1

Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 2 iulie 2015, Franța și Orange/Comisia (T‑425/04 RENV și T‑444/04 RENV, denumită în continuare „hotărârea atacată, EU:T:2015:450), prin care acesta a anulat articolul 1 din Decizia 2006/621/CE a Comisiei din 2 august 2004 privind ajutorul de stat pus în aplicare de Franța în favoarea France Télécom (JO 2006, L 257, p. 11, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Istoricul cauzei este rezumat la punctele 1-98 din hotărârea atacată. Elementele necesare pentru examinarea prezentului recurs sunt următoarele:

3

France Télécom, devenită ulterior Orange (denumită în continuare „FT”), operator și furnizor de rețele și de servicii de telecomunicații, a fost constituită în cursul anului 1991 sub forma unei persoane juridice de drept public și are, începând de la 31 decembrie 1996, statutul de societate pe acțiuni. Din octombrie 1997, FT este cotată la bursă. În cursul anului 2002, participația statului francez la capitalul FT se ridica la 56,45 %, restul participațiilor fiind repartizate între public (32,25 %), întreprindere (8,26 %) și salariații întreprinderii (3,04 %).

4

În cursul primului trimestru al anului 2002, FT a publicat situația financiară aferentă anului 2001. Aceasta afișa o datorie netă de 63,5 miliarde de euro și o pierdere de 8,3 miliarde de euro.

5

În perioada cuprinsă între luna martie și luna iunie 2002, agențiile de rating Moody's și Standard & Poor's (denumite în continuare „S & P”) au coborât ratingul FT, coborând totodată și perspectiva de rating a acesteia la negativ. Mai precis, la 24 iunie 2002, Moody's a coborât ratingul notelor de credit pe termen scurt și pe termen lung ale FT la ultima poziție a nivelului investițiilor sigure. Totodată, cursul acțiunilor FT a înregistrat o scădere semnificativă.

6

Cu privire la situația financiară a FT, ministrul francez al economiei, finanțelor și industriei (denumit în continuare „ministrul economiei”) a declarat, într‑un interviu publicat la 12 iulie 2002 în cotidianul Les Échos (denumit în continuare „declarația din 12 iulie 2002”), următoarele:

„Suntem acționarul majoritar, cu 55 % din capital […] Statul acționar se va comporta ca un investitor avizat și, dacă [FT] ar avea dificultăți, am lua măsurile adecvate […] Repet că, dacă [FT] ar avea probleme de finanțare, ceea ce nu este cazul în prezent, statul va lua măsurile necesare pentru ca aceste dificultăți să fie depășite. Dumneavoastră lansați zvonul unei majorări de capital […] Nu, cu siguranță nu! Afirm pur și simplu că vom lua, în timp util, măsurile adecvate. Dacă este necesar […]”

7

La aceeași dată, S & P a publicat un comunicat de presă care avea următorul cuprins:

„FT ar putea întâmpina anumite dificultăți în refinanțarea datoriei sale rezultate din obligațiuni scadente în 2003. Cu toate acestea, afirmația statului [francez] susține ratingul FT la [nivelul] de investiție [sigură] […] [S]tatul francez – care deține 55 % din [FT] – a arătat cu claritate agenției [S & P] că se va comporta ca un investitor avizat și că va lua măsurile adecvate dacă FT va avea dificultăți. Ratingul pe termen lung al [FT] a coborât la BBB- […]”

8

La 12 septembrie 2002, autoritățile franceze au anunțat că acceptaseră demisia președintelui‑director general al FT.

9

La 13 septembrie 2002, FT și‑a publicat situația financiară semestrială, care confirma că, la 30 iunie 2002, fondurile sale proprii consolidate deveniseră negative atingând nivelul de 440 de milioane de euro și că datoria sa netă se ridica la 69,69 miliarde de euro, din care 48,9 miliarde de euro reprezentau datorii constând în obligațiuni a căror rambursare ajungea la scadență în cursul anilor 2003-2005. Potrivit aceleiași situații financiare semestriale, cifra de afaceri a FT înregistra o creștere de 10 % în raport cu aceeași perioadă a exercițiului 2001, un rezultat din exploatare înainte de amortizare care ajungea la 6,87 miliarde de euro, ceea ce reprezenta o creștere de 13,3 % în date istorice și de 9,8 % în date provizorii, și un rezultat operațional de 3,18 miliarde de euro, în creștere cu 15 % în date provizorii. Rezultatele după cheltuielile financiare (1,75 miliarde de euro), dar înainte de impozitare, participații și interese minoritare, erau, în afara unor elemente excepționale, de 718 milioane de euro, față de 271 de milioane de euro la 30 iunie 2001. Fluxul de trezorerie liber operațional se ridica la 3,6 miliarde de euro, ceea ce reprezintă o creștere cu 15 % în raport cu primul semestru 2001.

10

Într‑un comunicat de presă din 13 septembrie 2002 referitor la situația financiară a FT, autoritățile franceze au declarat următoarele:

„În urma pierderilor excepționale constatate în primul semestru, [FT] se confruntă cu o gravă insuficiență de fonduri proprii. O astfel de situație financiară fragilizează potențialul [FT]. [G]uvernul [francez] este, așadar, determinat să își exercite deplin responsabilitățile […] Luând act de noua situație creată de puternica degradare a situației financiare, [fostul președinte‑director general al FT] și‑a prezentat demisia [g]uvernului [francez,] care a acceptat‑o. Această demisie va deveni efectivă cu ocazia unui consiliu de administrație care va avea loc în următoarele […] săptămâni și în cadrul căruia va fi prezentat un nou președinte […] Noul președinte va propune foarte rapid consiliului de administrație un plan de redresare financiară, care să permită reducerea datoriilor [FT] și restabilirea structurii sale financiare, menținând totodată atuurile strategice ale acesteia. Statul [francez] va oferi [FT] susținerea sa în punerea în aplicare a acestui plan și va contribui, proporțional cu cota deținută, la creșterea substanțială a fondurilor proprii ale [FT], potrivit unui calendar și unor modalități care vor fi determinate în funcție de condițiile pieței. Până atunci, statul [francez] va lua, dacă este necesar, măsurile care să permită să se evite ca [FT] să aibă vreo problemă de finanțare.”

11

În aceeași zi, agenția Moody's a modificat perspectiva datoriei FT de la negativă la stabilă, printr‑un comunicat de presă care, printre altele, arăta următoarele:

„Încrederea Moody’s a fost întărită de declarația guvernului [francez], care, încă o dată, a confirmat puternica sa susținere pentru [FT]. Chiar dacă preocuparea Moody's referitoare la nivelul global al riscului financiar și, mai precis, referitoare la situația fragilă a lichidităților [FT] continuă să existe, Moody's a devenit mai încrezătoare că guvernul francez [va susține FT] dacă [aceasta] ar întâmpina dificultăți în rambursarea datoriei sale.”

12

La 2 octombrie 2002, a fost numit un nou președinte‑director general al FT. Comunicatul de presă prin care se anunța această numire avea următorul cuprins:

„La propunerea [c]onsiliului de administrație al [FT], Consiliul de Miniștri a decis numirea [unui nou președinte‑director general al FT] […] În acest scop, noul [p]reședinte va începe imediat un inventar al [FT], ale cărui rezultate vor fi comunicate [c]onsiliului de administrație în săptămânile următoare și pe care se va baza un plan de redresare financiară și de dezvoltare strategică, pentru a permite reducerea datoriei [FT], întărind totodată atuurile sale. În acest context, [noul președinte‑director general al FT] va dispune de susținerea statului acționar, care este determinat să își exercite toate responsabilitățile. Statul [francez] va participa la punerea în aplicare a măsurilor de redresare și va contribui, proporțional cu cota deținută, la creșterea fondurilor proprii ale [FT] potrivit unor modalități ce vor fi determinate în strânsă legătură cu [p]reședintele [FT] și cu [c]onsiliul de administrație. Cum s‑a arătat deja, statul [francez] va lua între timp, dacă este necesar, măsurile care să permită să se evite ca [FT] să aibă vreo problemă de finanțare.”

13

La 19 noiembrie 2002, autoritățile franceze au transmis Comisiei Comunităților Europene o „notă de informare” care, pe de o parte, descria situația financiară actuală a FT, evidențiind în același timp faptul că „performanțele sale operaționale [erau] excelente”, și, pe de altă parte, menționa intenția acestora de a participa la o recapitalizare a FT în condițiile pieței, explicând modalitățile contribuției lor la planul de redresare a FT. În această notă, autoritățile franceze precizau printre altele următoarele:

„Pentru a da [FT] marja de manevră necesară pentru abordarea pieței în cele mai bune condiții și la momentul cel mai oportun, statul [francez] este dispus să anticipeze participarea sa la majorarea de capital sub forma unui împrumut din partea acționarilor care va fi convertit în capital la momentul emiterii unor noi titluri. Cuantumul acestui împrumut va corespunde în tot sau în parte subscrierii statului [francez] la viitoarea majorare de capital și se va putea ridica până la 9 [miliarde de euro]. Acest împrumut va fi temporar, iar conversia sa în titluri va fi obligatorie. Acesta nu va fi tras decât pe măsură ce [FT] va avea nevoie. Acesta va fi de altfel remunerat în condițiile actuale ale pieței, iar dobânzile vor fi încorporate în capital.

Pentru a pune în aplicare participarea sa la planul de redresare a [FT], statul [francez] intenționează să utilizeze ERAP, instituție publică industrială și comercială a statului [francez,] care va acorda [FT] un împrumut din partea acționarilor și va putea deveni un acționar important al [FT] după convertirea în capital a acestui împrumut. Introducând participarea publică în [FT] în activul său, această instituție publică va avea în pasivul său datorii constând în obligațiuni. Această alegere a ERAP reflectă voința statului [francez] de a identifica în mod clar efortul patrimonial consimțit, izolându‑l într‑o structură dedicată.”

14

La 4 decembrie 2002, cu ocazia consiliului de administrație al FT, noua conducere a FT a prezentat un plan de acțiune intitulat „Ambition France Télécom 2005” (denumit în continuare „planul Ambition 2005”), care viza în esență reechilibrarea bilanțului întreprinderii printr‑o creștere a fondurilor proprii cu 15 miliarde de euro.

15

Prezentarea planului Ambition 2005 a fost însoțită de un comunicat de presă al ministrului economiei din 4 decembrie 2002 (denumit în continuare „anunțul din 4 decembrie 2002”), având următorul cuprins:

„[M]inistrul economiei […] confirmă susținerea statului [francez] pentru planul de acțiune aprobat de consiliul de administrație al [FT] la 4 decembrie [2002]. 1) Grupul [FT] constituie un ansamblu industrial coerent ale cărui performanțe sunt remarcabile. Cu toate acestea, [FT] trebuie să facă față astăzi unei structuri financiare dezechilibrate, unor nevoi de fonduri proprii și de refinanțare pe termen mediu. Această situație rezultă din eșecul unor investiții anterioare, hazardate și realizate în momentul maxim al «bulei» financiare și, mai general, de inversare a situației piețelor. Imposibilitatea [FT] de a‑și finanța dezvoltarea altfel decât prin îndatorare a agravat această situație. 2) Statul [francez], acționar majoritar, a cerut noii conduceri să restabilească echilibrul financiar al [FT], menținând totodată integritatea grupului […] 3) Ținând seama de planul de acțiune elaborat de conducere și de perspectivele de câștig, statul [francez] va participa la creșterea fondurilor proprii cu 15 miliarde de euro, proporțional cu partea din capital pe care o deține, cu alte cuvinte, o investiție de 9 miliarde de euro. Statul [francez] acționar intenționează să acționeze astfel ca un investitor avizat. [FT] va defini modalitățile și calendarul precis de creștere a fondurilor sale proprii. Guvernul [francez] dorește ca această operațiune să se deruleze ținând cât mai mult seama de situația acționarilor individuali și a salariaților acționari ai [FT]. Pentru a da [FT] posibilitatea de a lansa o operațiune de piață la momentul cel mai oportun, statul [francez] este gata să anticipeze participarea sa la creșterea fondurilor proprii, prin intermediul unui împrumut din partea acționarilor, remunerat în condițiile pieței, pus la dispoziția [FT]. 4) Întreprinderii ERAP […] i se va transfera integralitatea participației statului [francez] în [FT]. Acesta se va împrumuta pe piețele financiare pentru a finanța partea statului [francez] în creșterea fondurilor proprii ale [FT].”

16

La 11 și la 12 decembrie 2002, FT a lansat două emisiuni succesive de obligațiuni pentru suma totală de 2,9 miliarde de euro.

17

La 20 decembrie 2002, ERAP a comunicat societății FT un proiect de contract de împrumut din partea acționarilor parafat și semnat (denumit în continuare „oferta de împrumut din partea acționarilor”). FT nu a semnat acest proiect de contract, iar oferta de împrumut din partea acționarilor nu a fost niciodată executată.

18

La 15 ianuarie 2003, FT a realizat împrumuturi sub formă de emisiuni de obligațiuni în valoare totală de 5,5 miliarde de euro. Aceste împrumuturi sub formă de obligațiuni nu erau acoperite de o asigurare sau de o garanție de stat.

19

La 10 februarie 2003, FT a reînnoit o parte dintr‑un credit sindicalizat scadent de 15 miliarde de euro.

20

La 4 martie 2003, a fost lansată operațiunea de creștere a fondurilor proprii preconizată în planul Ambition 2005. La 24 martie 2003, FT a efectuat o majorare de capital de 15 miliarde de euro. Statul francez a participat la această operațiune cu 9 miliarde de euro, proporțional cu partea deținută în capitalul social al FT. O sumă de 6 miliarde de euro a fost garantată de un sindicat bancar compus din 21 de bănci. Această operațiune a fost finalizată la 11 aprilie 2003.

21

FT a încheiat exercițiul 2002 cu o pierdere de aproximativ 21 de miliarde de euro și cu o datorie financiară netă de aproximativ 68 de miliarde de euro. Situația financiară a exercițiului 2002 publicată de FT la 5 martie 2003 afișa o creștere a cifrei de afaceri cu 8,4 %, a rezultatului din exploatare înainte de amortizare cu 21,1 % și a rezultatului din exploatare cu 30,9 %. La 14 aprilie 2003, statul francez deținea 58,9 % din capitalul FT, din care 28,6 % prin intermediul ERAP.

22

Republica Franceză a notificat Comisiei, la 4 decembrie 2002, măsurile financiare prevăzute de planul Ambition 2005, inclusiv oferta de împrumut din partea acționarilor, în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE și al articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41).

23

La 22 ianuarie 2003, Bouygues SA și Bouygues Télécom SA (denumite în continuare, împreună, „societățile Bouygues”), două societăți de drept francez, dintre care cea de a doua activează pe piața franceză a telefoniei mobile, au sesizat Comisia cu o plângere referitoare la anumite ajutoare pretins acordate de statul francez în favoarea FT în cadrul refinanțării acesteia. Plângerea respectivă viza mai exact, pe de o parte, anunțul unei investiții a statului francez de 9 miliarde de euro și, pe de altă parte, declarațiile din 12 iulie 2002, din 13 septembrie 2002 și din 2 octombrie 2002 (denumite în continuare „declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002”).

24

Prin scrisoarea din 31 ianuarie 2003, Comisia a notificat Republicii Franceze decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE cu privire, printre altele, la măsurile financiare puse în aplicare de statul francez în susținerea FT (denumită în continuare „decizia de deschidere”) (JO 2003, C 57, p. 5). Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile cu privire la măsurile în cauză.

25

La 3 august 2004, Comisia a notificat autorităților franceze decizia în litigiu.

26

În considerentul (185) al deciziei menționate, care face parte din titlul 6 din aceasta, intitulat „Obiectul prezentei decizii”, Comisia a arătat, printre altele, că măsurile notificate nu puteau fi examinate „fără a lua în considerare declarațiile guvernului [francez] din perioada iulie‑decembrie 2002”. Astfel, prin acestea, autoritățile franceze și‑ar fi manifestat voința de a lua măsurile adecvate pentru a rezolva dificultățile financiare ale FT. Oferta de împrumut din partea acționarilor ar constitui materializarea intențiilor lor exprimate anterior.

27

În considerentul (186) al deciziei în litigiu, Comisia a expus următoarele:

„În speță, Comisia constată că măsurile din decembrie 2002, care au făcut obiectul notificării, fuseseră precedate de mai multe declarații și măsuri ale autorităților franceze efectuate începând din [luna] iulie [2002]. Pe de o parte, aceste declarații și măsuri permit o mai bună înțelegere a rațiunilor și a conținutului măsurilor din decembrie [2002]. Pe de altă parte, aceste declarații și măsuri prealabile avuseseră cu siguranță un impact asupra percepției pe care o aveau piețele și actorii economici cu privire la situația FT în luna decembrie [2002]. Comportamentul actorilor economici fiind el însuși influențat de comportamentul statului, acesta nu constituie un parametru obiectiv pentru a aprecia apoi comportamentul statului. Aceste intervenții prealabile trebuie, așadar, să fie luate în considerare cu ocazia analizei prezenței unor ajutoare în măsurile din decembrie [2002].”

28

În considerentul (187) al deciziei în litigiu, Comisia a arătat că, astfel, declarațiile și măsurile succesive ale autorităților franceze începând din luna iulie 2002 puteau fi analizate ca un „ansamblu al cărui moment de concretizare ar fi măsurile din decembrie [2002]”.

29

În continuare, în considerentele (188)-(191) ale deciziei în litigiu, Comisia a precizat următoarele:

30

După ce a constatat că avantajul acordat FT denatura sau amenința să denatureze concurența și era de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre [considerentele (198)-(201) ale deciziei în litigiu], Comisia a examinat, în titlul 8 din decizia în litigiu, intitulat „Principiul investitorului privat avizat în economia de piață”, dacă principiul menționat fusese respectat, ținând seama de ansamblul declarațiilor efectuate de autoritățile franceze în lunile anterioare ofertei de împrumut din partea acționarilor [considerentele (203)-(230) ale deciziei în litigiu]. Astfel, conținutul acestor declarații și efectul lor asupra pieței ar arăta că statul francez decisese, începând din luna iulie 2002, să susțină FT [considerentul (203) al deciziei în litigiu].

31

Sprijinindu‑se în special pe raportul din 28 aprilie 2004, care constata o creștere anormală și care nu poate fi neglijată a valorii acțiunilor și a obligațiunilor FT în urma declarației din 12 iulie 2002, pe comunicatul de presă al S & P din aceeași zi, precum și pe un raport al Deutsche Bank din 22 iulie 2002, Comisia a concluzionat că „piața consider[ase] declarații[le] [autorităților franceze] ca fiind o strategie de angajare credibilă a statului [francez] în susținerea FT” [considerentele (220) și (221) ale deciziei în litigiu].

32

Comisia a adăugat, în considerentul (222) al deciziei în litigiu, că aceste declarații avuseseră efecte foarte semnificative asupra pieței. Astfel, ele ar fi contribuit la redarea încrederii în piețele financiare și ar fi fost determinante pentru menținerea ratingului FT la nivelul de investiție. O coborâre a acestui rating ar fi făcut oferta de împrumut din partea acționarilor improbabilă și cu siguranță mult mai oneroasă.

33

Potrivit Comisiei, „[f]aptul că măsurile notificate în luna decembrie [2002], luate separat, pot crea iluzia unor operațiuni cât se poate de raționale nu afectează nicidecum faptul că comportamentul în luna decembrie al actorilor economici era în mod clar influențat de acțiunile și de declarațiile formulate de statul [francez] anterior, și în special începând din luna iulie 2002, indicând intenția statului [francez] de a atenua problemele de finanțare ale [FT]” [considerentul (225) al deciziei în litigiu]. În acest sens, decizia autorităților franceze de a anticipa recapitalizarea FT prin acordarea unei linii de credit ar constitui o materializare a declarațiilor lor [considerentul (226) al deciziei în litigiu].

34

Potrivit Comisiei, nu este determinant faptul că operațiunea de recapitalizare a FT, realizată în aprilie 2003, a fost un succes și că oferta de împrumut din partea acționarilor nu a fost niciodată executată. În cadrul aplicării criteriului investitorului privat avizat, ar trebui, astfel, să se aibă în vedere elementele de care dispune investitorul la momentul luării deciziei sale de a investi. Pe de altă parte, în măsura în care declarațiile autorităților franceze au avut o influență asupra pieței și asupra comportamentului actorilor economici, Comisia nu ar fi „în măsură să se bazeze pe comportamentul celorlalți actori economici pentru a aprecia comportamentul statului și a aplica astfel criteriul concomitenței”. Potrivit Comisiei, „[a]stfel, declarațiile statului [francez] potrivit cărora acesta ar face ceea ce este necesar pentru a permite [FT] să depășească problemele sale de finanțare, intervenite în iulie și apoi repetate, denaturează criteriul concomitenței în măsura în care investitorii privați nu pot nici în acest caz să fie priviți ca fiind influențați numai de situația [FT], și aceasta indiferent dacă aceste declarații [constituie sau nu constituie] un ajutor de stat”. Aplicarea criteriului investitorului privat avizat nu s‑ar putea sprijini pe situația pieței în decembrie 2002, ci ar trebui în mod logic să se întemeieze „pe situația unei piețe necontaminate de declarațiile și de intervențiile prealabile” [considerentul (227) al deciziei în litigiu].

35

Or, „s‑ar părea” că, atunci când sunt examinate în contextul situației anterioare lunii iulie 2002, deciziile de investiții în cauză nu respectă principiul menționat [considerentul (228) al deciziei în litigiu]. La acel moment, FT s‑ar fi aflat într‑un context economic dificil și ar fi pierdut încrederea piețelor, iar autoritățile franceze nu ar fi luat încă nicio măsură pentru a îmbunătăți gestionarea FT și a rezultatelor sale, nici nu ar fi comandat un audit aprofundat, nici nu ar fi constituit o nouă echipă de conducere și nici măcar nu ar fi pregătit un plan de redresare a întreprinderii. În aceste condiții, ar fi „improbabil că un investitor privat ar fi făcut, începând din luna iulie 2002, declarații [asemănătoare] celor făcute de guvernul francez, susceptibile, din punct de vedere pur economic, să angajeze serios credibilitatea și reputația sa și, din punct de vedere juridic, chiar să îl oblige începând de la această dată să susțină financiar [FT] în orice situație”. Procedând astfel, un asemenea investitor și‑ar fi asumat singur și fără nicio compensație un risc foarte mare în privința FT. Or, chiar și un acționar de referință, care ar fi deținut aceleași informații ca cele pe care le dețineau autoritățile franceze la acea dată, nu ar fi făcut declarații de susținere în favoarea FT în iulie 2002 fără a efectua în prealabil un audit aprofundat al situației sale financiare și al măsurilor de redresare necesare pentru a putea aprecia dimensiunea riscului și perspectivele de remunerare pe care le‑ar implica un asemenea demers. În orice caz, un asemenea acționar de referință ar fi avut nevoie de participarea piețelor financiare pentru a redresa situația FT. Or, piețele menționate „nu păreau, la acea dată, dispuse să investească sau să acorde mult credit FT” [considerentul (229) al deciziei în litigiu].

36

Astfel, potrivit Comisiei, „[e]ste puțin probabil ca un investitor privat avizat aflat în aceeași situație cu statul francez să [fi făcut] declarații de susținere în favoarea FT în iulie 2002, având în vedere situația economică a FT și lipsa unor informații clare și complete la dispoziția sa cu privire la acest subiect”. Ar fi chiar mai puțin probabil ca un investitor privat avizat „să [fi] acord[at] un împrumut din partea acționarilor asumându‑și singur un risc financiar foarte mare” [considerentul (229) al deciziei în litigiu].

37

Comisia a concluzionat din cele de mai sus că „[criteriul] investitorului privat avizat în economia de piață nu [era] îndeplinit” și că, „[p]rin urmare, avantajul conferit FT prin [oferta de] împrumut din partea acționarilor ‐ examinat[ă] în lumina declarațiilor și a intervențiilor prealabile ale autorităților franceze ‐ [era] un ajutor de stat, chiar dacă amploarea avantajului [era] dificil de calculat” [considerentul (230) al deciziei în litigiu].

38

Articolul 1 din această decizie prevede că „[î]mprumutul din partea acționarilor pe care [Republica Franceză] l‑a acordat [FT] în decembrie 2002 sub form[a] unei linii de credit de 9 miliarde de euro, plasat în contextul declarațiilor […] [efectuate] începând din [luna] iulie 2002, constituie un ajutor de stat incompatibil cu piața comună”.

39

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 13 octombrie 2004 (cauza T‑425/04), la 5 noiembrie 2004 (cauza T‑444/04) și, respectiv, la 9 noiembrie 2004 (cauza T‑450/04), Republica Franceză, FT și societățile Bouygues au introdus, fiecare, câte o acțiune pentru a obține anularea în întregime a deciziei în litigiu. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 noiembrie 2004 (cauza T‑456/04), Association française des opérateurs de réseaux et services de télécommunications (AFORS Télécom) a introdus o acțiune cu scopul de a obține anularea articolului 2 din această decizie.

40

Prin Hotărârea din 21 mai 2010, Franța/Comisia (T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04, EU:T:2010:216), Tribunalul, pe de o parte, a anulat articolul 1 din decizia în litigiu și, pe de altă parte, a constatat că nu mai este necesar să se pronunțe asupra cererilor de anulare a articolului 2 din această decizie.

41

În special, Tribunalul a apreciat, la punctul 298 din acea hotărâre, că Comisia nu demonstrase că anunțul din 4 decembrie 2002 implica un transfer de resurse de stat.

42

Pe de altă parte, în ceea ce privește oferta de împrumut din partea acționarilor, Tribunalul a considerat, la punctul 299 din hotărârea menționată, că, în măsura în care Comisia nu stabilise în mod corespunzător un avantaj care să decurgă din aceasta, el nu putea, cu atât mai mult, să constate existența unui transfer de resurse care ar fi fost conex acestui avantaj.

43

Prin cererile depuse la grefa Curții la 4 august 2010 și, respectiv, la 3 august 2010, societățile Bouygues (cauza C‑399/10 P) și Comisia (cauza C‑401/10 P) au formulat recurs împotriva Hotărârii din 21 mai 2010, Franța/Comisia (T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04, EU:T:2010:216).

44

Prin Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții (C‑399/10 P și C‑401/10 P, denumită în continuare „Hotărârea Bouygues, EU:C:2013:175), Curtea a anulat Hotărârea din 21 mai 2010, Franța/Comisia (T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04, EU:T:2010:216), a trimis cauzele T‑425/04, T‑444/04 și T‑450/04 spre rejudecare Tribunalului pentru a se pronunța asupra motivelor invocate și a cererilor formulate în fața sa și cu privire la care Curtea nu s‑a pronunțat și a dispus ca cererile privind cheltuielile de judecată să se soluționeze odată cu fondul.

45

În această privință, mai întâi, la punctul 76 din Hotărârea Bouygues, Curtea a constatat că Comisia nu exprimase, în decizia în litigiu, o poziție cu privire la argumentul invocat de societățile Bouygues în plângerea lor din 22 ianuarie 2003, potrivit căruia declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 constituiau, prin ele însele, ajutoare de stat. Ea a arătat, la punctele 73-75 din acea hotărâre, că aceste declarații nu fuseseră luate în considerare decât în măsura în care erau în mod obiectiv relevante pentru aprecierea ofertei de împrumut din partea acționarilor și că, prin urmare, Comisia nu le examinase decât în măsura în care ele constituiau contextul ajutorului constatat.

46

În consecință, la punctul 77 din Hotărârea Bouygues, Curtea a declarat că Tribunalul săvârșise o eroare de drept atunci când statuase, la punctele 128 și 131 din Hotărârea din 21 mai 2010, Franța/Comisia (T‑425/04, T‑444/04, T‑450/04 și T‑456/04, EU:T:2010:216), că articolul 1 din decizia în litigiu implica refuzul Comisiei de a califica declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 drept ajutoare de stat. Lipsa unei luări de poziție din partea Comisiei în privința calificării acestor declarații, ca atare, drept ajutoare de stat în urma plângerii societăților Bouygues nu poate, astfel, să fie asimilată în sine unei decizii de respingere a pretențiilor acestor societăți.

47

În continuare, Curtea a stabilit, la punctele 103 și 104 din Hotărârea Bouygues, că, întrucât intervențiile de stat iau forme diverse și trebuie analizate în funcție de efectele lor, nu se poate exclude că mai multe intervenții succesive ale statului trebuie să fie considerate o intervenție unică, în vederea aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE. O astfel de situație poate apărea, printre altele, atunci când mai multe intervenții consecutive sunt, în special având în vedere succesiunea lor în timp, finalitatea lor și situația întreprinderii la momentul acestor intervenții, atât de strâns legate între ele încât este imposibilă separarea lor.

48

De aici, Curtea a concluzionat, la punctul 105 din Hotărârea Bouygues, că, în condițiile în care apreciase că era necesară identificarea unei diminuări a bugetului de stat sau a unui risc economic suficient de concret de sarcini care să greveze acest buget, strâns legat și corespunzător sau reprezentând contrapartida unui avantaj specific care decurge din anunțul din 4 decembrie 2002 ori din oferta de împrumut din partea acționarilor, Tribunalul săvârșise o eroare de drept prin aplicarea unui criteriu de natură să excludă de la bun început posibilitatea ca aceste intervenții ale statului să fie considerate, în funcție de legăturile existente între ele și de efectele lor, ca o intervenție unică.

49

În sfârșit, Curtea a considerat că dispunea de elementele necesare pentru a soluționa definitiv, pe de o parte, cererea de anulare a articolului 1 din decizia în litigiu în măsura în care Comisia refuzase să califice declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 drept ajutoare de stat în cauza T‑450/04 și, pe de altă parte, al doilea aspect al celui de al doilea motiv și al treilea motiv invocate de Republica Franceză și de FT în susținerea acțiunilor lor în cauzele T‑425/04 și T‑444/04, în măsura în care acest aspect și acest motiv erau îndreptate împotriva constatării, efectuată în decizia în litigiu, a existenței unui avantaj acordat în favoarea FT de către statul francez.

50

În ceea ce privește primul aspect, la punctul 118 din Hotărârea Bouygues, Curtea a apreciat că motivele cererii din cauza T‑450/04, prin care se urmărea anularea articolului 1 din decizia în litigiu în măsura în care Comisia ar fi refuzat să califice declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 drept ajutoare de stat, erau inoperante.

51

În ceea ce privește al doilea aspect, din anumite pasaje din considerentele (194) și (196) ale deciziei în litigiu, Curtea a concluzionat, la punctele 129-131 din Hotărârea Bouygues, că Comisia apreciase că anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor, luate împreună, conferiseră un avantaj care implicase angajarea de resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE și că această instituție analizase împreună cele două măsuri în mod întemeiat, dat fiind că era evident că prima nu putea fi separată de cea de a doua.

52

În schimb, la punctele 140 și 141 din Hotărârea Bouygues, Curtea a constatat că litigiul nu era în stare de judecată în ceea ce privește în special al doilea și al treilea motiv invocate de Republica Franceză și de FT în măsura în care aceste motive erau îndreptate împotriva aplicării criteriului investitorului privat avizat făcute de Comisie.

53

În urma pronunțării Hotărârii Bouygues, cauzele T‑425/04 RENV, T‑444/04 RENV și T‑450/04 RENV au fost reatribuite Camerei a șasea extinse a Tribunalului.

54

Prin scrisoarea din 22 iulie 2013, France Télécom a informat Tribunalul că își schimbase denumirea socială la 1 iulie 2013, devenind Orange.

55

Prin Ordonanțele din 27 iunie 2014 ale președintelui Camerei a șasea extinse a Tribunalului, pe de o parte, societățile Bouygues au fost scoase din cauza T‑444/04 RENV ca interveniente în susținerea concluziilor Comisiei și, pe de altă parte, cauza T‑450/04 RENV a fost radiată din registrul Tribunalului, întrucât aceste societăți și‑au retras intervenția și s‑au desistat de acțiunea lor.

56

Prin Ordonanța președintelui Camerei a șasea extinse a Tribunalului din 15 iulie 2014, cauzele T‑425/04 RENV și T‑444/04 RENV au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

57

În cauza T‑425/04 RENV, Republica Franceză, susținută de Republica Federală Germania, și, în cauza T‑444/04 RENV, Orange au solicitat Tribunalului anularea deciziei în litigiu și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

58

În acele cauze, Comisia a solicitat respingerea acțiunilor ca nefondate și obligarea Republicii Franceze și a Orange la plata cheltuielilor de judecată. În ședința din 24 septembrie 2014, Comisia a solicitat de asemenea respingerea acțiunii formulate în cauza T‑444/04 RENV ca fiind inadmisibilă.

59

Prin hotărârea atacată, Tribunalul, mai întâi, a respins excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie în cauza T‑444/04 RENV, pentru motivul că Orange continua să aibă un interes născut și actual de a obține anularea articolului 1 din decizia în litigiu.

60

În continuare, Tribunalul a examinat cererea de anulare a articolului 1 din decizia în litigiu. În cadrul acestei examinări, Tribunalul, pe de o parte, a respins primul motiv al fiecăreia dintre acțiuni, și unul și celălalt întemeiate pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare. Pe de altă parte, acesta a analizat împreună și a admis al doilea și al treilea motiv ale fiecăreia dintre acțiuni, întemeiate pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere în ceea ce privește aplicarea criteriului investitorului privat avizat. Prin urmare, Tribunalul a anulat articolul 1 menționat.

61

Tribunalul a considerat că, în aceste condiții, nu mai era necesară pronunțarea asupra concluziilor Republicii Franceze și ale Orange prin care se urmărea anularea articolului 2 din decizia în litigiu.

62

În sfârșit, având în vedere aceste aprecieri, Tribunalul a obligat Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și opt zecimi din cheltuielile de judecată efectuate de Republica Franceză și de Orange.

63

Comisia solicită, cu titlu principal, Curții:

64

Cu titlu subsidiar, această instituție solicită Curții trimiterea cauzelor T‑425/04 și T‑444/04 spre rejudecare Tribunalului și soluționarea odată cu fondul a cererilor privind cheltuielile de judecată.

65

Orange și, cu titlu principal, Republica Franceză solicită respingerea recursului și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

66

Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar anula hotărârea atacată, Republica Franceză solicită trimiterea cauzei T‑425/04 RENV spre rejudecare Tribunalului, pentru ca acesta să se pronunțe asupra primului aspect al celui de al doilea motiv al acțiunii, precum și asupra celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv ale acțiunii.

67

Cu titlu încă mai subsidiar, acest stat membru solicită Curții admiterea aspectului și a motivelor menționate ale acțiunii și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

68

În susținerea recursului formulat, Comisia invocă patru motive întemeiate, primul, pe o încălcare a obligației de motivare, al doilea, pe șapte încălcări distincte ale articolului 107 alineatul (1) TFUE, al treilea, pe depășirea limitelor controlului jurisdicțional și, al patrulea, pe o interpretare eronată sau chiar pe o denaturare a deciziei în litigiu.

69

Orange contestă admisibilitatea primului și a celui de al doilea motiv de recurs.

70

Orange arată că, potrivit articolului 1 din decizia în litigiu, pe de o parte, singurele intervenții ale statului francez care pot fi considerate o intervenție unică, calificată drept ajutor de stat, sunt anunțul din 4 decembrie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor, iar, pe de altă parte, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 nu sunt luate în considerare în acest scop decât ca element contextual. Aceasta ar fi fost, în cursul diverselor proceduri în fața Tribunalului și a Curții, și argumentația Comisiei.

71

În special, după cum ar reieși, de altfel, din cuprinsul punctului 259 din hotărârea atacată, cu toate că a fost întrebată de Tribunal în mod expres și specific cu privire la acest aspect, Comisia nu a ajuns niciodată să afirme că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 ar fi fost, asemenea anunțului din 4 decembrie 2002 și ofertei de împrumut din partea acționarilor, elemente constitutive ale unei intervenții unice calificate drept ajutor de stat.

72

În aceste condiții, Orange consideră că primul și al doilea motiv de recurs trebuie să fie declarate inadmisibile, din moment ce Comisia invocă, în aceste motive, argumente noi prin care se impută Tribunalului că nu s‑a pronunțat cu privire la aspectul dacă declarațiile menționate trebuiau să fie incluse în perimetrul intervenției unice.

73

Este suficient să se arate, după cum reiese atât din observațiile guvernului francez, cât și din cuprinsul punctului 255 din hotărârea atacată, că, în fața Tribunalului, Comisia a invocat argumentul potrivit căruia declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 trebuiau să fie incluse în perimetrul intervenției unice în susținerea FT și că acesta din urmă a răspuns în mod expres la acest argument la punctele 256-261 din hotărârea menționată.

74

În aceste condiții, excepția de inadmisibilitate ridicată de Orange, întemeiată pe faptul că argumentul menționat ar avea caracter nou în cadrul recursului, trebuie să fie înlăturată.

75

Comisia susține, mai întâi, că Tribunalul a ignorat principiile stabilite prin Hotărârea Bouygues, în continuare, că acesta nu a răspuns în mod suficient la argumentele pe care ea le‑a invocat în cadrul procedurii de trimitere spre rejudecare și, în sfârșit, că raționamentul său este viciat de contradicții.

76

Astfel, atunci când a prezentat, la punctele 185-196 din hotărârea atacată, jurisprudența pe care o consideră pertinentă cu privire la criteriul investitorului privat avizat, Tribunalul nu ar fi menționat Hotărârea Bouygues și, prin urmare, ar fi omis să analizeze dacă această hotărâre făcuse precizări cu privire la domeniul de aplicare al acestui criteriu.

77

Comisia adaugă, în continuare, că, în observațiile sale ulterioare trimiterii spre rejudecare, explicase de ce declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 făceau parte în mod obiectiv din contextul analizării ofertei de împrumut din partea acționarilor și erau legate de aceasta din punct de vedere cronologic, economic și funcțional, astfel încât acestea constituiau, împreună cu oferta amintită, o intervenție unică. Or, deși Tribunalul a analizat, la punctele 255-258 din hotărârea atacată, anumite aspecte ale noțiunii de intervenție unică, el s‑ar fi limitat să trateze aspecte semantice pentru a evita să realizeze o examinare veritabilă a argumentației Comisiei.

78

În sfârșit, Comisia pretinde că Tribunalul s‑a contrazis atunci când a afirmat, pe de o parte, la punctele 219 și 222 din hotărârea atacată, că era necesar să se raporteze, pentru a cerceta dacă statul francez a adoptat sau nu a adoptat comportamentul unui investitor privat avizat într‑o economie de piață, la contextul lunii decembrie 2002, în cursul căreia au fost adoptate măsurile de susținere financiară, și să fie excluse astfel din acest context declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și, pe de altă parte, la punctele 227 și 228 din acea hotărâre, că Comisia putea lua în considerare, în scopul evaluării raționalității economice a comportamentului statului francez, toate elementele care caracterizau acest context, inclusiv astfel de declarații.

79

Trebuie amintit că obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 146 și jurisprudența citată).

80

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, obligația de motivare a hotărârilor, ce revine Tribunalului în temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu îi impune acestuia să prezinte o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate raționamentele formulate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pe care se întemeiază Tribunalul, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul recursului (Hotărârea din 8 martie 2016, Grecia/Comisia, C‑431/14 P, EU:C:2016:145, punctul 38).

81

În speță, trebuie să se constate că motivarea de la punctele 185-196, 219, 222, 227, 228 și 255-258 din hotărârea atacată permite persoanelor interesate și Comisiei în special să cunoască motivele pe care s‑a întemeiat Tribunalul, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul prezentului recurs.

82

Astfel, după cum arată în mod întemeiat guvernul francez și Orange, nu pot constitui, ca atare, un viciu de motivare nici faptul că Tribunalul nu a menționat Hotărârea Bouygues în prezentarea jurisprudenței de la punctele 185-196 din hotărârea atacată, nici faptul că acesta a respins pretențiile Comisiei, după o examinare detaliată efectuată la punctele 255-258 din acea hotărâre.

83

În plus, argumentul Comisiei potrivit căruia ar exista o contradicție între, pe de o parte, punctele 219-222 din hotărârea atacată și, pe de altă parte, punctele 227 și 228 din aceasta rezultă dintr‑o interpretare eronată a acestor puncte. Astfel, la punctele menționate, Tribunalul nu a făcut decât să arate că Comisia nu se putea limita la luarea în considerare numai a declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, cu excluderea altor elemente care erau pertinente pentru analiză.

84

Având în vedere considerațiile care precedă, primul motiv de recurs trebuie înlăturat ca fiind lipsit de orice temei.

85

Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, care trebuie examinat în al doilea rând, Comisia arată că criteriul investitorului privat avizat presupune o apreciere economică complexă, în cadrul căreia i s‑a recunoscut o marjă largă de apreciere. În consecință, în acest domeniu, controlul jurisdicțional ar trebui în principiu să se limiteze la verificarea existenței unei erori vădite în aprecierea faptelor. În special, nu ar ține de competența instanței Uniunii Europene ca, în cadrul acestui control, să înlocuiască aprecierea Comisiei cu propria apreciere economică.

86

Or, afirmând la punctele 235 și 236 din hotărârea atacată că percepția pieței cu privire la declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 nu era pertinentă în speță, Tribunalul a înlocuit, în opinia Comisiei, analiza acesteia din urmă cu propria analiză, deși ar fi trebuit să se limiteze la a examina dacă considerentele (210), (217) și (229) ale deciziei în litigiu erau viciate de o eroare vădită de apreciere.

87

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea de ajutor de stat, astfel cum este definită în Tratatul FUE, are caracter juridic și trebuie interpretată pe baza unor elemente obiective. Din acest motiv, instanța Uniunii, în principiu și ținând seama atât de elementele concrete ale litigiului cu care este sesizată, cât și de caracterul tehnic sau complex al aprecierilor efectuate de Comisie, trebuie să exercite un control deplin în ceea ce privește chestiunea dacă o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 21 iunie 2012, BNP Paribas și BNL/Comisia, C‑452/10 P, EU:C:2012:366, punctul 100).

88

Curtea a decis totuși că, în cazul în care aprecierile Comisiei au caracter tehnic sau complex, controlul jurisdicțional este limitat în ceea ce privește problema dacă o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 21 iunie 2012, BNP Paribas și BNL/Comisia, C‑452/10 P, EU:C:2012:366, punctul 103).

89

În această privință, atunci când Comisia trebuie să aplice criteriul investitorului privat avizat într‑o economie de piață, pentru a verifica dacă o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE, utilizarea acestui criteriu implică, în general, o apreciere economică complexă din partea Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Scott, C‑290/07 P, EU:C:2010:480, punctul 68).

90

În speță, după cum arată în mod întemeiat guvernul francez și Orange, pe de o parte, considerațiile Tribunalului criticate de Comisie nu se referă la aplicarea în sine a criteriului investitorului privat avizat, ci la momentul la care trebuia să se raporteze Comisia pentru a face această apreciere și, prin urmare, la elementele de probă pe care aceasta trebuia să le ia în considerare în această privință.

91

Pe de altă parte, chiar presupunând că controlul pe care Tribunalul avea sarcina de a‑l efectua în această privință trebuia, astfel cum pretinde Comisia, să fie restrâns, această împrejurare nu înseamnă că Tribunalul ar fi fost obligat să se abțină să controleze calificarea juridică, de către această instituție, a unor date de natură economică. Astfel, chiar dacă acesta nu are competența de a înlocui aprecierea economică a Comisiei cu propria apreciere, dintr‑o jurisprudență în prezent constantă a Curții rezultă că instanța Uniunii trebuie, printre altele, nu numai să verifice exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse din acestea (Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia, C‑67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 46).

92

Or, la punctele 235-248 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat tocmai aprecierea de către Comisie a elementelor de probă pe care aceasta se întemeiase pentru a considera că trebuia aplicat criteriul investitorului privat avizat în luna iulie 2002, iar nu în luna decembrie 2002. În această privință, el a statuat că această apreciere era întemeiată pe o luare în considerare selectivă a elementelor de probă disponibile și că aceste elemente nu erau de natură să susțină concluziile deduse din acestea de Comisie. Prin urmare, Tribunalul a considerat că aprecierea făcută de aceasta din urmă era viciată de o eroare vădită.

93

Astfel, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 91 din prezenta hotărâre și contrar celor pretinse de Comisie, Tribunalul nu a depășit, prin efectuarea unei asemenea analize, limitele controlului pe care avea sarcina să îl exercite.

94

În consecință, al treilea motiv trebuie să fie înlăturat ca nefondat.

95

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, care trebuie examinat în al treilea rând, Comisia susține că Tribunalul a denaturat decizia în litigiu atunci când a considerat, la punctele 246-248 din hotărârea atacată, pe de o parte, că o simplă așteptare a piețelor nu putea crea o obligație de a acționa și că Comisia nu demonstrase că nerespectarea de către stat a declarațiilor sale cu privire la FT putea pune în pericol reputația sa pe piețele financiare. Astfel, considerentul (217) al acestei decizii ar conține o asemenea demonstrație, susținută de elemente concrete.

96

Pe de altă parte, această instituție susține că Tribunalul a denaturat de asemenea faptele atunci când a considerat că un investitor privat avizat ar fi putut face declarații asemănătoare declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, deși, până la începutul lunii decembrie 2002, nici guvernul francez, nici FT nu aveau un plan de redresare și o estimare a capitalului necesar. Comisia explică astfel că, în lipsa unor informații cu privire la randamentul financiar al operațiunii sale, un stat nu ar putea pretinde că acționează ca un investitor privat avizat.

97

Din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte (Hotărârea din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C‑551/03 P, EU:C:2006:229, punctul 51, și Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctul 179).

98

Prin urmare, aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o problemă de drept supusă, ca atare, controlului Curții (Hotărârea din 18 mai 2006, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, C‑397/03 P, EU:C:2006:328, punctul 85, precum și Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctul 180).

99

Atunci când invocă o denaturare a elementelor de probă de către Tribunal, reclamantul trebuie, în temeiul articolului 256 TFUE, al articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții, să indice în mod precis elementele care ar fi fost denaturate de acesta și să demonstreze erorile de analiză care, în opinia sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare (Hotărârea din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia, C‑413/08 P, EU:C:2010:346, punctul 16 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (Hotărârea din 27 octombrie 2011, Austria/Scheucher‑Fleisch și alții, C‑47/10 P, EU:C:2011:698, punctul 59, precum și jurisprudența citată).

100

În speță, mai întâi, din cuprinsul punctului 246 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a ținut seama de considerentul (217) al deciziei în litigiu, după cum arată în mod întemeiat guvernul francez.

101

În continuare, la punctul 92 din prezenta hotărâre, s‑a arătat că, la punctele 235-248 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat aprecierea de către Comisie a elementelor de probă pe care această instituție se întemeiase pentru a considera că trebuia aplicat criteriul investitorului privat avizat în luna iulie 2002, iar nu în luna decembrie 2002, că el a considerat că această apreciere era întemeiată pe luarea în considerare în mod selectiv a elementelor de probă disponibile și că aceste elemente nu erau de natură să susțină concluziile deduse de Comisie.

102

În sfârșit, trebuie să se constate că, prin argumentația sa, Comisia nu indică exact elementele care ar fi fost denaturate în mod vădit de Tribunal, ci contestă aprecierea faptelor efectuată de Tribunal potrivit căreia concluziile care figurează în decizia în litigiu nu erau dovedite, corespunzător cerințelor legale, de elementele de probă invocate în susținerea lor.

103

Astfel, având în vedere considerațiile care precedă, Comisia nu îi poate imputa Tribunalului că ar fi denaturat decizia în litigiu, precum și elementele de probă.

104

În consecință, al patrulea motiv trebuie să fie înlăturat ca nefondat.

105

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia susține că, prin separarea declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002 de anunțul din 4 decembrie 2002 și de oferta de împrumut din partea acționarilor, Tribunalul a delimitat liniștirea piețelor prin aceste declarații, pe de o parte, de sporirea mijloacelor de finanțare, pe de altă parte, și, astfel, a optat pentru o abordare punctuală, bazată pe șapte erori de drept distincte care constituie tot atâtea încălcări ale articolului 107 alineatul (1) TFUE. Această argumentație cuprinde șapte aspecte.

106

Prin intermediul primului aspect, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin identificarea, la punctele 219-248 din hotărârea atacată, a unui moment precis în care criteriul investitorului privat avizat trebuia să se aplice. În opinia instituției respective, această abordare intră în contradicție cu punctul 103 din Hotărârea Bouygues, potrivit căruia nu ar fi exclus ca mai multe intervenții succesive ale statului să trebuiască, în vederea aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE, să fie privite ca o intervenție unică.

107

Astfel, Curtea ar fi statuat nu numai că mai multe evenimente care nu sunt simultane pot fi apreciate împreună, ci ar fi admis de asemenea că nu este necesar ca fiecare dintre aceste evenimente să presupună în același timp acordarea unui avantaj și un transfer de resurse de stat. Ar fi suficient ca aceste elemente să fie reunite ca urmare a oricăruia dintre evenimentele menționate sau a combinației lor.

108

Prin urmare, nu se poate considera că criteriul investitorului privat avizat se raportează strict la un anumit moment, nici că prezența unui avantaj care decurge din resurse de stat constituie o condiție prealabilă pentru aplicarea acestui criteriu, astfel cum ar fi considerat Tribunalul în mod greșit la punctele 202, 203 și 226 din hotărârea atacată.

109

Or, Comisia ar fi explicat, în special în considerentele (222) și (225) ale deciziei în litigiu, că menținerea ratingului FT la nivelul de investiție, datorită declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, a avut o influență determinantă asupra măsurilor din luna decembrie 2002, printre altele. Ar fi vorba despre un proces continuu de susținere a FT care ar fi început din luna iulie 2002 și care s‑ar fi concretizat în luna decembrie 2002.

110

Prin intermediul celui de al doilea aspect, Comisia susține că, prin faptul că a considerat, la punctul 205 din hotărârea atacată, că criteriul investitorului privat avizat trebuia să fie aplicat numai cu privire la anunțul din 4 decembrie 2002 și la oferta de împrumut din partea acționarilor, luate împreună, Tribunalul a ignorat atât legătura strânsă existentă între avantajul identificat și aplicarea acestui criteriu, cât și jurisprudența rezultată din Hotărârea Bouygues.

111

Astfel, întrucât criteriul investitorului privat avizat servește la descalificarea unei măsuri care, prima facie, ar constitui un avantaj, domeniul de examinare în același timp material și temporal al măsurilor care constituie avantajul ar trebui să coincidă cu cel căruia i se aplică acest criteriu. Prin urmare, dacă avantajul își produce efectele într‑o anumită perioadă, criteriul menționat nu s‑ar putea aplica numai cu privire la o parte din această perioadă.

112

Or, în speță, la punctele 132-139 din Hotărârea Bouygues, Curtea ar fi constatat că avantajul conferit FT are două componente, și anume sporirea mijloacelor de finanțare a FT și liniștirea piețelor în privința capacității acesteia de a face față creanțelor sale, această liniștire decurgând din declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002.

113

Prin intermediul celui de al treilea aspect, Comisia consideră că, prin faptul că a operat, la punctele 227-232 și 255-261 din hotărârea atacată, o distincție semantică între măsurile de stat examinate și elementele contextuale, Tribunalul a încălcat principiul potrivit căruia analiza existenței unui ajutor de stat trebuie să fie efectuată în funcție de efecte, iar nu de formă sau de semantică. Potrivit Comisiei, nu există, astfel, decât o simplă diferență semantică între examinarea unei măsuri de stat în contextul unei alte măsuri de stat de care este indisolubil legată și examinarea combinată a acestor două măsuri.

114

Or, în speță, declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor ar fi indisolubil legate, din moment ce, în luna decembrie 2002, situația pieței ar fi fost denaturată prin declarațiile menționate, iar, fără acestea din urmă, oferta menționată nu s‑ar fi putut realiza și nici nu și‑ar fi putut produce efectele.

115

În plus, afirmațiile Tribunalului potrivit cărora, pe de o parte, din decizia în litigiu, din înscrisurile Comisiei și din Hotărârea Bouygues reiese că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 și oferta de împrumut din partea acționarilor ar constitui o intervenție unică și, pe de altă parte, Curtea ar fi hotărât că aceste declarații nu ar face obiectul deciziei Comisiei au la bază o interpretare greșită a acestor documente.

116

Prin intermediul celui de al patrulea aspect, Comisia consideră că Tribunalul a atribuit o importanță determinantă precizării modalităților exacte ale susținerii pe care statul francez a acordat‑o FT și a neglijat astfel efectele declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, deși acestea din urmă aveau o importanță esențială. Comisia evidențiază în această privință că nu era necesar ca măsurile examinate să fie de aceeași natură pentru a fi considerate indisolubil legate. Astfel, la punctele 132-136 din Hotărârea Bouygues, Curtea s‑ar fi referit la declarațiile amintite și la efectele lor pentru a stabili prezența unui avantaj legat de oferta de împrumut din partea acționarilor, ceea ce ar dovedi că acestea trebuiau luate în considerare în cadrul analizei.

117

În cadrul celui de al cincilea aspect, Comisia amintește că, la punctele 103 și 104 din Hotărârea Bouygues, Curtea a considerat că, în scopul aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE, mai multe intervenții consecutive ale statului trebuie considerate o intervenție unică atunci când aceste intervenții sunt, având în vedere succesiunea lor în timp, finalitatea lor și situația întreprinderii la momentul intervențiilor menționate, atât de strâns legate între ele încât este imposibilă separarea lor.

118

Comisia amintește, în plus, că Curtea a sugerat, la punctele 132-136 din acea hotărâre, că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 fac parte în mod obiectiv din contextul în care este analizată oferta de împrumut din partea acționarilor.

119

Or, potrivit Comisiei, criteriile stabilite de Curte la punctele 103 și 104 din Hotărârea Bouygues erau îndeplinite în speță, având în vedere legăturile strânse și indisolubile existente între declarațiile menționate și oferta amintită. Astfel, după cum s‑ar putea deduce din cuprinsul acestor puncte, toate aceste intervenții succesive trebuiau să fie privite drept una și aceeași intervenție.

120

Pe de altă parte, Comisia arată că a aplicat, în considerentele (203)-(230) ale deciziei în litigiu, criteriul investitorului privat avizat cu privire la întregul proces de salvare a FT, în special de la începutul acestui proces, mai precis de la declarația din 12 iulie 2002, aceasta din urmă influențând întreaga desfășurare a procesului menționat. Comisia adaugă faptul că dovedise, în considerentele (215)-(218) ale deciziei în litigiu, că declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 creaseră un risc economic și juridic susceptibil să pună în pericol resursele statului francez.

121

Prin intermediul celui de al șaselea aspect, Comisia susține că, la punctele 230-232 și 249-254 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat în mod eronat existența unei rupturi, survenite în luna decembrie 2002, în succesiunea măsurilor de stat în cauză, pe de o parte, plasându‑se în logica eronată care constă în limitarea examinării criteriului investitorului privat avizat la un anumit moment, mai precis la 4 decembrie 2002, și, pe de altă parte, sprijinindu‑se pe elemente de fapt care nu sugerau o astfel de ruptură și care ar fi fost influențate de declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002.

122

Or, din cauza influenței decisive a declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, chiar și o decizie autonomă a unor operatori privați ar fi fost insuficientă pentru a înlătura legătura existentă între aceste declarații și oferta de împrumut din partea acționarilor.

123

În plus, constatarea Tribunalului de la punctele 249-254 din hotărârea atacată, potrivit căreia ar fi existat o ruptură importantă în luna decembrie 2002, întrucât angajamentul anunțat inițial devenea concret, ar fi în contradicție atât cu constatarea factuală, operată de Tribunal la punctele 212-215 din această hotărâre, potrivit căreia declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002 îi conferiseră FT un avantaj care se menținuse cel puțin până la 17 decembrie 2002, cât și cu constatările factuale definitive efectuate de Curte, enunțate la punctul 133 din Hotărârea Bouygues.

124

Prin intermediul celui de al șaptelea aspect, Comisia arată că, la punctele 246 și 247 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, chiar dacă s‑ar ține seama de întreaga succesiune a intervențiilor statului francez pe perioada cuprinsă între lunile iulie și decembrie 2002, toate etapele acestui proces ar fi putut fi parcurse în mod similar de un operator privat avizat în economia de piață, care se asigură că sunt îndeplinite toate condițiile necesare înainte de asumarea unui angajament de investiție irevocabil. Potrivit Tribunalului, statul francez ar fi intenționat, așadar, să influențeze piețele, riscându‑și reputația, pentru a restabili încrederea acestora și, în special, ar fi căutat să obțină menținerea ratingului FT în scopul pregătirii unei refinanțări solide și mai puțin costisitoare a acestei întreprinderi într‑o etapă ulterioară.

125

Or, potrivit Comisiei, prin acest raționament, Tribunalul a ignorat riscul în privința reputației pe care îl generează o declarație care nu este onorată și situația particulară a statului care face o asemenea declarație. Astfel, operatorii ar acorda mai puțin credit declarațiilor statului în cauză de susținere a întreprinderilor publice dacă aceste declarații nu sunt urmate de efecte. Comisia adaugă că, deși a renunțat efectiv, în considerentul (219) al deciziei în litigiu, să demonstreze existența unor ajutoare doar pe baza declarațiilor efectuate începând din luna iulie 2002, aceasta nu înseamnă că ar fi avut îndoieli cu privire la atingerea adusă reputației statului francez care ar fi rezultat din nerespectarea declarațiilor sale.

126

În aceste condiții, Comisia arată că Tribunalul a săvârșit erori de drept constând în aceea că a impus condiția ca transferul resurselor de stat să se producă simultan cu acordarea avantajului și a considerat că nu poate exista un risc în privința reputației decât dacă există o angajare a unor resurse de stat.

127

Comisia evidențiază, pe de altă parte, că declarațiile de angajare a statului prezintă particularitatea că ele angajează nu numai credibilitatea statului ca acționar, ci și pe cea a statului ca putere publică, chiar dacă el declară că se exprimă în numele statului acționar, întrucât respectarea declarațiilor este și o problemă de credibilitate publică.

128

În sfârșit, potrivit Comisiei, Tribunalul a omis să justifice corespunzător cerințelor legale raționamentul său de la punctul 247 din hotărârea atacată, potrivit căruia ar fi necesar ca statul acționar să fie comparat cu un actor global din economie. Astfel, nu ar fi posibil să se aplice criteriul investitorului privat avizat în cazul statului‑actor global fără ca circumstanțe speciale să justifice aceasta.

129

Prin argumentația pe care o prezintă prin cele șapte aspecte ale celui de al doilea motiv, Comisia urmărește în esență să demonstreze că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește stabilirea momentului la care trebuia să se raporteze pentru a aprecia criteriul investitorului privat avizat. Astfel, Comisia explică faptul că acest moment corespundea lunii iulie 2002, iar nu lunii decembrie 2002, după cum în mod greșit ar fi stabilit Tribunalul.

130

În primul rând, în măsura în care Comisia susține, în cadrul aspectelor al doilea-al cincilea, că avantajul identificat prin Hotărârea Bouygues acoperă declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, trebuie arătat că această argumentație intră în contradicție cu interpretarea pe Curtea însăși a dat‑o deciziei în litigiu la punctele 70-75 și 126-129 din Hotărârea Bouygues.

131

Astfel, la punctele menționate, Curtea a constatat că avantajul identificat prin această decizie era constituit exclusiv din anunțul din 4 decembrie 2002 combinat cu oferta de împrumut din partea acționarilor. În schimb, din cuprinsul punctelor 132, 134, 136 și 139 din acea hotărâre reiese în mod implicit, dar necesar că Curtea nu a intenționat să extindă acest avantaj la declarațiile efectuate începând din luna iulie 2002, întrucât acestea constituie numai contextul măsurii de ajutor astfel identificate.

132

Prin urmare, din moment ce argumentația Comisiei rezultă dintr‑o interpretare eronată a Hotărârii Bouygues și nu corespunde nici conținutului însuși al deciziei în litigiu, ea trebuie să fie respinsă ca inoperantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Bouygues, punctul 79).

133

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentația prezentată în cadrul primului aspect, trebuie să se constate că ea decurge de asemenea dintr‑o interpretare eronată a hotărârii atacate, întrucât Tribunalul a considerat, la punctele 219-222 din aceasta, că criteriul investitorului privat avizat trebuia să fie aplicat „cu privire la perioada în care au fost luate măsurile de susținere financiară” și, prin urmare, în speță, „cu privire la anunțul din 4 decembrie 2002, combinat cu oferta de împrumut din partea acționarilor”.

134

În consecință, Tribunalul a avut în vedere cele două evenimente care, în conformitate cu jurisprudența rezultată din Hotărârea Bouygues, constituie avantajul în discuție și nu a exclus, contrar celor pretinse de Comisie, că ar putea fi necesar ca analiza cerută să fie efectuată mai curând în raport cu o perioadă decât în raport cu un anumit moment.

135

Rezultă că primul aspect trebuie înlăturat ca fiind nefondat.

136

Al șaselea aspect trebuie să fie de asemenea respins, dat fiind că acesta, pe de o parte, este întemeiat pe aceeași interpretare eronată a hotărârii atacate și, pe de altă parte, evidențiază faptul că Comisia se limitează la a contesta aprecierea faptelor făcută de Tribunal în ceea ce privește aspectul dacă împrejurările de fapt existente între luna iulie 2002 și luna decembrie 2002 au evidențiat sau nu au evidențiat o ruptură în succesiunea măsurilor de stat.

137

În al treilea rând, trebuie să se constate că argumentația prezentată de Comisie în cadrul celui de al șaptelea aspect este inadmisibilă, întrucât urmărește să repună în discuție aprecierea faptelor efectuată de Tribunal, potrivit căreia nu poate fi exclus ca un investitor privat să fi adoptat, între lunile iulie și decembrie 2002, un comportament similar celui adoptat de statul francez.

138

În al patrulea rând, în măsura în care argumentația Comisiei, privită în ansamblul său, trebuie interpretată în sensul că, potrivit acestei instituții, ar exista o legătură indisolubilă între măsura de ajutor acordată și unele elemente care reies din contextul acesteia, legătura respectivă având drept consecință faptul că, deși aceste elemente sunt distincte de măsura menționată, conformitatea acesteia din urmă în raport cu criteriul investitorului privat avizat trebuia să fie apreciată la momentul la care elementele menționate au avut loc, iar nu la momentul la care aceeași măsură a fost adoptată, este necesar să se precizeze următoarele.

139

Mai întâi, din Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF (C‑124/10 P, EU:C:2012:318, punctul 85), reiese că elementele ulterioare momentului la care măsura în cauză este adoptată nu pot fi luate în considerare pentru aprecierea criteriului investitorului privat avizat.

140

În continuare, din aceeași hotărâre reiese că această apreciere trebuie să fie efectuată în raport cu elementele disponibile la data la care a fost adoptată decizia de a efectua investiția (Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF, C‑124/10 P, EU:C:2012:318, punctul 105).

141

În această privință, Curtea a arătat că data la care a fost adoptată decizia de a efectua investiția și cea la care a fost acordată măsura nu coincid în mod necesar, întrucât decizia menționată poate fi adoptată cu mult timp înainte de acordarea măsurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF, C‑124/10 P, EU:C:2012:318, punctul 105).

142

În speță, trebuie arătat că, în urma unei aprecieri suverane a faptelor, Tribunalul a constatat, la punctele 222-232 din hotărârea atacată, că oferta de împrumut din partea acționarilor intervenise abia în luna decembrie 2002, la punctele 234-245 din acea hotărâre, că guvernul francez nu își asumase niciun angajament ferm în luna iulie 2002 și, la punctele 249-254 din hotărârea menționată, că decizia de a susține financiar FT prin intermediul ofertei de împrumut din partea acționarilor nu fusese adoptată în cursul lunii iulie 2002, ci la începutul lunii decembrie 2002.

143

În aceste condiții, stabilirea lunii iulie 2002 ca fiind momentul la care trebuia să fie apreciat criteriul investitorului privat avizat ar fi condus în mod necesar la excluderea din cadrul acestei aprecieri a elementelor pertinente intervenite între luna iulie 2002 și luna decembrie 2002, după cum a constatat Tribunalul în mod întemeiat la punctul 230 din hotărârea atacată.

144

Or, trebuie să se constate că un astfel de rezultat ar fi fost incompatibil cu jurisprudența constantă a Curții, amintită la punctul 91 din prezenta hotărâre, potrivit căreia Comisiei îi revine sarcina de a lua în considerare, în cadrul aprecierii sale, toate elementele pertinente.

145

În consecință, al doilea motiv trebuie înlăturat în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

146

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, recursul trebuie să fie respins.

147

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

148

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

149

Întrucât Orange, precum și guvernul francez au solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară și hotărăște: