1. 

La baza celor două trimiteri preliminare stau două contracte de servicii publice de transport rutier de călători cu autobuzul, atribuite (sau în curs de atribuire) în mod direct de câteva autorități locale germane în favoarea „operatorilor interni” proprii. Instanța de trimitere subliniază că, din punct de vedere juridic, niciunul dintre contractele respective nu ia forma contractului de concesiune de servicii de transport.

2. 

Răspândirea tot mai mare a acestui mecanism de atribuire directă care evită jocul liberei concurențe și favorizează întreprinderile de transportat municipale este un motiv de îngrijorare pentru restul întreprinderilor din același sector, întreprinderi private care își văd diminuată cota de piață în timp ce întreprinderile cu capital public își mențin sau își sporesc cota proprie.

3. 

Instanța de trimitere ar dori să afle în primul rând și înainte de toate dacă atribuirea directă a respectivelor contracte operatorilor interni este reglementată de lex specialis, care în speță ar fi articolul 5 din Regulamentul nr. 1370/2007 ( 2 ), de directivele generale din domeniul achizițiilor publice sau de normele Tratatului FUE. Pe lângă această nelămurire principală, întrebările instanței de trimitere vizează și alte aspecte ale relației dintre autoritățile locale și operatorii interni proprii.

4.

Articolul 2 prevede:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

[…]

[…]”

5.

În conformitate cu articolul 4:

„[…]

(7)   […] Dacă are loc o subcontractare, operatorul însărcinat cu administrarea și prestarea serviciilor publice de transport de călători în conformitate cu prezentul regulament trebuie să presteze el însuși o mare parte a serviciilor publice de transport de călători. […]”

6.

Articolul 5 precizează:

„(1)   Contractele de servicii publice se atribuie în conformitate cu normele stabilite prin prezentul regulament. Cu toate acestea, contractele de servicii sau contractele de servicii publice, astfel cum sunt definite în [Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3)] sau în [Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol.8, p. 116), denumite în continuare împreună «directivele privind achizițiile publice»], pentru servicii publice de transport de călători cu autobuzul sau tramvaiul, se atribuie în conformitate cu procedurile prevăzute în temeiul respectivelor directive, în cazul în care astfel de contracte nu iau forma contractelor de concesiune de servicii, astfel cum sunt definite în directivele în cauză. Dispozițiile alineatelor (2)-(6) din prezentul articol nu se aplică în cazul în care contractele urmează să fie atribuite în conformitate cu Directiva [2004/17] sau [2004/18].

(2)   Cu excepția cazului în care acest lucru este interzis de dreptul intern, orice autoritate locală competentă, fie că este o autoritate de sine stătătoare, fie un grup de autorități care prestează servicii publice integrate de transport de călători, poate decide să presteze ea însăși servicii publice de transport de călători sau să atribuie contracte de servicii publice în mod direct unei entități cu personalitate juridică distinctă asupra căreia autoritatea locală competentă sau, în cazul unui grup de autorități, cel puțin una dintre autoritățile locale competente exercită un control asemănător cu cel exercitat asupra propriilor sale departamente. Următoarele dispoziții se aplică în cazul în care o autoritate locală competentă ia o astfel de decizie:

[…]

(3)   Orice autoritate competentă care face apel la un terț, altul decât un operator intern, atribuie contractele de servicii publice pe baza unei proceduri competitive de atribuire, cu excepția cazurilor menționate la alineatele (4), (5) și (6). Procedura competitivă de atribuire adoptată este deschisă tuturor operatorilor, este echitabilă și respectă principiile transparenței și nediscriminării. În urma depunerii ofertelor și a eventualei etape de preselecție, procedura poate presupune negocieri în conformitate cu aceste principii, cu scopul de a stabili modul optim de a îndeplini anumite cerințe speciale sau complexe.

[…]”

7.

Articolul 7 prevede:

„[…]

(2)   Fiecare autoritate competentă ia măsurile necesare pentru a se asigura că, cu cel puțin un an înainte de lansarea invitației de participare la procedura competitivă de atribuire sau cu un an înainte de atribuirea directă, sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene cel puțin următoarele informații:

[…]”

8.

Articolul 8 menționează:

„[…]

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (3), atribuirea de contracte de servicii publice feroviare și rutiere respectă articolul 5 începând cu 3 decembrie 2019. În această perioadă de tranziție, statele membre trebuie să ia măsuri pentru a se conforma treptat dispozițiilor articolului 5, cu scopul de a evita eventuale probleme structurale grave legate, în special, de capacitatea de transport.

În termen de șase luni de la încheierea primei jumătăți a perioadei de tranziție, statele membre transmit Comisiei un raport privind progresele înregistrate, care subliniază punerea în aplicare a oricărei atribuiri treptate de contracte de servicii publice în conformitate cu articolul 5. Pe baza rapoartelor statelor membre, Comisia poate propune măsuri corespunzătoare adresate statelor membre.

(3)   În vederea aplicării alineatului (2), nu se ține seama de contractele de servicii publice atribuite în conformitate cu dreptul comunitar și cu dreptul intern:

Contractele menționate la litera (a) pot continua până la expirare. Contractele menționate la literele (b) și (c) pot continua până la expirare, dar nu mai mult de 30 de ani. Contractele menționate la litera (d) pot continua până la expirare, cu condiția să fie încheiate pe termen limitat, comparabil cu duratele menționate la articolul 4.

Contractele de servicii publice pot continua până la expirare, în cazul în care rezilierea lor ar produce consecințe juridice sau economice disproporționate și cu condiția ca Comisia să își fi dat acordul.

[…]”

9.

Rhein‑Sieg‑Kreis (Districtul Rhein‑Sieg) este o entitate teritorială a landului Renania de Nord‑Westfalia care, în temeiul dreptului național, este considerată o autoritate competentă în teritoriul său în sensul regulamentului.

10.

În Districtul Rhein‑Sieg există un operator intern (Regionalverkehr Köln GmbH, denumită în continuare „RV Köln”) ce dispune de personalitate juridică proprie ( 3 ). Potrivit ordonanței de trimitere, respectivul Kreis (district) exercită asupra RV Köln un control „similar celui exercitat asupra propriilor servicii, care se realizează sub forma unui control exercitat împreună cu ceilalți asociați” ( 4 ).

11.

De asemenea, Districtul Rhein‑Sieg a constituit, alături de alte entități teritoriale, o asociație de administrare (Verkehrsverbund Rhein‑Sieg) care se ocupă în principal de stabilirea tarifelor, dar nu desfășoară activități de transport.

12.

Districtul a anunțat ( 5 ) că urma să procedeze, potrivit articolului 5 alineatul (2) din regulament, la atribuirea directă a contractelor de achiziții publice de servicii de transport public de călători „pe teritoriul său și cuprinzând și rutele de ieșire către zone geografice vecine” ( 6 ).

13.

RV Köln prestează serviciul de transport public de călători atribuit în teritoriul districtului, cu excepția liniilor de ieșire și a altor servicii parțiale, care intră pe teritoriul unor autorități locale competente învecinate ( 7 ).

14.

Anunțul de atribuire a fost contestat de Verkehrsbetrieb Hüttebräucker GmbH și de BVR Busverkehr Rheinland GmbH la Vergabekammer Rheinland (Camera pentru Achiziții Publice din Renania, Germania), care a interzis atribuirea directă a contractului în favoarea operatorului intern întrucât nu erau întrunite condițiile de aplicare a articolului 5 alineatul (2) din regulament: nu exista controlul entității teritoriale asupra operatorului, iar prestarea serviciului de transport public de călători se desfășura în teritorii diferite de cel al autorității contractante.

15.

Decizia Camerei pentru Achiziții Publice din Renania a făcut obiectul unui recurs în fața instanței de trimitere. Aceasta subliniază existența în Germania a unor poziții juridice divergente în ceea ce privește contractele de transport rutier de călători care nu iau forma contractelor de concesiune de servicii:

16.

În acest caz, Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) adresează Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarele întrebări preliminare:

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

17.

Kreis Heinsberg (Districtul Heinsberg) este o entitate teritorială din landul Renania de Nord‑Westfalia. Acesta formează, împreună cu Stadt Aachen (orașul Aachen), cu Städteregion Aachen (zona urbană Aachen) și cu Kreis Düren (districtul Düren), asociația municipală de drept public Aachener Verkehrsverbund care a fost înființată în vederea promovării și sprijinirii transportului public local de călători al membrilor săi ( 8 ).

18.

La data de 15 martie 2016, districtul Heinsberg a anunțat ( 9 ) că urma să procedeze la atribuirea directă, fără o procedură competitivă de atribuire, a serviciilor de transport public de călători cu autobuzul și alte autovehicule, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din regulament.

19.

Operatorul intern ( 10 ) căruia se intenționa să se i se atribuie serviciul începând cu data de 1 ianuarie 2018 pentru o perioadă de 120 de luni era WestVerkehrer GmbH, societate care își desfășura activitatea în principal prin intermediul filialei sale pe care o deține în proporție de 100 %, Kreisverkehrsgesellschaft Heinsberg mbH, și care intenționa să își continue activitatea în același mod după atribuirea directă a contractului.

20.

Rhenus Veniro GmbH a contestat atribuirea la Camera pentru Achiziții Publice din Renania care a respins contestația la data de 11 noiembrie 2016, motiv pentru care respectiva societate a sesizat Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) susținând că: a) articolul 5 alineatul (2) din regulament nu este aplicabil și, b) cu titlu subsidiar, Districtul Heinsberg, în calitate de membru al Aachener Verkehrsverbund, nu dispune de competență pentru atribuirea directă a contractului, întrucât aceasta revine unei autorități de sine stătătoare sau unui grup de autorități, dar nu unei autorități în calitate de membru al grupului.

21.

În aceste condiții, Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) adresează Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarele întrebări preliminare:

22.

Ordonanțele de trimitere preliminară au fost înregistrate la grefa Curții la data de 17 mai 2017, dispunându‑se conexarea lor.

23.

Au depus observații scrise Verkehrsbetrieb Hüttebräucker GmbH, Rhenus Veniro GmbH, districtele Rhein‑Sieg și Heinsberg, guvernul Austriei și Comisia Europeană.

24.

Verkehrsbetrieb Hüttebräucker GmbH, Rhenus Veniro GmbH, BVR Busverkher Rheinland Gmbh, districtele Rhein‑Sieg‑Kreis și Heinsberg, precum și Comisia Europeană s‑au prezentat la ședința de judecată desfășurată la data de 31 mai 2018.

25.

Premisa de la care trebuie să se pornească este aceea că, în aceste două cauze, raportul juridic dintre autoritatea contractantă și operatorul căruia i se încredințează prestarea serviciului public de transport rutier de călători nu corespunde, în opinia instanței de trimitere, unei concesiuni de servicii publice, ci unui contract de servicii publice.

26.

În acest caz, este aplicabil articolul 5 alineatul (1) din regulament, din care decurge, în principiu, că atribuirea respectivului contract de servicii publice ar trebui să se realizeze în conformitate cu Directivele 2004/17 și 2004/18 ( 11 ).

27.

Problema constă în faptul că directivele sus‑menționate, spre deosebire de cele ulterioare din 2014 ( 12 ), nu prevăd posibilitatea atribuirii directe a acestor contracte în favoarea operatorilor interni (denumiți și operatori in‑house). În această situație, dilema constă în a alege între:

28.

Astfel cum ilustrează chiar opiniile divergente ale instanțelor germane la care fac aluzie ordonanțele de trimitere, soluția la această problemă nu este evidentă, existând diferențe semnificative între regimurile juridice derivate dintr‑o perspectivă sau din cealaltă. Situația ar fi alta dacă în litigiile care au ocazionat aceste trimiteri preliminare ar putea fi aplicate directivele din 2014, având în vedere că ele au încorporat în mod oficial, deși cu anumite nuanțe, elementele esențiale ale jurisprudenței Teckal ( 14 ).

29.

În această situație, nu ar exista vreo dificultate în a admite că trimiterea la directivele din 2004 prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din regulament ar trebui înțeleasă ca referindu‑se la directivele din 2014 din momentul intrării lor în vigoare ( 15 ). Totodată, întrucât acestea prevăd deja în mod expres normele de atribuire a contractelor publice operatorilor in‑house, ar trebui clarificat dacă ele prevalează în raport cu articolul 5 alineatul (2) din regulament ( 16 ). Totuși, în prezentele cauze directivele din 2014 nu sunt ratione temporis aplicabile ( 17 ).

30.

Curtea de Justiție a statuat că „directiva aplicabilă este în principiu cea în vigoare la momentul la care autoritatea contractantă alege tipul de procedură pe care o va urma și soluționează definitiv problema dacă există sau nu există obligația de a asigura în prealabil condiții concurențiale pentru atribuirea unui contract de achiziții publice (Hotărârea [din 11 iulie 2013,] Comisia/Țările de Jos, C‑576/10, EU:C:2013:510, punctul 52 și jurisprudența citată). În schimb, sunt inaplicabile dispozițiile unei directive al cărei termen de transpunere a expirat după acest moment (a se vedea în acest sens Hotărârea [din 5 octombrie 2000,] Comisia/Franța, C‑337/98, EU:C:2000:543, punctele 41 și 42)” ( 18 ).

31.

Din cele două ordonanțe de trimitere preliminară rezultă că anunțurile privind atribuirea directă au fost publicate înainte de data limită de transpunere a directivelor din 2014 ( 19 ). Totodată, nu există niciun element obiectiv din care să se deducă faptul că opțiunea autorității contractante diferea față de cea exprimată în respectivele anunțuri.

32.

Prin urmare, trebuie readusă în atenție discrepanța menționată mai sus, fără a putea fi utilizate normele referitoare la atribuirea directă în favoarea operatorilor interni prevăzute în directivele din 2014.

33.

Procedurile prevăzute în Directiva 2004/17 și în Directiva 2004/18 nu sunt aplicabile acestui tip de atribuiri in‑house. Astfel cum am menționat în concluziile prezentate în alte cauze, „în cadrul regimului in‑house, autoritatea contractantă nu tranzacționează, din perspectivă funcțională, cu o altă entitate, ci, în fapt, cu ea însăși, având în vedere legătura dintre aceasta și entitatea distinctă din punct de vedere formal. În realitate, nu este vorba despre atribuirea unui contract, ci despre o simplă însărcinare sau încredințare, care nu poate fi refuzată de cealaltă «parte», indiferent de forma în care se concretizează oricare dintre acestea […] Lipsa unei relații reale de alteritate justifică faptul că o autoritate contractantă nu este obligată să aplice procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice atunci când utilizează mijloace proprii pentru a‑și îndeplini sarcinile” ( 20 ).

34.

Prin urmare, atribuirea în favoarea operatorilor interni ar trebui reglementată fie de jurisprudența Teckal, fie de normele speciale prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din regulament (în cazul serviciilor de transport terestru).

35.

Deși recunoaștem greutatea argumentelor contrare acestei teze, înclinăm în favoarea prevalenței articolului 5 alineatul (2) din regulament. Considerăm că această opinie este susținută de diverse argumente.

36.

Primul argument se referă la interpretarea literală a articolului 5, alineatul (1) a treia teză, citit a sensu contrario. Dacă alineatele (2)-(5) ale aceluiași articol sunt inaplicabile, în mod excepțional și cu limite ( 21 ), numai în cazul în care contractele de servicii „urmează să fie atribuite în conformitate cu Directiva 2004/17/CE sau 2004/18/CE”, atunci ele și‑ar recăpăta deplina aplicabilitate în cazul în care directivele respective nu reglementează atribuirile directe în favoarea operatorilor interni precum în speță. Am evidențiat deja că, pentru Curtea de Justiție, atribuirile in‑house sunt excluse din domeniul de aplicare al celor două directive.

37.

Această interpretare literală este susținută de modul de redactare a articolului 5 alineatul (1): contractele de servicii publice de transport de călători cu autobuzul „se atribuie în conformitate cu procedurile prevăzute în temeiul respectivelor directive [2004/17 și 2004/18]”, în cazul în care astfel de contracte nu iau forma contractelor de concesiune de servicii. În condițiile în care, așa cum se întâmplă, aceste directive nu prevăd nicio procedură de atribuiri directe în favoarea operatorilor interni, care sunt mai curând mecaniste de autoprestare de către autoritățile publice, referirea la acestea este lipsită de obiect și de sens.

38.

Situația ar fi diferită în cazul procedurilor competitive de atribuire (deci nu o atribuire directă în favoarea operatorilor interni), pentru care referirea este pe deplin eficace. Dacă o autoritate publică dorește să atribuie unui terț un astfel de contract care nu ia forma contractului de concesiune de servicii, va trebui să o facă prin intermediul procedurilor competitive pe care Directivele 2004/17 și 2004/18 (de această dată) le prevăd.

39.

Al doilea argument se referă la o evaluare sistematică a normelor aplicabile, legată de principiul specialității. Dacă legiuitorul Uniunii a urmărit, în anul 2007 (adică după aprobarea directivelor din 2004), să instituie un regim special pentru atribuirile in‑house ale contractelor de servicii de transport terestru, în opinia noastră, dacă există îndoieli, trebuie să se considere că respectivul regim, astfel cum este prevăzut la articolul 5 alineatul (2) din regulament, prevalează în fața regimului (general) care rezultă din jurisprudența Teckal.

40.

Cel de al treilea și ultim argument se referă la scopul urmărit de articolul 5 alineatul (2) din regulament. Date fiind particularitățile transportului rutier de călători, legiuitorul Uniunii a dorit ca „orice autoritate locală […] [să poată] decide să presteze ea însăși servicii publice de transport de călători sau să atribuie contracte de servicii publice în mod direct [unui operator intern]”. Condițiile pentru a putea apela la acest mecanism sunt destul de precise și reflectă echilibrul dintre această modalitate și asigurarea unor „condiții de concurență echitabile” ( 22 ).

41.

A da prevalență normelor speciale din regulament, adaptate profilului transportului de călători cu autobuzul, corespunde mai bine acestui obiectiv decât aplicarea criteriilor jurisprudenței Teckal, valabile pentru orice alt domeniu din sectorul serviciilor. Printre aceste norme se evidențiază cea care permite (și, într‑o oarecare măsură, favorizează) asocierea autorităților locale în vederea atribuirii respectivelor contracte unui operator intern asupra căruia acestea exercită un control asemănător cu cel exercitat asupra propriilor lor departamente.

42.

În concluzie, autoritatea locală care își propune atribuirea directă a unui contract de servicii publice de transport de călători cu autobuzul unui operator intern trebuie să facă acest lucru respectând condițiile impuse de articolul 5 alineatul (2) din regulament.

43.

Autoritățile locale (districtele) care, în cele două cauze, au atribuit (sau au decis să atribuie) contractele operatorilor lor interni au alcătuit, împreună cu alte entități similare, o serie de asociații de administrare (Verkehrsverbund) la nivel teritorial superior. Printre competențele conferite acestor asociații se numără cea de stabilire a tarifelor comune pentru serviciile de transport de călători în teritoriile lor corespunzătoare ( 23 ).

44.

Instanța de trimitere dorește să afle dacă această circumstanță se opune ca fiecare dintre cele două autorități locale (districte) membre ale asociațiilor să își atribuie respectivele contracte.

45.

După cum am precizat deja, articolul 5 alineatul (2) prima teză din regulament permite autorităților locale, fie separat, fie împreună cu alte autorități, să atribuie contracte de servicii publice în mod direct unor operatori interni, cu condiția să exercite „un control asemănător cu cel exercitat asupra propriilor [lor] departamente”.

46.

În abstract, nu înțelegem de ce competența de stabilire a tarifelor conferită asociației de administrare ar trebui să afecteze „controlul asemănător” al autorităților de sine stătătoare asupra propriului operator intern. În ceea ce privește acest aspect, suntem de acord, așadar, cu opinia instanței de trimitere. Stabilirea unui tarif comun convenit de asociație permite utilizatorilor să beneficieze de un serviciu de transport integrat prin achiziționarea unui singur bilet, indiferent de operatorul intern care prestează serviciul și de autoritatea locală de care aparține.

47.

Aspectul relevant în prezenta procedură îl constituie menținerea „controlului asemănător” din partea fiecărei autorități locale (sau a controlului comun din partea asociației, după caz) asupra operatorului intern. În funcție de forma pe care o îmbracă, conferirea de competențe asociației de administrare ar putea priva de competențe autoritatea locală până în punctul în care aceasta nu ar mai exercita asupra operatorului intern un control echivalent cu cel pe care îl exercită asupra propriilor departamente.

48.

Dat fiind că întrebarea preliminară se limitează la transferul competențelor de stabilire a tarifului către asociație, nu ni se pare că acest aspect presupune în mod obligatoriu renunțarea la controlul exercitat asupra operatorului intern. În rest, fiecare district, ca autoritate locală care face parte din asociația de administrare, participă la luarea de către aceasta a deciziei privind tariful, ceea ce demonstrează că își menține controlul, deși partajat, inclusiv asupra acestui aspect al prestării serviciului.

49.

În mod firesc, această ultimă apreciere referitoare la menținerea controlului de către districte asupra operatorului intern, în mod individual sau partajat, în împrejurările concrete ale celor două cauze, este un aspect care trebuie clarificat de instanța națională, singura care dispune de elementele justificative corespunzătoare pentru a face acest lucru ( 24 ). Într‑adevăr, ordonanțele de trimitere nu oferă detalii suficiente pentru a avea o imagine fidelă și completă a relațiilor dintre autoritățile locale și operatorul intern.

50.

În același context, a treia întrebare preliminară din cauza C‑266/17 face aluzie la modificarea contractului de societate al RV Köln, aprobată la 21 august 2015 de Adunarea generală a asociaților, care restrânge dreptul de vot al acestora la cei care atribuie un contract de servicii potrivit articolului 5 alineatul (2) din regulament. Instanța de trimitere dorește să afle dacă respectiva modificare statutară ar putea avea consecințe asupra controlului exercitat de autoritatea locală contractantă.

51.

În acest punct, formularea din ordonanța de trimitere este greu de înțeles. Oricum, la punctul 21 se precizează că, „în acest moment, nu este clar dacă va fi menținut contractul de societate al intervenientei în versiunea de până în prezent sau în versiunea modificată la 21 august 2015”. De asemenea, în prealabil (punctul 6), se explică faptul că decizia de modificare din 21 august 2015 a fost contestată în instanță și „este suspendată în așteptarea unei hotărâri definitive”.

52.

Dacă se va întâmpla acest lucru ( 25 ), întrebarea ar putea fi considerată ipotetică, întrucât se referă la un element de fapt (modificarea contractului de societate) pe care însăși instanța de trimitere nu îl consideră relevant pentru a se pronunța, dat fiind că nu este în vigoare.

53.

Oricum, în prezenta cauză, noul conținut al contractului de societate al RV Köln nu ar face decât să confirme că districtul, tocmai pentru că a fost cel care a atribuit contractul respectivului operator, se bucură de dreptul de vot în adunarea generală a asociaților, deci își poate exercita controlul aferent asupra societății operaționale. După cum evidențiază, în mod corect, instanța de trimitere, modificarea articolului 17 alineatul (1) a treia teză din contractul de societate „are ca efect consolidarea influenței acelui asociat care atribuie contractul de servicii publice și pe al cărui teritoriu sunt prestate serviciile de transport de călători”.

54.

Prin intermediul celei de a patra întrebări preliminare din cauza C‑266/17, instanța de trimitere dorește să afle dacă un operator intern căruia i‑a fost atribuit un contract în mod direct poate să presteze servicii de transport terestru de călători nu doar pe teritoriul autorității locale contractante, ci și pe teritoriul celorlalte autorități locale membre ale asociației.

55.

Din nou, ordonanța de trimitere nu este foarte clară cu privire la acest aspect. Din formularea sa se poate deduce în plus că întrebarea este ipotetică întrucât:

56.

Totuși, nu se poate exclude că sensul întrebării ar fi acela de a clarifica dacă, deși atribuirea contractului către RV Köln a respectat norma vizată, societății să îi fie interzis să presteze servicii pentru alte autorități locale, deci să își desfășoare activitatea pe teritoriile acestora.

57.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din regulament, operatorul intern trebuie să își desfășoare activitatea de transport public de călători numai pe teritoriul autorității locale competente. Totuși, aceasta poate să fie deopotrivă o entitate locală de sine stătătoare sau un grup de entități locale ( 26 ). Nu există, așadar, nimic care să împiedice ca una sau mai multe dintre entitățile locale asociate să încredințeze serviciul unui operator unic, comun pentru toate, asupra căruia să exercite un control asemănător cu cel exercitat asupra propriilor lor departamente. În această ipoteză, operatorul intern își poate desfășura activitățile pe fiecare dintre teritoriile entităților (asociate) care i‑au atribuit respectivul serviciu.

58.

În rest, această posibilitate nu este o noutate prevăzută exclusiv în regulament. Curtea de Justiție, elaborând jurisprudența Teckal, a admis că unele autorități publice își îndeplinesc funcțiile de serviciu public în colaborare cu altele, folosindu‑se în acest sens de o entitate operațională comună asupra căreia exercită un control comun asemănător (nu identic) cu cel exercitat asupra propriilor lor departamente ( 27 ).

59.

Hotărârea Coditel Brabant ( 28 ) a vizat cazul unei entități locale care „intenționa să se afilieze la o grupare compusă din alte autorități publice, cum ar fi o societate cooperativă intercomunală”, pentru a‑și îndeplini sarcinile. Curtea de Justiție a admis existența controlului comun exercitat de entitățile locale, care nu trebuia să fie neapărat individual ( 29 ).

60.

Pe scurt, dacă operatorul intern este o entitate operațională comună mai multor entități locale care (împreună) exercită asupra sa un control asemănător cu cel exercitat asupra propriilor lor departamente, teritoriul menționat la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din regulament trebuie înțeles ca fiind teritoriul fiecăreia dintre respectivele entități locale.

61.

În a cincea întrebare preliminară, instanța de trimitere pare să facă aluzie nu atât la teritoriul entităților locale asociate, cât la teritoriul altor „autorități contractante” care, ipotetic, ar fi încheiat cu RV Köln contracte de prestări servicii de transport înainte de data de 3 decembrie 2003, deci contracte care fac obiectul regimului tranzitoriu prevăzut la articolul 8 din regulament.

62.

Acest articol prevedea o serie de măsuri care presupuneau introducerea progresivă a normelor privind atribuirea contractelor prevăzute de regulament. Fără a fi nevoie să intrăm în detaliu în conținutul lor, este suficient să se arate că contractele de servicii publice atribuite în conformitate cu normele de drept al Uniunii sau de drept național sub formele specificate și pentru perioadele prevăzute la articolul 8 alineatul (3) pot continua până la expirare, în anumite limite.

63.

În lipsa unor detalii suplimentare în ordonanța de trimitere, considerăm că acele contracte preexistente la care se face referire sunt valabile în temeiul normelor tranzitorii de la articolul 8 menționat în întrebare. Prin urmare, întrucât există o autorizare explicită în regulament care protejează continuarea respectivelor contracte, trebuie să se interpreteze că ele nu sunt vizate de restricția teritorială prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din regulament.

64.

Instanța de trimitere are îndoieli dacă cerințele impuse de articolul 5 alineatul (2) din regulament trebuie respectate: a) în momentul atribuirii directe sau b) în momentul în care autoritatea competentă trebuie, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Regulament, să publice, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, informațiile aferente atribuirii directe pe care își propune să o realizeze.

65.

Articolul 7 alineatul (2) din regulament, atunci când detaliază datele pe care autoritatea competentă trebuie să le includă în anunțul său (cel puțin cu un an înainte de atribuirea directă), nu impune să se precizeze identitatea viitorului ofertant căruia i se va atribui contractul. Nu există nimic care să împiedice posibilitatea ca, în perioada dintre anunț și atribuire, autoritatea locală să își structureze cumva entitățile operaționale: aspectul relevant este ca operatorul intern ales în cele din urmă să întrunească condițiile legale (îndeosebi să fie supus controlului din partea autorității care îi încredințează serviciul).

66.

Interpretarea articolului 5 alineatul (2) coroborat cu articolul 7 alineatul (2) din regulament ne determină, așadar, să afirmăm că momentul la care trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de articolul 5 este tocmai cel în care are loc atribuirea directă. Abia atunci va fi cunoscută identitatea operatorului ales, informație esențială pentru a clarifica dacă, în împrejurările date, autoritatea competentă exercită asupra sa un control asemănător cu cel exercitat asupra propriilor sale departamente și dacă respectivul operator se află sau nu în situațiile prevăzute la literele (b) și (c) ale articolului 5 alineatul (2) din regulament.

67.

Operatorul intern WestVerkehr GmbH prestează efectiv serviciul public de transport prin intermediul unei filiale al cărei capital îl deține integral. În acest context și date fiind prevederile articolului 5 alineatul (2) litera (e) din regulament („dacă subcontractarea […] este avută în vedere, operatorul intern trebuie să presteze el însuși cea mai mare parte a serviciului”), instanța de trimitere ridică problema dacă respectiva prevedere permite încredințarea prestării către o filială.

68.

Regulamentul prevede subcontractarea ca mecanism de deschidere către societăți diferite de ofertantul câștigător, legate de acesta printr‑un contract. Subcontractanții nu pot, totuși, să își asume mai mult de o parte limitată a serviciului, întrucât:

69.

Cu toate acestea, nu credem că în speță se poate vorbi cu adevărat despre subcontractare. Suntem de acord cu poziția exprimată de districtul Heinsberg în observațiile sale scrise, care subliniază că relația dintre o filială, al cărei capital social integral este deținut de operatorul intern care o controlează, și respectivul operator nu ia forma unei subcontractări. Pentru a exista subcontractare, trebuie să existe două societăți autonome care ( 31 ), „în condiții de egalitate, iar nu de dependență sau de subordonare ierarhică” ( 32 ), stabilesc între ele condițiile relației lor contractuale.

70.

Subcontractarea la care fac referire articolele din regulament menționate mai sus s‑ar produce în cazul în care operatorul intern ar decide să apeleze pentru prestarea serviciului la un terț care nu face parte din structura sa organizațională ( 33 ). Dar dacă terțul la care se apelează în acest scop este o filială deținută în proporție de 100 %, asupra căreia exercită un control deplin până în punctul la a‑i impune chiar deciziile comerciale, în realitate, din punct de vedere funcțional, prestarea serviciului se face de fapt de aceeași unitate economică și operațională. Prin urmare, nu există cu adevărat un terț subcontractant.

71.

În aceste condiții, legătura in‑house stabilită între districtul Heinsberg și operatorul său intern (WestVerkehr GmbH) se extinde asupra filialei deținute integral de către această din urmă societate asupra căreia autoritatea locală exercită, la rândul său, un control (secundar) asemănător cu cel exercitat asupra (celorlalte) departamente ale sale.

72.

În consecință, articolul 5 alineatul (2) a doua teză litera (e) din regulament nu exclude posibilitatea ca un operator intern să încredințeze prestarea celei mai mari părți a serviciilor care i‑au fost atribuite unei filiale la care deține 100 % din părțile sociale și asupra căreia exercită un control deplin.

73.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania) după cum urmează: