EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62017CC0393

Concluziile avocatului general M. Bobek prezentate la 15 noiembrie 2018.
Procedură penală împotriva Freddy Lucien Magdalena Kirschstein și Thierry Frans Adeline Kirschstein.
Cerere de decizie preliminară formulată de hof van beroep te Antwerpen.
Trimitere preliminară – Directiva 2005/29/CE – Practici comerciale neloiale – Domeniu de aplicare – Noțiunea de «practici comerciale» – Directiva 2006/123/CE – Servicii în cadrul pieței interne – Drept penal – Regimuri de autorizare – Învățământ superior – Diplomă care conferă titlul de «master» – Interdicția de a conferi anumite titluri fără abilitare.
Cauza C-393/17.

Court Reports – Court of Justice

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2018:918

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MICHAL BOBEK

prezentate la 15 noiembrie 2018 ( 1 )

Cauza C‑393/17

Openbaar Ministerie

împotriva

Freddy Lucien Magdalena Kirschstein

Thierry Frans Adeline Kirschstein

intervenientă:

Vlaamse Gemeenschap

[cerere de decizie preliminară formulată de
Hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel Antwerpen, Belgia)]

„Cerere de decizie preliminară – Piața internă – Directiva 2006/123/CE – Domeniu de aplicare – Definiția serviciilor în dreptul Uniunii – Servicii neeconomice de interes general – Învățământ superior cu finanțare privată – Practici comerciale neloiale – Interdicție pentru instituțiile de învățământ neacreditate de a acorda diplome de master – Sancțiuni penale”

I. Introducere

1.

În temeiul legislației aplicabile în Vlaamse Gemeenschap (Comunitatea Flamandă), doar instituțiile de învățământ superior care au obținut acreditarea pot să acorde anumite diplome. Acordarea diplomelor în lipsa unei acreditări poate determina începerea urmăririi penale, care poate avea ca rezultat aplicarea unei pedepse cu închisoarea și/sau cu amendă.

2.

Domnul Freddy Kirschstein și domnul Thierry Kirschstein conduc UIBS Belgium, o societate cu sediul în Belgia care prestează servicii în domeniul învățământului superior. Aceștia au fost urmăriți penal de autoritățile flamande pentru emiterea unor certificate cu denumirea „master”, în cel puțin două situații între anii 2006 și 2010, fără a obține acreditarea necesară.

3.

Întrebările adresate Curții, în contextul factual specific al prezentei cauze, par a fi relativ simple: interdicția (inclusiv sancțiunile penale aplicabile pentru încălcarea acestei interdicții) prevăzută de dreptul intern pentru o instituție de învățământ superior neacreditată de a acorda diplome de master este compatibilă cu Directiva privind serviciile ( 2 ) și cu Directiva privind practicile comerciale neloiale ( 3 )?

4.

Probabil totuși că aspectul mai dificil în prezenta cauză privește chestiunea preliminară referitoare la domeniul material de aplicare al ambelor acte normative invocate de instanța de trimitere: potrivit dreptului Uniunii, programele de învățământ superior sunt considerate „servicii”? În caz afirmativ, ce fel de servicii sunt acestea? Pot fi ele clasificate ca servicii neeconomice de interes general, o categorie reglementată în Directiva privind serviciile?

II. Cadrul juridic

A.   Dreptul Uniunii

1. Directiva privind serviciile

5.

Considerentul (34) al Directivei privind serviciile are următorul cuprins: „Conform jurisprudenței Curții de Justiție, pentru a determina dacă anumite activități, în special cele care sunt finanțate de autoritățile publice sau sunt prestate de către organisme publice, constituie un «serviciu», trebuie evaluat fiecare caz în parte, ținând cont de toate caracteristicile serviciilor, în special modul în care sunt prestate, organizate și finanțate în statul membru în cauză. Curtea de Justiție a estimat că elementul caracteristic esențial al remunerației constă în faptul că aceasta constituie echivalentul economic al serviciilor în cauză și că această caracteristică este absentă în cazul activităților care sunt efectuate fără un echivalent economic de către stat sau în numele statului, în cadrul misiunilor acestuia în domeniul social, cultural, educațional și judiciar, cum ar fi cursuri oferite în cadrul sistemului național de educație sau gestionarea regimurilor naționale de securitate socială care nu sunt implicate în activități de natură economică. Plata unei taxe de către beneficiari pentru a contribui la cheltuielile de funcționare ale unui sistem, de exemplu o taxă de studii sau de înscriere plătită de către studenți, nu constituie în sine o remunerație, deoarece serviciul este în esență finanțat din fonduri publice. În consecință, aceste activități nu sunt cuprinse în definiția serviciului de la articolul 50 din tratat și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare a[l] prezentei directive”.

6.

Articolul 1 prevede:

„(1)   Prezenta directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.

(2)   Prezenta directivă nu are ca obiect liberalizarea serviciilor de interes economic general, rezervate organismelor publice sau private, și nici privatizarea organismelor publice prestatoare de servicii.

(3)   […]

Prezenta directivă nu afectează libertatea statelor membre de a defini, în conformitate cu legislația comunitară, ceea ce consideră servicii de interes economic general, felul în care ar trebui să fie aceste servicii organizate și finanțate în conformitate cu normele referitoare la ajutoarele de stat sau obligațiile specifice pe care trebuie să îndeplinească acestea.

[…]

(5)   Prezenta directivă nu afectează normele de drept penal ale statelor membre. Cu toate acestea, statele membre nu pot restricționa libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziții de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia eludând normele prevăzute de prezenta directivă.”

7.

Conform articolului 2:

„(1)   Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:

(a)

servicii neeconomice de interes general;

[…]

(i)

activități care sunt asociate exercitării autorității publice astfel cum se stabilește la articolul 45 din tratat;”

8.

Articolul 4 punctul 1 definește „serviciul” ca fiind „orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul 50 din tratat”.

9.

Potrivit articolului 4 punctul 6 din directiva menționată, termenul „regim de autorizare” înseamnă „orice procedură care obligă prestatorul sau beneficiarul să facă demersuri pe lângă autoritatea competentă în scopul obținerii unei decizii formale sau a unei decizii implicite referitoare la accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia”.

10.

Articolul 9, care face parte din capitolul III, referitor la libertatea de stabilire pentru prestatori, este dedicat regimurilor de autorizare. Acesta prevede următoarele:

„(1)   Statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a)

regimul de autorizare nu este discriminatoriu în ceea ce îl privește pe prestatorul în cauză;

(b)

nevoia de un regim de autorizare se justifică printr‑un motiv imperativ de interes general;

(c)

obiectivul urmărit nu poate fi atins printr‑o măsură mai puțin restrictivă, în special din cauză că un control a posteriori ar avea loc prea târziu pentru a fi în mod real eficient.

[…]”

11.

Conform articolului 13 alineatul (1), „[p]rocedurile de autorizare și formalitățile trebuie să fie clare, să fie făcute publice în avans și să ofere solicitanților garanția că cererea lor va fi tratată în mod obiectiv și imparțial”.

2. Directiva privind practicile comerciale neloiale

12.

Articolul 1 din Directiva PCN prevede că „obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor”.

13.

Articolul 2 stabilește definițiile relevante:

„În sensul prezentei directive:

(a)

«consumator» înseamnă orice persoană fizică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală;

(b)

«comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant;

(c)

«produs» înseamnă orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații;

(d)

«practici ale întreprinderilor față de consumatori» (denumite în continuare «practici comerciale») înseamnă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori;

(e)

«a denatura în mod semnificativ comportamentul economic al consumatorilor» înseamnă a folosi o practică comercială pentru a afecta apreciabil abilitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză, determinându‑l astfel să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o altfel;

[…]”

14.

Articolul 3 definește domeniul de aplicare al directivei:

„(1)   Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.

[…]

(8)   Prezenta directivă nu aduce atingere condițiilor de stabilire sau măsurilor de autorizare sau codurilor de conduită deontologică sau altor dispoziții speciale privind profesiile reglementate pe care statele membre le pot impune comercianților, în conformitate cu legislația comunitară, pentru a garanta faptul că aceștia îndeplinesc un nivel ridicat de integritate.”

15.

Conform articolului 5:

„(1)   Se interzic practicile comerciale neloiale.

(2)   O practică comercială este neloială în cazul în care:

(a)

este contrară cerințelor diligenței profesionale

și

(b)

denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.

[…]

(5)   Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.”

16.

Conform punctului 2 din anexa I, o practică comercială considerată neloială în orice situație presupune „a afișa un certificat, o marcă de calitate sau un echivalent fără autorizația necesară în acest sens”. În plus, punctul 4 include în acest tip de practici situația care constă în „a afirma că un comerciant […] sau un produs a fost agreat, aprobat sau autorizat de un organism public sau privat fără un temei real […]”.

17.

În temeiul articolului 6 alineatul (1), „[o] practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la unul sau mai multe dintre următoarele elemente și, în oricare dintre situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat‑o în altă situație:

(a)

existența sau natura produsului;

(b)

principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi […] rezultatele care pot fi așteptate […]”.

B.   Dreptul belgian

18.

În temeiul articolului 127 alineatul (1) punctul 2 din Constituția belgiană, revine comunităților competența de a reglementa domeniul educației, cu excepția stabilirii începutului și a sfârșitului învățământului obligatoriu, a standardelor minime pentru acordarea diplomelor și a atribuirii pensiilor. În temeiul articolului 24 alineatul (5), organizarea, recunoașterea și subvenționarea învățământului de către comunități sunt reglementate prin lege sau prin decret.

19.

În Flandra, învățământul superior era reglementat prin Decreet van 4 April 2003 betreffende de herstructurering van het hoger onderwijs in Vlaanderen (Decretul din 4 aprilie 2003 privind restructurarea învățământului superior în Flandra) (denumit în continuare „Decretul din 4 aprilie 2003”). Articolul 25 alineatul (7) prevede următoarele: „[a]cordarea de diplome de bachelor, de master, cu sau fără specializare sau de doctor (doctor of philosophy cu abrevierea PhD sau Dr.), sau a diplomelor și titlurilor menționate la punctele 2, 3, 4, 5 și 5bis fără a exista o autorizare în acest sens se pedepsește cu închisoare de la opt zile la trei luni și cu o amendă cuprinsă între 125 și 500 de euro sau numai cu una dintre aceste pedepse” ( 4 ).

20.

Decretul din 4 aprilie 2003 a fost abrogat și preluat integral în Codex Hoger Onderwijs (Codul învățământului superior), adoptat de guvernul flamand la 11 octombrie 2013 ( 5 ). Conținutul articolului 25 alineatul (7) din Decretul din 4 aprilie 2003 a fost preluat la articolul II.75 alineatul (6) din codul respectiv.

III. Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

21.

United International Business Schools of Belgium BVBA (denumită în continuare „UIBS Belgium”) este o instituție de învățământ superior care nu este acreditată de autoritățile flamande competente. UIBS Belgium este legată de societatea elvețiană Global Education Services Switzerland AG (denumită în continuare „GES Switzerland”) și de societatea Global Education Services Spain SA (denumită în continuare „GES Spain”). Conform celor menționate în decizia de trimitere, UIBS Belgium a avut rol de asistență pentru aceste societăți prin, inter alia, asigurarea de asistență la nivel local în Belgia pentru cursurile coordonate de GES Switzerland la nivel global. Diverse programe educaționale sunt oferite în campusurile UIBS Belgium, în special în cele din Antwerpen și din Gent. După finalizarea cu succes a acestor programe, studenții primesc o diplomă care include în titlu termenul „master”.

22.

Domnul Freddy Kirschstein și domnul Thierry Kirschstein (denumiți în continuare „intimații”) au ambii legături cu UIBS Belgium. La 14 decembrie 2015, Rechtbank van eerste aanleg (Tribunalul de Primă Instanță, Antwerpen, Belgia) i‑a obligat la plata unei amenzi de 300 de euro fiecare (ca sancțiune de drept penal) pentru încălcarea articolului 25 alineatul (7) din Decretul din 4 aprilie 2003 privind restructurarea învățământului superior din Flandra, întrucât au acordat diplome de master studenților din cadrul filialei Antwerpen a UIBS Belgium în cel puțin două ocazii, între 2006 și 2010, în pofida faptului că nu au dreptul să facă acest lucru. Aceștia au fost obligați de asemenea la plata cu titlu de daune a sumei de 1 euro către Comunitatea Flamandă în legătură cu pretențiile civile ale acesteia din urmă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

23.

La 29 decembrie 2015, intimații au formulat apel împotriva hotărârii Rechtbank van eerste aanleg (Tribunalul de Primă Instanță, Antwerpen). În aceeași zi, Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Belgia, denumit în continuare „apelantul”) a formulat un apel incident care are ca obiect doar acea parte din hotărâre care se referă la sancțiunea penală aplicată intimaților.

24.

Pe parcursul judecării apelului a rezultat că obiectul litigiului este reprezentat de chestiunea dacă o instituție de învățământ superior care oferă programe de studii poate acorda titlul de master în Flandra, prin intermediul diplomelor emise, deși nu a fost acreditată de Comunitatea Flamandă. Aceasta din urmă consideră că este vorba despre o chestiune de ordine publică și că o normă penală este adecvată în scopul protecției acestui interes. Ea susține că împiedicarea instituțiilor neacreditate de a acorda diplome de master, de bachelor și titluri de doctor este o măsură adecvată pentru a se asigura că aceasta garantează protecția calității acestor titluri. Comunitatea Flamandă consideră de asemenea că activitatea desfășurată de intimați conduce la o situație de concurență neloială pe piața muncii, întrucât diplomele și titlurile aferente acordate permit accesul pe piața muncii fără să se poată garanta că studenții respectivi au îndeplinit un anumit standard de studii.

25.

În acest context factual și juridic, Hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel Antwerpen, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori trebuie interpretată în sensul că se opune dispoziției articolului II.75 § 6 din Codul învățământului superior din 11 octombrie 2013, potrivit căruia instituțiilor de învățământ superior neacreditate le este interzis cu titlu general să utilizeze denumirea «master» pe diplomele emise de acestea, atunci când prin intermediul acestei dispoziții se urmărește supravegherea unui motiv de interes general, mai precis a îndeplinirii cerinței de a garanta un nivel ridicat al învățământului superior prin controlul îndeplinirii efective a cerințelor calitative impuse?

2)

Directiva [2006/123/CE] trebuie interpretată în sensul că se opune dispoziției articolului II.75 § 6 din Codul învățământului superior din 11 octombrie 2013, potrivit căruia instituțiilor de învățământ superior neacreditate le este interzis cu titlu general să utilizeze denumirea «master» pe diplomele emise de acestea, atunci când prin intermediul acestei dispoziții se urmărește supravegherea unui motiv de interes general, mai precis protecția destinatarilor unor servicii?

3)

Dispoziția de drept penal aplicabilă unor instituții de învățământ neacreditate de autoritățile flamande care emit diplome [«de master»] este conformă cu proporționalitatea prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (c) și la articolul 10 alineatul (2) litera (c) din Directiva [2006/123/CE]?”

26.

Au depus observații scrise intimații, Comunitatea Flamandă, guvernele belgian, german, italian, neerlandez, polonez, suedez și norvegian, precum și Comisia Europeană. Intimații, Comunitatea Flamandă, guvernele belgian, suedez și norvegian, precum și Comisia au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 11 iulie 2018.

IV. Apreciere

27.

Prezentele concluzii sunt structurate după cum urmează. Vom începe prin a face câteva observații preliminare privind situația de fapt în speță și prevederile naționale aplicabile (secțiunea A). În continuare vom aborda chestiunea dacă, și în ce măsură, programele de învățământ superior pot fi considerate „servicii” în sensul dreptului Uniunii (secțiunea B). Având în vedere aceste clarificări, vom aborda întrebările specifice adresate de instanța de trimitere: vom examina mai întâi chestiunea compatibilității legislației naționale cu Directiva privind serviciile, analizând împreună a doua și a treia întrebare (secțiunea C), înainte de a examina prima întrebare, referitoare la Directiva PCN (secțiunea D).

A.   Precizări introductive

1. Cu privire la contextul factual al procedurii principale

28.

Există o serie de incertitudini privind situația de fapt în decizia de trimitere care ar putea influența analiza juridică a cauzei. Acesta este motivul pentru care Curtea a solicitat instanței de trimitere clarificări (în conformitate cu articolul 101 din Regulamentul de procedură) în ceea ce privește (i) entitatea care a acordat în mod oficial diplomele în cauză și (ii) atribuțiile îndeplinite de intimați în cadrul UIBS Belgium, respectiv în ce calitate sunt aceștia urmăriți penal în prezent.

29.

Răspunsul instanței de trimitere a fost că nu ar putea să ofere detalii exacte cu privire la entitatea care a conferit în mod oficial diplomele de master deoarece acest aspect de fapt este contestat în procedura principală. Prin urmare, a reamintit pozițiile părților: apelantul, Openbaar Ministerie (Ministerul Public), susține că UIBS Belgium (cu sediul în Belgia) a acordat diplomele de master. Intimații susțin că diplomele de master au fost emise de GES Switzerland (cu sediul în Elveția) și de GES Spain (cu sediul în Spania). Instanța de trimitere a arătat în continuare că ambele entități par a fi legate de UIBS Belgium, întrucât aceasta din urmă a avut întotdeauna un rol de sprijin pentru GES Switzerland și pentru GES Spain.

30.

Ca răspuns la a doua întrebare, instanța de trimitere a arătat că, la momentul faptelor relevante, Thierry Kirschstein era administratorul UIBS Belgium, iar Freddy Kirschstein era acționar al UIBS Belgium. Acesta din urmă a semnat de asemenea documente în calitate de „președinte” al UIBS Belgium. Astfel, în conformitate cu articolul 66 din Strafwetboek (Codul penal belgian), aceștia sunt considerați autori sau coautori ai delictului în discuție.

31.

Pe baza informațiilor furnizate de instanța de trimitere și ținând seama de declarațiile părților în cursul ședinței, vom proceda în baza următoarelor ipoteze, ținând seama de faptul că, în cele din urmă, este de competența instanței naționale să stabilească situația de fapt.

32.

În primul rând, pare să existe o structură corporativă complexă între UIBS Belgium, GES Switzerland și GES Spain. Intimații au afirmat în ședință că cele trei societăți sunt conectate. Ele par să aibă acționari comuni. În ceea ce privește activitățile acestora, se pare că activitățile didactice (inclusiv angajarea personalului, sălile de clasă și asigurarea funcționării zilnice a programului) sunt asigurate și administrate local de UIBS Belgium, în timp ce diplomele au fost eliberate inițial de GES Spain și ulterior de GES Switzerland.

33.

Pe de altă parte, este cert că aceste trei societăți nu au primit niciodată acreditare pentru programele lor de studii din partea unei autorități publice competente în Flandra și nici în vreuna din țările în care își desfășoară activitatea.

34.

În al treilea rând, programul de studii în discuție este finanțat integral din fonduri private. În ședință s‑a confirmat că nicio entitate publică nu a furnizat finanțare pentru acesta.

2. Cu privire la dispozițiile naționale aplicabile

35.

Sunt necesare două clarificări suplimentare cu privire la domeniul de aplicare temporal al normelor în cauză și la domeniul de aplicare material al acestora.

36.

În primul rând, instanța de trimitere a formulat primele două întrebări în legătură cu articolul II.75 alineatul (6) din Codul învățământului superior. A treia întrebare se referă la „dispoziția de drept penal aplicabilă unor instituții de învățământ neacreditate de autoritățile flamande care emit diplome de [«master»]”, fără explicații suplimentare cu privire la natura și la sursa acestei dispoziții. Totuși, se poate prezuma că acest aspect se referă de asemenea la articolul II.75 alineatul (6) din Codul învățământului superior.

37.

Cu toate acestea, situația de fapt astfel cum este prezentată în decizia de trimitere sugerează că dispoziția aplicabilă din dreptul național este articolul 25 alineatul (7) din Decretul din 4 aprilie 2003, iar nu articolul II.75 alineatul (6) din Codul învățământului superior.

38.

Articolul II.75 alineatul (6) din Codul învățământului superior nu era aplicabil la data desfășurării faptelor în cauză. Intimații sunt urmăriți penal pentru că au acordat ilegal diplome de master în cel puțin două ocazii în anii 2009 și 2010 și, în orice caz, înainte de anul 2010 ( 6 ). Dar articolul II.75 alineatul (6) din Codul învățământului superior a intrat în vigoare în anul 2013. Anterior datei respective, astfel cum s‑a indicat în respectivul act de punere sub acuzare (menționat în decizia de trimitere) ( 7 ), prevederea aplicabilă era articolul 25 alineatul (7) din Decretul din 4 aprilie 2003. Intimații au fost urmăriți penal în temeiul acestei prevederi.

39.

Faptul că ambele dispoziții par a avea același conținut ( 8 ) nu determină, în opinia noastră, aplicabilitatea articolului II.75 alineatul (6) din Codul învățământului superior în litigiul principal.

40.

Pentru aceste motive, vom sugera Curții să ofere un răspuns instanței naționale pe baza articolului 25 alineatul (7) din Decretul din 4 aprilie 2003.

41.

În al doilea rând, indiferent dacă dispoziția relevantă este articolul II.75 alineatul (6) din Codul învățământului superior sau articolul 25 alineatul (7) din Decretul din 4 aprilie 2003, instanța de trimitere se concentrează pe „dispoziția de drept penal” care sancționează acordarea ilegală a anumitor diplome. Această dispoziție, care constituie temeiul juridic al acțiunii penale, este esențială pentru a treia întrebare. Domeniul de aplicare al primelor două întrebări este însă mai amplu. Ele nu se limitează la aspectul eventualelor sancțiuni penale, ci abordează in extenso și în amonte problema compatibilității cu dreptul Uniunii a legislației naționale care interzice acordarea unor diplome (de master) de către instituții neacreditate.

42.

Această ambivalență în ceea ce privește normele exacte la care se face referire, întrucât domeniile de aplicare materiale ale celor două directive relevante sunt diferite, a determinat apariția anumitor discuții pe parcursul litigiului în legătură cu obiectul precis al prezentei trimiteri preliminare. Pe de o parte, s‑a sugerat să nu fie abordată de către Curte problema sancțiunilor (a treia întrebare) deoarece privește aspecte de drept penal care sunt excluse din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în cauză. Pe de altă parte, s‑a sugerat de asemenea să se analizeze de către Curte doar chestiunea sancțiunilor, fără a se examina procesul de acreditare adiacent (primele două întrebări), întrucât întrebările și litigiul privesc numai o dispoziție națională care prevede anumite sancțiuni.

43.

Desigur, plăcerea de a mânca salam presupune (în mod normal) libertatea de a decide de la care capăt începem să tăiem feliile. Totuși, în scopurile prezentei cauze, sugerăm să ne raportăm doar la întrebările adresate de instanța națională, cu respectarea logicii inerente a dispozițiilor în discuție. Întrebările se axează într‑adevăr pe sancțiunile aplicate pentru încălcarea unei norme de conduită. Însă ambele elemente fac parte din aceeași normă juridică: dacă se acordă o diplomă în lipsa unei acreditări (ipoteza), atunci se va produce o anumită consecință (sancțiunea). Așadar, procesul de acreditare reprezintă doar o parte din ipoteza normei juridice aplicabile în prezenta cauză. Este o parte a aceluiași ansamblu. Ar fi foarte nenatural (un fel de tăiere a salamului de la ambele capete) să se constate că fie un element al ipotezei (acreditarea), fie al sancțiunii (amendă și/sau închisoare) nu face parte din norma juridică și, prin urmare, că nu face parte din domeniul de aplicare al prezentei cauze.

44.

Astfel, deși problema compatibilității procedurii de acreditare a învățământului superior național cu dreptul Uniunii nu constituie în sine obiectul prezentei cauze, aceste norme vor fi în mod inevitabil abordate indirect atunci când vom răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere cu privire la sancțiunile aplicate pentru nerespectarea normelor respective.

B.   Programele de învățământ superior sunt considerate „servicii” în sensul dreptului Uniunii?

1. Natura „serviciului”: certificatul sau activitatea didactică?

45.

O parte a discuției care s‑a purtat atât în cadrul procedurii scrise, cât și în ședință urmărea identificarea nucleului activității care ar putea reprezenta un „serviciu” în cazul de față: acordarea certificatului de master sau activitatea didactică care conduce la acordarea acestuia? Motivul care a stat la baza unor ample discuții cu privire la acest punct a vizat nu doar aplicabilitatea materială a Directivei privind serviciile, ci și aplicabilitatea sa teritorială. Diferitele entități care ar putea acorda diplomele în discuție se află în țări diferite, inclusiv într‑un stat care nu este membru al Uniunii Europene ( 9 ).

46.

Potrivit Comunității Flamande și guvernului belgian, Directiva privind serviciile nu este aplicabilă. GES Switzerland, în calitate de entitate care acordă diploma, se află în afara domeniului de aplicare teritorial al directivei menționate. Pentru acest motiv, a doua și a treia întrebare sunt inadmisibile.

47.

Guvernul german consideră de asemenea că eliberarea unor diplome universitare este elementul‑cheie, în special pentru că permite accesul la o profesie. În opinia guvernului respectiv, admiterea candidaților într‑o profesie care necesită anumite competențe este o activitate legată de exercitarea autorității publice. Astfel de activități sunt însă excluse din domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (i). Potrivit guvernului german, eliberarea diplomelor de învățământ superior nu reprezintă, prin urmare, un serviciu potrivit dreptului Uniunii.

48.

În schimb, guvernul suedez și Comisia se concentrează mai degrabă asupra activității didactice desfășurate de UIBS Belgium decât asupra acordării diplomei de către GES Switzerland. Potrivit acestora, acordarea diplomei nu este un serviciu autonom, ci trebuie privită ca unul accesoriu față de serviciul prestat de UIBS Belgium, respectiv activitatea didactică.

49.

Care este activitatea‑cheie în cazul învățământului superior? Aceasta ar putea fi (i) acordarea unei diplome care conferă titlul de master (în raport cu care activitatea didactică are un caracter accesoriu) sau (ii) activitatea didactică (în raport cu care emiterea diplomei are un caracter accesoriu). Pentru a decide între aceste două opțiuni, testul pentru identificarea serviciului potențial în discuție va consta în determinarea componentei‑cheie a unui astfel de pachet ( 10 ).

50.

Privind în această lumină, suntem de acord cu guvernul suedez și cu Comisia. Fără intenția de a exprima o opinie excesiv de idealistă, sperăm că componenta‑cheie a învățământului (superior) este activitatea didactică și educația, iar nu (simpla) eliberare a diplomelor. O diplomă se acordă ca o certificare formală a dobândirii unui anumit nivel de cunoștințe sau competențe. Aceasta reprezintă recunoașterea oficială a faptului că toate cursurile necesare au fost frecventate și că toate examenele necesare au fost promovate, atestând astfel și riscul că este posibil ca absolventul să fi dobândit efectiv și unele cunoștințe. Dar certificatul în sine nu poate fi privit ca elementul‑cheie și predominant al activității desfășurate în programele de studii superioare ( 11 ).

51.

Prin urmare, sugestia noastră ar fi ca activitatea‑cheie în contextul unui program de învățământ superior să fie considerată furnizarea cursurilor (efectuată în aparență de UIBS Belgium), iar nu acordarea oficială a unui certificat (efectuată probabil de GES Switzerland).

2. Programele de învățământ superior sunt „servicii” potrivit dreptului Uniunii?

a) Educația ca „serviciu” în lumina tratatului

52.

Este de necontestat faptul că dreptul Uniunii nu afectează competența statelor membre în ceea ce privește stabilirea conținutului învățământului și organizarea sistemelor educaționale, precum și diversitatea culturală și lingvistică a acestora sau conținutul și organizarea formării profesionale. Totuși, este clar de asemenea că, în exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii, în special dispozițiile referitoare la libera prestare a serviciilor ( 12 ).

53.

În temeiul articolului 57 TFUE, o activitate este considerată a fi „serviciu” dacă este „furnizat[ă] în mod obișnuit în schimbul unei remunerații”. Jurisprudența s‑a pronunțat în mod constant în sensul că elementul caracteristic esențial al remunerației constă în faptul că aceasta constituie contravaloarea economică a prestației în cauză și este stabilită în mod normal între prestatorul și beneficiarul serviciului ( 13 ).

54.

În contextul specific al educației, pentru a stabili dacă există un serviciu în sensul tratatelor, Curtea a făcut o distincție suplimentară, în funcție de entitatea care oferă educația și de modul în care este finanțată aceasta. Testul a fost formulat pentru prima dată în Hotărârea Humbel ( 14 ) și, prin urmare, ne vom referi în continuare la el ca fiind „testul Humbel”.

55.

Aspectul principal în cauza Humbel a fost reprezentat de cererea adresată unui elev francez de a achita o taxă de studii (denumită în continuare „taxa”) pentru învățământul secundar în Belgia. Cererea de plată era adresată numai (părinților) cetățenilor străini. Elevii care erau cetățeni belgieni nu aveau obligația de a plăti taxa. Curtea a fost întrebată dacă învățământul secundar, care face parte din sistemul național de învățământ, ar putea fi calificat drept „prestare de servicii”, permițând părinților elevului francez să invoce dispozițiile tratatului care interzic discriminarea pe baza cetățeniei în ceea ce privește accesul la servicii ( 15 ).

56.

Curtea a statuat că libera prestare a serviciilor în temeiul tratatului nu ar putea fi invocată în speță, întrucât nu era datorată nicio remunerație în sensul contravalorii economice a serviciilor. Curtea a arătat că această „caracteristică este […] inexistentă în cazul cursurilor oferite în cadrul sistemului național de învățământ. În primul rând, statul, în stabilirea și menținerea unui astfel de sistem, nu urmărește să se angajeze într‑o activitate lucrativă, ci își îndeplinește îndatoririle față de propria populație în domeniul social, cultural și educațional. În al doilea rând, sistemul în discuție este finanțat, în general, de bugetul public, iar nu de elevi sau de părinții acestora” ( 16 ).

57.

Deși Hotărârea Humbel a vizat învățământul secundar, această abordare a fost extinsă treptat la alte forme de educație, inclusiv la învățământul superior ( 17 ).

58.

Astfel, într‑o reiterare generală mai recentă a acestei teze, Curtea a reținut că nu este vorba despre o remunerație și, prin urmare, nici de un „serviciu” în sensul dreptului Uniunii în cazul cursurilor oferite de anumite instituții care făceau parte dintr‑un sistem de învățământ public și care erau finanțate, în întregime sau în mare parte, din fonduri publice, chiar dacă plata unor taxe de școlarizare sau de înscriere trebuie uneori efectuată în scopul de a contribui la cheltuielile de funcționare a sistemului ( 18 ). În schimb, organizarea unor cursuri de către instituții de învățământ finanțate în cea mai mare parte din fonduri private – de studenți și de părinții acestora – constituie serviciu în sensul dreptului Uniunii, întrucât scopul urmărit de aceste instituții constă, într‑adevăr, în oferirea unui serviciu în schimbul unei remunerații ( 19 ).

59.

Se pare că există un dublu raționament care a dus la distincția dintre educația finanțată public și cea finanțată privat. Primul este „argumentul misiunii sociale și culturale”: prin stabilirea și menținerea unui sistem de învățământ public finanțat în principal din fonduri publice, statul nu urmărește să se angajeze într‑o activitate lucrativă, ci să își îndeplinească îndatoririle față de populație în domeniile social, cultural și educațional ( 20 ). Cel de al doilea, uneori legat de acesta, iar alteori tratat separat, este argumentul „nonprofit”: instituțiile de învățământ (public) sunt finanțate, în principal, din fonduri publice pentru a desfășura activități nonprofit în interesul general de diseminare a cunoștințelor și de emancipare a cetățenilor. În acest sens, activitatea în discuție nu are un caracter economic ( 21 ).

b) Directiva privind serviciile și serviciile neeconomice de interes general

60.

Directiva privind serviciile a făcut ca această imagine (bazată pe tratat) să fie oarecum mai complexă. Pe de o parte, articolul 4 alineatul (1) din Directiva privind serviciile a prevăzut în mod explicit că se reține definiția din tratat a ceea ce constituie un serviciu. Astfel, noțiunea de serviciu atât în sensul tratatului, cât și al Directivei privind serviciile trebuie înțeleasă drept orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații de un prestator stabilit într‑un stat membru ( 22 ).

61.

În plus totuși, articolul 2 alineatul (2) enumeră o serie de activități specifice în raport cu care Directiva privind serviciile nu se aplică, cum ar fi serviciile de îngrijire a sănătății sau serviciile sociale. Această dispoziție cuprinde de asemenea două categorii abstracte de servicii care sunt excluse în totalitate din domeniul de aplicare al directivei, și anume serviciile neeconomice de interes general ( 23 ) și activitățile legate de exercitarea autorității publice ( 24 ).

62.

În ceea ce privește această ultimă excepție și în special argumentul invocat de guvernul german potrivit căruia acordarea de diplome universitare reprezintă o exercitare a autorității publice, exclusă din domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile, nu se poate reaminti decât că elementul‑cheie și determinant al oricărei educații nu este acordarea diplomei, ci activitatea didactică ( 25 ). Astfel, în contextul prezentei cauze, nu este necesar să se examineze în ce măsură atribuirea unei diplome ar putea fi legată de exercitarea puterii publice. Este suficient să se constate că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, activitățile didactice (universitare) ca activități ale societății civile nu sunt activități legate de exercitarea autorității publice ( 26 ).

63.

Noțiunea de servicii neeconomice de interes general este însă mai dificil de surprins, în special întrucât Directiva privind serviciile afirmă în mod clar că interpretează noțiunea esențială „serviciu” în același mod ca tratatul. În conformitate cu articolul 57 TFUE, „servicii” înseamnă „serviciile” în înțelesul tratatelor „furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații”. Această formulare este oarecum confuză în măsura în care utilizează același termen (serviciu) pentru a se referi, pe de o parte, la activitatea efectivă de furnizare a serviciilor (astfel, categoria factuală a serviciilor) și, pe de altă parte, la categoria juridică a serviciilor care intră în domeniul de aplicare al tratatelor (și, prin extensie, al Directivei privind serviciile).

64.

Această dualitate înseamnă că o activitate din domeniul serviciilor nu este (în fapt) întotdeauna un serviciu (în sensul dreptului Uniunii). Pentru a fi „serviciu” în înțelesul tratatului, respectiva activitate examinată trebuie să aibă o dimensiune economică, atestată în primul rând de existența unei remunerații sau a unei compensații financiare, dar și – chiar dacă nu neapărat – de obținerea unui profit sau/și a unei finanțări, în principal din fonduri private ( 27 ). Cu alte cuvinte, existența unei „naturi economice” este partea necesară pentru a constitui un serviciu în sens juridic.

65.

În acest context, trebuie să recunoaștem că este peste nivelul nostru de înțelegere descifrarea sensului logic, juridic, al categoriei „servicii neeconomice de interes general”. În cazul în care categoria juridică a serviciilor în temeiul dreptului Uniunii este definită prin dimensiunea sa economică, cum poate un serviciu neeconomic, de interes general sau nu, să constituie în realitate un serviciu în sensul dreptului Uniunii? Sau, altfel spus, pot exista în realitate „activități economice de interes general neeconomice”?

66.

Cea mai rațională explicație pe care o putem oferi cu privire la astfel de provocări terminologice este aceea de a presupune că, prin crearea acestei noi categorii, legiuitorul Uniunii a dorit în esență să excludă activitățile neeconomice de interes general din domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile ( 28 ). Dacă acest lucru este adevărat, atunci excepția prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind serviciile este inutilă (din punct de vedere juridic), deoarece astfel de activități ar fi deja excluse, întrucât nu reprezintă servicii (conform tratatului), încă de la început ( 29 ). Prin urmare, „serviciile neeconomice de interes general” par a fi doar o subcategorie a „non‑serviciilor” în temeiul dreptului Uniunii.

67.

Având în vedere această clarificare terminologică, rămâne întrebarea dacă învățământul superior face parte sau nu face parte din domeniul serviciilor neeconomice de interes general în sensul Directivei privind serviciile, așa cum susține în special guvernul belgian.

68.

În opinia noastră, nu face parte.

69.

În primul rând, o serie de activități specifice, cum ar fi asistența medicală sau serviciile sociale, sunt excluse în mod expres și în bloc din domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile de articolul 2 alineatul (2). Dar acest lucru nu este valabil în cazul (serviciilor din domeniul) educației. Prin urmare, nu se poate considera că ele sunt excluse în mod specific, ca atare, din domeniul material de aplicare al Directivei privind serviciile.

70.

În al doilea rând, în lipsa unei asemenea excluderi în bloc a unui anumit tip de activitate, fiecare activitate individuală, respectiv, în domeniul educației, programul de studii în cauză, trebuie evaluată individual, având în vedere jurisprudența constantă a Curții, pentru a vedea dacă sunt sau nu sunt îndeplinite condițiile. Astfel, spre deosebire de opiniile susținute de guvernul belgian, educația ca atare nu poate să intre, în ansamblu, în categoria serviciilor neeconomice de interes general. În schimb, după cum reiese și din considerentul (34) al Directivei privind serviciile, prin care se reiterează jurisprudența Curții, trebuie efectuată o analiză de la caz la caz ( 30 ). În consecință, ceea ce contează este dacă activitățile didactice efectiv prestate sau programele de studii urmate pot fi calificate drept servicii, și anume dacă acestea sunt efectuate în principal de instituții private și sunt finanțate din fonduri private ( 31 ).

71.

În concluzie, programele de studii pentru învățământul superior pot fi calificate drept servicii și intră în domeniul de aplicare al Directivei privind serviciile, cu excepția cazului în care, în ceea ce privește programul specific de studii în discuție, se aplică excepția Humbel. Dacă situația se prezintă în acest mod, o astfel de activitate devine un „non‑serviciu” în sensul tratatului și ar trebui, de asemenea, să fie exclusă de la aplicarea Directivei privind serviciile, ca serviciu neeconomic de interes general.

c) Testul Humbel și programele de studii de învățământ superior.

72.

Acestea fiind spuse, nu se poate nega totuși faptul că, analizată îndeaproape, aplicarea excepției Humbel la programele de studii de învățământ superior de astăzi generează o serie de întrebări.

73.

În primul rând, la nivel practic, ce ar putea să însemne faptul de a face parte dintr‑un sistem de învățământ public și finanțat în întregime sau în principal din fonduri publice într‑o lume în care universitățile publice obțin finanțări private și donații, iar instituțiile private concurează pentru finanțare publică instituțională și granturi de cercetare? Ce înseamnă public într‑o lume în care (chiar) universitățile publice înființează campusuri în alte state membre sau încheie asocieri cu diverse alte entități și/sau înființează societăți derivate pentru a preda și a desfășura activități de cercetare?

74.

Însă, și poate cel mai important, se pune întrebarea dacă termenul „parte din sistemul de învățământ public” impune în mod necesar adoptarea unor cerințe pentru o anumită formă și pentru un anumit statut juridic (precum o instituție „publică” spre deosebire de o instituție „privată”). Două cerințe au fost menționate începând cu Hotărârea Humbel și, mai recent, au fost confirmate în Hotărârea Congregación de Escuelas Pias Provincia Betania: (i) să facă parte dintr‑un sistem de învățământ public și (ii) să fie finanțată, integral sau în principal, din fonduri publice. Totuși, majoritatea jurisprudenței s‑a concentrat asupra problemei finanțării, iar prima parte a raționamentului, respectiv „să facă parte dintr‑un sistem de învățământ public”, a rămas neanalizată.

75.

La o astfel de distincție neclară din punct de vedere instituțional se adaugă și chestiunea finanțării în principal din fonduri publice. Ce înseamnă în principal? Care este relația dintre finanțarea specifică a programului de studii și finanțarea instituțională și cheltuielile generale ( 32 )? În special în științele sociale și umaniste, salariile cadrelor didactice vor reprezenta cea mai mare parte a costurilor pentru derularea unui program de studii. Ce se întâmplă dacă acestea sunt plătite în cea mai mare parte din diferite surse de finanțare instituțională ( 33 )? De asemenea, este oarecum neclar dacă ar trebui analizat bugetul general al instituției sau liniile bugetare corespunzătoare programelor specifice de studii, având în vedere faptul că normele contabile pot face imposibilă stabilirea exactă a structurii financiare exacte a fiecărui program de studii ( 34 ).

76.

În plus, în mai multe state membre, instituțiile de învățământ superior acreditate, indiferent dacă sunt publice sau private în raport cu forma lor juridică, primesc finanțare de la stat pentru fiecare student înscris în programul lor de studii acreditat. O astfel de finanțare, chiar dacă din punct de vedere economic s‑ar putea să nu acopere cea mai mare parte din costurile reale ale studiilor pentru fiecare student, transformă un astfel de program de studii într‑un program finanțat în principal din fonduri publice, care face parte dintr‑un sistem de învățământ public dintr‑un stat membru, deși este oferit de o instituție privată și care în rest este finanțată privat?

77.

În al doilea rând, există un nivel ideologic fundamental și mai profund decât acest nivel practic. Hotărârea Humbel a introdus o viziune mai curând binară a educației: instituțiile publice (sau doar cele finanțate din fonduri publice?) nu urmăresc profitul, urmărind scopurile nobile de a oferi cunoștințe și de a‑și îndeplini obligațiile sociale, culturale și educative față de populație. În schimb, instituțiile private (sau numai cele care sunt finanțate în principal din fonduri private?) prestează servicii, ceea ce înseamnă că scopurile acestora sunt diferite.

78.

O astfel de viziune ar fi putut fi eventual corectă în anii ’80 în ceea ce privește învățământul secundar. În prezent însă este destul de problematică aplicarea ei la instituțiile de învățământ superior.

79.

Cu siguranță nu se pune la îndoială faptul că instituțiile de învățământ superior urmăresc mai multe obiective. Cele mai multe nu sunt, într‑adevăr, orientate către profit. Ceea ce se contestă este generalizarea, care nu face diferența între numeroasele activități pe care le va realiza în prezent chiar și o universitate veche și venerabilă: de la cercetarea fundamentală, trecând prin educarea studenților doctoranzi (care au nevoie de subvenții), prin predarea universitară în limba națională (cu taxe de înscriere standard), la predarea postuniversitară într‑o limbă străină (cu un nivel mult mai ridicat al taxelor), la cursuri de week‑end personalizate pentru manageri sau interpreți și/sau la comercializarea directă a rezultatelor sale de cercetare (ambele la prețuri foarte ridicate).

80.

În al treilea rând, lipsa unei diferențieri interne este legată de absența, deja menționată, a diferențierii în funcție de nivel. Constatările Curții în Hotărârea Humbel aveau în vedere învățământul secundar. Astfel cum se întâmplă adesea în jurisprudența Curții, această abordare a fost extinsă treptat la alte tipuri de educație, inclusiv la învățământul superior, fără ca ipotezele care au stat la baza primei sale exprimări să fi fost totuși reexaminate în mod critic în noul context (al învățământului superior).

81.

Împărtășirea și difuzarea de cunoștințe în sensul cel mai larg și îndeplinirea de către stat a rolului său social și educațional sunt cu siguranță obiective importante. Totuși, aceste interese publice nu au o pondere egală la toate nivelurile de educație. Interesul statului este într‑adevăr imperativ la nivelul învățământului primar ( 35 ). În prezent, se poate spune că este destul de important și la nivelul învățământului secundar, deși se adaugă anumitor interese particulare ale elevului. Balanța începe să se dezechilibreze la nivelul învățământului superior, unde interesul individual al studentului în obținerea anumitor calificări suplimentare și în sporirea „valorii” acestora pe piața muncii devine din ce în ce mai puternic.

82.

În ceea ce privește coordonarea intereselor în educație și, prin urmare, definirea eventuală a ceea ce ar putea constitui un serviciu neeconomic de interes general în aceste scopuri, există deci o relație invers proporțională. Cu cât este mai înalt nivelul de învățământ, cu atât necesitatea publică și interesul public general pentru primirea acestei forme de educație scad, iar interesul privat în sensul completării calificărilor este mai mare. Cu alte cuvinte, misiunea imperativă culturală și socială a statului, care inițial a format excepția în Hotărârea Humbel ( 36 ), își pierde din importanță.

83.

Dorim să subliniem foarte clar faptul că există în mod evident un interes public general pentru a avea instituții de învățământ superior. Aceasta este însă o situație diferită de ideea existenței unui interes general ca fiecare persoană să urmeze cursurile unei universități. Astfel, faptul că o persoană alege să urmeze cursurile unei instituții de învățământ superior este, probabil, într‑o mare măsură, expresia interesului său personal.

84.

În caz contrar, ar trebui într‑adevăr să se urmeze logica susținută în esență de guvernul belgian în prezenta cauză. Excepția privind serviciile neeconomice de interes general prevăzută de Directiva privind serviciile ar însemna în mod efectiv adăugarea unei alte categorii de excepții la directivă. Ea ar fi definită de tipul activității, pentru orice tip de învățământ (superior), indiferent de modul de finanțare. Aceasta se explică prin faptul că este în interesul statului să aibă o populație cât mai educată posibil și astfel orice educație furnizată va fi întotdeauna în interesul general: toate activitățile educaționale sunt, așadar, excluse din Directiva privind serviciile ca servicii neeconomice de interes general ( 37 ).

85.

În al patrulea și ultimul rând, un alt motiv pentru care linia jurisprudențială trasată de Hotărârea Humbel ar trebui, poate, să fie abordată cu prudență este nu numai faptul că ea reprezintă o abatere considerabilă de la abordarea generală a definirii serviciilor, ci și faptul că ea este relativ unică în comparație cu alte regimuri speciale pentru anumite tipuri de servicii, în special îngrijirea sănătății.

86.

Îngrijirea sănătății este, desigur, o activitate de interes public, reglementată extensiv, în care de obicei nu se practică plata directă și integrală de către pacient, ci mai curând rambursarea unor costuri (reglementate) către prestatorul de servicii medicale prin intermediul unei terțe părți (o societate de asigurări sau un regim de asigurări publice). Cu toate acestea, Curtea a refuzat în mod explicit să aplice abordarea din Hotărârea Humbel la asistența medicală spitalicească acordată pacientului fie în natură, fie în mod gratuit, respectiv în cazul în care era evident că nu s‑a obținut niciun profit. S‑a statuat că „plățile făcute din fondurile asigurărilor de sănătate, deși stabilite la o cotă forfetară, constituie contraprestația pentru serviciile spitalicești și reprezintă, fără îndoială, o remunerație pentru spitalul care le primește și care desfășoară o activitate cu caracter economic” ( 38 ).

87.

Acest lucru este surprinzător, deoarece îngrijirea sănătății prezintă o serie de asemănări cu educația ( 39 ). Reglementarea în ambele domenii revine în principal statelor membre. Ambele presupun opțiuni de politică și reflectă valorile sociale prin modul în care sunt prestate aceste servicii. Mai mult, deși există variații de la o țară la alta, finanțarea serviciilor de îngrijire a sănătății nu este diferită de cea a educației finanțate din fonduri publice. Serviciile de îngrijire a sănătății sunt într‑adevăr plătite din fondurile de asigurări de sănătate, care, în Europa, sunt finanțate de obicei de organismele de stat, chiar dacă anumite sume sunt plătite de pacienți. Este puțin probabil să existe o relație de proporționalitate între contribuțiile pacienților la asigurările sociale și costul efectiv al serviciului primit.

88.

Același lucru este valabil, cu atât mai mult, și în situația în care interpretarea dată în Hotărârea Humbel noțiunii de activitate economică și de remunerație este comparată cu noțiunea „economică” din alte ramuri ale dreptului Uniunii. În domeniul ajutoarelor de stat sau al dreptului concurenței, Curtea a reținut în mod tradițional o interpretare în sens larg a „activității economice” ca element decisiv pentru calificarea ca întreprindere. Potrivit Curții, „noțiunea «întreprindere» cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare […]. Reprezintă o activitate economică orice activitate care constă în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piață determinată. Împrejurarea că oferta de bunuri sau de servicii este făcută fără scop lucrativ nu se opune ca entitatea care efectuează aceste operațiuni pe piață să fie considerată o întreprindere, în condițiile în care această ofertă se află în concurență cu aceea a altor operatori care urmăresc un scop lucrativ” ( 40 ).

d) Concluzie intermediară

89.

În prezenta cauză, deși o serie de aspecte pe care tocmai le‑am amintit au fost invocate în observațiile scrise și în ședință, pare a fi indiscutabil că UIBS Belgium, societatea responsabilă cu activitățile didactice, este o entitate de drept privat, finanțată numai din fonduri private. Astfel, pe baza testului Humbel în forma sa actuală, activitatea didactică efectuată de UIBS Belgium este prestată cu titlu oneros și, prin urmare, cursurile oferite de această societate sunt „servicii” în sensul tratatului.

90.

În opinia noastră, aceste activități constituie totodată servicii în sensul Directivei privind serviciile. Deoarece nu intervine nicio excludere specifică de la domeniul de aplicare al acesteia, iar programele de învățământ superior finanțate de studenți nu pot fi incluse în sfera noțiunii de servicii neeconomice de interes general, atunci Directiva privind serviciile este de asemenea aplicabilă (din punct de vedere material).

91.

Dincolo de această concluzie relativ vădită, sugerăm de asemenea, în sens mai larg, că, spre deosebire de unele dintre argumentele exprimate în cursul prezentei proceduri, excepția Humbel nu este general aplicabilă învățământului superior, ceea ce ar permite în mod efectiv să se creeze încă un set de excepții, aplicabile pentru oricare dintre activitățile desfășurate de instituțiile de învățământ superior finanțate în principal din fonduri publice. Trei aspecte merită subliniate în această privință.

92.

În primul rând, ceea ce trebuie analizat este fiecare tip de activitate în mod individual (și în special programul individual de studii) pentru a stabili dacă acesta are un caracter economic.

93.

În al doilea rând, atunci când se analizează caracterul economic al unui anumit program de studii, am sugera să se acorde mai puțină atenție detaliilor privind liniile bugetare (de unde anume provin exact banii, în ce cuantum și dacă este posibil să existe o finanțare mixtă public‑privată). Accentul ar trebui să fie pus mai degrabă pe nivelul studiilor și pe echilibrul corelativ al intereselor implicate. Cu cât ne raportăm la partea de început a sistemului de învățământ (învățământul primar și secundar), cu atât natura educației are un caracter mai puțin economic și mai degrabă social. Aceasta ar justifica într‑adevăr excluderea sa, în totalitate, din noțiunea de servicii, în special în cazul în care este prestată gratuit și este obligatorie pentru toți.

94.

În al treilea și ultimul rând, trebuie analizate plata pentru programul de studii și problema contraprestației. Totuși, o astfel de evaluare nu ar trebui realizată luând în considerare punctul de vedere izolat al unui prestator individual, ci în context, în conformitate cu jurisprudența privind noțiunea de remunerație obișnuită în contextul serviciilor și ținând seama de natura activității și a pieței relevante.

95.

Aceasta presupune, pe de o parte, că prețul (total din punct de vedere economic) nu trebuie plătit (exclusiv și direct) de către client. În mod similar cu jurisprudența privind serviciile de îngrijire a sănătății sau serviciile în general ( 41 ), ceea ce contează nu este dacă există o plată directă, ci mai degrabă dacă se acordă sau nu se acordă o contraprestație economică fiecărui participant individual, chiar dacă aceasta este plătită parțial indirect și (măcar într‑o anumită măsură) proporțional cu suma sau numărul de servicii prestate.

96.

Pe de altă parte, pentru o astfel de evaluare prezintă importanță și natura mai largă a „pieței”, nu doar cadrul instituțional al unui unic prestator de servicii. Astfel, dacă pentru un anumit tip de program de studii există o piață dinamică națională, europeană sau chiar globală ce oferă o serie de programe competitive de studii, este destul de dificil să se sugereze că, oferind ceva ce este deja disponibil în zeci de alte instituții, o instituție de învățământ superior, indiferent dacă face sau nu face parte din sistemul național de învățământ public, îndeplinește un scop social și cultural special și unic.

97.

Acestea fiind spuse, se impun două observații finale.

98.

În primul rând, este cert că faptul că anumite programe de învățământ superior pot constitui servicii în sensul dreptului Uniunii nu înseamnă că specificul educației este pierdut imediat și ireversibil (așa cum ar putea susține unii în mod caricatural). Profesorii nu vor fi transformați în prestatori și studenții în clienți, cu siguranță, nu în virtutea dreptului Uniunii. Educația nu este, desigur, un serviciu ca oricare altul. Astfel, la fel ca în cazul altor tipuri de servicii speciale, cum ar fi asistența medicală, specificitățile pot și ar trebui să fie păstrate.

99.

În al doilea rând, dincolo de nivelul ideologic, care ar putea nega pur și simplu în mod axiomatic că învățământul superior ar putea constitui vreodată un serviciu, la un nivel mai practic, prestarea de servicii în anumite cazuri nu numai că generează obligații din partea prestatorilor de servicii, dar le conferă și drepturi și le garantează protecția. Așadar, libertatea de a presta servicii este o sabie cu două tăișuri. Acest lucru ar putea avea o importanță deosebită pentru libera circulație și concurența în aria învățământului superior din Uniunea Europeană. Ar trebui în principiu să fie posibil ca instituțiile unui stat membru să devină active, dacă își doresc, pe teritoriul altor state membre indiferent de statutul lor juridic național și de modul lor de finanțare, care este posibil să fie diferite și să aibă o relevanță limitată în celălalt stat membru.

C.   Cu privire la cea de a doua și la cea de a treia întrebare

100.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească compatibilitatea cu Directiva privind serviciile a legislației naționale care interzice instituțiilor de învățământ superior neacreditate să elibereze diplome de master și care permite aplicarea de sancțiuni penale pentru încălcarea acestei interdicții.

1. Cu privire la aplicabilitate

101.

Directiva privind serviciile este aplicabilă cursurilor oferite de UIBS Belgium? Pentru Comunitatea Flamandă și pentru guvernul belgian, care se concentrează pe acordarea de diplome, directiva nu este aplicabilă ratione loci pentru că entitatea care a acordat diploma, GES Switzerland, este stabilită într‑o țară terță și astfel nu poate invoca libertatea de circulație în temeiul dreptului Uniunii. Guvernul polonez se concentrează, la rândul său, doar asupra UIBS Belgium și consideră că directiva nu este aplicabilă întrucât nu există un element transfrontalier, toate elementele relevante limitându‑se la un singur stat membru, și anume Belgia (o situație pur internă).

102.

În opinia noastră, Directiva privind serviciile este aplicabilă în prezenta cauză.

103.

Argumentele prezentate de Comunitatea Flamandă și de guvernul belgian au fost deja analizate ( 42 ): activitatea determinantă în cauză este activitatea didactică prestată de UIBS Belgium, iar nu emiterea oficială a diplomelor, aparent organizată de GES Switzerland. Prin urmare, Directiva privind serviciile este aplicabilă ratione loci UIBS Belgium, care este stabilită într‑un stat membru ( 43 ).

104.

În ceea ce privește observațiile guvernului polonez, Curtea a statuat, pe de o parte, că organizarea cursurilor universitare remunerate este o activitate economică ce intră sub incidența capitolului din tratat referitor la dreptul de stabilire atunci când această activitate este desfășurată de un resortisant al unui stat membru într‑un alt stat membru pe o bază stabilă și continuă într‑un sediu principal sau secundar din acest din urmă stat membru ( 44 ). Pe de altă parte, Curtea a statuat recent, de asemenea, că dispozițiile capitolului III din Directiva privind serviciile, referitoare la libertatea de stabilire a prestatorilor, se aplică și în cazul în care toate elementele relevante sunt limitate la interiorul unui singur stat membru ( 45 ).

105.

În prezenta cauză s‑a afirmat că cursurile sunt oferite în Belgia de o societate belgiană în campusurile din Antwerpen și din Gent și că fiecare campus își angajează propriul personal. În consecință, rezultă că, sub rezerva verificărilor necesare de către instanța de trimitere, UIBS Belgium, prestatorul de servicii, are o activitate permanentă și stabilă și, prin urmare, o „stabilire” în Belgia ( 46 ).

106.

Prin urmare, este aplicabil capitolul III din Directiva privind serviciile, indiferent dacă situația în cauză este sau nu este pur internă. Discuția referitoare la aplicabilitatea Directivei privind serviciile în prezenta cauză s‑ar putea opri aici, deoarece, pe baza Hotărârii X și Visser, nu mai este necesară identificarea unui element transfrontalier pentru a declanșa aplicabilitatea dispozițiilor Directivei privind serviciile referitoare la libertatea de stabilire.

107.

Totuși, din motive de exhaustivitate, trebuie remarcat de asemenea faptul că situația în cauză nu pare a fi pur internă. Aceasta prezintă câteva aspecte transfrontaliere care ar putea face efectivă aplicarea Directivei privind serviciile. Primul aspect este acela că există destinatari ai serviciilor proveniți din alte state membre: studenții care frecventează cursurile oferite de UIBS Belgium pot veni din întreaga Uniune Europeană ( 47 ). Al doilea aspect derivă din structura societății. Din observațiile scrise ale intimaților reiese că UIBS Belgium are o societate‑mamă și/sau societăți‑surori sub forma unui număr de campusuri stabilite în alte state membre și că este strâns legată de GES Spain.

2. Cu privire la fond

108.

În opinia intimaților, prin impunerea condiției potrivit căreia, înainte de a putea elibera diplome de „master”, o instituție de învățământ superior trebuie să fie acreditată de guvernul flamand, Comunitatea Flamandă încalcă dispozițiile articolelor 9 și 10 din Directiva privind serviciile. Procedura de acreditare prevăzută în decretul național pentru a putea elibera diplome de „master” nu respectă toate criteriile prevăzute la articolele 9 și 10 din Directiva privind serviciile.

109.

Nu suntem de acord.

110.

În conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind serviciile și cu jurisprudența Curții ( 48 ), statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât dacă acel regim nu este discriminatoriu, justificat de un motiv imperativ de interes general și proporțional.

111.

Astfel cum susține Comisia, procedura de acreditare în prezenta cauză poate fi caracterizată drept un regim de autorizare în sensul articolului 4 alineatul (6) din Directiva privind serviciile, deoarece prestarea serviciilor de educație este condiționată de obținerea acreditării emise de autoritățile competente.

112.

Chiar dacă o asemenea procedură nu împiedică o instituție de învățământ superior, precum UIBS Belgium, să ofere programe de studii pe piață, ea limitează totuși modul în care instituția de învățământ superior își desfășoară activitatea, întrucât impune acreditarea înainte de a permite eliberarea diplomelor de master. Prin urmare, procedura de acreditare restricționează libertatea de stabilire. Aceasta face mai puțin atractivă frecventarea de către studenți a cursurilor respective, deoarece cursurile menționate nu pot conduce niciodată la acordarea unei diplome specifice, precum o diplomă de master ( 49 ), împiedicând astfel desfășurarea activității furnizorului de servicii. Importanța obținerii unei calificări oficiale în timpurile moderne, precum o diplomă de master, pentru a obține accesul la o gamă largă de profesii nu poate fi pusă la îndoială.

113.

Deși constituie o restricție în ceea ce privește libertatea de stabilire, procedura de acreditare pare totuși să fie pe deplin justificată și compatibilă cu dreptul Uniunii.

114.

În primul rând, niciuna dintre părți nu a susținut că condițiile de acreditare sunt discriminatorii. Ele par să se aplice în același mod oricărei instituții de învățământ superior care dorește să lanseze programe de învățământ și să elibereze diplome de master. În special, cetățenia nu pare să aibă un rol. În prezenta cauză, este vorba despre o societate belgiană (UIBS Belgium) care nu a obținut acreditarea din partea autorităților belgiene competente.

115.

În al doilea rând, procedura de acreditare este justificată în mod vădit pentru a asigura un nivel ridicat al învățământului universitar, ceea ce constituie un obiectiv legitim de interes public ( 50 ). Este într‑adevăr legitim ca acordarea anumitor diplome, în special cele care sunt considerate grade de calificare standardizate la nivel internațional pentru o serie de profesii, să se supună cerințelor de calitate și verificării, pentru a asigura încrederea în calitatea diplomelor acordate atât potențialilor studenților, cât și potențialilor angajați.

116.

Același motiv legitim are o dimensiune externă suplimentară: un nivel ridicat de încredere (reciprocă) este cu atât mai important pentru libera circulație și pentru crearea unui Spațiu european al învățământului superior. Diplomele de licență, de master și de doctor se presupune că sunt diplome „standardizate” la nivel european prin sistemul ECTS ( 51 ). În plus, întrucât diplomele sunt menite să reflecte dobândirea unor calificări specifice, încrederea în aceste diplome este de asemenea de importanță crucială pentru a asigura buna funcționare a recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale în Uniunea Europeană ( 52 ).

117.

În al treilea și ultimul rând, procedura de acreditare pare a fi necesară și adecvată pentru a atinge obiectivele menționate mai sus. Nu reușim să identificăm, cu excepția situației în care am avea în vedere mai degrabă abordări singulare ( 53 ), alte mijloace mai puțin restrictive de a asigura calitatea anumitor diplome decât interzicerea acordării de diplome de master de către instituții neacreditate care nu au fost evaluate și a căror calitate a învățământului nu a putut fi verificată ( 54 ).

118.

În consecință, chiar dacă, în cele din urmă, revine în mod cert instanței de trimitere sarcina să aprecieze în deplină cunoștință toate elementele de fapt relevante, rezultă că procedura de acreditare în discuție – și extinderea ei logică în interdicția de a acorda diplome fără o astfel de acreditare – pare a fi compatibilă cu condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind serviciile.

119.

Din cele de mai sus rezultă că la a doua întrebare trebuie să se răspundă că Directiva 2006/123/CE trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale care impune instituțiilor de învățământ neacreditate o interdicție generală să utilizeze denumirea „diplomă de master” pe diplomele pe care le emit, atât timp cât procedura de acreditare îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată.

3. Cu privire la dispoziția penală națională

120.

Cea de a treia întrebare se referă în mod specific la o dispoziție penală care sancționează încălcarea obligației instituțiilor neacreditate de a nu acorda diplome de master. Intimații susțin că această dispoziție nu îndeplinește condiția privind proporționalitatea.

121.

Potrivit Comunității Flamande și guvernului belgian, această întrebare, care a fost formulată de instanța de trimitere în lumina articolului 9 alineatul (1) litera (c) și a articolului 10 alineatul (2) litera (c) din Directiva privind serviciile, este inadmisibilă. Aceasta ca urmare a faptului că dispozițiile respective se referă la regimul de autorizare în sine, spre deosebire de sancțiunile aplicate pentru lipsa unei autorizații sau pentru nerespectarea acesteia.

122.

Pentru motivele pe care le‑am prezentat mai sus, în observațiile noastre introductive ( 55 ), considerăm că întrebarea este admisibilă. Interdicția impusă instituțiilor neacreditate de a elibera diplome și, prin această dispoziție, procedura de acreditare în sine, precum și eventualele sancțiuni care rezultă din nerespectarea acestei interdicții constituie, toate, elemente ale normei juridice aplicabile. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că a treia întrebare este admisibilă.

123.

În opinia noastră, Directiva privind serviciile nu se opune dispozițiilor penale în discuție.

124.

Reiese din articolul 1 alineatul (5) din Directiva privind serviciile și din jurisprudență ( 56 ) că, deși directiva nu afectează normele de drept penal ale statelor membre, acestea din urmă nu pot restricționa libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziții de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia prin eludarea normelor prevăzute de directivă. În special, atunci când o dispoziție națională prevede sancțiuni, ele trebuie să fie necesare și proporționale cu gravitatea infracțiunii ( 57 ).

125.

S‑a sugerat anterior că procedura de acreditare este compatibilă cu Directiva privind serviciile. Prin urmare, un stat membru poate prevedea în mod legal sancțiuni (penale) în cazul nerespectării regimului de autorizare.

126.

O altă întrebare care se pune este dacă aceste sancțiuni înseși sunt proporționale. Din nou, acest aspect trebuie evaluat în cele din urmă de instanța de trimitere. Totuși, din punctul nostru de vedere, întâmpinăm dificultăți serioase în a vedea cum anume sancțiunile generale prevăzute în legislația belgiană pentru a pedepsi fapta care constituie o eliberare ilegală de diplome (pedeapsă cu închisoare de până la trei luni și o amendă de 500 de euro), adaptate și moderate ulterior în funcție de împrejurările fiecărei spețe, astfel cum pare să se fi întâmplat în prezenta cauză, ar putea fi considerate disproporționate.

127.

Pentru aceste motive, propunem să se răspundă la a treia întrebare că Directiva 2006/123/CE nu se opune aplicării unei dispoziții penale precum cea în discuție în procedura principală, care a fost instituită pentru a sancționa acordarea de diplome de către instituții neacreditate, cu condiția ca aceste sancțiuni să fie proporționale.

D.   Cu privire la prima întrebare

128.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere analizează compatibilitatea cu Directiva privind practicile comerciale neloiale a interdicției prevăzute de dreptul intern ca instituțiile de învățământ superior neacreditate să poată acorda diplome.

129.

Vom aborda mai întâi chestiunea domeniului de aplicare al directivei respective, înainte de a ajunge la fondul întrebării. În opinia noastră, Directiva PCN este aplicabilă în prezenta cauză. Totuși, dispozițiile sale ar putea fi în fapt invocate mai degrabă pentru a justifica decât pentru a contesta măsurile adoptate de autoritățile naționale.

1. Cu privire la domeniul de aplicare

130.

În opinia guvernului belgian, Directiva PCN nu este aplicabilă în domeniul educației. Protejarea calității diplomelor nu este o „practică comercială” întrucât Comunitatea Flamandă nu este un „comerciant” în sensul directivei. Aceasta din urmă nu poate fi invocată pentru a proteja libertatea de a presta activități economice împotriva intervenției statelor membre, ci mai degrabă împotriva practicilor comerciale neloiale ale intimaților.

131.

Guvernul norvegian și Comisia susțin de asemenea că Directiva PCN nu se aplică în speță, însă pentru un motiv diferit. Articolul 1 din Directiva PCN prevede că are în vedere acele norme naționale care urmăresc în primul rând protejarea intereselor economice ale consumatorilor. În prezenta cauză, întrucât normele naționale relevante urmăresc în general asigurarea unui obiectiv de politică publică, și anume protecția calității învățământului și menținerea nivelului existent de încredere în faptul că anumite diplome reflectă o calitate înaltă, acestea nu intră în domeniul de aplicare al Directivei PCN. Guvernul norvegian susține în special că, chiar dacă aceste norme vizează, ca obiectiv tangențial, protejarea intereselor economice ale studenților, ele încă nu fac parte din domeniul de aplicare al acestei directive.

132.

Înțelegem (și parțial împărtășim) preocuparea intelectuală care pare să fi determinat, chiar dacă din diferite motive, guvernul belgian, guvernul norvegian, și Comisia să conteste aplicabilitatea Directivei PCN în prezenta cauză. Într‑adevăr, ar putea părea ciudat, la prima vedere, să se susțină că o măsură națională din domeniul educației, care poate fi privită în primul rând ca urmărind un obiectiv de interes public (și anume calitatea educației prin intermediul unei proceduri de acreditare), intră în domeniul de aplicare al Directivei PCN.

133.

Totuși, având în vedere domeniul larg de aplicare al Directivei PCN, astfel cum se precizează clar în dispozițiile sale, interpretate în lumina jurisprudenței existente a Curții, este imposibil să se ajungă la o concluzie diferită.

134.

În primul rând, ca răspuns adresat guvernului belgian, astfel cum am menționat deja anterior ( 58 ), programele de studii de învățământ superior pot constitui un serviciu în sensul dreptului Uniunii. Acum, dacă educația poate avea o dimensiune economică în sensul libertății de stabilire sau al libertății de a presta servicii, ar fi destul de dificil să se concluzioneze că această situație încetează brusc în cazul aplicării unui alt act de drept derivat al Uniunii (în plus, în legătură cu exact același program de studii, în aceeași speță). Ar fi mai degrabă incoerent să considerăm simultan că Directiva privind serviciile este aplicabilă, dar Directiva PCN, bazată pe premise similare, nu este aplicabilă ( 59 ).

135.

În al doilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante, comercianții pot invoca Directiva PCN împotriva statelor membre. Curtea a reținut, într‑adevăr, o abordare largă a domeniului de aplicare al directivei respective. Aceasta din urmă, care urmărește să contribuie la buna funcționare a pieței interne ( 60 ), poate fi într‑adevăr invocată de comercianți împotriva unei reglementări naționale care interzice sau restrânge anumite practici comerciale ( 61 ).

136.

În al treilea rând, ca răspuns la argumentele prezentate atât de guvernul norvegian, cât și de Comisie, ceea ce (se prezumă că) constituie interesul principal urmărit de legislația națională, spre deosebire de alte interese secundare sau de orice altă natură, nu este cu adevărat relevant pentru a determina dacă Directiva PCN este aplicabilă. Potrivit unei jurisprudențe constante, această directivă este aplicabilă și în cazul în care norma în discuție nu urmărește exclusiv (sau nici chiar în principal) scopul de a proteja consumatorii, ci urmărește și alte interese ( 62 ). Astfel, directiva este aplicabilă atâta timp cât legislația națională în cauză se referă la protecția consumatorilor, iar nu doar exclusiv la interesele concurenților ( 63 ), chiar dacă obiectivul său principal nu este protecția consumatorilor.

137.

Mai simplu spus, ceea ce contează este că legislația națională reglementează, indiferent de scopul avut, relațiile dintre întreprinderi și consumatori. În acest context, este lipsit de importanță dacă interesul principal urmărit de legiuitor pentru adoptarea acestei reglementări a fost „public” sau „privat”. Ceea ce contează este faptul că reglementarea afectează tipul relațiilor dintre întreprinderi și consumatori prin limitarea anumitor practici comerciale definite de directivă.

138.

Situația trebuie să se prezinte astfel pentru două motive suplimentare. În primul rând, obiectivele reglementărilor sunt dificil de definit precis și ușor de reformulat. Învățământul de calitate superioară este în mod cert o chestiune de interes public. Totuși, studenții sunt la fel de interesați de calitatea superioară respectivă întrucât sunt consumatori ai serviciilor educaționale, și anume în interesul lor privat, la fel cum sunt interesați și angajatorii și piața muncii în general. Toate aceste interese diferite sunt la fel de plauzibile în ceea ce privește o interdicție de a elibera diplome de master fără acreditare. Acest aspect ne conduce la cel de al doilea motiv: în definitiv, ar reveni întotdeauna în sarcina statului membru însuși să declare pe care dintre aceste interese potențial plauzibile dorește să le protejeze (în primul rând) prin adoptarea reglementării în discuție, o abordare cu care Curtea nu este de acord în mai multe alte domenii ale dreptului Uniunii. Prin urmare, contează impactul prezent și obiectivul real al normei, iar nu intenția legislativă istorică și subiectivă declarată ( 64 ).

139.

În consecință, în opinia noastră, legislația națională în cauză reglementează, deși mai degrabă în mod incidental, modalitățile prin care întreprinderile private care oferă servicii educaționale își pot promova și comercializa serviciile către potențialii consumatori. Prezenta situație intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al Directivei PCN.

2. Cu privire la fond

140.

Conform articolului 5 din Directiva PCN și în lumina definițiilor prevăzute la articolul 2, practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori sunt interzise. Aceasta înseamnă orice comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea efectuată de un comerciant în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori, ce denaturează sau poate să denatureze semnificativ comportamentul economic al consumatorilor ( 65 ). Potrivit jurisprudenței, practicile reglementate de această directivă trebuie să fie de natură comercială, adică să provină de la comercianți, și trebuie să fie în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea produselor către consumatori ( 66 ).

141.

În prezenta cauză pare să existe un anumit grad de confuzie cu privire la „practica comercială” specifică în discuție în speță. Intimații susțin că utilizarea denumirii „diplomă de master” constituie, fără îndoială, o parte din strategia comercială a societăților lor, ceea ce este suficient pentru a o califica drept o practică comercială, rezultând astfel că directiva le este aplicabilă. Mai mult, ei consideră că acordarea unei diplome de master de către o instituție de învățământ nerecunoscută nu este inclusă în lista de practici pe care legiuitorul național le poate interzice în mod expres. În plus, aceștia subliniază faptul că nu sunt urmăriți penal pentru încălcarea interdicției privind practicile comerciale neloiale. La rândul său, guvernul belgian analizează protecția conferită de legislația flamandă cursului sau diplomei de „master”. Guvernul respectiv consideră că aceasta nu este o „practică comercială” în sensul directivei, întrucât domeniul de aplicare al legislației naționale nu se suprapune cu cel al directivei.

142.

În opinia noastră, „practica comercială” desfășurată de intimați (în calitate de comercianți) ca parte a activității lor comerciale constă în prezenta cauză în promovarea și în vânzarea de cursuri prin scoaterea în evidență a posibilității de a obține o diplomă de „master” sau un certificat de absolvire a cursului la momentul finalizării cu succes a programului de studii. O astfel de practică face obiectul interdicției instituite de Parlamentul flamand pentru instituțiile neacreditate de a emite diplome de master ( 67 ).

143.

Prin urmare, rolul Parlamentului flamand este, în mod cert, acela al unei autorități publice de reglementare și, cu siguranță, nu cel al unui comerciant în sensul Directivei PCN. Autoritățile publice (Parlamentul flamand) sunt cele care intervin pe piață și interzic anumite tipuri de practici comerciale (oferirea de cursuri de master fără autorizația corespunzătoare) în relațiile dintre comercianți (UIBS Belgium) și consumatori (potențiali studenți).

144.

Acestea fiind spuse, nu înțelegem cum anume interzicerea acestei practici comerciale ar putea încălca în vreun fel prevederile Directivei PCN. Dimpotrivă, se pare că se întâmplă exact ceea ce impune directiva. Interdicția este într‑adevăr menită să protejeze studenții (consumatorii) de ceea ce reprezintă o practică comercială (neloială) între întreprinderi și consumatori care denaturează sau este foarte probabil să denatureze semnificativ comportamentul economic al studenților prin a‑i determina să creadă că pot obține o diplomă de master în urma finalizării cu succes a studiilor organizate de intimați.

145.

Prin urmare, mai degrabă practica comercială a intimaților este cea care poate fi considerată neloială în circumstanțele prezentei cauze. Așa cum au subliniat în mod corect guvernele suedez și norvegian, o astfel de practică poate fi considerată neloială „în orice situație”, în conformitate cu dispozițiile anexei I la directivă.

146.

Potrivit jurisprudenței constante, anexa I la Directiva PCN stabilește o listă exhaustivă de 31 de practici comerciale care, în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din directivă, sunt considerate ca fiind neloiale „în orice situație”. Aceste practici sunt singurele practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără o evaluare de la caz la caz, în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9 din directivă ( 68 ).

147.

Punctul 2 din anexa I include printre practicile comerciale considerate neloiale în orice situație „a afișa un certificat, o marcă de calitate sau un echivalent fără autorizația necesară în acest sens”. Punctul 4 include de asemenea printre astfel de practici faptul de „a afirma că un comerciant […] sau un produs a fost agreat, aprobat sau autorizat de un organism public sau privat fără un temei real […]”.

148.

Contrar afirmațiilor făcute de intimați, o listă exhaustivă în acest context înseamnă o listă închisă de situații generice și generalizate, exprimate la un nivel rezonabil și logic adecvat de abstractizare. Ar fi într‑adevăr destul de absurd să se sugereze că, întrucât nu există un „punct 32” în lista din anexa I, care să precizeze „a oferi înscriere în programele de învățământ superior care conduc la acordarea titlului de master, chiar dacă nu a fost obținută acreditarea în acest scop din partea autorităților naționale competente”, interzicerea unei astfel de practici comerciale, care, în mod normal, ar putea fi în mod vădit încadrată în orice altă categorie (formulată abstract), este incompatibilă cu directiva.

149.

Se poate adăuga că, în trecut, Curtea a arătat de asemenea flexibilitate (rezonabilă și necesară) în interpretarea categoriilor din anexa I. Astfel, nu se are în vedere numai formularea, ci și contextul mai larg și obiectivele Directivei PCN, pentru a determina dacă o practică comercială specifică este considerată neloială în orice situație ( 69 ).

150.

Așadar, în prezenta cauză, practicile comerciale ale intimaților pot fi ușor încadrate la punctele 2 și 4 din anexa I. O diplomă de master, o diplomă care are anumite calități și conotații profesionale, poate fi cu siguranță privită ca fiind echivalentă cu o marcă de calitate. La rândul său, punctul 4, astfel cum a fost interpretat de Curte, „vizează cazurile specifice în care […] reglementarea aplicabilă stabilește anumite cerințe, în special cu privire la calitatea unui comerciant sau a produselor sale, și prevede în această privință un sistem de agreare, de aprobare sau de autorizare” ( 70 ). Practica intimaților se încadrează cu ușurință în ambele. O astfel de practică nu necesită o evaluare de la caz la caz și poate fi considerată neloială în orice situație.

151.

Prin urmare, propunem să se răspundă la prima întrebare că Directiva 2005/29 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei dispoziții de drept intern care impune instituțiilor de învățământ neacreditate o interdicție generală să utilizeze denumirea (de diplomă sau curs de) „master” pe certificatele pe care le emit, pentru a se asigura o înaltă calitate a educației.

V. Concluzie

152.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările formulate de Hof van beroep Antwerpen (Curtea de Apel Antwerpen, Belgia) după cum urmează:

„–

Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (Directiva privind practicile comerciale neloiale) trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei dispoziții de drept intern care impune instituțiilor de învățământ neacreditate o interdicție generală să utilizeze denumirea «master» pe diplomele pe care le emit, pentru a se asigura o înaltă calitate a educației.

Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile de pe piața internă trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale care impune instituțiilor de învățământ neacreditate o interdicție generală să utilizeze denumirea «master» pe diplomele pe care le emit, atât timp cât procedura de acreditare îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată. Aceasta nu se opune nici aplicării unei dispoziții penale precum cea în discuție în acțiunea principală, care a fost instituită pentru a sancționa acordarea de diplome de către instituții neacreditate, cu condiția ca aceste sancțiuni să fie proporționale.”


( 1 ) Limba originală: engleza.

( 2 ) Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50, denumită în continuare „Directiva privind serviciile”).

( 3 ) Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (Directiva privind practicile comerciale neloiale) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260, denumită în continuare „Directiva PCN”).

( 4 ) Belgisch Staatsblad, 14 august 2003.

( 5 ) Belgisch Staatsblad, 27 februarie 2014.

( 6 ) Decizia de trimitere menționează că pretinsele activități ilegale ale intimaților au fost întreprinse în mai multe rânduri, între 19 octombrie 2006 și 3 iulie 2010, la date care nu pot fi determinate mai precis, exceptând datele de 30 iunie 2009 și 2 iulie 2010.

( 7 ) Kamer van inbeschuldigingstelling (Camera preliminară, Antwerpen, Belgia), 5 ianuarie 2015.

( 8 ) Deși articolul 25 alineatul (7) și articolul II.75 alineatul (6) par să aibă exact același conținut, se pare că situația nu este aceeași pentru restul (respectiv articolul 25 și articolul II.75) și nici pentru listele diverselor diplome conținute de acestea, fără a menționa relațiile sistemice mai extinse ale articolelor respective cu alte prevederi ale normelor juridice în discuție, care sunt diferite și care pot influența domeniul de aplicare al fiecărei dispoziții.

( 9 ) Punctele 21, 29 și 32 de mai sus.

( 10 ) Similar cu abordarea reținută de Curte pentru a determina aspectele cele mai relevante ale libertății de circulație aplicabile (a bunurilor sau serviciilor). A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 24 martie 1994, Schindler (C‑275/92, EU:C:1994:119, punctul 22), și Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Canal Satélite Digital (C‑390/99, EU:C:2002:34, punctul 31).

( 11 ) Dacă situația s‑ar prezenta astfel, ar însemna că, din perspectiva dreptului Uniunii, serviciile instituțiilor de învățământ superior finanțate (în principal) din fonduri private, chiar ale celor acreditate în mod corect și de o calitate indiscutabilă, constau în emiterea diplomelor în schimbul unei remunerații (financiare).

( 12 ) A se vedea Hotărârea din 11 septembrie 2007, Comisia/Germania (C‑318/05, EU:C:2007:495, punctul 86). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 13 februarie 1985, Gravier (293/83, EU:C:1985:69, punctul 19).

( 13 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 27 septembrie 1988, Humbel și Edel (263/86, EU:C:1988:451, punctul 17), Hotărârea din 22 mai 2003, Freskot (C‑355/00, EU:C:2003:298, punctul 55), Hotărârea din 11 septembrie 2007, Schwarz și Gootjes‑Schwarz (C‑76/05, EU:C:2007:492, punctul 38), și Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 47).

( 14 ) Hotărârea din 27 septembrie 1988, Humbel și Edel (263/86, EU:C:1988:451).

( 15 ) Hotărârea din 27 septembrie 1988, Humbel și Edel (263/86, EU:C:1988:451, punctele 4 și 14).

( 16 ) Hotărârea din 27 septembrie 1988, Humbel și Edel (263/86, EU:C:1988:451, punctul 18).

( 17 ) A se vedea Hotărârea din 7 decembrie 1993, Wirth (C‑109/92, EU:C:1993:916, punctul 16), și Hotărârea din 20 mai 2010, Zanotti (C‑56/09, EU:C:2010:288, punctele 30-35).

( 18 ) Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 50 și jurisprudența citată).

( 19 ) Hotărârea din 11 septembrie 2007, Schwarz și Gootjes‑Schwarz (C‑76/05, EU:C:2007:492, punctul 40).

( 20 ) A se vedea Hotărârea din 27 septembrie 1988, Humbel și Edel (263/86, EU:C:1988:451, punctul 18), și Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 50).

( 21 ) A se vedea Concluziile avocatului general Slynn prezentate în cauza Humbel și Edel (263/86, EU:C:1988:151, p. 5379-5380).

( 22 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 11 iulie 2013, Femarbel (C‑57/12, EU:C:2013:517, punctul 32), și Hotărârea din 23 februarie 2016, Comisia/Ungaria (C‑179/14, EU:C:2016:108, punctul 113).

( 23 ) Articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva privind serviciile.

( 24 ) Articolul 2 alineatul (2) litera (i) din Directiva privind serviciile.

( 25 ) Punctul 50 de mai sus.

( 26 ) A se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2007, Jundt (C‑281/06, EU:C:2007:816, punctul 38 și jurisprudența citată).

( 27 ) A se vedea de exemplu în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2007, Jundt (C‑281/06, EU:C:2007:816, punctele 32 și 33).

( 28 ) Aspect confirmat și prin descrierea obiectivului acestei noțiuni în Manualul de punere în aplicare a Directivei privind serviciile [Comisia Europeană (Direcția Generală Piața Internă și Servicii), Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2007, p. 11]. A se vedea și Propunerea Comisiei de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind serviciile pe piața internă [COM(2004) 2 final, p. 20].

( 29 ) În acest sens, a se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Hiebler (C‑293/14, EU:C:2015:472, punctul 37): „La articolul 2 alineatul (2) litera (a) se subliniază că directiva nu se aplică în cazul serviciilor neeconomice de interes general, ceea ce reprezintă o afirmație superfluă, având în vedere că este inerent în definiția unui serviciu ca acesta să fie furnizat în schimbul unei remunerații”.

( 30 ) A se vedea de asemenea Manualul de punere în aplicare a Directivei privind serviciile, p. 10 și 11, care confirmă că educația nu poate fi tratată în mod unitar în conformitate cu dreptul Uniunii și care sugerează totuși o generalizare mai mare în ceea ce privește învățământul primar și secundar național, care ar aparține mai curând categoriei serviciilor neeconomice de interes general. Cu toate acestea, în conformitate cu manualul, nu este posibil ca statele membre să considere că toate serviciile din domeniul specific al educației sunt servicii neeconomice de interes general.

( 31 ) În mod logic, o astfel de abordare cazuistică poate implica de asemenea, în împrejurări specifice, ca o activitate didactică din cadrul unei universități finanțate din fonduri publice să poată fi totodată un serviciu potrivit dreptului Uniunii. A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2007, Jundt (C‑281/06, EU:C:2007:816, punctele 31-34).

( 32 ) Trebuie să se sublinieze că încadrarea în categoria serviciilor în temeiul dreptului Uniunii nu impune ca activitatea în cauză să fie plătită de cei pentru care este prestată. A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 26 aprilie 1988, Bond van Adverteerders și alții (352/85, EU:C:1988:196, punctul 16), și Hotărârea din 12 iulie 2001, Smits și Peerbooms (C‑157/99, EU:C:2001:404, punctul 57). În special în ceea ce privește educația, a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 49): „Nu este necesar ca această finanțare privată să fie asigurată în principal de elevi sau de părinții acestora, întrucât caracterul economic al unei activități nu presupune ca serviciul să fie plătit de beneficiarii acestuia”.

( 33 ) În Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 51), Curtea a recomandat ca o instituție de învățământ care desfășoară mai multe activități să țină „o contabilitate separată în ceea ce privește diferitele finanțări primite, astfel încât să excludă orice risc de subvenționare «încrucișată» a activităților sale economice prin intermediul unor fonduri publice de care beneficiază în temeiul activităților sale neeconomice”.

( 34 ) Trebuie reținut că în Hotărârea din 18 decembrie 2007, Jundt (C‑281/06, EU:C:2007:816, paragrafele 31 la 34), și în Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 63), se sugerează efectiv ca aprecierea noțiunii de serviciu în sensul dreptului Uniunii să se facă pentru fiecare program de studii în parte.

( 35 ) Își găsește expresia în obligația legală de a urma un anumit număr de ani de învățământ primar.

( 36 ) Punctul 59 de mai sus.

( 37 ) Incluzând în mod logic (și, astfel, excluzându‑le din sfera de aplicare a Directivei privind serviciile) și cursurile educaționale pentru manageri menționate anterior (punctul 79 de mai sus) sau orice alte activități care ar putea fi în mod clar orientate spre profit, dar în care cunoștințele sunt de asemenea diseminate.

( 38 ) Hotărârea din 12 iulie 2001, Smits și Peerbooms (C‑157/99, EU:C:2001:404, punctul 58). Trebuie subliniat faptul că articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva privind serviciile exclude acum din domeniul de aplicare al directivei „servicii[le] de îngrijire a sănătății, fie că sunt sau nu asigurate în cadrul unor unități de îngrijire a sănătății și indiferent de modul în care sunt organizate și finanțate la nivel național sau dacă sunt de natură publică sau privată”. Sublinierea noastră.

( 39 ) În Concluziile prezentate în cauza Humbel, avocatul general Slynn (citat la nota de subsol 21) a subliniat în mod repetat analogia naturală care există între învățământul secundar și îngrijirea sănătății.

( 40 ) A se vedea Hotărârea din 27 iunie 2017, Congregación de Escuelas Pías Provincia Betania (C‑74/16, EU:C:2017:496, punctul 41, punctele 45 și 46 și jurisprudența citată). Sublinierea noastră.

( 41 ) Punctul 86 de mai sus.

( 42 ) Punctele 46-51 de mai sus.

( 43 ) Întrucât Directiva privind serviciile pare a fi aplicabilă, nu este necesar să se examineze în detaliu argumentul guvernului suedez privind posibila aplicabilitate a Acordului între Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor (JO 2002, L 114, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 74, p. 97). În orice caz, guvernul suedez a constatat de asemenea în mod corect că domeniul de aplicare al libertății de a presta servicii transfrontaliere în temeiul acestui acord se limitează la un drept de a presta servicii pentru maximum 90 de zile pe an, dar nu acordă persoanelor juridice un drept de stabilire.

( 44 ) Hotărârea din 13 noiembrie 2003, Neri (C‑153/02, EU:C:2003:614, punctul 39).

( 45 ) Hotărârea din 30 ianuarie 2018, X și Visser (C‑360/15 și C‑31/16, EU:C:2018:44, punctul 110). Același lucru nu este aplicabil libertății de a presta servicii (punctul 102).

( 46 ) Articolul 4 alineatul (5) din Directiva privind serviciile definește noțiunea „stabilire” ca fiind „exercitarea efectivă de către prestator a unei activități economice prevăzute la articolul 43 din tratat, pentru o perioadă nedeterminată și cu ajutorul unei infrastructuri stabile de unde activitatea de prestare de servicii este asigurată în mod efectiv”.

( 47 ) A se vedea Hotărârea din 31 ianuarie 1984, Luisi și Carbone (286/82 și 26/83, EU:C:1984:35, punctul 16), Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, EU:C:1989:47, punctul 15), și Hotărârea din 20 mai 2010, Zanotti (C‑56/09, EU:C:2010:288, punctul 26).

( 48 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Gambelli și alții (C‑243/01, EU:C:2003:597, punctul 65), și Hotărârea din 6 martie 2007, Placanica și alții (C‑338/04, C‑359/04 și C‑360/04, EU:C:2007:133, punctul 49).

( 49 ) În acest sens, dar în alt domeniu, a se vedea de exemplu Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Canal Satélite Digital (C‑390/99, EU:C:2002:34, punctul 29).

( 50 ) A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 2003, Neri (C‑153/02, EU:C:2003:614, punctul 46), și Hotărârea din 12 decembrie 2013, Dirextra Alta Formazione (C‑523/12, EU:C:2013:831, punctul 25).

( 51 ) A se vedea în special Declarația de la Bologna din 19 iunie 1999 – declarația comună a miniștrilor europeni ai educației –, astfel cum a fost extinsă ulterior cu ocazia Conferinței de la Bergen a miniștrilor europeni responsabili pentru învățământul superior, 19-20 mai 2005, în Cadrul calificărilor în Spațiul european al învățământului superior.

( 52 ) A se vedea în special articolul 53 alineatul (1) TFUE și Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3).

( 53 ) Deși adesea invocată prin analogie cu jurisprudența privind libera circulație a mărfurilor, nu credem că abordarea constând în a „lipi o etichetă cu anumite informații și a permite consumatorului să decidă” ar fi cu adevărat utilă în domeniul serviciilor, în special în servicii specifice precum educația.

( 54 ) A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2013, Dirextra Alta Formazione (C‑523/12, EU:C:2013:831, punctele 28 și 29). A se vedea, ca exemplu de măsură disproporționată, Hotărârea din 13 noiembrie 2003, Neri (C‑153/02, EU:C:2003:614).

( 55 ) Punctele 42-44 de mai sus.

( 56 ) A se vedea, de exemplu, în contextul tratatului, Hotărârea din 19 ianuarie 1999, Calfa (C‑348/96, EU:C:1999:6, punctul 17), Hotărârea din 6 martie 2007, Placanica și alții (C‑338/04, C‑359/04 și C‑360/04, EU:C:2007:133, punctul 68), și Hotărârea din 15 septembrie 2011, Dickinger și Ömer (C‑347/09, EU:C:2011:582, punctul 31).

( 57 ) A se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 1981, Casati (203/80, EU:C:1981:261, punctul 27).

( 58 ) Punctele 68-88 de mai sus.

( 59 ) A se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea din 17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen (C‑147/16, EU:C:2018:320, punctele 56-58), în care Curtea a aplicat Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273) unui serviciu, complementar și auxiliar activității educaționale, prestat de o instituție de învățământ superior finanțată în cea mai mare parte din fonduri publice și constând în a oferi, prin contract, un plan de rambursare fără dobândă a ratelor aferente sumelor datorate de un student.

( 60 ) A se vedea articolul 1 din Directiva PCN.

( 61 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag (C‑540/08, EU:C:2010:660), și Hotărârea din 17 octombrie 2013, RLvS (C‑391/12, EU:C:2013:669).

( 62 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag (C‑540/08, EU:C:2010:660, punctele 26-28), și Hotărârea din 17 octombrie 2013, RLvS (C‑391/12, EU:C:2013:669, punctele 31-34), în ceea ce privește dispozițiile naționale care urmăresc în esență menținerea pluralismului presei și, respectiv, a independenței presei.

( 63 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 17 ianuarie 2013, Köck (C‑206/11, EU:C:2013:14, punctul 30): „Din domeniul de aplicare al directivei sunt excluse numai legislațiile interne privind practicile comerciale neloiale care dăunează «doar» intereselor economice ale concurenților sau care au legătură cu o tranzacție între comercianți”.

( 64 ) În acele câteva domenii în care intenția legislativă din trecut a statelor membre este într‑adevăr (considerată având în vedere legislația) relevantă, problemele preliminare care decurg din această evaluare demonstrează clar de ce ar putea să nu fie cea mai bună cale de urmat. Ca exemplu de discuție recentă cu privire la momentul în care o normă națională este „orientată în mod specific” către servicii ale societății informaționale și devine astfel o reglementare tehnică ce trebuie notificată în conformitate cu Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), cu modificările ulterioare, a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Falbert și alții (C‑255/16, EU:C:2017:608, punctele 58-87).

( 65 ) Subliniind definiția deosebit de largă a noțiunii de practici comerciale, a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag (C‑540/08, EU:C:2010:660, punctul 21), și Hotărârea din 25 iulie 2018, Dyson (C‑632/16, EU:C:2018:599, punctul 30).

( 66 ) A se vedea de exemplu Hotărârea din 17 octombrie 2013, RLvS (C‑391/12, EU:C:2013:669, punctul 37).

( 67 ) Prin analogie, a se vedea de exemplu Hotărârea din 4 mai 2017, Vanderborght (C‑339/15, EU:C:2017:335, punctele 21 și 25), în ceea ce privește legislația națională care interzice orice publicitate referitoare la prestarea de servicii de îngrijire orală și dentară.

( 68 ) A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 23 aprilie 2009, VTB‑VAB și Galatea (C‑261/07 și C‑299/07, EU:C:2009:244, punctul 56), și Hotărârea din 19 septembrie 2013, CHS Tour Services (C‑435/11, EU:C:2013:574, punctul 38).

( 69 ) A se vedea de exemplu Hotărârea din 18 octombrie 2012, Purely Creative și alții (C‑428/11, EU:C:2012:651).

( 70 ) Hotărârea din 17 ianuarie 2013, Köck (C‑206/11, EU:C:2013:14, punctul 39). Sublinierea noastră.

Top