/11, EU:C:2013:147). În această hotărâre, Curtea a statuat că faptul că un organism recepționează o emisiune radiodifuzată și o retransmite simultan, nealterat și integral în live streaming pe internet constituie o utilizare subsecventă a acestei emisiuni care echivalează cu un act autonom de „comunicare publică”, pentru motivul că această retransmisie utilizează o „modalitate tehnică specifică”, ce diferă de radiodifuziune.

( 52 ) Astfel cum vom arăta în analiza noastră privind a doua întrebare preliminară, Curtea interpretează articolele 12-14 din Directiva 2000/31 în sensul că un furnizor de servicii intermediar nu se poate prevala de exonerările de răspundere prevăzute la acestea atunci când joacă un „un rol activ de natură să îi confere o cunoaștere sau un control” al informațiilor furnizate de utilizatorii serviciului său [a se vedea Hotărârea din 23 martie 2010, Google France și Google (C‑236/08-C‑238/08, denumită în continuare „Hotărârea Google France, EU:C:2010:159, punctele 112-114), precum și Hotărârea din 12 iulie 2011, L’Oréal și alții (C‑324/09, denumită în continuare „Hotărârea L’Oréal/eBay, EU:C:2011:474, punctul 113)]. Abordarea pe care o propunem pentru distincția dintre „actul de comunicare” și „simpla furnizare a instalațiilor” este apropiată de acest raționament și permite interpretarea în mod coerent a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și a articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31. A se vedea în același sens Husovec, M., Injunctions Against Intermediaries in the European Union – Accountable But Not Liable?, Cambridge University Press, 2017, p. 55-57.

( 53 ) De exemplu, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764), hotelierul nu se limita la a interveni în mod pasiv într‑o transmisie decisă de organismul de radiodifuziune. Acesta a decis, din proprie inițiativă, să efectueze o utilizare subsecventă a emisiunii radiodifuzate, neavută în vedere de acest organism, prin retransmiterea acesteia către clienții săi. De asemenea, așa cum a statuat Curtea în Hotărârea din 13 octombrie 2011, Airfield și Canal Digitaal (C‑431/09 și C‑432/09, EU:C:2011:648, punctele 74-82), furnizorul unui pachet prin satelit care grupează mai multe emisiuni provenite de la diferite organisme de radiodifuziune în beneficiul clienților săi nu se limitează la o „furnizare a instalațiilor” întrucât se implică în mod activ pentru a oferi unui public pe care el însuși l‑a definit un catalog de canale de televiziune selectate de acesta. În plus, după cum a statuat Curtea în Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST (C‑265/16, EU:C:2017:913, punctele 37-51), nici prestatorul care recepționează emisiuni radiodifuzate și permite utilizatorilor serviciului său să înregistreze „în cloud” emisiunile pe care le doresc nu se limitează la o asemenea „furnizare”. Astfel, acest prestator intervine activ în „comunicare”, întrucât, printre altele, el selectează canalele incluse în serviciul său.

( 54 ) Nici faptul că operatori precum YouTube și Cyando găzduiesc pe serverele lor operele protejate și că le transmit atunci când primesc o cerere în acest sens de la un membru al publicului nu este determinant.

( 55 ) YouTube dispune de asemenea de un canal pe care difuzează „propriile” conținuturi. Or, acest operator realizează „comunicarea publică” a acestor conținuturi din moment ce el le‑a produs și/sau le‑a selectat.

( 56 ) A se vedea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza VCAST (C‑265/16, EU:C:2017:649, punctul 27).

( 57 ) A se vedea punctele 16 și 30 din prezentele concluzii.

( 58 ) Controlul pe care acești operatori îl exercită a posteriori în special pentru a reacționa prompt la notificările pe care le primesc de la titularii de drepturi nu poate fi considerat a fortiori drept o astfel de selecție.

( 59 ) YouTube realizează un astfel de control prin intermediul Content ID (a se vedea punctul 22 din prezentele concluzii). Subliniem că, în opinia noastră, faptul că un control prealabil este efectuat în mod automat nu este elementul decisiv. Astfel, în mod absolut, este posibil să se imagineze un proces de selecție a conținutului efectuat de un software care determină, în mod algoritmic, conținuturile care corespund cel mai bine cu ceea ce operatorul dorește să aibă pe platforma sa. Acest lucru nu este valabil însă în cazul unui simplu control de legalitate.

( 60 ) Dorim să subliniem că criteriul „publicului nou” și cel al „modalității tehnice specifice” sunt pertinente numai în ceea ce privește utilizările subsecvente unei comunicări inițiale. Aceste criterii permit identificarea printre aceste utilizări subsecvente a celor care trebuie considerate ca fiind „comunicări secundare” (sau „retransmisii”) care necesită o autorizație specifică (de exemplu retransmisia prin cablu a unei emisiuni radiodifuzate). Aceste ipoteze nu pot fi confundate cu cea în care o operă care a făcut obiectul unei comunicări publice în trecut face obiectul unei noi comunicări publice, independentă de cea precedentă. În această privință, în conformitate cu articolul 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 2001/29, fiecare dintre aceste comunicări publice trebuie autorizată, chiar dacă ambele ar viza același public sau ar utiliza aceeași modalitate tehnică. În consecință, nu este important aspectul dacă operele încărcate pe YouTube sau pe Uploaded sunt disponibile în mod legal pe un alt site internet. Aceste două încărcări sunt independente și fiecare trebuie să facă obiectul unei autorizații. A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff (C‑161/17, EU:C:2018:634).

( 61 ) Această problemă nu se ridică în ceea ce privește o platformă precum Uploaded, care nu dispune de funcții de căutare sau de indexare a fișierelor găzduite. În acest context, nu suntem convinși de argumentul, prezentat de Elsevier și de guvernul german, potrivit căruia lipsa acestor funcții nu ar fi determinantă pentru motivul că site‑urile terțe, care îndeplinesc funcția de colecții de linkuri, permit publicului să găsească printre conținuturile astfel găzduite operele pe care doresc să le descarce. Pe lângă faptul că, în orice caz, funcțiile menționate nu sunt, în opinia noastră, relevante pentru a se stabili dacă un furnizor de servicii realizează o „comunicare publică”, considerăm că trebuie să se ia în considerare în această privință actele acestui furnizor, iar nu cele ale terților cu care nu are nicio legătură.

( 62 ) Dimpotrivă, facilitarea întâlnirii dintre terții care doresc să comunice conținuturi și public este specificul unui intermediar. A se vedea OCDE, The Economic and Social Role of Internet Intermediaries, aprilie 2010, p. 15.

( 63 ) Pe de altă parte, contrar celor susținute de Elsevier, faptul că un operator precum YouTube transformă în mai multe formate materialele video încărcate pentru a le adapta la diferite playere și viteze de conexiune nu este, în opinia noastră, relevant. Astfel, este vorba în acest caz despre operațiuni tehnice care urmăresc să permită și să faciliteze transmiterea datelor și, prin urmare, citirea acestor materiale video de către membrii publicului pe browserele lor (sau pe aplicația dedicată). Asemenea operațiuni tehnice nu pot fi asimilate unei modificări a conținutului de către prestator. A se vedea prin analogie Hotărârea din 13 octombrie 2011, Airfield și Canal Digitaal (C‑431/09 și C‑432/09, EU:C:2011:648, punctele 60 și 61).

( 64 ) Potrivit cercetărilor noastre, o astfel de prevedere se regăsește frecvent în condițiile generale de utilizare a platformelor online – a se vedea de exemplu cele ale Facebook, versiunea din 31 iulie 2019, punctul 3.3, „Permisiunile pe care ni le acordați” (accesibile la adresa https://m.facebook.com/terms?locale=fr_FR).

( 65 ) Se poate ridica problema compatibilității unei astfel de prevederi și a licenței generoase de operare pe care o prevede cu alte dispoziții ale dreptului proprietății intelectuale sau, de asemenea, în ceea ce privește utilizatorii neprofesioniști, cu dreptul Uniunii în domeniul protecției consumatorilor. Însă această problemă depășește obiectul prezentelor concluzii. Ne vom limita la a arăta că, în ceea ce privește utilizatorii profesioniști, în prezent sunt prevăzute norme în materie la articolul 3 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul (UE) 2019/1150 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind promovarea echității și a transparenței pentru întreprinderile utilizatoare de servicii de intermediere online (JO 2019, L 186, p. 57).

( 66 ) Ne referim în special la compilațiile de tipul „YouTube Rewind”.

( 67 ) Rând pe rând, Curtea, mai întâi, nu s‑a pronunțat cu privire la problema dacă existența unei „comunicări publice” depinde de caracterul său lucrativ [a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 44)], apoi, a statuat, cu prudență, că este vorba despre un element care „nu este lipsit de pertinență” [a se vedea Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții (C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctele 204-206)], în continuare, a considerat, în mod clar, caracterul lucrativ ca fiind un „criteriu” al noțiunii de „comunicare publică”, lipsa sa excluzând o asemenea „comunicare” [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, SCF (C‑135/10, EU:C:2012:140, punctele 97-99)], după care, în final, a afirmat că respectivul caracter lucrativ „nu reprezintă în mod obligatoriu o condiție indispensabilă” și „nu este […] determinant” în această privință [Hotărârea din 7 martie 2013, ITV Broadcasting și alții (C‑607/11, EU:C:2013:147, punctele 42 și 43)].

( 68 ) Hotărârea din 31 mai 2016 (C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 49 și 62-64).

( 69 ) Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu acordă importanță faptului că „comunicarea publică” are sau nu are caracter lucrativ. După cum am arătat, existența unei asemenea comunicări este un fapt obiectiv. Pe de altă parte, întrucât această dispoziție recunoaște autorului un drept exclusiv, orice „comunicare publică” a unei opere efectuată de un terț fără autorizarea sa încalcă, în principiu, acest drept – indiferent dacă acest terț urmărește sau nu urmărește un scop lucrativ. Articolul 5 alineatul (3) literele (a), (b) și (j) din această directivă conferă totuși statelor membre posibilitatea de a prevedea excepții pentru anumite „comunicări” realizate fără scop lucrativ.

( 70 ) De exemplu, faptul că o persoană difuzează opere în scop lucrativ tinde să indice că nu face acest lucru pentru un grup privat, ci pentru persoane în general, cu alte cuvinte, un „public”. Acest statut de simplu indiciu explică, în opinia noastră, faptul că, în mai multe hotărâri, Curtea a caracterizat anumite acte ca fiind „comunicări publice” fără a evoca aspectul privind caracterul lucrativ. A se vedea Hotărârea din 13 februarie 2014, Svensson și alții (C‑466/12, EU:C:2014:76), Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA (C‑351/12, EU:C:2014:110), Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST (C‑265/16, EU:C:2017:913), Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff (C‑161/17, EU:C:2018:634), precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111).

( 71 ) A se vedea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Stim și SAMI (C‑753/18, EU:C:2020:4, punctele 43 și 44).

( 72 ) De altfel, veniturile din publicitate primite de o platformă precum YouTube depind de popularitatea platformei, în toate utilizările sale posibile. De asemenea, abonamentele precum cele propuse de Cyando oferă diferite avantaje în materie de descărcare de conținut, dar și, se pare, în termeni de capacitate de stocare. Într‑un astfel de context, considerăm că linia care separă „contraprestația pentru serviciu” de „contraprestația pentru conținut” este subțire. În schimb, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea din 13 octombrie 2011, Airfield și Canal Digitaal (C‑431/09 și C‑432/09, EU:C:2011:648, punctul 80), prețul abonamentului plătit de public furnizorului unui pachet prin satelit este (în mod indiscutabil) contraprestația accesului la operele comunicate prin satelit.

( 73 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctele 50-57, precum și 104.

( 74 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 98-105. A se vedea de asemenea în același sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Coty Germany (C‑567/18, EU:C:2020:267, punctele 34-48).

( 75 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctul 25.

( 76 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 28 și 110.

( 77 ) De altfel, prin analogie, în Hotărârea din 16 februarie 2012, SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, în special punctele 27 și 40), Curtea a plecat de la premisa potrivit căreia administratorul unei platforme de rețea socială se limitează la a furniza un serviciu care permite utilizatorilor săi să comunice opere publicului, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Nu vedem niciun motiv să ne îndepărtăm de la această abordare în speță.

( 78 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Google France, punctul 57, Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 104, precum și Hotărârea din 2 aprilie 2020, Coty Germany (C‑567/18, EU:C:2020:267, punctul 49).

( 79 ) Hotărârea din 13 februarie 2014 (C‑466/12, EU:C:2014:76).

( 80 ) A se vedea Hotărârea GS Media, punctele 40-51.

( 81 ) A se vedea Hotărârea Stichting Brein I („Filmspeler”), punctele 41-51.

( 82 ) A se vedea Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), punctele 35-46.

( 83 ) A se vedea în special Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții (C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctul 193), Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training (C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 38), precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers (C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctele 49 și 62). În Hotărârea din 24 noiembrie 2011, Circul Globus București (C‑283/10, EU:C:2011:772, punctul 40), Curtea a statuat de asemenea că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu include acte care nu implică „transmisia” sau „retransmisia” unei opere.

( 84 ) Precizăm că răspunderea utilizatorilor unei rețele peer‑to‑peer în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 face obiectul cauzei pendinte C‑597/19, M.I.C.M.

( 85 ) Problema hiperlinkurilor depășește obiectul prezentelor concluzii. Curtea va avea ocazia să examineze din nou această problemă în cauza pendinte C‑392/19, VG Bild‑Kunst.

( 86 ) A se vedea în acest cadru Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauza GS Media (C‑160/15, EU:C:2016:221, punctele 54-61). De altfel, la punctul 26 din Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), Curtea a modificat definiția inițială a „rolului indispensabil”, înțeleasă în prezent ca fiind fapta unei persoane „[de a interveni], pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o operă protejată și aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea beneficia sau ar putea beneficia doar cu dificultate de opera difuzată” (sublinierea noastră).

( 87 ) A se vedea în special Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 42), Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții (C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctul 194), Hotărârea din 15 martie 2012, SCF (C‑135/10, EU:C:2012:140, punctele 91 și 94), precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA (C‑351/12, EU:C:2014:110, punctul 26).

( 88 ) Prin urmare, transmiterea întâmplătoare a unei opere către un public – de exemplu, o muzică difuzată într‑o locuință privată prin difuzoare reglate la un volum ridicat, pe care trecătorii ar auzi‑o din stradă – nu constituie o „comunicare publică”. Caracterul voluntar al unei comunicări se deduce din elemente obiective privind însăși natura intervenției persoanei în cauză. Aceasta explică faptul că, în afară de Hotărârile GS Media, Stichting Brein I („Filmspeler”) și Stichting Brein II („The Pirate Bay”), Curtea nu a efectuat niciodată o examinare separată a acestei probleme și a prezentat‑o în mod întemeiat ca fiind indisolubil legată de cea a „rolului indispensabil” al persoanei în cauză.

( 89 ) A se vedea prin analogie Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza Stichting Brein (C‑527/15, EU:C:2016:938, punctul 71).

( 90 ) Pe de altă parte, unele dintre măsurile din Directiva 2004/48 nu sunt prevăzute decât pentru actele întreprinse la scară comercială, cu excluderea actelor consumatorilor finali care acționează cu bună‑credință. A se vedea considerentul (14), precum și articolul 6 alineatul (2), articolul 8 alineatul (1) și articolul 9 alineatul (2) din această directivă.

( 91 ) În Germania, răspunderea pentru complicitate este prevăzută la articolul 830 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil) (denumit în continuare „BGB”) (a se vedea în această privință analiza noastră privind a cincea și a șasea întrebare preliminară). În Regatul Unit, fapta de a permite, de a procura mijloacele sau de a incita la contrafacere constituie un delict (tort) (a se vedea Arnold, R., și Davies, P. S., „Accessory liability for intellectual property infringement: the case of authorisation”, Law Quarterly Review, nr. 133, 2017, p. 442-468). A se vedea de asemenea prin analogie, în Statele Unite, normele privind contributory infringement (a se vedea Ginsburg, J. C., „Separating the Sony Sheep from the Grokster Goats: Reckoning the Future Business Plans of Copyright‑Dependent Technology Entrepreneurs”, Arizona Law Review, vol. 50, 2008, p. 577-609).

( 92 ) A se vedea în special Leistner, M., „Copyright law on the internet in need of reform: hyperlinks, online plateformes and aggregators”, Journal of Intellectual Property Law & Practice, 2017, vol. 12, nr. 2, p. 136-149, Angelopoulos, C., „Communication to the public and accessory copyright infringement”, Cambridge Law Journal, 2017, vol. 76, nr. 3, p. 496-499, Koo, J., op. cit., p. 117, precum și Ohly, A., „The broad concept of «communication to the public» in recent CJEU judgments and the liability of intermediaries: primary, secondary or unitary liability?”, Journal of Intellectual Property Law & Practice, 2018, vol. 13, nr. 8, p. 664-675.

( 93 ) Cu excepția, însă, a normelor referitoare la ordinele judecătorești împotriva intermediarilor, prevăzute la articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 (a se vedea analiza noastră privind a patra întrebare preliminară).

( 94 ) Numeroase directive includ un articol care obligă statele membre să incrimineze instigarea, participarea sau complicitatea la actele pe care acestea urmăresc să le reprime în principal. A se vedea în special articolul 7 din Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2004/68/JAI a Consiliului (JO 2011, L 335, p. 1), articolul 8 din Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor informatice și de înlocuire a Deciziei‑cadru 2005/222/JAI a Consiliului (JO 2013, L 218, p. 8), articolul 6 din Directiva 2014/57/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind sancțiunile penale pentru abuzul de piață (directiva privind abuzul de piață) (JO 2014, L 173, p. 179), articolul 5 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (JO 2017, L 198, p. 29), articolul 4 din Directiva (UE) 2018/1673 a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2018 privind combaterea prin măsuri de drept penal a spălării banilor (JO 2018, L 284, p. 22).

( 95 ) A se vedea Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauzele conexate Google France și Google (C‑236/08-C‑238/08, EU:C:2009:569, punctul 48), Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza L’Oréal și alții (C‑324/09, EU:C:2010:757, punctele 55 și 56), precum și Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Stichting Brein (C‑610/15, EU:C:2017:99, punctul 3).

( 96 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctul 57, și Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 104.

( 97 ) A se vedea în acest sens Hotărârea Stichting Brein I („Filmspeler”), punctele 41 și 42, precum și Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), punctele 26, 34, 36 și 37. A se vedea, cu privire la noțiunea de „rol indispensabil”, astfel cum este înțeleasă, în opinia noastră, în celelalte hotărâri ale Curții, punctul 72 din prezentele concluzii.

( 98 ) Astfel, în cazul în care Curtea dorește să mențină un criteriu de cunoaștere a nelegalității în cadrul noțiunii de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, aceasta va trebui să urmeze principiile care decurg din articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, în caz contrar riscând să se ajungă la situația, evocată la nota de subsol 20 din prezentele concluzii, în care un furnizor de servicii ar răspunde în temeiul primei dispoziții, dar ar fi exonerat în temeiul celei de a doua.

( 99 ) A se vedea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Stichting Brein (C‑610/15, EU:C:2017:99, punctele 51 și 52) și, prin analogie, Hotărârea GS Media, punctul 49.

( 100 ) Prin urmare, cu privire la aceste aspecte facem trimitere la analiza noastră privind a treia întrebare preliminară. Precizăm totuși că ideea de „a‑și da seama” (care se referă la propoziția incidentă din articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31, potrivit căreia „furnizorul […] [are] cunoștință de fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația este vădit ilicită”) corespunde ideii, evocată la punctul 49 din Hotărârea GS Media, potrivit căreia o persoană este responsabilă atunci când „ar fi trebuit să știe” că facilitează o comunicare ilicită.

( 101 ) A se vedea Hotărârea GS Media, punctul 51.

( 102 ) La punctul 49 din Hotărârea Stichting Brein I („Filmspeler”), Curtea a evocat prezumția stabilită în Hotărârea GS Media. Cu toate acestea, deși vânzarea playerului multimedia în cauză era realizată în scop lucrativ, aceasta nu a aplicat efectiv această prezumție. În plus, în Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), Curtea nici măcar nu a evocat prezumția menționată.

( 103 ) A se vedea Hotărârea GS Media, punctul 51.

( 104 ) A se vedea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Stichting Brein (C‑610/15, EU:C:2017:99, punctul 52). Până în prezent, Curtea a precizat limitele pe care le stabilește articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 în ceea ce privește ordinele judecătorești care pot fi emise împotriva unui furnizor de servicii care stochează informații furnizate de utilizatorii serviciului său (a se vedea în special Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 139). În opinia noastră, trebuie să se țină seama de această dispoziție dincolo de problema acestor ordine. Astfel, nu se poate reține o interpretare a dreptului Uniunii care să aibă ca efect impunerea ex ante a unei asemenea obligații unui astfel de furnizor de servicii. Pe de altă parte, chiar presupunând că, în cadrul celei de a doua întrebări preliminare, Curtea statuează că operatori precum YouTube sau Cyando nu intră în domeniul de aplicare al articolelor 14 și 15 din această directivă, o obligație generală de supraveghere și de căutare activă ar fi ireconciliabilă cu alte dispoziții ale dreptului Uniunii (a se vedea secțiunea F din prezentele concluzii).

( 105 ) A se vedea Supreme Court of the United States (Curtea Supremă, Statele Unite), Sony Corp. of America/Universal City Studios Inc., 464 US 417 (1984). În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, titularii de drepturi urmăreau să angajeze răspunderea secundară a Sony pentru fabricarea și comercializarea magnetoscopului „Betamax” pentru motivul că prin acest magnetoscop această societate furniza terților mijloacele pentru a săvârși încălcări ale dreptului de autor (în special copierea ilicită a programelor de televiziune) și că ea putea ști în mod rezonabil că s‑ar produce asemenea încălcări. Însă acțiunea lor a fost respinsă pentru motivul că magnetoscopul menționat, deși putea fi utilizat în mod ilicit, putea de asemenea să facă obiectul unui număr substanțial de utilizări licite.

( 106 ) În această privință, observăm că, deși YouTube beneficiază în mod cert de faptul că platforma sa găzduiește opere populare, precum emisiuni de televiziune, filme sau clipuri muzicale ale unor mari artiști, prezența lor pe această platformă nu are adesea nimic ilicit. Astfel, după cum a arătat Google, fără a fi contrazisă, un mare număr de furnizori de conținuturi și de titulari de drepturi publică conținuturi pe YouTube. Pe de altă parte, Google a arătat, din nou fără a fi contrazisă, că YouTube conferă acces la conținuturi culturale, informative și instructive, create de utilizatori, care sunt, în sine, atractive (a se vedea punctul 43 din prezentele concluzii).

( 107 ) A se vedea în acest sens Hotărârea Stichting Brein I („Filmspeler”), punctul 50.

( 108 ) A se vedea Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), punctul 45.

( 109 ) A se vedea Hotărârea Stichting Brein I („Filmspeler”), punctele 18 și 50, precum și Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), punctul 45. Așa cum vom explica în cadrul analizei privind a treia întrebare preliminară, un prestator online care dă dovadă de o astfel de intenție pierde, în opinia noastră, și beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolele 12-14 din Directiva 2000/31. A se vedea prin analogie Supreme Court of the United States (Curtea Supremă, Statele Unite), MGM Studios Inc./Grokster Ltd., 545 US 913, 2005. În această hotărâre, două societăți, furnizoare de software care permite partajarea de fișiere pe o rețea peer‑to‑peer au fost considerate responsabile pentru încălcările dreptului de autor săvârșite de utilizatorii acestui software întrucât au promovat în mod deschis posibilele utilizări ilicite ale acestuia.

( 110 ) A se vedea punctul 63 din prezentele concluzii.

( 111 ) Elsevier vizează în realitate răspunderea ce revine furnizorilor de conținuturi „tradiționale”, care selectează conținuturile pe care le transmit. Or, astfel cum am încercat să demonstrăm, platformele nu au același rol.

( 112 ) Repetăm că, chiar dacă Curtea ar considera că operatori precum YouTube sau Cyando nu intră în domeniul de aplicare al articolelor 14 și 15 din Directiva 2000/31, alte dispoziții ale dreptului Uniunii s‑ar opune unei astfel de soluții.

( 113 ) Acționând astfel, un prestator de servicii pierde, în plus, în opinia noastră, beneficiul exonerării de răspundere prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31.

( 114 ) A se vedea în același sens Stallings, E., „Improving Secondary Liability Standards in Copyrights by Examining Intent: Why Courts Should Consider Creating a Good‑Faith Standard for Secondary Liability”, Journal of the Copyright Society of the U.S.A., vol. 57, nr. 4, 2010, p. 1017-1038.

( 115 ) A se vedea Hotărârea Stichting Brein II („The Pirate Bay”), punctele 36 și 38.

( 116 ) Amintim că, potrivit indicațiilor instanței de trimitere, materialele video în discuție în cauza C‑682/18 nu conțineau a priori astfel de reclame.

( 117 ) A se vedea punctul 22 din prezentele concluzii.

( 118 ) A se vedea punctele 21 și 22 din prezentele concluzii.

( 119 ) Subliniem că această interpretare nu înseamnă că orice prestator de servicii ar trebui să implementeze un astfel de software și că, în caz contrar, ar trebui să i se impute o ignorare voluntară. În stadiul actual al dreptului Uniunii, nimic nu îl obligă la aceasta – fără a aduce atingere totuși posibilității de a impune, prin intermediul unui ordin judecătoresc, unui prestator de servicii, în condiții bine definite, în funcție de resursele sale, utilizarea unui instrument de filtrare (a se vedea analiza noastră privind a patra întrebare preliminară).

( 120 ) Pe lângă dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) care privesc drepturile în discuție, a se vedea, într‑un domeniu conex, considerentele (9), (33), (34), articolul 6 alineatul (1) și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) (JO 2002, L 201, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 63).

( 121 ) A se vedea Consiliul Europei, Declarație privind libertatea comunicării pe internet, adoptată de Comitetul de Miniștri la 28 mai 2003, în cadrul celei de a 840‑a reuniuni a miniștrilor adjuncți, principiul 7, Office of the Special Rapporteur for Freedom of Expression, Inter‑American Commission on Human Rights, Freedom of expression and the Internet, punctele 130-136, precum și Organizația Națiunilor Unite, Adunarea Generală, Raportul raportorului special privind promovarea și protecția dreptului la libertatea de opinie și de exprimare, A/HRC/29/32, 29 mai 2015, p. 12, 16 și 56.

( 122 ) Elsevier afirmă că conținuturile care încalcă dreptul de autor reprezintă între 90 și 96 % din fișierele găzduite pe Uploaded, motiv pentru care Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) solicită Curții, prin intermediul primei întrebări litera b) din cauza C‑683/18, să se pronunțe cu privire la pertinența unei astfel de împrejurări. Această instanță explică, pe de altă parte, că, în ipoteza în care ar fi vorba efectiv despre un element pertinent, această afirmație ar trebui demonstrată de Elsevier în cadrul unei redeschideri a procedurii de apel. Cyando susține, la rândul său, că numai un procent foarte scăzut (de ordinul a 1,1 %) din toate fișierele consultate efectiv ar privi punerea la dispoziția publicului a unor conținuturi protejate de dreptul de autor, ceea ce ar corespunde cu 0,3 % din volumul total al datelor stocate.

( 123 ) De ordinul mai multor zeci de euro pe circa o mie de descărcări. A se vedea punctul 31 din prezentele concluzii.

( 124 ) A se vedea prin analogie Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), 15 august 2013, I ZR 80/12 (File‑Hosting Service), GRUR 1030, § 38. Un astfel de program diferă în mod semnificativ de împărțirea veniturilor din publicitate realizată de o platformă de partajare de materiale video precum YouTube. Pe de o parte, deși o împărțire a veniturilor se poate explica în cadrul unei astfel de platforme, un program de „parteneriat” pare mai curios în cadrul unei platforme care are vocația de a găzdui fișiere. Pe de altă parte, amintim că, în cadrul YouTube, această împărțire a veniturilor este pusă în aplicare în mod securizat.

( 125 ) Articolele 12-15 din Directiva 2000/31 se inspiră din Digital Millennium Copyright Act (DMCA) (Legea privind drepturile de autor în mileniul digital), adoptat de legiuitorul federal american în anul 1998, care a instituit exonerări de răspundere similare privind în mod specific dreptul de autor [care figurează în titlul 17 capitolul 5 secțiunea 512 din United States Code (Codul Statelor Unite)].

( 126 ) A se vedea Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza L’Oréal și alții (C‑324/09, EU:C:2010:757, punctul 153).

( 127 ) Observăm că această întrebare este adresată în mod expres Curții în cauzele pendinte C‑442/19, Stichting Brein, și C‑500/19, Puls 4 TV.

( 128 ) A se vedea considerentul (16) al Directivei 2001/29, Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Mc Fadden (C‑484/14, EU:C:2016:170, punctul 64), Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale comerțului electronic pe piața internă [COM(1998) 586 final (JO 1999, C 30, p. 4)], p. 27 și 29, precum și Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European din 21 noiembrie 2003, Primul raport privind aplicarea [Directivei 2000/31] [COM(2003) 702 final], p. 13. Exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 se aplică însă fără a aduce atingere posibilității, rezervate la alineatul (3) al acestui articol, de a obține un ordin judecătoresc împotriva unui furnizor de servicii (a se vedea analiza noastră privind a patra întrebare preliminară).

( 129 ) Aplicarea acestei dispoziții este de asemenea exclusă, în principiu, în ipoteza în care utilizatorul care a furnizat informațiile în discuție acționează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului [a se vedea articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2000/31].

( 130 ) Mai precis, articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 definește noțiunea de „servicii ale societății informaționale” prin referire la articolul 1 punctul 2 din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO 1998, L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282). Directiva 98/34 a fost înlocuită prin Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1), al cărei articol 1 alineatul (1) litera (b) reia aceeași definiție.

( 131 ) A se vedea prin analogie Hotărârea din 19 decembrie 2019, Airbnb Ireland (C‑390/18, EU:C:2019:1112, punctele 47 și 48). În această privință, în conformitate cu articolul 2 litera (d) din Directiva 2000/31, „destinatarul serviciilor” este „orice persoană fizică sau juridică ce utilizează, în scopuri profesionale sau de altă natură, un serviciu al societății informaționale, în special în scopul căutării de informații sau al furnizării accesului la acestea”. Prin urmare, această noțiune acoperă atât utilizatorul care încarcă un fișier, cât și pe cel care îl consultă sau îl descarcă.

( 132 ) Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre „gratuitatea” serviciului pentru utilizatori. Astfel cum am arătat în nota de subsol 11 din prezentele concluzii, YouTube colectează un număr considerabil de date cu caracter personal referitoare la utilizatorii săi, care reprezintă în sine un preț. A se vedea în această privință considerentul (24), articolul 2 punctul 7 și articolul 3 din Directiva (UE) 2019/770 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conținut digital și de servicii digitale (JO 2019, L 136, p. 1).

( 133 ) A se vedea considerentul (18) al Directivei 2000/31 și Hotărârea din 11 septembrie 2014, Papasavvas (C‑291/13, EU:C:2014:2209, punctele 26-30).

( 134 ) Noțiunea de „informații” avută în vedere la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 trebuie înțeleasă în sens larg (a se vedea Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale comerțului electronic pe piața internă, p. 27).

( 135 ) A se vedea în acest sens Montero, E., „Les responsabilités liées au web 2.0”, Revue du droit des technologies de l’information, 2008, nr. 32, p. 368, și Van Eecke, P., „Online Service Providers and Liability: A Plea for a Balances Approch”, Common Market Law Review, 2011, vol. 47, p. 1473. Această interpretare este susținută de Raportul privind aplicarea acestei directive, p. 13, care se referă în sens larg la „diferite cazuri în care există stocare de conținuturi care aparțin unor terți”.

( 136 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctele 110 și 111.

( 137 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctele 112-114 și 120 (sublinierea noastră).

( 138 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 110, 112 și 113.

( 139 ) A se vedea Hotărârea din 15 septembrie 2016, Mc Fadden (C‑484/14, EU:C:2016:689, punctele 61-64). Această constatare l‑a determinat pe avocatul general Jääskinen să concluzioneze, în Concluziile prezentate în cauza L’Oréal și alții (C‑324/09, EU:C:2010:757, punctele 139-142), că, în opinia sa, considerentul (42) al Directivei 2000/31, din care Curtea s‑a inspirat în Hotărârea Google France pentru a stabili cerința „rolului neutru” al furnizorului în ceea ce privește informațiile furnizate de utilizatorii serviciului său, nu vizează activitatea de stocare‑hosting, ci numai simpla transmitere și caching.

( 140 ) A se vedea în acest sens Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 115.

( 141 ) În acest sens, în Hotărârea din 11 septembrie 2014, Papasavvas (C‑291/13, EU:C:2014:2209, punctele 45 și 46), Curtea a statuat că un editor de presă care publică pe site‑ul său internet versiunea electronică a unui ziar are cunoștință despre informațiile pe care le publică și exercită un control asupra acestora – întrucât le selectează –, astfel încât acest editor nu poate fi considerat drept „furnizor intermediar”, în sensul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31.

( 142 ) A se vedea în același sens Husovec, op. cit., p. 56 și 57.

( 143 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctul 117.

( 144 ) Elsevier arată de asemenea că, pe o piață online precum eBay, nu operatorul, ci utilizatorul vânzător este cel care oferă publicului acces la produsele vândute, întrucât acesta din urmă livrează aceste produse cumpărătorilor. În schimb, în ceea ce privește YouTube, operatorul ar fi cel care ar oferi acces la materialele video. În opinia noastră, acest argument se întemeiază pe o confuzie. „Informațiile” stocate la cererea utilizatorilor unei piețe nu sunt produsele oferite spre vânzare, ci înseși ofertele de vânzare. eBay oferă acces la aceste din urmă „informații” la fel cum YouTube oferă acces la „informațiile” pe care le constituie materialele video încărcate de utilizatorii săi. În ambele cazuri, aceste diferite „informații” sunt furnizate de utilizatori.

( 145 ) Amintim că acest lucru nu este valabil în ceea ce privește platforma Uploaded.

( 146 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 114 și 116.

( 147 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 31.

( 148 ) A se vedea în același sens Hotărârea Google France (punctul 118), în care Curtea a considerat relevant „rolul jucat de Google în redactarea mesajului comercial care însoțește linkul promoțional sau în stabilirea ori selectarea cuvintelor‑cheie”.

( 149 ) O dovadă în acest sens este faptul că Curtea s‑a referit la ideea de optimizare a „prezentării ofertelor de vânzare în cauză” (Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 116) (sublinierea noastră). În cazul în care Curtea ar fi vizat structurarea generală a ofertelor de vânzare prezentate pe piață, aceasta nu ar fi făcut o astfel de precizare și nici nu ar fi lăsat instanței naționale sarcina de a verifica dacă eBay a jucat un „rol activ”„în raport cu ofertele de vânzare din acțiunea principală” (punctul 117 din această hotărâre). Astfel, eBay ar fi avut un „rol activ” în privința oricărei oferte de vânzare, întrucât toate se înscriu în această structură generală.

( 150 ) De exemplu, prin modificarea anumitor pasaje din materialele video în discuție, prin alegerea unei muzici de fond mai bune, prin îmbunătățirea montajului etc.

( 151 ) A se vedea prin analogie Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 113.

( 152 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Google France, punctele 115 și 117.

( 153 ) Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 116.

( 154 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 38, 39 și 114.

( 155 ) Și în acest caz, dacă Curtea ar fi avut în vedere acest tip de recomandări, nu ar fi lăsat instanței naționale sarcina de a verifica dacă eBay a jucat un „rol activ”„în raport cu ofertele de vânzare din acțiunea principală” (Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 117). Astfel, acest „rol activ” ar fi existat pentru toate ofertele prezente pe piață întrucât, în mod potențial, oricare dintre acestea poate fi recomandată, în funcție de programarea algoritmului, unui anumit utilizator.

( 156 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Google France, punctul 115. Acest lucru nu aduce atingere posibilității ca un furnizor de servicii, din moment ce are controlul unui astfel de algoritm, să fie considerat responsabil pentru prejudiciile cauzate de funcționarea acestui algoritm în sine. Aceasta ar putea fi situația în special în cazul în care algoritmul menționat ar discrimina în mod nelegal anumite conținuturi sau anumiți utilizatori. Repetăm, exonerarea prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 nu privește decât răspunderea care rezultă din informațiile stocate.

( 157 ) A se vedea prin analogie Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), Secția întâi civilă, hotărârea nr. 165 din 17 februarie 2011, Carion/Société Dailymotion, nr. 09-67.896.

( 158 ) A se vedea considerentul (18) al Directivei 2000/31.

( 159 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctul 116, și Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 115.

( 160 ) A se vedea Hotărârea Google France, punctul 25.

( 161 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 28 și 110.

( 162 ) Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât, în Concluziile prezentate în cauzele conexate Google France și Google (C‑236/08-C‑238/08, EU:C:2009:569, punctele 144 și 145), avocatul general Poiares Maduro a propus Curții o abordare contrară.

( 163 ) A se vedea în acest sens considerentul (26) al Recomandării (UE) 2018/334 a Comisiei din 1 martie 2018 privind măsuri de combatere eficace a conținutului ilegal online (JO 2018, L 63, p. 50). De altfel, reiese în mod implicit, dar necesar din Hotărârea L’Oréal/eBay că un furnizor de servicii poate face propriile căutări fără să își piardă din acest motiv „rolul neutru” (a se vedea punctele 46 și 122 din această hotărâre).

( 164 ) Hotărârea din 16 februarie 2012 (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctul 27).

( 165 ) Hotărârea din 3 octombrie 2019 (C‑18/18, EU:C:2019:821, punctul 22).

( 166 ) A se vedea în special Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW (C‑469/17, EU:C:2019:623, punctele 16-26).

( 167 ) În plus, legiuitorul Uniunii pare să considere el însuși că un operator de platformă precum YouTube poate beneficia de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, dat fiind că diferite dispoziții ale dreptului Uniunii prevăd aplicarea acestui articol unui asemenea operator. A se vedea în special articolul 28a alineatul (5) din Directiva (UE) 2018/1808 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 noiembrie 2018 de modificare a Directivei 2010/13/UE privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) având în vedere evoluția realităților pieței (JO 2018, L 303, p. 69), care prevede că „[…] articolele 12-15 din Directiva [2000/31] se aplică furnizorilor de platforme de partajare a materialelor video considerați ca fiind stabiliți într‑un stat membru” (a se vedea de asemenea articolul 28b din această directivă).

( 168 ) Fără însă a se aduce atingere limitei amintite la punctul 146 din prezentele concluzii.

( 169 ) Pentru comoditate, vom utiliza în prezentele concluzii noțiunea de „a avea cunoștință” pentru a desemna ipoteza vizată în prima propoziție incidentă din articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31 și noțiunea de „a‑și da seama” pentru a desemna ipoteza vizată în cea de a doua propoziție incidentă din această dispoziție.

( 170 ) Acest lucru este valabil și pentru marea majoritate a celorlalte versiuni lingvistice ale Directivei 2000/31. Domnul Peterson și Elsevier răspund că versiunea în limba engleză a acestei directive susține interpretarea contrară. Nu suntem convinși de acest lucru. Desigur, în această versiune, prima propoziția incidentă din articolul 14 alineatul (1) litera (a) din această directivă nu cuprinde un articol hotărât („[…] the provider does not have actual knowledge of illegal activity or information […]”). Cea de a doua propoziție incidentă utilizează însă un articol hotărât („[…] is not aware of facts or circumstances from which the illegal activity or information is apparent […]”) (sublinierea noastră).

( 171 ) A se vedea considerentele (40), (41) și (46) ale Directivei 2000/31.

( 172 ) A se vedea considerentul (40) și articolul 14 alineatul (3) din Directiva 2000/31. Prin urmare, spre deosebire de secțiunea 512 introdusă de DMCA, Directiva 2000/31 nu prevede o procedură de notificare și retragere armonizată.

( 173 ) Înțelegem prin acesta: adusă la cunoștința unui angajat al furnizorului de servicii. Nu se poate considera că un furnizor „are cunoștință” sau „își dă seama” de o informație ilicită pe care o stochează, în sensul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31, pentru motivul, de exemplu, că a efectuat o prelucrare automată a acestei informații. O asemenea interpretare ar lipsi această dispoziție de orice efect util, întrucât orice furnizor care găzduiește informații este în mod necesar obligat să efectueze o astfel de prelucrare.

( 174 ) A se vedea Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza L’Oréal și alții (C‑324/09, EU:C:2010:757, punctele 162 și 163).

( 175 ) Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 120, 121 și, respectiv, 122.

( 176 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 122.

( 177 ) A se vedea în același sens Riordan, J., The Liability of Internet Intermediaries, Oxford University Press, Oxford, 2016, p. 407 și 408. De altfel, Curtea a precizat, la punctul 139 din Hotărârea L’Oréal/eBay, că măsurile care pot fi impuse unui furnizor de servicii precum eBay „nu pot consta într‑o supraveghere activă a tuturor datelor fiecăruia dintre clienții săi cu scopul de a preveni orice atingere viitoare adusă drepturilor de proprietate intelectuală prin intermediul site‑ului acestui furnizor de servicii”. În același mod, indicația dată de Curte, la punctul 120 din această hotărâre, potrivit căreia un furnizor poate descoperi fapte și circumstanțe din care să rezulte caracterul vădit nelegal în cadrul propriilor căutări tinde numai să indice că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 autorizează un furnizor să efectueze astfel de căutări. Dacă este cazul, acest furnizor trebuie, bineînțeles, să elimine informațiile ilicite pe care le descoperă. Acest lucru nu poate însemna că acesta ar fi în general obligat să efectueze astfel de căutări.

( 178 ) A se vedea Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional, Franța), hotărârea nr. 2004‑496 din 10 iunie 2004.

( 179 ) Ne referim de exemplu la imaginile cu pornografie infantilă. Pentru acest tip de informații, care sunt în sine în mod vădit și indiscutabil ilicite, Directiva 2000/31 nu interzice, în opinia noastră, să se impună furnizorului să fie proactiv în ceea ce privește eliminarea lor. A se vedea în acest sens considerentul (48) al acestei directive și, în ceea ce privește în mod specific pornografia infantilă, considerentul (47) și articolul 25 din Directiva 2011/93.

( 180 ) A se vedea în special Hotărârea din 16 februarie 2012, SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctul 50).

( 181 ) De exemplu, încărcarea de către un utilizator necunoscut a unei copii de slabă calitate, filmată cu ajutorul unei camere video, a unui film recent lansat în cinematografe.

( 182 ) Din decizia de trimitere în cauza C‑682/18 reiese că o parte semnificativă din hotărârea în apel este consacrată aspectului dacă și în ce măsură domnul Peterson deține drepturi asupra operelor în cauză.

( 183 ) A se vedea articolul 5 din Directiva 2001/29.

( 184 ) Arătăm în special că Directiva 2000/31 nu prevede nicio garanție pentru utilizatori, precum o procedură de „contranotificare”, care să le permită să conteste „supraeliminarea” informațiilor lor. Considerentul (46) al acestei directive se limitează la a preciza că statele membre pot „defini cerințe specifice care trebuie îndeplinite prompt înainte de înlăturarea informațiilor sau de blocarea accesului la acestea”.

( 185 ) A se vedea în acest sens Riordan, J., op. cit., p. 406. În general, problema dacă „faptele și circumstanțele” aduse la cunoștința unui furnizor de servicii erau suficiente pentru a‑i da posibilitatea de „a‑și da seama” de o informație ilicită, în sensul articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/31, depinde de toate împrejurările fiecărei cauze, în special de gradul de precizie a notificării, de complexitatea analizei necesare pentru a înțelege nelegalitatea acestei informații și de resursele de care dispune acest furnizor. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește problema dacă furnizorul a acționat „prompt”, în sensul articolului 14 alineatul (1) litera (b) din această directivă.

( 186 ) Pentru această problemă, trimitem cititorul la punctele 120-131 din prezentele concluzii.

( 187 ) Astfel, este de neconceput, în opinia noastră, ca, de exemplu, administratorii platformei „The Pirate Bay” să se poată prevala de articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 pentru a evita răspunderea lor secundară, în temeiul dreptului național, pentru informațiile stocate pe această platformă. Astfel cum arată guvernul francez, dispoziția menționată urmărește să protejeze furnizorii de servicii care sunt în general de bună‑credință, iar nu furnizorii a căror intenție însăși este de a facilita încălcările dreptului de autor.

( 188 ) În schimb, o obligație de stay down figurează la articolul 17 alineatul (4) din Directiva 2019/790. Observăm însă că legiuitorul a prevăzut o excepție pentru prestatorii de servicii „mici” care nu au resursele sau tehnologia necesară pentru a pune în aplicare o astfel de obligație.

( 189 ) A se vedea de asemenea considerentul (45) al Directivei 2000/31.

( 190 ) Această obligație figurează de asemenea la articolul 11 a treia teză din Directiva 2004/48, care se aplică încălcărilor diferitor drepturi de proprietate intelectuală, inclusiv dreptul de autor [a se vedea articolul 2 alineatul (1) din această directivă]. Însă această dispoziție se aplică, astfel cum precizează, „fără a aduce atingere” articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29. În orice caz, din moment ce articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 și articolul 11 a treia teză din Directiva 2004/48 sunt redactate în mod aproape identic, iar aceste directive urmăresc același obiectiv, privind un nivel de protecție ridicat al proprietății intelectuale [a se vedea considerentul (9) al primei directive și considerentul (10) al celei de a doua], aceste dispoziții trebuie, în opinia noastră, să primească aceeași interpretare.

( 191 ) „Răspunderea perturbatorului” permite obținerea unui ordin judecătoresc. Prin urmare, aceasta nu constituie un temei pentru acordarea de daune interese, spre deosebire de răspunderea primară a autorului unei încălcări și de răspunderea complicelui, prevăzută la articolul 830 din BGB.

( 192 ) A se vedea în special Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), hotărârea din 26 iulie 2012, I ZR 18/11, GRUR 2013, 370 – Alone in the Dark, precum și hotărârea din 19 martie 2015, I ZR 94/13, GRUR 2015 1129 – Hotelbewertungsportal. În conformitate cu jurisprudența acestei instanțe, operatori precum YouTube și Cyando nu răspund, de regulă, în mod direct pentru încălcările dreptului de autor săvârșite prin intermediul platformelor lor în măsura în care aceștia nu realizează „comunicarea publică” a operelor care sunt încărcate pe acestea. În principiu, se consideră că acești operatori nu răspund nici în calitate de complici la aceste încălcări, în sensul articolului 830 din BGB, din moment ce o condamnare în acest temei implică demonstrarea intenției și a cunoașterii referitoare la o infracțiune concretă (a se vedea analiza noastră privind a cincea și a șasea întrebare preliminară). Prin urmare, această instanță reglementează comportamentul unor astfel de operatori în esență în cadrul ordinelor judecătorești întemeiate pe „răspunderea perturbatorului”. În cauzele principale, instanțele de apel au condamnat YouTube și Cyando în calitate de „perturbatori”, întrucât nu și‑au respectat obligațiile de comportament.

( 193 ) A se vedea prin analogie Hotărârea din 7 iulie 2016, Tommy Hilfiger Licensing și alții (C‑494/15, EU:C:2016:528, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

( 194 ) A se vedea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 136.

( 195 ) Obligațiile de comportament care revin în mod concret furnizorilor de servicii care desfășoară o activitate care constă printre altele în stocarea‑hosting de fișiere furnizate de terți reflectă, în conformitate cu jurisprudența Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), condiția prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2000/31. Înțelegem că aceste obligații depășesc însă dispoziția menționată: această instanță impune ca furnizorul nu numai să fi eliminat informația notificată, ci și să fi blocat această informație, într‑o logică de stay down.

( 196 ) A se vedea considerentul (59) al Directivei 2001/29, precum și Husovec, op. cit., p. XV, XVI, 8 și 10-13. În opinia noastră, faptul că intermediarii beneficiază din punct de vedere financiar, într‑o anumită măsură, de utilizările ilicite ale serviciilor lor justifică de asemenea faptul că aceștia trebuie să fie supuși unor astfel de ordine judecătorești.

( 197 ) A se vedea în același sens Nordemann, J. B., „Liability for Copyright Infringements on the Internet: Host Providers (Content Providers) – The German Approch”, Journal of Intellectual Property, Information Technology and Electronic Commerce Law, vol. 2, nr. 1, 2011, p. 40.

( 198 ) A se vedea în același sens Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European din 29 noiembrie 2017, Orientări cu privire la anumite aspecte ale Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală [COM(2017) 708 final], p. 19: „autoritățile judiciare competente nu pot impune reclamanților să demonstreze că intermediarul este răspunzător, chiar și indirect, pentru o încălcare (pretinsă), drept condiție pentru aprobarea emiterii unui ordin judecătoresc”.

( 199 ) A se vedea prin analogie Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 131.

( 200 ) A se vedea articolul 3 din Directiva 2004/48 și, prin analogie, Hotărârea L’Oréal/eBay, punctele 140-144. Amintim că această directivă se aplică și în materia dreptului de autor. Prin urmare, cerințele prevăzute de dispozițiile sale generale trebuie respectate în cadrul unui ordin judecătoresc emis în conformitate cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29.

( 201 ) A se vedea Hotărârea din 16 februarie 2012, SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctele 31-33).

( 202 ) A se vedea punctul 194 din prezentele concluzii.

( 203 ) Hotărârea din 16 februarie 2012 (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctele 35-38).

( 204 ) Hotărârea din 3 octombrie 2019 (C‑18/18, EU:C:2019:821, punctele 33-47).

( 205 ) A se vedea considerentul (47) al Directivei 2000/31.

( 206 ) A se vedea de asemenea Hotărârea L’Oréal/eBay, punctul 139.

( 207 ) În această privință, copiile aceluiași fișier pot fi identificate prin intermediul filtrelor MD5 (sau hash filters), care par curente.

( 208 ) De exemplu, în ceea ce privește o operă cinematografică, sunt posibile o multitudine de variații în ceea ce privește formatul sau calitatea imaginii, durata etc.

( 209 ) Potrivit explicațiilor oferite de Google, odată ce un fișier de referință pentru o operă a fost transferat în baza de date a Content ID, acest software ar recunoaște în mod automat (aproape) toate fișierele care conțin această operă la momentul încărcării lor.

( 210 ) Potrivit informațiilor oferite de Google, aceasta ar fi cheltuit mai mult de 100 de milioane de dolari (aproximativ 88 de milioane de euro) pentru a dezvolta Content ID.

( 211 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2012, SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctul 50). În special, un ordin judecătoresc nu trebuie să creeze obstacole în calea posibilității utilizatorilor unei platforme de a efectua o utilizare a unor opere protejate care intră sub incidența excepțiilor și limitărilor prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29. În ceea ce privește o platformă precum YouTube, este vorba în special despre a permite utilizatorilor să partajeze materiale video care utilizează opere în scopuri cum sunt cel al criticii, al recenziei sau chiar al parodierii în condițiile prevăzute la alineatul (3) literele (d) și (k) al acestui articol 5. În ceea ce privește un Cyberlocker, este vorba în special despre a nu priva utilizatorii de dreptul la copia privată prevăzut la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din această directivă [a se vedea cu privire la acest aspect Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza VCAST (C‑265/16, EU:C:2017:649, punctele 23-28)].

( 212 ) Amintim că, în opinia noastră, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2000/31 trebuie interpretate în mod coerent. În special, „rolul indispensabil”, în sensul jurisprudenței Curții privind prima dispoziție, ar trebui să corespundă în practică, pentru furnizorii intermediari care stochează informații furnizate de utilizatorii serviciilor lor, „rolului activ” avut în vedere în jurisprudența sa referitoare la cea de a doua. Prin urmare, vom răspunde la a cincea și la a șasea întrebare preliminară doar pe scurt și cu titlu subsidiar.

( 213 ) A se vedea în special articolul 4 din Directiva 2004/48, care precizează că „[s]tatele membre recunosc ca fiind îndreptățite să solicite aplicarea măsurilor, procedurilor și mijloacelor de reparație menționate în prezentul capitol următoarele persoane: (a) titularii drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu dispozițiile legislației aplicabile” (sublinierea noastră). Poate fi vorba despre normele materiale prevăzute atât în dreptul Uniunii, cât și în dreptul național [a se vedea articolul 2 alineatul (1) din această directivă].

( 214 ) A se vedea considerentul (15) și articolul 2 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/48.

( 215 ) A se vedea articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2004/48.

( 216 ) A se vedea articolul 8 alineatul (1) litera (c) și alineatul (2) din Directiva 2004/48. A se vedea de asemenea în această privință Concluziile noastre prezentate în cauza Constantin Film Verleih (C‑264/19, EU:C:2020:261).

( 217 ) Amintim că operele partajate sunt stocate pe calculatoarele diferitor utilizatori ai rețelei, o platformă precum „The Pirate Bay” limitându‑se la găzduirea fișierelor torrent care permit găsirea acestor opere pe această rețea.

( 218 ) A se vedea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Stichting Brein (C‑610/15, EU:C:2017:99, punctele 19 și 20).

( 219 ) A se vedea Hotărârea GS Media, punctele 44 și 45, precum și Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff (C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 41).

( 220 ) A se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2014, Deckmyn și Vrijheidsfonds (C‑201/13, EU:C:2014:2132, punctele 22-27), Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW (C‑469/17, EU:C:2019:623, punctele 51, 58 și 65-76), precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online (C‑516/17, EU:C:2019:625, punctele 36, 38 și 50-59).

( 221 ) În special, faptul că titularii de drepturi nu dispun de o protecție maximă a proprietății lor intelectuale implică, în opinia noastră, faptul că li se poate impune o anumită vigilență în ceea ce privește utilizările operelor lor online și o colaborare cu operatorii de platforme. A se vedea prin analogie, în domeniul dreptului mărcilor, Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Backaldrin Österreich The Kornspitz Company (C‑409/12, EU:C:2013:563, punctul 83).

( 222 ) Amintim că acest articol 11 conține drepturi care corespund celor garantate prin articolul 10 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și că, prin urmare, primul articol trebuie interpretat în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului aferente celui de al doilea. A se vede în special Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW (C‑469/17, EU:C:2019:623, punctul 73).

( 223 ) A se vedea în special Hotărârea GS Media, punctul 45, Curtea EDO, 18 decembrie 2012, Ahmet Yildirim împotriva Turciei, CE:ECHR:2012:1218JUD000311110, § 54, și Curtea EDO, 1 decembrie 2015, Cengiz și alții împotriva Turciei, CE:ECHR:2015:1201JUD004822610, § 49. A se vedea de asemenea în același sens Curtea EDO, 10 martie 2009, Times Newspapers Ltd împotriva Regatului Unit (nr. 1 și 2), CE:ECHR:2009:0310JUD000300203, § 27, și Curtea EDO, 10 ianuarie 2013, Ashby Donald și alții împotriva Franței, CE:ECHR:2013:0110JUD003676908, § 34.

( 224 ) Curtea EDO, 1 decembrie 2015, Cengiz și alții împotriva Turciei, CE:ECHR:2015:1201JUD004822610, § 51 și 52. A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2019, Buivids (C‑345/17, EU:C:2019:122, punctele 56 și 57).

( 225 ) Hotărârea din 16 februarie 2012 (C‑360/10, EU:C:2012:85).

( 226 ) Repetăm în această privință că nu toți furnizorii de servicii dispun de aceleași capacități și resurse ca YouTube.

( 227 ) A se vedea Hotărârea din 16 februarie 2012, SABAM (C‑360/10, EU:C:2012:85, punctele 44-52). Astfel, chiar presupunând că operatorii de platforme nu intră în domeniul de aplicare al articolelor 14 și 15 din Directiva 2000/31, obligația de a controla ex ante totalitatea fișierelor încărcate de utilizatori ar fi, în orice caz, contrară drepturilor fundamentale garantate de cartă.

( 228 ) Aceasta este situația în ceea ce privește tutorialele online și alte materiale video cu scop de divertisment sau de informare, care pot utiliza în principiu opere protejate, în anumite condiții, în conformitate cu anumite excepții prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29. În acest sens, menționăm că există îndoieli cu privire la software‑ul Content ID al YouTube, întrucât acesta a confundat deja, se pare, materiale video inocente cu opere protejate încărcate în mod nelegal și a blocat materiale video pentru utilizarea unor extrase de câteva secunde dintr‑o astfel de operă (a se vedea în special Signoret, P., „Sur YouTube, la détection automatique des contenus soumis à droit d’auteur ne satisfait personne”, Le Monde, blog Pixels, 5 iulie 2018). În această privință, YouTube recunoaște că Content ID nu detectează eventuala aplicare a excepțiilor de la dreptul de autor (a se vedea materialul video YouTube Creators, „Content ID sur YouTube”, accesibil la adresa https://youtu.be/9g2U12SsRns).

( 229 ) În plus, complexitatea acestei probleme este sporită, în opinia noastră, și de caracterul ambivalent al internetului, în special al platformelor precum YouTube, în ceea ce privește contrafacerea. Astfel, deși YouTube oferă instrumente care pot fi utilizate pentru a încălca dreptul de autor, aceste instrumente, în special motorul său de căutare, facilitează în același timp descoperirea acestor încălcări.

( 230 ) A se vedea considerentele (40), (41) și (45)-(49) ale Directivei 2000/31, precum și Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte juridice ale comerțului electronic pe piața internă, p. 4, 12, 16.

( 231 ) A se vedea considerentele (16) și (59), precum și articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29.

( 232 ) A se vedea articolul 31 din Directiva 2019/790.

( 233 ) Articolul 2 punctul 6 din Directiva 2019/790 prevede că, în sensul acestei directive, un „prestator al unui serviciu online de partajare de conținut” este un „un prestator al unui serviciu al societății informaționale, al cărui scop principal sau unul dintre scopurile principale este de a stoca și de a oferi publicului acces la un volum semnificativ de opere protejate prin drept de autor sau de alte obiecte protejate încărcate de către utilizatorii săi, pe care le organizează și le promovează în scop lucrativ”. A se vedea de asemenea considerentele (62) și (63) ale acestei directive.

( 234 ) Astfel cum am arătat, în timp ce articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2000/31 prevede, în opinia noastră, o obligație de take down, articolul 17 alineatul (4) litera (c) din Directiva 2019/790 impune în prezent, în general și ex ante, o obligație de stay down.

( 235 ) Mai precis, din articolul 17 alineatul (6) din Directiva 2019/790 reiese în esență că, pentru „prestatorii” de mai puțin de trei ani și a căror cifră de afaceri este mai mică de 10 milioane [de euro], aceștia trebuie să dovedească doar că au depus toate eforturile pentru a obține o autorizație din partea titularilor de drepturi și nu sunt supuși decât unei obligații de take down.

( 236 ) Potrivit acestui considerent, „[e]ste oportun să se clarifice în prezenta directivă faptul că prestatorii de servicii online de partajare de conținut realizează un act de comunicare publică sau un act de punere la dispoziția publicului atunci când acordă publicului acces la opere protejate prin drept de autor sau la alte obiecte protejate încărcate de către utilizatorii lor […]”.

( 237 ) A se vedea articolul 29 din Directiva 2019/790.

( 238 ) A se vedea în special Hotărârea din 11 iunie 2015, Zh. și O. (C‑554/13, EU:C:2015:377, punctul 42, precum și jurisprudența citată). De altfel, deși, în conformitate cu jurisprudența Curții, un astfel de considerent poate preciza conținutul actului din care face parte, în speță ar fi vorba despre clarificarea sensului dispozițiilor nu ale Directivei 2019/790, ci ale Directivelor 2000/31 și 2001/29.

( 239 ) A se vedea articolul 26 din Directiva 2019/790, care precizează că aceasta se aplică tuturor operelor și altor obiecte protejate de dreptul național în materia dreptului de autor la 7 iunie 2021 sau ulterior, fără a aduce atingere actelor încheiate sau drepturilor dobândite înaintea acestei date.

( 240 ) A se vedea articolul 27 din Directiva 2019/790, care precizează că contractelor de licență sau de transfer al drepturilor autorilor și artiștilor interpreți sau executanți li se aplică obligația de transparență stabilită la articolul 19 din această directivă de la 7 iunie 2022.

( 241 ) A se vedea considerentul (65) al Directivei 2019/790.

( 242 ) A se vedea considerentele (3) și (4) ale Directivei 2019/790.

( 243 ) Prevăzând că operatori precum YouTube realizează „comunicarea publică” a operelor pe care utilizatorii platformelor lor le încarcă pe acestea, legiuitorul Uniunii intenționa să remedieze value gap subliniat de titularii de drepturi (a se vedea punctul 47 din prezentele concluzii). A se vedea în această privință considerentele (3) și (61) ale Directivei 2019/790, precum și Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului din 14 septembrie 2016 privind dreptul de autor pe piața unică digitală [COM(2016) 593 final], p. 2 și 3.

( 244 ) A se vedea în special, în anul 2010, „Public Consultation on the Future of Electronic Commerce in the Internal Market and the Implementation of the Directive on Electronic Commerce (2000/31/EC)”, în anul 2012, „A Clean and Open Internet: Public Consultation on Procedures for Notifying and Acting on Illegal Content Hosted by Online Intermediaries” și, în anul 2015, „Public Consultation on the Regulatory Environment for Platforms, Online Intermediaries, Data and Cloud Computing and the Collaborative Economy”. În mod similar, în Statele Unite, United States Copyright Office (Biroul pentru drepturi de autor din Statele Unite), în urma unei consultări publice lansate în anul 2015, a întocmit, la 21 mai 2020, un raport prin care a recomandat United State Congress (Congresul Statelor Unite) să modernizeze dispozițiile secțiunii 512 introduse de DMCA (a se vedea Biroul pentru drepturi de autor din Statele Unite, Section 512 Study, accesibil la adresa https://www.copyright.gov/policy/section512/).

( 245 ) A se vedea Comunicările Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor din 11 ianuarie 2012, „Un cadru coerent pentru creșterea încrederii în piața unică digitală a comerțului electronic și a serviciilor online” [COM(2011) 942 final], p. 13-16,; din 6 mai 2015, „O strategie privind piața unică digitală pentru Europa” [COM(2015) 192 final], p. 4, 8 și 12-14, din 9 decembrie 2015, „Către un cadru modern, mai european privind drepturile de autor” [COM(2015) 626 final], p. 2, 3 și 10-12, și din 25 mai 2016, „Platforme online și piața unică digitală – Oportunități și provocări pentru Europa” [COM(2016) 288 final], p. 8-10.

( 246 ) A se vedea Directiva 2018/1808, care include platformele de partajare a materialelor video în domeniul reglementării „serviciilor mass‑media audiovizuale” și obligă operatorii unor astfel de platforme să ia măsuri corespunzătoare, fezabile și proporționale pentru a proteja minorii de materialele video care le pot afecta dezvoltarea și publicul larg de materialele video care conțin incitări la violență, la ură sau la terorism [a se vedea articolul 1 alineatul (1) litera (b) și articolele 28a și 28b din Directiva 2010/13, adăugate prin Directiva 2018/1808]. A se vedea de asemenea Recomandarea 2018/334 privind măsuri de combatere eficace a conținutului ilegal online. A se vedea și Propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului din 12 septembrie 2018 privind prevenirea diseminării conținutului online cu caracter terorist [COM(2018) 640 final].

( 247 ) A se vedea de asemenea pentru dezvoltări în acest sens Consiliul Europei, Recomandarea CM/Rec(2018)2 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind rolurile și responsabilitățile intermediarilor de servicii pe internet (adoptată de Comitetul de Miniștri la 7 martie 2018, în cadrul celei de a 1309‑a reuniuni a miniștrilor adjuncți), precum și Curtea EDO, 16 iunie 2015, Delfi AS împotriva Estoniei, CE:ECHR:2015:0616JUD006456909.

( 248 ) În special, normele prevăzute la alineatul (4) și următoarele ale articolului 17 din Directiva 2019/790 urmăresc, se pare, să ofere anumite garanții operatorilor în cauză, precum și utilizatorilor platformelor acestora. Cu toate acestea, subliniem că detaliile noului regim de răspundere prevăzut la articolul 17 depășesc obiectul prezentelor concluzii. Nu intenționăm să exprimăm în aceste concluzii o opinie cu privire la compatibilitatea acestui nou regim cu drepturile fundamentale garantate de cartă. În această privință, Curtea este sesizată cu o acțiune în anulare (a se vedea cauza C‑401/19, Polonia/Parlamentul și Consiliul), care îi va da ocazia să se pronunțe cu privire la respectiva problemă.

Top