1.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE ( 3 ) prevede următoarele:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

2.

Potrivit articolului 4 din Directiva 93/13:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

3.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede următoarele:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

4.

Articolul 7 din Directiva 93/13 prevede următoarele:

„(1)   Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către profesioniști»].”

5.

Articolul 56 din Ustawa z 23 kwietnia 1964 r. Kodeks cywilny (Legea din 23 aprilie 1964 privind Codul civil, Jurnalul Oficial al Republicii Polone, 2007, poziția 459, cu modificările ulterioare, denumită în continuare „Codul civil”) prevede:

„Actul juridic produce nu numai efectele prevăzute expres de acesta, ci și pe cele care decurg din lege, din principiile conviețuirii sociale și din obiceiuri.”

6.

Potrivit articolului 3531 din Codul civil:

„Părțile la un contract au libertatea să determine raportul juridic dintre ele atât timp cât conținutul sau scopul acestuia nu contravine caracteristicilor (naturii) raportului, legii sau principiilor conviețuirii sociale.”

7.

Potrivit articolului 354 din Codul civil:

„1.   Debitorul trebuie să își execute obligația în conformitate cu conținutul acesteia și într‑un mod în care corespunde scopului său social‑economic și principiilor conviețuirii sociale și, în cazul în care în această materie există obiceiuri determinate, de asemenea într‑un mod care să corespundă acestor obiceiuri.

2.   Creditorul trebuie să coopereze pentru executarea obligației în același mod.”

8.

La 14 noiembrie 2008, părțile din procedura principală, în calitate de consumatori, au încheiat un contract de împrumut ipotecar cu o durată de 480 de luni. Potrivit contractului, banca a acordat împrumutaților un împrumut exprimat în moneda poloneză (PLN), dar indexat într‑o monedă străină, și anume francul elvețian (CHF).

9.

Regulile de indexare a creditului într‑o monedă străină au fost stabilite prin regulamentul privind împrumutul ipotecar utilizat de bancă și inclus în contract.

10.

La paragraful 7 punctul 4 din Regulamentul privind împrumutul ipotecar se prevedea în esență că împrumutul se acorda în PLN la un curs de schimb care nu este mai mic decât cursul de cumpărare al monedei străine (CHF) potrivit tabelului valabil la momentul acordării finanțării. Soldul debitor al împrumutului, exprimat în moneda străină (CHF), urma să fie calculat în funcție de cursul de schimb aplicat la momentul acordării împrumutului.

11.

În plus, potrivit paragrafului 9 punctul 2 din Regulamentul privind împrumutul ipotecar, ratele împrumutului care trebuiau plătite erau exprimate în CHF și, la data scadenței, acestea urmau să fie prelevate din contul bancar deținut în PLN pe baza cursului de vânzare al valutei potrivit tabelului valabil în bancă la sfârșitul zilei lucrătoare precedente zilei în care devenea exigibilă rata respectivă.

12.

Dobânda creditului este variabilă și este compusă din rata de referință LIBOR 3M (CHF) și dintr‑o marjă fixă a băncii.

13.

Împrumutații au sesizat instanța de trimitere cu o acțiune prin care au solicitat, cu titlu principal, constatarea nulității contractului de împrumut, dat fiind caracterul pretins abuziv al clauzelor privind mecanismul de indexare, prezentat la punctele 11 și 12. În special, aceștia au invocat nelegalitatea clauzelor, întrucât acestea ar permite băncii să stabilească în mod unilateral și liber cursurile de schimb valutar. În consecință, banca ar stabili în mod unilateral soldul creditor exprimat în monedă străină, precum și rezultatul conversiei ratei de împrumut din moneda străină în moneda poloneză.

14.

Recunoașterea caracterului abuziv al acestor clauze ar face imposibilă stabilirea cursului de schimb aplicabil și, prin urmare, ar trebui să conducă la anularea întregului contract.

15.

Cu titlu subsidiar, împrumutații au solicitat executarea contractului fără clauzele abuzive, pe baza cuantumului creditului stabilit în moneda poloneză și a ratei dobânzii prevăzute în contract, pe baza ratei variabile LIBOR și a marjei fixe a băncii.

16.

Banca a contestat caracterul abuziv al clauzelor și a susținut, cu titlu subsidiar, că, inclusiv după o eventuală eliminare din contract a acestor clauze, celelalte dispoziții contractuale ar rămâne obligatorii pentru părți.

17.

Potrivit băncii, în lipsa unei dispoziții cu caracter supletiv care să reglementeze modalitățile de stabilire a cursului de schimb valutar, pentru interpretarea contractului după înlăturarea clauzelor abuzive ar trebui să se țină seama de principiile generale care decurg din articolele 56, 65 și 354 din Codul civil polonez și în special de principiile interpretării voinței părților și de obiceiuri.

18.

Instanța de trimitere consideră că clauzele prevăzute de contractul în discuție nu sunt obligatorii pentru împrumutați, în măsura în care sunt abuzive. În plus, instanța de trimitere arată că înlăturarea acestor clauze determină imposibilitatea stabilirii ratei de schimb și, prin urmare, a executării contractului.

19.

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

20.

Prezenta cauză face parte dintr‑o serie de cauze ( 4 ) cu care Curtea a fost sesizată în materia clauzelor abuzive și în special cu privire la efectele constatării caracterului abuziv al clauzei privind „diferența dintre cursurile de schimb valutar” ( 5 ) cuprinse în contracte de împrumut indexate într‑o monedă străină și rambursate în moneda națională.

21.

Recurgerea la acest tip de împrumuturi indexate într‑o monedă străină a fost răspândită pe scară largă în diferite țări, datorită ratei dobânzii mai mici aplicabile monedei străine în raport cu moneda statului în care avea loc tranzacția.

22.

Astfel cum se amintește pe larg în jurisprudența Curții ( 6 ), sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist, atât în ceea ce privește negocierea și, prin urmare, capacitatea sa contractuală, cât și în ceea ce privește nivelul de informare ( 7 ).

23.

Obiectivul imediat al directivei este, în consecință, restabilirea unui echilibru între poziția consumatorului și cea a profesionistului.

24.

Articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede că clauzele abuzive „nu creează obligații pentru consumator”. Această dispoziție constituie o normă „imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți” ( 8 ).

25.

Prin urmare, pentru a garanta efectul util al protecției urmărite de Directiva 93/13, instanța națională are obligația de a examina din oficiu eventualul caracter abuziv al clauzei contractuale și de a interveni asupra acesteia din urmă, astfel încât să pună capăt unui asemenea dezechilibru, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare ( 9 ).

26.

Dezechilibrul dintre părți impune astfel o intervenție pozitivă, externă părților la contract ( 10 ), care este justificată de interesul public pe care se întemeiază protecția pe care directiva o asigură consumatorilor ( 11 ).

27.

Obiectivul pe termen mai lung al directivei, care se regăsește în dispozițiile coroborate ale articolelor 6 și 7 din Directiva 93/13, este prevenirea utilizării în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin intermediul efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor „faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate” ( 12 ).

28.

Instanța națională, după ce constată caracterul abuziv al unei clauze, este chemată să excludă aplicarea sa, întrucât, astfel cum a precizat Curtea, modul de redactare a articolul 6 alineatul (1), care acordă statelor membre autonomie în ceea ce privește definirea regimurilor juridice aplicabile clauzelor abuzive, le impune acestora obligația de a prevedea că respectivele clauze „nu creează obligații pentru consumator” ( 13 ).

29.

Rezultă că instanța naționala care constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din această constatare, pentru ca o asemenea clauză să nu producă efecte în ceea ce privește consumatorul, cu excepția cazului în care consumatorul se opune eliminării clauzei menționate ( 14 ).

30.

În plus, potrivit dispozițiilor articolului 6 alineatul (1) a doua teză, precum și celui de al douăzeci și unulea considerent ( 15 ), contractul continuă „să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive” ( 16 ).

31.

Instanța nu este, așadar, abilitată să intervină asupra conținutului clauzei al cărei caracter abuziv îl constată. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie astfel interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze ( 17 ).

32.

În fapt, o asemenea intervenție ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit de directivă, și anume descurajarea utilizării unor clauze abuzive de către profesionist ( 18 ), menționat anterior la punctul 27. Profesioniștii ar putea fi în fapt tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar în cazul constatării caracterului lor abuziv, contractul ar putea fi totuși completat de instanța națională, în măsura în care este necesar.

33.

Singura excepție de la această regulă a fost elaborată pe cale jurisprudențială în cauza Kásler ( 19 ), în care Curtea a stabilit condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a se justifica o intervenție de completare a contractului de către instanța națională.

34.

În special, Curtea a admis înlocuirea clauzei abuzive cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv în cazul în care sunt îndeplinite următoarele două condiții: în primul rând, ca neaplicarea clauzei declarate abuzivă să implice, potrivit dreptului național, anularea întregului contract și, în al doilea rând, ca anularea contractului respectiv să expună consumatorul la consecințe deosebit de prejudiciabile ( 20 ).

35.

Așadar, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în situații în care invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său, expunându‑l prin aceasta pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi în acest fel penalizat ( 21 ).

36.

Anularea unui contract de împrumut ar avea, în principiu, drept consecință exigibilitatea imediată a sumei care rămâne datorată în proporții ce riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, din această cauză, ar tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător, care, pe cale de consecință, nu ar fi descurajat să insereze astfel de clauze în contractele pe care le propune ( 22 ).

37.

O astfel de excepție de la regula privind interdicția impusă instanței naționale de a completa contractul în cazul lipsei validității unei clauze abuzive este pe deplin justificată în lumina finalității Directivei 93/13, care, după cum s‑a arătat, urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive ( 23 ).

38.

Pentru motive de ordin logic și sistematic, considerăm că este necesar să se examineze întrebările preliminare prin analizarea mai întâi a celei de a patra, în continuare a celei de a doua, apoi a celei dintâi și, în sfârșit, a celei de a treia întrebări preliminare. Astfel, în cazul în care, ca răspuns la a patra întrebare preliminară, s‑ar considera că contractul poate continua să existe și fără clauzele abuzive, celelalte întrebări preliminare ar rămâne în mare parte lipsite de interes, întrucât presupun anularea întregului contract. În plus, ipoteza înlocuirii clauzei abuzive în modul propus în prima întrebare ar putea fi evaluată numai în cazul în care s‑ar considera că anularea întregului contract poate avea efecte prejudiciabile pentru consumator, premisă a celei de a doua întrebări, prin care se solicită Curții să se pronunțe cu privire la anumite modalități referitoare la lipsa validității întregului contract. În sfârșit, problema posibilității de a menține clauza abuzivă, menționată în a treia întrebare preliminară, se poate pune în mod rezonabil numai în cazul în care nu este posibil nici să se mențină contractul, nici să se înlocuiască clauza abuzivă.

39.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare, instanța națională solicită în esență Curții să interpreteze articolul 6 alineatul (1), în măsura în care prevede că „contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»]”. În special, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă un contract poate fi menținut după eliminarea unei clauze abuzive care este indisolubil legată de alte clauze ce reglementează obligația contractuală principală.

40.

Astfel, într‑o asemenea ipoteză, contractul rezultat după eliminarea clauzelor abuzive ar fi un alt contract decât cel convenit între părți și nu ar corespunde voinței inițiale a acestora.

41.

În cazul în care clauza privind „diferența dintre cursurile de schimb valutar” ar fi abuzivă și, prin urmare, nu ar fi aplicabilă, aceasta ar avea ca efect transformarea tipului de contract din contract indexat în CHF și supus ratei dobânzii pentru această monedă în contract indexat în PLN, dar supus în continuare ratei dobânzii pentru CHF, care este mai mică.

42.

Revine instanței naționale sarcina de a aprecia posibilitatea ca un contract să continue să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale, atunci când, în conformitate cu dreptul național, acest lucru este posibil din punct de vedere juridic ( 24 ).

43.

Astfel, după cum a statuat deja Curtea ( 25 ), pentru a garanta efectul util al directivei, atât constatarea caracterului abuziv al unei clauze, cât și stabilirea efectelor care decurg dintr‑o astfel de constatare a caracterului abuziv trebuie să fie apreciate în lumina dreptului național.

44.

După cum reiese din dosarul cauzei și din cererea adresată de instanța de trimitere, clauzele care fac obiectul contestării și al criticii întemeiate pe caracterul abuziv sunt cele referitoare la diferența dintre cursurile de schimb valutar.

45.

O astfel de apreciere cu privire la calificarea clauzei contractuale al cărei caracter abuziv se contestă și apoi, eventual, se constată este în mod evident preliminară, întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 exclude de la aprecierea instanței cu privire la caracterul abuziv clauzele care se referă la definirea obiectului contractului, cu condiția ca acestea să fie exprimate în mod clar și inteligibil.

46.

Prin urmare, instanța națională este chemată, în primul rând, să decidă dacă clauza în litigiu se încadrează în definirea obiectului principal al contractului și, în caz afirmativ, să aprecieze dacă modul de redactare a acesteia este clar și inteligibil. Numai în cazul în care o astfel de apreciere este negativă și, prin urmare, instanța constată că clauza contractuală care se încadrează în definirea obiectului principal al contractului nu este redactată în mod clar și inteligibil, aceasta poate proceda la aprecierea caracterului abuziv al clauzei respective ( 26 ).

47.

În al doilea rând, instanța națională este chemată să aprecieze efectele constatării caracterului abuziv, în scopul de a verifica dacă contractul poate fi menținut chiar în lipsa unei astfel de clauze. În cazul în care clauza se încadrează în noțiunea de obiect al contractului, este mai puțin probabil ca, în conformitate cu dreptul național, continuarea existenței contractului să fie posibilă din punct de vedere juridic; cu toate acestea, este vorba despre o apreciere care poate fi efectuată numai de instanța de trimitere.

48.

Instanța națională trebuie să aprecieze dacă, în conformitate cu reglementarea națională și cu respectarea dreptului Uniunii, continuarea existenței contractului este posibilă din punct de vedere juridic ( 27 ) fără clauza abuzivă.

49.

Potrivit Curții, „consecința normală a prezenței unei clauze abuzive într‑un contract este, de regulă, numai nevalabilitatea acestei clauze și continuarea existenței contractului care, după eliminarea dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, continuă să angajeze ambele părți. De la această regulă generală se poate deroga numai în cazul în care, în mod obiectiv, contractul însuși nu poate continua să existe fără clauza abuzivă” ( 28 ).

50.

Astfel cum s‑a precizat în jurisprudența Curții, „[î]n ceea ce privește criteriile care permit să se aprecieze dacă un contract poate continua să existe efectiv fără clauzele abuzive, trebuie relevat că atât modul de redactare al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, cât și cerințele privind securitatea juridică a activităților economice susțin o abordare obiectivă la interpretarea acestei dispoziții”. Prin urmare, interesul părților contractante „nu poate fi considerat criteriul determinant care decide soarta viitoare a contractului” ( 29 ).

51.

O astfel de abordare obiectivă este conformă cu obiectivele directivei de restabilire a unui echilibru între părți prin eliminarea clauzelor abuzive, iar nu de eliminare a tuturor contractelor care conțin clauze abuzive.

52.

Obiectivul directivei nu este nici eliminarea în întregime a unui contract în care unele clauze au fost declarate abuzive, nici menținerea acestuia cu orice preț și nici, cu atât mai puțin, menținerea acestuia pentru că prezintă un avantaj pentru una dintre cele două părți.

53.

Mai degrabă, obiectivul directivei este restabilirea echilibrului dintre părți ( 30 ) și producerea unui efect disuasiv pentru viitor asupra profesionistului.

54.

Rezultă, prin urmare, că articolul 6 alineatul (1) din directivă este neutru în ceea ce privește posibilitatea de a elimina sau de a menține contractul fără clauzele abuzive, iar atât aprecierea cu privire la calificarea clauzei abuzive în sensul că privește definirea obiectului contractului, cât și aprecierea cu privire la menținerea sau nu în vigoare a contractului fără clauzele abuzive trebuie să fie efectuate de instanța națională, potrivit dreptului național, cu respectarea criteriilor generale propuse mai sus.

55.

A doua întrebare preliminară cuprinde două părți. În primul rând, Curtea este chemată să se pronunțe cu privire la momentul în care trebuie apreciate consecințele anulării întregului contract și, în al doilea rând, să stabilească ponderea care trebuie acordată voinței consumatorului.

56.

Deși, pe de o parte, la articolul 4 alineatul (1) din directivă se precizează că aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie să fie efectuată „luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului” ( 31 ), pe de altă parte directiva nu conține o prevedere expresă cu privire la momentul în care trebuie apreciate consecințele constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale.

57.

Așadar, după cum s‑a arătat, revine instanței naționale sarcina de a stabili, potrivit dreptului național, toate consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzei.

58.

Prin urmare, instanța națională este ținută să aprecieze dacă, potrivit dreptului național, menținerea contractului este posibilă din punct de vedere juridic după eliminarea clauzelor abuzive și de asemenea momentul la care, potrivit dreptului național, trebuie apreciate efectele constatării caracterului abuziv al clauzei.

59.

Cu toate acestea, în opinia noastră, în lipsa unor prevederi exprese în această privință care să poată fi deduse din dreptul național, două par a fi motivele pentru care efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor, precum și consecințele eventualei anulări a întregului contract – și ale eventualei posibilități a instanței de a proceda la o completare a contractului – trebuie apreciate la momentul soluționării litigiului.

60.

În primul rând, pe plan sistematic, pentru a asigura efectul deplin al obiectivelor imediate ale directivei, care, după cum s‑a arătat, vizează restabilirea unui echilibru efectiv între părți, este necesar ca aprecierea efectelor eliminării clauzelor abuzive să fie efectuată în raport cu situația concretă și actuală, adică în raport cu circumstanțele existente la momentul în care instanța națională soluționează litigiul. Astfel, situația intereselor părților ar putea fi diferită la acel moment în raport cu momentul încheierii contractului.

61.

În al doilea rând, aprecierea acestor efecte la momentul soluționării litigiului este compatibilă cu cele statuate de Curte în cauza Kásler ( 32 ).

62.

Curtea a precizat astfel că condiția pe baza căreia contractul – care potrivit dreptului național ar trebui să fie anulat în întregime după eliminarea clauzelor abuzive – poate fi completat de instanță prin înlocuirea clauzei abuzive cu o dispoziție cu caracter supletiv nu subzistă decât în cazul în care anularea contractului ar fi „deosebit de prejudiciabilă” ( 33 ) pentru consumator.

63.

Acest fapt presupune că interesele consumatorului pe care instanța națională trebuie să le ia în considerare sunt cele care există la momentul examinării litigiului, iar nu cele pe baza cărora consumatorul a decis să încheie contractul.

64.

Trecând la al doilea aspect al celei de a doua întrebări preliminare, pentru a aprecia importanța care trebuie atribuită voinței consumatorului în fața alegerii între lipsa validității întregului contract și completarea acestuia, este necesar să se analizeze cele statuate de Curte în cauza Kásler, în special în ceea ce privește obiectivele pe care directiva urmărește să le atingă.

65.

Astfel, după cum s‑a arătat, articolul 6 alineatul (1) din directivă se opune unei norme de drept național care permite instanței, atunci când constată caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze ( 34 ).

66.

Singurul caz în care se admite o intervenție a instanței este cel excepțional, în care, dacă „nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție cu caracter supletiv, instanța fiind obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromis” ( 35 ).

67.

În opinia noastră, pare rezonabil să se considere că, în cazul în care consumatorul, pus de instanță în fața alternativei între lipsa validității întregului contract ca urmare a eliminării clauzelor abuzive și completarea cu o altă dispoziție în scopul menținerii existenței contractului respectiv, își manifestă voința în sensul că preferă eliminarea întregului contract, nu este îndeplinită a doua dintre condițiile impuse de Hotărârea Kásler. Cu alte cuvinte, față de manifestarea de voință în cunoștință de cauză și reiterată a consumatorului respectiv, instanța nu ar putea considera deosebit de prejudiciabilă pentru consumator lipsa validității întregului contract.

68.

Pentru a concluziona cu privire la a doua întrebare preliminară, instanța națională este ținută să aprecieze, potrivit dreptului național, momentul la care trebuie evaluate efectele constatării caracterului abuziv al clauzei, ținând seama, în lipsa unor prevederi legislative exprese, de faptul că interesele consumatorului care trebuie luate în considerare sunt cele care există la momentul desfășurării procedurii. În plus, trebuie să se considere că voința consumatorului prevalează asupra punerii în aplicare a unui sistem de protecție precum cel al înlocuirii clauzei abuzive, în scopul menținerii contractului fără clauza considerată abuzivă.

69.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța națională solicită Curții să stabilească dacă, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se poate proceda la o completare a contractului prin aplicarea unor dispoziții de drept național care prevăd că efectele unui act juridic se stabilesc de asemenea potrivit principiilor echității sau obiceiurilor.

70.

Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la posibilitatea de a completa contractul prin intermediul unor dispoziții care, neavând caracter supletiv, conțin clauze cu caracter general care se referă la norme ale conviețuirii sociale.

71.

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar, în primul rând, ca instanța națională să verifice dacă dispozițiile cu caracter general pe care le‑a identificat ca putând să completeze contractul în raport cu clauzele declarate abuzive se încadrează în categoria „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” ( 36 ) care „se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri” ( 37 ).

72.

Astfel de clauze beneficiază, în temeiul directivei, de o prezumție a lipsei caracterului abuziv, care decurge din faptul că acestea reflectă un act cu putere de lege sau o normă administrativă cu caracter obligatoriu. Prin urmare, trebuie să se considere că legiuitorul național a stabilit un echilibru între drepturile și obligațiile părților în anumite contracte ( 38 ).

73.

În speță, potrivit celor reieșite din dosarul cauzei, dispozițiile cu caracter general menționate de instanța de trimitere și care se referă la uzanțe nu se caracterizează printr‑o apreciere a legiuitorului în ceea ce privește echilibrul între drepturile și obligațiile părților și, prin urmare, nu par să fie acoperite de prezumția lipsei caracterului abuziv prevăzută de directivă.

74.

În acest caz, inserarea unei clauze contractuale care reflectă astfel de dispoziții generale ar presupune o intervenție „creativă” susceptibilă să denatureze echilibrul între interese dorit de părți, printr‑o restrângere excesivă a libertății contractuale.

75.

În al doilea rând, făcând trimitere la cele arătate la punctele 31-37 de mai sus, considerăm că situația descrisă de instanța de trimitere nu se poate regăsi în ipoteza menționată în Hotărârea Kásler, care, întrucât are caracter de excepție, nu poate îngădui interpretări extensive.

76.

Raționamentul care stă la baza acestei excepții, care limitează posibilitatea de intervenție a instanței doar la clauzele care reflectă dispoziții normative cu caracter supletiv, este conform cu articolul 1 alineatul (2) din directivă și cu al treisprezecelea considerent al acesteia, la care se face referire la punctul 71 de mai sus.

77.

Pentru a evita efectele excesiv de prejudiciabile pentru consumator care decurg din lipsa validității întregului contract, excepția menționată în Hotărârea Kásler permite instanței să intervină printr‑o completare a contractului, care trebuie însă să se limiteze la înlocuirea clauzei abuzive cu o clauză care reflectă dispoziția normativă cu caracter supletiv, fără nicio marjă de interpretare sau de „creativitate”.

78.

Dimpotrivă, în cazul în care instanța ar recurge la o clauză generală, aceasta ar fi chemată să efectueze o apreciere cu privire la conținutul clauzei generale și la aplicarea acesteia în cadrul contractului.

79.

Această situație se opune regulii generale, amintită în mai multe rânduri de Curte, care impune instanței naționale să înlăture aplicarea unei clauze abuzive, fără a fi însă abilitată să îi modifice conținutul.

80.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se considere că articolul 1 alineatul (2) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 se opun unei completări a contractului de către instanța națională – având ca obiect clauza abuzivă – prin aplicarea unor dispoziții naționale cu caracter general care nu sunt dispoziții cu caracter supletiv.

81.

Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța națională solicită Curții să stabilească dacă o clauză contractuală abuzivă poate fi menținută atunci când o astfel de soluție prezintă un avantaj pentru consumator.

82.

O astfel de posibilitate apare numai atunci când instanța națională, în conformitate cu dreptul național și cu respectarea dreptului Uniunii, consideră că nu este posibilă din punct de vedere juridic menținerea contractului fără clauza considerată abuzivă și nu este posibilă înlocuirea clauzei abuzive în condițiile stabilite de jurisprudența Curții în cauza Kásler.

83.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede în mod expres că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, iar jurisprudența constantă a Curții nu permite derogarea de la această ipoteză ( 39 ).

84.

Singura excepție de la această regulă a fost recunoscută în cauza Pannon ( 40 ), în care s‑a admis că clauza declarată abuzivă continuă să creeze obligații pentru consumator la cererea expresă a acestuia din urmă.

85.

Prin urmare, trebuie să se considere, astfel cum s‑a afirmat în jurisprudența Curții, că rolul instanței trebuie să se limiteze la constatarea caracterului abuziv al clauzei și la obligația de a informa consumatorul cu privire la consecințele unei astfel de constatări, printre care și înlăturarea caracterului obligatoriu al clauzei.

86.

Rezultă că, cu excepția cazului în care consumatorul, după ce a fost informat în mod corespunzător cu privire la caracterul neobligatoriu al clauzei de către instanța națională, își exprimă consimțământul liber și clar și își manifestă intenția de a nu se prevala de caracterul abuziv și neobligatoriu al unei astfel de clauze ( 41 ), aceasta, potrivit articolului 6 alineatul (1), nu va crea obligații pentru consumator.

87.

Prin urmare, în lipsa voinței exprese a consumatorului, instanța nu poate să mențină clauza abuzivă, nici chiar în cazul în care consideră că o astfel de soluție prezintă, în opinia sa, un avantaj pentru consumator.

88.

Pe de altă parte, în speță, consumatorul se opune în mod expres menținerii clauzei abuzive, astfel încât excepția stabilită în Hotărârea Pannon nu se poate aplica.

89.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară care i‑a fost adresată de Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) după cum urmează: