1.

În prezenta cauză, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda) solicită Curții în esență să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială ( 2 ), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 988/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), și a articolelor 20 și 21 TFUE.

2.

În esență, este vorba, pe de o parte, despre aspectul dacă asistența personală acordată unei persoane cu handicap grav se încadrează în calificarea „prestații de boală” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 sau, dimpotrivă, nu intră în domeniul de aplicare al acestuia. Pe de altă parte, în această a doua ipoteză, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolele 20 și 21 TFUE se opun refuzului autorității competente finlandeze de a acorda o asemenea asistență unei persoane cu handicap grav care are reședința în Finlanda pentru ca aceasta să urmeze studii superioare într‑un alt stat membru, în speță Estonia.

3.

Articolul 19 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, care a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2010/48/CE a Consiliului din 26 noiembrie 2009 ( 4 ), prevede următoarele:

„Statele părți la prezenta convenție […] iau măsuri eficiente și adecvate pentru a facilita accesul lor deplin la acest drept, precum și integrarea și participarea lor în cadrul comunității, asigurându‑se că:

[…]

[…]”

4.

Republica Finlanda a ratificat Convenția privind drepturile persoanelor cu handicap, precum și protocolul facultativ la aceasta la 11 mai 2016. Convenția și protocolul facultativ au intrat în vigoare în Finlanda la 10 iunie 2016.

5.

Articolul 1 literele (j), (k) și (l) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede următoarele definiții:

[…]”

6.

Articolul 3 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede:

„(1)   Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind:

[…]

(2)   Cu excepția cazului în care anexa XI prevede altfel, prezentul regulament se aplică regimurilor de securitate socială generale și speciale, de tip contributiv sau necontributiv, precum și regimurilor referitoare la obligațiile unui angajator sau armator.

(3)   Prezentul regulament se aplică și în cazul prestațiilor speciale în numerar, de tip necontributiv, prevăzute la articolul 70.

[…]

(5)   Prezentul regulament nu se aplică:

[…]”

7.

Articolul 9 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Declarații ale statelor membre privind domeniul de aplicare al prezentului regulament”, prevede printre altele că statele membre notifică în scris, anual, Comisiei Europene legislațiile și regimurile prevăzute la articolul 3.

8.

Articolul 70 din Regulamentul nr. 883/2004 are următorul cuprins:

„(1)   Prezentul articol se aplică prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, furnizate în conformitate cu legislația care, dat fiind domeniul său de aplicare personal, obiectivele și condițiile de eligibilitate, are totodată caracteristicile legislației de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1) și ale asistenței sociale.

(2)   În sensul prezentului capitol, «prestații speciale în numerar de tip necontributiv» înseamnă prestații:

și

(3)   Articolul 7 și celelalte capitole din prezentul titlu nu se aplică prestațiilor prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol.

(4)   Prestațiile prevăzute la alineatul (2) se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia. Aceste prestații se acordă de către și pe spezele instituției de la locul de reședință.”

9.

Articolul 13 punctul 1 din sosiaalihuoltolaki [Legea privind ajutorul social (17.9.1982/710)] prevede:

„Articolul 13

În cadrul obligațiilor sale legate de ajutorul social, comuna are obligația de a se ocupa, respectând conținutul și întinderea prevăzute în legislație, precum și în planul de punere în aplicare prevăzut de Legea privind planificarea serviciilor sociale și medicale și subvențiile de stat:

1   de organizarea serviciilor sociale pentru locuitori;

[…]”

10.

Articolul 14 primul paragraf din Legea privind ajutorul social prevede:

„Prin locuitor se înțelege, în sensul prezentei legi, persoana care are domiciliul în comună, în sensul väestökirjalaki [Legea privind registrele de stare civilă (141/69)].

[…]”

11.

Articolele 1 și 3, articolul 8 al doilea paragraf, precum și articolele 8c și 8d din laki vammaisuuden perusteella järjestettävistä palveluista ja tukitoimista [Legea privind serviciile și măsurile de sprijin care trebuie organizate în temeiul handicapului (3.4.1987/380)], denumită în continuare „Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap”, prevăd următoarele:

„Articolul 1

Obiectivul legii

Prezenta lege are ca obiectiv crearea de condiții care să permită persoanelor cu handicap să trăiască în societate împreună cu semenii lor și să ducă o viață activă ca membri egali ai societății, precum și prevenirea și eliminarea dezavantajelor și a piedicilor cauzate de un handicap.

[…]

Articolul 3

Responsabilitatea în raport cu organizarea prestării de servicii și a măsurilor de sprijin

Revine comunei sarcina de a se asigura că serviciile și măsurile de sprijin pentru persoanele cu handicap sunt prestate în funcție de natura și de importanța necesităților existente în comună.

La prestarea de servicii și măsuri de sprijin în temeiul prezentei legi trebuie să se țină seama de necesarul de asistență individual al utilizatorului (19.12.2008/981).

[…]

Articolul 8

Servicii pentru persoanele cu handicap

[…]

Comuna trebuie să furnizeze persoanelor cu handicap grav servicii rezonabile de transport cu însoțitor, activități cotidiene, asistență personală și o locuință asistată, atunci când persoana necesită în mod imperativ, ca urmare a handicapului sau a bolii, prestarea de servicii pentru îndeplinirea activităților obișnuite ale vieții. Totuși, comuna nu are o obligație specială de a furniza o locuință asistată sau asistență personală în cazul în care îngrijirile necesare persoanei cu handicap grav nu pot fi garantate în cadrul îngrijirii comunitare (19.2.2010/134).

[…]

Articolul 8c (19.12.2008/981)

Asistența personală

«Asistența personală» în sensul prezentei legi reprezintă asistența absolut necesară la domiciliu și în afara acestuia pentru persoanele cu handicap grav:

Articolul 8d (19.12.2008/981)

Modalitățile de prestare a asistenței personale

La adoptarea deciziei cu privire la modalitățile de prestare a asistenței personale și în cadrul prestării acesteia, comuna ia în considerare opiniile și dorințele persoanei cu handicap grav și necesitățile de asistență individuale definite într‑un plan pentru prestarea de servicii, precum și condițiile de viață în ansamblu.

Comuna poate organiza asistență personală:

În cazul prevăzut la al doilea paragraf punctul 1) de mai sus, persoana cu handicap grav trebuie să fie ghidată și asistată, dacă este cazul, în ceea ce privește aspectele legate de angajarea persoanei care prestează asistența.

Asistentul personal prevăzut la al doilea paragraf punctul 1) de mai sus nu poate fi o rudă sau o altă persoană apropiată persoanei cu handicap grav, cu excepția cazului în care există un motiv deosebit de important pentru a considera că aceasta este în interesul persoanei cu handicap.”

12.

A, reclamant în procedura principală, s‑a născut în anul 1992 și locuiește în comuna Espoo, în Finlanda. A suferă de un handicap grav care se manifestă printr‑o paralizie cerebrală, dificultăți locomotorii considerabile, precum și ticuri. A are, în mod evident, o nevoie considerabilă de ajutor, chiar și numai pentru desfășurarea activităților cotidiene. Prin urmare, el a beneficiat de punerea la dispoziție de către orașul Espoo a unui asistent personal în contextul efectuării studiilor secundare în Finlanda.

13.

În luna august 2013, A a solicitat orașului Espoo, în temeiul Legii cu privire la prestarea de servicii pentru persoanele cu handicap, asistență personală de aproximativ cinci ore pe săptămână de muncă în gospodărie, printre altele pentru cumpărături, curățenie și spălarea rufelor. Reiese din dosarul cauzei principale că, la data cererii, A urma să se deplaseze la Tallinn, în Estonia, pentru a efectua un ciclu de trei ani de studii de drept la zi, ceea ce presupunea ca acesta să petreacă trei sau patru zile în capitala estoniană, cu intenția de a reveni la sfârșit de săptămână la Espoo.

14.

Prin decizia din 12 noiembrie 2013, confirmată în urma unui recurs grațios prin decizia din 4 februarie 2014, cererea de asistență personală a lui A a fost respinsă pentru motivul că șederea sa în străinătate nu putea fi considerată ocazională, chiar dacă comuna sa de reședință rămânea neschimbată. Potrivit orașului Espoo, acesta din urmă nu este obligat să presteze servicii și măsuri de sprijin în străinătate, întrucât natura șederii în străinătate se apropie de noțiunea de „ședere obișnuită”. În plus, s‑a constatat că asistența personală poate fi furnizată în străinătate doar în cazul concediilor și al călătoriilor de afaceri. În schimb, nu se acordă nicio indemnizație atunci când persoana își schimbă comuna de reședință ca urmare a unei șederi în străinătate sau atunci când este în cauză o altă ședere în străinătate îndelungată sau obișnuită.

15.

Prin hotărârea din 27 iunie 2014, Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki, Finlanda) a confirmat în esență acest raționament în cadrul acțiunii în anulare formulate de A.

16.

Sesizată cu recurs împotriva acestei hotărâri, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) consideră totuși că pentru soluționarea cauzei este necesară o decizie preliminară a Curții.

17.

Instanța de trimitere observă că, în temeiul Legii cu privire la prestarea de servicii pentru persoanele cu handicap, asistența personală este un serviciu care ține de obligația specială a comunei și în privința căreia persoana cu handicap grav dispune de un drept subiectiv. Asistența personală trebuie acordată unei persoane cu handicap grav în sensul acestei legi dacă ea este indispensabilă având în vedere necesitățile individuale ale persoanei în cauză. Totuși, deși este cert că, în sensul dreptului național, comuna de reședință a domnului A rămâne Espoo, chiar dacă își urmează studiile în capitala estoniană, instanța de trimitere arată că nici textul Legii privind serviciile pentru persoanele cu handicap, nici lucrările pregătitoare ale acesteia nu pot susține teza potrivit căreia comuna ar avea obligația de a furniza asistența solicitată în contextul unei șederi în străinătate.

18.

Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) apreciază, așadar, că numai interpretarea dreptului Uniunii ar putea conduce la admiterea acțiunii. În această privință, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă, având în vedere caracteristicile sale, asistența personală instituită de Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap trebuie să fie calificată drept prestație de boală, caz în care ar intra în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 883/2004, sau dacă este vorba despre o prestație aferentă asistenței sociale, caz în care nu ar intra sub incidența regulamentului menționat. Înclinând către cea de a doua ipoteză, instanța de trimitere ridică apoi problema dacă dispozițiile Tratatului FUE referitoare la cetățenia Uniunii se opun refuzului de a acorda asistența personală solicitată în cauza principală.

19.

Prin urmare, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

20.

Aceste întrebări au făcut obiectul unor observații scrise din partea guvernelor finlandez, ceh și suedez, precum și a Comisiei Europene. Având în vedere observațiile depuse, Curtea a considerat că este suficient de informată și a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor, în conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

21.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă asistența personală precum cea prevăzută de Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap trebuie să fie calificată drept prestație de boală în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004, caz în care ar intra în domeniul de aplicare al acestui regulament, sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre o prestație care intră în sfera „asistenței sociale” în sensul articolului 3 alineatul (5) din regulamentul menționat, care ar fi exclusă în mod explicit din domeniul de aplicare al sistemului de coordonare a legislațiilor naționale în materie de securitate socială prevăzut de acest act.

22.

În această a doua ipoteză – care este cea privilegiată de instanța de trimitere – Curtea este invitată în esență să răspundă la întrebarea dacă articolele 20 și 21 TFUE, care consacră statutul de cetățean al Uniunii și dreptul acestuia de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, se opun refuzului unei comune dintr‑un stat membru de a acorda asistența personală solicitată de un locuitor cu handicap grav al acestei comune pentru motivul că acest locuitor se află în situația de a avea reședința în mod temporar într‑un alt stat membru pentru a‑și urma studiile superioare.

23.

Vom examina pe rând aceste întrebări și ne permitem deja să indicăm că, pentru motivele care vor fi prezentate în continuare, considerăm că asistența personală în discuție nu se încadrează, astfel cum sugerează instanța de trimitere, în calificarea „prestație de boală” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 și că refuzul opus de comuna finlandeză de a o presta unui locuitor cu handicap grav, precum A, este contrar articolelor 20 și 21 TFUE.

24.

Sistemul instituit de Regulamentul nr. 883/2004 (precum și de actele care l‑au precedat) ( 5 ) se întemeiază pe distincția între, pe de o parte, prestațiile de securitate socială, enumerate la articolul 3 alineatul (1) din acesta, care intră în domeniul său de aplicare, și, pe de altă parte, printre altele, prestațiile care țin de „asistența socială” în sensul articolului 3 alineatul (5) din regulamentul menționat, care nu intră în domeniul său de aplicare.

25.

Linia de demarcație între securitatea socială și asistența socială nu este ușor de trasat. Astfel, Regulamentul nr. 883/2004 nu dă nicio definiție generală a acestor domenii și nici nu trimite în acest scop la legislațiile statelor membre. În plus, faptul că un stat membru a omis să declare, în conformitate cu articolul 9 din Regulamentul nr. 883/2004, că un anumit sistem național intră în domeniul de aplicare al acestui regulament nu are ca efect faptul că acest sistem este exclus ipso facto din domeniul de aplicare material al regulamentului menționat ( 6 ).

26.

Confruntată foarte devreme cu această problematică, Curtea a dedus două condiții care permit, ca regulă generală, diferențierea prestațiilor de securitate socială de cele care aparțin domeniului asistenței sociale. Astfel, potrivit unei jurisprudențe consolidate, o prestație poate fi considerată o prestație de securitate socială în măsura în care:

27.

Având în vedere caracterul cumulativ al celor două condiții care au fost enumerate, neîndeplinirea uneia singure dintre acestea are drept consecință faptul că prestația în discuție nu va intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004.

28.

Se întâmplă uneori ca același sistem de prestații să poată avea caracteristici care îl apropie de securitatea socială, înrudindu‑se în același timp, prin anumite aspecte ale sale, cu asistența socială, ceea ce poate complica grila de analiză a celor două condiții menționate la punctul 26 din prezentele concluzii.

29.

Având în vedere caracterul mixt intrinsec unor legislații naționale, Curtea a subliniat în mod regulat că, „deși poate părea dezirabil din punctul de vedere al aplicării regulamentului să se stabilească o distincție netă între sistemele legislative care privesc securitatea socială și, respectiv, asistența socială, nu poate fi exclusă posibilitatea ca unele legislații, ca urmare a domeniului de aplicare personal, a obiectivelor și a modalităților lor de aplicare, să se apropie simultan de cele două categorii menționate, fiind excluse astfel de la orice clasificare globală” ( 8 ).

30.

Desigur, articolul 4 alineatul (2a) și articolul 10a din Regulamentul nr. 1408/71 – inserate în textul acestuia din urmă prin Regulamentul nr. 1247/92 al Consiliului din 30 aprilie 1992 ( 9 ) – și, în prezent, articolul 3 alineatul (3) și articolul 70 din Regulamentul nr. 883/2004 au luat parțial în considerare această situație. Astfel, în ceea ce privește acest din urmă regulament, articolul 70 din acesta stabilește dispozițiile generale referitoare la „prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv”, aplicabile legislațiilor care, dat fiind domeniul lor de aplicare personal, obiectivele și condițiile de eligibilitate, au deopotrivă caracteristicile legislației de securitate socială și ale asistenței sociale. Intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, printre altele, prestațiile destinate să furnizeze „exclusiv protecție specială pentru persoane cu handicap, în strânsă legătură cu mediul social al acestor persoane din statul membru în cauză”, ceea ce justifică faptul că, în temeiul articolului 70 alineatul (4) din Regulamentul nr. 883/2004, acestea se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia.

31.

Deși noțiunea „prestație de securitate socială” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 și noțiunea „prestație specială cu caracter necontributiv” în sensul articolului 3 alineatul (3) și al articolului 70 din acest regulament se exclud reciproc ( 10 ), nu este mai puțin adevărat că aplicarea acestor din urmă articole presupune că alocațiile în discuție intră în domeniul de aplicare material al regulamentului menționat, și anume că sunt calificate drept prestații speciale în numerar și cu caracter necontributiv, figurând în același timp, în principiu, în lista legislațiilor, enumerate pentru fiecare stat membru, prevăzută în anexa X la același regulament. Or, în ceea ce privește Finlanda, Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap nu este menționată în lista din anexa X la Regulamentul nr. 883/2004. Omisiunea, după toate aparențele intenționată, a instanței de trimitere de a adresa Curții o întrebare cu privire la interpretarea articolului 3 alineatul (3) și a articolului 70 din acest regulament, precum și lipsa observațiilor părților interesate cu privire la acest aspect par a se explica, așadar, prin această împrejurare ( 11 ).

32.

Acestea fiind spuse, în afara domeniului de aplicare al articolului 3 alineatul (2) și al articolului 70 din Regulamentul nr. 883/2004 și, prin urmare, în ceea ce privește delimitarea dintre alineatele (1) și (5) ale articolului 3 din acest regulament, condiția care prezintă cea mai mare importanță în cadrul examinării efectuate de Curte este cea care se referă la riscurile enumerate la articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat. Astfel, chiar dacă o legislație națională conferă beneficiarilor o poziție definită legal care dă dreptul la o anumită prestație, independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor persoanei interesate, întrucât enumerarea de la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 este exhaustivă, o prestație care nu se referă la luarea în considerare a unuia dintre riscurile indicate în acest articol trebuie exclusă, în orice caz, din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004 ( 12 ).

33.

Deși jurisprudența Curții referitoare la identificarea celor două condiții enumerate la punctul 26 din prezentele concluzii este deci consacrată, aplicarea acelorași condiții în cauzele cu care a fost sesizată Curtea se dovedește mai controversată.

34.

Astfel, în ceea ce privește prima condiție impusă de Curte, strictețea acesteia putea sugera în mod legitim că cea mai mică marjă de apreciere individuală și discreționară a nevoilor persoanei interesate acordată administrației naționale competente ar duce la înlăturarea calificării drept prestație de securitate socială. În mod destul de contradictoriu, în opinia noastră, Curtea a considerat totuși această condiție ca fiind îndeplinită, în pofida faptului că o alocație era acordată numai având în vedere patrimoniul solicitantului, veniturile sale, numărul de copii aflați în întreținerea sa și vârsta acestora, în măsura în care aceste criterii erau obiective și definite de lege, fără ca autoritatea competentă să poată „ține seama de alte împrejurări personale” ( 13 ). Mai recent, în schimb, în ceea ce privește alocațiile destinate să compenseze consecințele sociale ale unui handicap grav, Curtea a statuat, în cadrul unei acțiuni în neîndeplinirea obligațiilor formulate de Comisie împotriva Republicii Slovace, că, deși expertiza medicală și cea socială, precum și o expertiză denumită complexă, în cadrul căreia se emitea propunerea cu privire la tipul de alocație care trebuia acordată cu titlu compensatoriu, se efectuau pe baza unor criterii obiective și definite de lege, Comisia nu a demonstrat că aceste criterii dădeau dreptul la prestațiile în cauză fără ca autoritatea competentă să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce privește acordarea acestora ( 14 ).

35.

În ceea ce privește aplicarea celei de a doua condiții, deși a reamintit caracterul exhaustiv al riscurilor sau al prestațiilor enumerate în mod expres la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, Curtea a admis, în pofida tăcerii acestuia din urmă cu privire la riscul de dependență ( 15 ), că alocațiile privind acest risc puteau să fie asimilate unor „prestații de boală” în sensul articolului menționat și, prin urmare, să intre în domeniul de aplicare al reglementării Uniunii referitoare la coordonarea sistemelor naționale de securitate socială ( 16 ). O asemenea asimilare a riscului de dependență cu prestațiile de boală este totuși supusă anumitor condiții, așa încât să nu extindă peste măsură domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004, având în vedere inexistența unor dispoziții ale acestuia din urmă care să privească în mod specific riscul menționat. Astfel, Curtea a decis că prestațiile destinate acoperirii riscului de dependență trebuie nu numai să îndeplinească prima condiție menționată la punctul 26 din prezentele concluzii, dar mai ales să urmărească „ameliorarea stării de sănătate, precum și a vieții persoanelor dependente”, având „ca obiect, în esență, completarea prestațiilor de asigurare de sănătate” ( 17 ). Prestațiile privind riscul de dependență, care sunt în general de lungă durată, au, așadar, cel mult un caracter complementar în raport cu prestațiile de boală „clasice”, care au mai degrabă vocație să fie plătite pe termen scurt, intrând, stricto sensu, în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004 ( 18 ).

36.

Acestea sunt considerațiile în raport cu care trebuie să se verifice dacă cele două condiții enumerate la punctul 26 din prezentele concluzii sunt îndeplinite în cauza principală, fiind stabilit că, astfel cum arată în mod întemeiat instanța de trimitere, potrivit jurisprudenței, împrejurarea că Republica Finlanda a omis să declare că Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap intră sub incidența articolului 3 din Regulamentul nr. 883/2004 nu înseamnă că această lege este exclusă din domeniul de aplicare material al acestui act al Uniunii.

37.

Instanța de trimitere pare să ezite în ceea ce privește îndeplinirea acestei prime condiții. Astfel, deși aceasta arată că nevoile individuale ale persoanelor cu handicap grav sunt luate în considerare la acordarea asistenței personale prevăzute de Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap, ceea ce ar apropia mai degrabă această prestație de ajutorul social, această lege conferă beneficiarilor pe care îi desemnează un „drept subiectiv” la acordarea asistenței personale în temeiul unor condiții definite de lege, fără a ține seama de nivelul veniturilor beneficiarului.

38.

Guvernele finlandez și suedez consideră că, având în vedere luarea în considerare a nevoilor individuale ale beneficiarului și marja de apreciere acordată comunei în ceea ce privește modalitățile de acordare a asistenței personale, precum și nivelul acesteia, situația în discuție poate fi asimilată alocației aflate la originea Hotărârii din 16 septembrie 2015, Comisia/Slovacia (C‑433/13, EU:C:2015:602). În schimb, Comisia și, într‑o măsură mai mică, guvernul ceh consideră că prima condiție este îndeplinită.

39.

Ținând seama de indicațiile furnizate de instanța de trimitere, înclinăm să fim de acord cu poziția acestor două din urmă părți interesate.

40.

Desigur, este incontestabil că luarea în considerare a necesităților individuale ale persoanei interesate este menționată în mai multe rânduri în Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap, în special la articolele 8c și 8d din aceasta.

41.

Totuși, este cert că asistența personală trebuie să fie furnizată de comună în cazul în care persoana are reședința pe teritoriul acesteia și are calitatea de persoană cu handicap grav, indiferent de veniturile acestei persoane.

42.

Astfel cum a indicat în esență guvernul ceh, marja de apreciere acordată la articolul 8d din Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap comunei de reședință a beneficiarului nu privește eligibilitatea sau nașterea dreptului la asistență personală, ci modalitățile potrivit cărora este acordată această asistență, precum și volumul său. Prezenta cauză diferă de situația aflată la originea Hotărârii din 16 septembrie 2015, Comisia/Slovacia (C‑433/13, EU:C:2015:602, punctele 79 și 80), tocmai din această perspectivă. Astfel, în cadrul acelei cauze, Curtea a constatat, pe de o parte, că Comisia nu a demonstrat că criteriile legii slovace referitoare la diferitele expertize sociomedicale care trebuiau efectuate „[dădeau] dreptul la prestațiile în cauză fără ca autoritatea competentă să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce privește acordarea acestora” și, pe de altă parte, că această lege prevedea că „dreptul la o alocație compensatorie și la plata acesteia ia naștere printr‑o decizie valabilă a autorității competente prin care se recunoaște acest drept”, susținând teza guvernului slovac potrivit căreia „administrația dispune de o marjă de apreciere cu ocazia acordării prestațiilor în cauză” ( 19 ). Având în vedere ezitările instanței de trimitere, Curtea ar putea, așadar, reaminti în mod util că, pentru a exclude îndeplinirea primei condiții menționate la punctul 26 din prezentele concluzii, aprecierea discreționară a nevoilor individuale ale beneficiarului trebuie să se refere în primul rând la eligibilitate sau la nașterea dreptului la alocația în discuție ( 20 ).

43.

Prin urmare, apreciem că trebuie să se considere că prima condiție menționată la punctul 26 din prezentele concluzii este îndeplinită.

44.

În ceea ce privește cea de a doua condiție, trebuie să se stabilească dacă asistența personală în discuție în cauza principală constituie sau trebuie asimilată unei „prestații de boală” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004.

45.

Astfel cum am evidențiat deja, Curtea a statuat în numeroase rânduri că prestațiile care urmăresc ameliorarea stării de sănătate, precum și a vieții persoanelor dependente au în esență ca obiect completarea prestațiilor de asigurări de boală și, prin urmare, trebuie să fie asimilate unor „prestații de boală” în sensul acestui articol ( 21 ).

46.

Așa cum au precizat guvernele finlandez și suedez în observațiile lor scrise, nu se poate considera, în opinia noastră, că asistența personală prevăzută de Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap urmărește să amelioreze starea legată de handicapul beneficiarului sau sănătatea acestuia. Astfel, mai întâi, articolul 1 din Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap prevede că această lege are „ca obiectiv crearea de condiții care să permită persoanelor cu handicap să trăiască în societate împreună cu semenii lor și să ducă o viață activă ca membri egali ai societății, precum și prevenirea și eliminarea dezavantajelor și a piedicilor cauzate de un handicap”. În continuare, după cum indică articolul 8c din Legea privind serviciile servicii pentru persoanele cu handicap, scopul asistenței personale este acela de a ajuta persoanele cu handicap grav să își realizeze propriile decizii cu privire la exercitarea activităților enumerate la acest articol, și anume activitățile zilnice, munca și studiul, activitățile de agrement, participarea la viața socială sau menținerea interacțiunii sociale. În sfârșit, același articol precizează că nevoia de asistență care trebuie luată în considerare nu trebuie „să fie atribuită în principal unei boli […]”, fapt confirmat, astfel cum a arătat guvernul finlandez, de lucrările pregătitoare ale Legii cu privire la prestarea de servicii pentru persoanele cu handicap, care arată că nevoile de asistență care privesc îngrijirea medicală, un tratament sau o supraveghere sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare al asistenței personale.

47.

Prin urmare, finalitatea asistenței personale nu este de natură medicală, spre deosebire de indemnizația finlandeză pentru îngrijirea copiilor (cu handicap) (laki lapsen hoitotuesta), care a făcut obiectul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 octombrie 2007, Comisia/Parlamentul și Consiliul (C‑299/05, EU:C:2007:608, punctele 57-59), și pe care Curtea a considerat‑o o prestație de boală în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 [devenit articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004]. Astfel, această indemnizație avea ca obiect să permită părinților copiilor cu handicap să asigure îngrijirea, supravegherea și, eventual, reeducarea acestora.

48.

Prin urmare, este necesar, în acest stadiu, să se verifice dacă o asistență personală care nu urmărește ameliorarea stării de sănătate a persoanelor cu handicap grav, ci numai, admitem, a „vieții persoanelor dependente” în sensul jurisprudenței citate la punctul 45 din prezentele concluzii, poate fi asimilată unei „prestații de boală” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004.

49.

Astfel cum am evidențiat deja, riscul de dependență nu este reglementat în mod expres la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

50.

În jurisprudența sa, Curtea a asimilat prestațiilor de boală prestații furnizate în temeiul sistemelor de asigurări pentru dependență, în măsura în care aceste prestații urmăreau ameliorarea stării de sănătate și a vieții persoanelor dependente. În aceste cauze era vorba, independent de modul de finanțare a acestor sisteme, despre suportarea cheltuielilor ocazionate de starea de dependență a persoanei, referitoare, cel puțin concomitent, la îngrijirile acordate persoanei, precum și a celor care urmăreau ameliorarea vieții cotidiene a acestei persoane, asigurându‑i, de exemplu, furnizarea de echipamente sau asistența din partea terților ( 22 ). Această orientare nu a fost infirmată prin Hotărârea din 1 februarie 2017, Tolley (C‑430/15, EU:C:2017:74), de care se prevalează Comisia, susținând că Curtea ar fi insistat, la punctul 53 din această hotărâre, numai asupra finalității constând în ameliorarea vieții persoanelor dependente a componentei „dependență” a alocației de subzistență pentru persoanele cu handicap în discuție în această cauză. Astfel, pe de o parte, componenta „dependență” a acestei alocații avea ca obiect să compenseze cheltuielile suplimentare impuse de anumite tipuri de îngrijire sau de incapacitatea totală sau parțială de a se deplasa ( 23 ), ceea ce explică, în opinia noastră, asocierea sa cu „prestațiile de boală”. Pe de altă parte, întrebările adresate de instanța de trimitere ridicau, înainte de toate, problema dacă componenta „dependență” a alocației menționate trebuia să fie considerată ca încadrându‑se mai curând în calificarea „prestații de boală” decât în cea de prestații destinate să acopere riscurile de invaliditate sau de limită de vârstă, riscuri acoperite ele însele de Regulamentul nr. 883/2004.

51.

În orice caz, apreciem că Curtea trebuie să se abțină să asimileze unor prestații de boală alocații care, precum asistența personală în discuție în prezenta cauză, urmăresc exclusiv ameliorarea vieții cotidiene a persoanelor cu handicap grav, fără a presupune cel puțin suportarea costurilor îngrijirilor sau ale echipamentelor care vizează ameliorarea stării de sănătate a acestor persoane. În cazul în care Curtea ar decide să urmeze această cale, aceasta ar duce la includerea, ca atare, a riscului de dependență în lista exhaustivă de la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 și, prin urmare, în domeniul de aplicare al acestuia, ceea ce legiuitorul Uniunii, în pofida multiplelor modificări care au fost aduse de‑a lungul anilor reglementării Uniunii privind coordonarea sistemelor naționale de securitate socială, a refuzat să facă. Nu putem încuraja Curtea să urmeze o astfel de orientare, cu riscul de a denatura însăși noțiunea „prestații de boală” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004.

52.

Considerăm, prin urmare, că asistența personală care constă în suportarea cheltuielilor ocazionate de activități cotidiene, precum efectuarea cumpărăturilor, curățenia și spălarea rufelor pentru o persoană cu handicap grav, cu scopul de a permite acesteia din urmă, care este inactivă din punct de vedere economic, să urmeze studii superioare nu poate fi asimilată unei „prestații de boală” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 883/2004.

53.

În aceste condiții, nu este necesară, contrar a ceea ce au sugerat guvernul ceh și Comisia, pronunțarea cu privire la aspectul dacă asistența personală prevăzută de Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap trebuie să fie calificată drept „prestație de boal㔄în numerar” sau „în natură” în sensul Regulamentului nr. 883/2004, întrucât această asistență nu intră, în opinia noastră, în domeniul de aplicare al acestui regulament.

54.

Prin urmare, trebuie examinate, în acest stadiu, a doua și a treia întrebare formulate de instanța de trimitere, adresate tocmai în ipoteza în care asistența personală nu ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004.

55.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 20 și 21 TFUE, în măsura în care consacră dreptul cetățenilor Uniunii de liberă circulație și de ședere pe teritoriul altor state membre, se opun ca unui resortisant finlandez să îi fie refuzată de către comuna sa de reședință acordarea asistenței personale, precum cea prevăzută de Legea privind serviciile pentru persoanele cu handicap, pentru motivul șederii într‑un alt stat membru, unde urmează studii superioare.

56.

Aceste întrebări se întemeiază pe un dublu postulat.

57.

Pe de o parte, este cert că reședința reclamantului din litigiul principal rămâne în Finlanda, în sensul kotikuntalaki (11.3.1994/201) (Legea privind comuna de reședință din 11 martie 1994, denumită în continuare „Legea privind comuna de reședință”), și că șederea săptămânală în Estonia pentru studii este doar temporară, instanța de trimitere constatând că reclamantul din litigiul principal revenea în comuna sa de reședință la fiecare sfârșit de săptămână.

58.

Pe de altă parte, instanța de trimitere a constatat că motivul privind continuarea studiilor, spre deosebire de cele referitoare la călătoriile de afaceri și la concedii, nu figurează printre motivele care au fost admise ca autorizând persoana interesată să beneficieze de asistență personală în străinătate. Desigur, la fel ca în fața instanței de trimitere, guvernul finlandez a contestat această interpretare a dreptului național în observațiile sale scrise, argumentând că Legea cu privire la prestarea de servicii pentru persoanele cu handicap nu interzice ca o comună să facă uz de puterea de apreciere acordând asistență personală într‑un caz precum cel din cauza principală. Totuși, independent de caracterul întemeiat al acestei observații, în conformitate cu repartizarea competențelor, care rezultă din articolul 267 TFUE, Curtea nu trebuia să intervină în interpretarea dispozițiilor din dreptul național reținută de instanța de trimitere, o astfel de interpretare fiind de competența exclusivă a acestei din urmă instanțe ( 24 ).

59.

Aceste precizări fiind făcute, trebuie amintit că, în calitate de resortisant finlandez, reclamantul din litigiul principal se bucură de statutul de cetățean al Uniunii, în temeiul articolului 20 alineatul (1) TFUE, și, prin urmare, are posibilitatea de a se prevala, inclusiv în raport cu statul membru de origine, de drepturile aferente unui astfel de statut ( 25 ).

60.

Acest statut are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre atunci când se găsesc într‑o situație care intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Tratatului FUE ( 26 ).

61.

Printre situațiile care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii figurează, în mod evident, cele referitoare la exercitarea libertăților fundamentale garantate de Tratatul FUE, în special cele care se referă la libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este recunoscută la articolul 21 TFUE ( 27 ).

62.

Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că o reglementare națională care dezavantajează anumiți resortisanți naționali pentru simplul motiv că și‑au exercitat libertatea de circulație și de ședere într‑un alt stat membru constituie o restricție privind libertățile recunoscute la articolul 21 alineatul (1) TFUE oricărui cetățean al Uniunii ( 28 ).

63.

Mai multe dintre cauzele în care Curtea a amintit jurisprudența tocmai menționată priveau asistența pentru formare sau pentru studii, a cărei acordare era condiționată de îndeplinirea unui criteriu minim al reședinței pe teritoriul statului membru care o acorda, criteriu pe care studenții în cauză nu îl îndeplineau ( 29 ).

64.

În raport cu acest curent jurisprudențial, prezenta cauză are două particularități. Pe de o parte, asistența personală nu este acordată exclusiv pentru continuarea studiilor, ci pentru integrarea socială și economică a persoanelor cu handicap grav, astfel încât acestea să își poată realiza „propriile decizii”, inclusiv continuarea studiilor ( 30 ). Pe de altă parte, comuna Espoo a refuzat să îi acorde reclamantului din litigiul principal asistență personală pentru motivul că studiile superioare urmate la Tallinn determină șederea în mod regulat în Estonia. Or, astfel cum am indicat deja, instanța de trimitere a infirmat această abordare, constatând că reședința reclamantului din litigiul principal rămâne în comuna Espoo, în sensul Legii privind comuna de reședință, fapt admis, în plus, de guvernul finlandez în observațiile sale scrise.

65.

Rezultă, prin urmare, că asistența personală a fost refuzată exclusiv pentru motivul că studiile superioare efectuate de reclamantul din litigiul principal – care îndeplinea, pe de altă parte, toate celelalte condiții pentru a beneficia de această asistență – erau urmate într‑un alt stat membru decât Finlanda.

66.

Așa cum au convenit guvernele finlandez și suedez, un asemenea refuz constituie o restricție privind libertatea de circulație și de ședere într‑un alt stat membru, recunoscută la articolul 21 alineatul (1) TFUE tuturor cetățenilor Uniunii. Astfel, după cum a statuat deja Curtea, facilitățile oferite de tratat în materie de circulație a cetățenilor Uniunii nu ar putea produce efecte depline dacă un resortisant al unui stat membru ar putea fi descurajat să le exercite ca urmare a obstacolelor create de șederea sa în alt stat membru în temeiul unei reglementări din statul său de origine care îl dezavantajează pentru simplul fapt că le‑a exercitat ( 31 ).

67.

O asemenea restricție privind una dintre libertățile fundamentale garantate de tratat nu poate fi justificată din perspectiva dreptului Uniunii decât dacă este întemeiată pe considerații obiective de interes general independente de cetățenia persoanelor vizate și dacă este proporțională cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național ( 32 ).

68.

În această privință, făcând referire la punctele 89 și 90 din Hotărârea din 21 iulie 2011, Stewart (C‑503/09, EU:C:2011:500), instanța de trimitere menționează în cererea sa două posibile motive de justificare. În primul rând, restricția ar putea fi admisă prin obligația comunei de a supraveghea organizarea asistenței personale. În al doilea rând, limitarea acordării asistenței personale la teritoriul finlandez ar putea să mențină coerența și eficiența sistemului de asistență personală, inclusiv în ceea ce privește modalitățile adecvate de acordare a acestei asistențe.

69.

În timp ce nici guvernul ceh, nici Comisia nu au adoptat o poziție cu privire la acest aspect, iar guvernul finlandez consideră că niciun motiv de interes general nu este apt să justifice restricția în discuție în cauza principală, guvernul suedez apreciază că obligațiile de supraveghere care revin comunei și echilibrul financiar al sistemului de securitate socială justifică limitarea acordării asistenței personale la teritoriul finlandez.

70.

Observăm de la bun început o anumită confuzie în ceea ce privește obiectivele de interes general expuse de instanța de trimitere. Astfel, făcând referire la punctele 89 și 90 din Hotărârea din 21 iulie 2011, Stewart (C‑503/09, EU:C:2011:500), instanța de trimitere pare să considere că aceste obiective sunt cele care constau în asigurarea existenței unei legături reale între solicitantul asistenței și statul membru competent și în garantarea echilibrului financiar al sistemului național de securitate socială, în timp ce aceasta evocă în mod explicit coerența și eficiența sistemului de asistență personală, motiv de justificare apropiat de cel invocat în mod frecvent de statele membre în cadrul aplicării sistemelor lor fiscale, însă care nu reiese nicidecum din hotărârea pe care o menționează.

71.

În aceste condiții, Curtea a recunoscut, astfel, la punctele 89 și 90 din Hotărârea din 21 iulie 2011, Stewart (C‑503/09, EU:C:2011:500), că obiectivele urmărite de o reglementare națională care vizează stabilirea unei legături reale între solicitantul unei prestații de incapacitate pe termen scurt pentru tineri cu handicap și statul membru competent, precum și protejarea echilibrului financiar al sistemului național de securitate socială constituie, în principiu, obiective legitime care pot justifica restricții privind drepturile de liberă circulație și de ședere prevăzute la articolul 21 alineatul (1) TFUE.

72.

În acea cauză, Curtea a ajuns la concluzia că condițiile privind prezența solicitantului pe teritoriul național (în Regatul Unit), atât anterior cererii sale, cât și la momentul introducerii acesteia, nu puteau fi justificate de cele două obiective indicate anterior ( 33 ). Astfel, în particular, Curtea a considerat că, deși solicitantul prestației de incapacitate avea reședința în alt stat membru decât Regatul Unit (în speță Spania), existența unei „legături reale și suficiente” cu teritoriul Regatului Unit putea fi demonstrată de alți factori decât cel al prezenței solicitantului pe teritoriul acestui stat membru anterior cererii, precum raporturile solicitantului cu sistemul de securitate socială al acestui din urmă stat membru, precum și contextul familial ( 34 ). Pe de altă parte, Curtea a decis că această apreciere era valabilă în privința obiectivului care viza garantarea echilibrului financiar al sistemului național de securitate socială, întrucât legătura reală și suficientă între solicitant și statul membru competent permitea acestuia din urmă să se asigure că sarcina economică ce corespundea plății prestației în cauză nu devine nerezonabilă ( 35 ).

73.

În opinia noastră, concluzia la care a ajuns Curtea în acea hotărâre este a fortiori aplicabilă în cauza principală. Astfel, chiar cu riscul de a ne repeta, este cert că reședința permanentă a lui A rămâne în comuna în care acesta a depus cererea de asistență personală și că el revine săptămânal în aceasta pe durata studiilor în Estonia. Prin urmare, în opinia noastră, nu se poate susține în mod valabil că această comună se poate confrunta cu dificultăți deosebite în ceea ce privește supravegherea respectării condițiilor și a modalităților de acordare a acestei asistențe. În plus, instanța de trimitere nu a furnizat nicio informație cu privire la natura obstacolelor care ar afecta în mai mare măsură controlul de către comună al respectării utilizării asistenței personale într‑o situație precum cea din litigiul principal în raport cu situația, admisă de legislația finlandeză, în care o asistență personală identică este utilizată în străinătate de un resortisant finlandez în cursul călătoriilor de afaceri sau al concediilor ( 36 ).

74.

Pe de altă parte, arătăm că guvernul finlandez a precizat că niciun element nu permite să se considere în prezent că acordarea unei asistențe personale în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal poate amenința echilibrul sistemului național de securitate socială. Fără indicații concrete suplimentare din partea instanței de trimitere care să indice existența unei asemenea amenințări, această constatare trebuie, în opinia noastră, consemnată.

75.

În consecință, apreciem că, în împrejurări precum cele din litigiul principal, niciunul dintre obiectivele invocate de instanța de trimitere nu permite să fie justificată restricția privind libertatea de circulație și de ședere a unui cetățean al Uniunii precum A.

76.

În aceste condiții, nu este necesară pronunțarea cu privire la interpretarea, solicitată de asemenea de instanța de trimitere, a articolului 19 din Convenția privind drepturile persoanelor cu handicap, aceasta neputând modifica răspunsul pe care îl propunem la cea de a doua și la cea de a treia întrebare preliminară.

77.

Pentru ansamblul considerațiilor de mai sus, propunem să se răspundă la cererea de decizie preliminară formulată de Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda) după cum urmează: