1

Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită anularea Deciziei 8512/15 a Consiliului din 7 mai 2015 de autorizare a începerii negocierilor referitoare la un Acord de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice revizuit, în măsura în care se referă la domenii care țin de competența Uniunii Europene (denumită în continuare „decizia atacată”).

2

Convenția privind protecția proprietății industriale a fost semnată la Paris, la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm, la 14 iulie 1967, și modificată la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 11851, p. 305, denumită în continuare „Convenția de la Paris”).

3

Textul inițial al acestei convenții conținea un preambul, care nu a fost preluat în revizuirile ulterioare, potrivit căruia, „animat[e] de dorința de a asigura, de comun acord, o protecție completă și eficientă a industriei și a comerțului pentru cetățenii statelor lor și de a contribui la protecția drepturilor inventatorilor și a loialității tranzacțiilor comerciale”, părțile la convenția menționată au hotărât să o încheie.

4

Articolul 1 din Convenția de la Paris prevede, printre altele, că statele cărora li se aplică această convenție sunt constituite în Uniunea pentru protecția proprietății industriale, care include brevetele, modelele și desenele industriale, mărcile, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale.

5

Articolul 2 din această convenție prevede în special că cetățenii fiecăruia dintre statele acestei uniuni se vor bucura în toate celelalte state ale acesteia, în ceea ce privește protecția proprietății industriale, de avantajele pe care legile respective din aceste alte state le acordă resortisanților și că aceștia vor beneficia, în consecință, de aceeași protecție ca aceștia din urmă.

6

În acest cadru, articolele 10-10 ter din convenția menționată obligă statele uniunii respective să asigure cetățenilor acesteia o protecție efectivă împotriva concurenței neloiale, precum și să le ofere mijloace legale corespunzătoare, și prevăd sechestrarea la import a produselor afectate în cazul folosirii unei indicații false cu privire la proveniența acestora.

7

Potrivit articolului 19 din Convenția de la Paris, statele părți la aceasta își rezervă dreptul de a încheia între ele, în mod separat, aranjamente speciale pentru protecția proprietății industriale.

8

Acordul de la Lisabona privind protecția și înregistrarea internațională a denumirilor de origine a fost semnat la 31 octombrie 1958, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificat la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 13172, p. 205, denumit în continuare „Aranjamentul de la Lisabona”). Acesta constituie un aranjament special în sensul articolului 19 din Convenția de la Paris, la care poate adera orice stat care este parte la această convenție.

9

La data la care a fost introdusă prezenta acțiune, 28 de state erau părți la acest acord. Printre acestea se numărau 7 state membre ale Uniunii, și anume Republica Bulgaria, Republica Cehă, Republica Franceză, Republica Italiană, Ungaria, Republica Portugheză și Republica Slovacă. Trei alte state membre, și anume Republica Elenă, Regatul Spaniei și România, semnaseră de asemenea acest acord, însă nu îl ratificaseră. Uniunea, în schimb, nu era parte la respectivul acord, la care puteau adera numai state.

10

Potrivit articolului 1 din Acordul de la Lisabona, statele cărora li se aplică acesta sunt constituite în Uniune specială în cadrul Uniunii pentru protecția proprietății industriale instituită prin Convenția de la Paris și se angajează să protejeze, pe teritoriile lor și în condițiile acestui acord, denumirile de origine ale produselor din alte state ale acestei Uniuni speciale, recunoscute și protejate cu acest titlu în țara de origine și înregistrate la Biroul internațional al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI).

11

Conform articolului 2 alineatul (1) din acest acord, prin „denumire de origine” se înțelege denumirea geografică a unei țări, a unei regiuni sau a unei localități, utilizată pentru a desemna un produs originar din acel loc și a cărui calitate sau ale cărui caracteristici sunt în mod exclusiv sau esențial datorate unui anumit mediu geografic, cu factorii săi naturali și umani inerenți.

12

Articolele 3-7 din acordul menționat definesc conținutul și condițiile de protecție a denumirilor de origine care intră în domeniul de aplicare al acestuia, precum și modalitățile prin care Biroul internațional al OMPI le înregistrează. Articolul 4 din același acord precizează în special că această protecție nu le exclude pe cele de care beneficiază deja aceste denumiri de origine în fiecare dintre statele Uniunii speciale, în particular în temeiul Convenției de la Paris.

13

Articolul 8 din Acordul de la Lisabona prevede că formalitățile necesare pentru asigurarea protecției menționate pot fi îndeplinite, în fiecare dintre statele Uniunii speciale pe care o instituie acest acord, în conformitate cu legislația națională.

14

Articolele 9-18 din acest acord reunesc dispozițiile consacrate organizării instituționale și funcționării administrative a Uniunii speciale menționate, precum și clauzele generale referitoare la acordul în cauză.

15

Începând din anii '70, Uniunea a adoptat progresiv diverse acte care reglementează, printre alte aspecte, definirea, desemnarea, prezentarea și etichetarea anumitor tipuri de produse care beneficiază de denumiri de origine sau de indicații geografice, precum și condițiile de acordare, de protecție și de control ale acestora. Tipurile de produse vizate în prezent sunt vinurile, băuturile spirtoase, vinurile aromatizate, precum și alte produse agricole și alimentare.

16

Reglementarea Uniunii în această privință este în prezent constituită de Regulamentul (CE) nr. 110/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind definirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea și protecția indicațiilor geografice ale băuturilor spirtoase și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1576/89 al Consiliului (JO 2008, L 39, p. 16, rectificare în JO 2009, L 228, p. 47), Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind sistemele din domeniul calității produselor agricole și alimentare (JO 2012, L 343, p. 1, rectificare în JO 2013, L 55, p. 27), Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de instituire a unei organizări comune a piețelor produselor agricole și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 922/72, (CEE) nr. 234/79, (CE) nr. 1037/2001 și (CE) nr. 1234/2007 ale Consiliului (JO 2013, L 347, p. 671, rectificări în JO 2014, L 189, p. 261, și în JO 2016, L 130, p. 32), precum și Regulamentul (UE) nr. 251/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 februarie 2014 privind definirea, descrierea, prezentarea, etichetarea și protejarea indicațiilor geografice ale produselor vitivinicole aromatizate și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1601/91 al Consiliului (JO 2014, L 84, p. 14, rectificări în JO 2014, L 105, p. 12, și L 283, p. 77, precum și în JO 2016, L 227, p. 5).

17

În luna septembrie 2008, adunarea Uniunii speciale instituite prin Acordul de la Lisabona a creat un grup de lucru însărcinat cu pregătirea unei revizuiri a acestui acord care să îl îmbunătățească și să îl facă mai atractiv, menținând în același timp principiile și obiectivele acestuia.

18

În luna octombrie 2014, acest grup de lucru a convenit elaborarea unui proiect de act în acest scop (denumit în continuare „proiectul de acord revizuit”), care reia dispozițiile de ordin instituțional, procedural și material cuprinse în Acordul de la Lisabona, modificând în parte formularea acestora și aducându‑i o serie de completări sau de precizări. Acestea din urmă priveau în special domeniul de aplicare al protecției prevăzute de acest acord, propunându‑se extinderea sa la indicațiile geografice (articolele 2 și 9), întinderea materială a acestei protecții și mijloacele procedurale pentru punerea ei în aplicare (articolele 4-8 și 11-20), precum și posibilitatea oferită unor organizații interguvernamentale de a adera la respectivul acord (articolul 28).

19

O conferință diplomatică a fost convocată la Geneva între 11 și 21 mai 2015 în vederea examinării și a adoptării proiectului de acord revizuit. Au fost invitate să participe la aceasta, în conformitate cu proiectul de regulament de procedură aprobat de comitetul pregătitor, delegațiile celor 28 de state părți la Acordul de la Lisabona, precum și două delegații denumite „speciale”, printre care cea a Uniunii, și o serie de delegații denumite „observatoare”.

20

La 20 mai 2015, această conferință diplomatică a adoptat Actul de la Geneva al Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice, care a fost deschis pentru semnare în ziua următoare.

21

În perspectiva conferinței diplomatice menționate, Comisia a adoptat, la 30 martie 2015, o recomandare de Decizie a Consiliului de autorizare a începerii negocierilor referitoare la un Acord de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice revizuit.

22

În această recomandare, Comisia, în primul rând, a invitat Consiliul să își întemeieze decizia pe articolul 207 TFUE, precum și pe articolul 218 alineatele (3) și (4) TFUE, ținând seama de competența exclusivă conferită Uniunii de articolul 3 alineatul (1) TFUE în domeniul politicii comerciale comune, pe de o parte, și de obiectivul și de conținutul Acordului de la Lisabona, pe de altă parte.

23

În al doilea rând, Comisia a propus Consiliului să o autorizeze să conducă negocierile în numele Uniunii, să adopte directivele de negociere de urmat în acest scop și să desemneze comitetul special care trebuie consultat în acest cadru.

24

La 7 mai 2015, Consiliul a adoptat decizia atacată. Spre deosebire de ceea ce recomandase Comisia, această decizie se întemeiază pe articolul 114 TFUE, precum și pe articolul 218 alineatele (3) și (4) TFUE.

25

Considerentele (2) și (3) ale deciziei menționate motivează această alegere în următorii termeni:

26

Articolul 1 din decizia atacată are următorul cuprins:

„Comisia este autorizată să participe, împreună cu cele șapte state membre părți la Acordul de la Lisabona, la conferința diplomatică pentru adoptarea [proiectului de Acord revizuit], în ceea ce privește chestiunile care țin de competența Uniunii.”

27

Articolul 2 din această decizie prevede:

„În interesul Uniunii, cele șapte state membre ale UE părți la Acordul de la Lisabona își exercită drepturile de vot, pe baza unei poziții comune, în ceea ce privește chestiunile care țin de competența Uniunii.”

28

Potrivit articolului 3 din decizia menționată:

„Negocierile se desfășoară în conformitate cu directivele de negociere care figurează în anexă.”

29

Articolul 4 din aceeași decizie prevede:

„În ceea ce privește chestiunile care țin de competența Uniunii, coordonarea adecvată are loc în timpul conferinței diplomatice. După conferință, negociatorii raportează cu promptitudine Grupului de lucru pentru proprietate intelectuală.”

30

În urma adoptării deciziei atacate, Comisia a făcut o declarație în care și‑a exprimat dezacordul atât cu privire la temeiurile juridice reținute de Consiliu, cât și cu privire la desemnarea unor state membre ca negociatori în numele Uniunii.

31

Comisia solicită Curții:

32

Consiliul solicită Curții:

33

Prin deciziile din 27 noiembrie 2015, președintele Curții a admis intervenția în litigiu a Republicii Cehe, a Republicii Federale Germania, a Republicii Elene, a Regatului Spaniei, a Republicii Franceze, a Republicii Italiene, a Ungariei, a Regatului Țărilor de Jos, a Republicii Austria, a Republicii Portugheze și a Republicii Slovace, în susținerea concluziilor Consiliului.

34

Printr‑o decizie din aceeași zi, președintele Curții a admis intervenția Parlamentului European în litigiu, în susținerea concluziilor Comisiei.

35

Prin decizia din 12 ianuarie 2016, președintele Curții a admis intervenția în litigiu a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în susținerea concluziilor Consiliului, în ipoteza în care ședința va avea loc.

36

În susținerea concluziilor sale, Comisia, susținută de Parlament, invocă două motive. Primul dintre acestea este întemeiat pe faptul că Consiliul a adoptat decizia atacată cu încălcarea articolului 3 TFUE, dat fiind că negocierile vizate de această decizie privesc un proiect de acord care este de competența exclusivă a Uniunii. Al doilea este întemeiat pe faptul că Consiliul a încălcat articolul 207 alineatul (3) TFUE și articolul 218 alineatele (3), (4) și (8) TFUE, prin faptul că a desemnat state membre ca negociatori într‑un domeniu care ține de competența Uniunii și nu a adoptat decizia atacată în conformitate cu regula votului cu majoritate calificată aplicabilă.

37

Primul motiv include două aspecte. Primul, prezentat cu titlu principal, este întemeiat pe faptul că decizia atacată nu respectă competența exclusivă pe care articolul 3 alineatul (1) TFUE o conferă Uniunii în domeniul politicii comerciale comune. Al doilea, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe încălcarea articolului 3 alineatul (2) TFUE. Este necesar, în primul rând, să se analizeze primul aspect al acestui motiv.

38

Comisia și Parlamentul subliniază, mai întâi, că competența exclusivă conferită Uniunii de articolul 3 alineatul (1) TFUE în domeniul politicii comerciale comune include, conform articolului 207 alineatul (1) TFUE, aspectele comerciale ale proprietății intelectuale. În acest sens, numai Uniunea ar avea competența de a negocia și a încheia acorduri internaționale privind proprietatea intelectuală, în măsura în care se stabilește, ținând seama de obiectivul și de conținutul lor, că aceste acorduri prezintă o legătură specifică cu schimburile internaționale, de exemplu, facilitând aceste schimburi prin intermediul unei uniformizări a normelor. Prin urmare, această competență exclusivă, departe de a se limita la acordurile privind armonizarea protecției drepturilor de proprietate intelectuală negociate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), ar include în special alte acorduri a căror examinare de la caz la caz arată că urmăresc, cu titlu principal, să promoveze schimburile de mărfuri sau de servicii cu țări terțe, pe bază de reciprocitate, asigurând pentru respectivele mărfuri sau servicii același grad de protecție de care beneficiază deja acestea pe piața internă.

39

În continuare, Comisia și Parlamentul susțin că, în speță, proiectul de acord revizuit prezintă o legătură specifică cu schimburile internaționale, în mod similar Acordului de la Lisabona. Desigur, acest proiect nu ar cuprinde preambulul care să expună în mod expres scopul său. Cu toate acestea, examinarea prevederilor proiectului și a contextului în care se încadrează ar arăta că scopul și efectul acestuia sunt ca denumirile de origine și indicațiile geografice ale fiecărei părți contractante să beneficieze de un sistem de înregistrare internațională care să le asigure protecția juridică, pe teritoriul tuturor părților contractante, împotriva riscurilor de utilizare susceptibile de a aduce atingere integrității sau notorietății lor și, prin urmare, de a afecta comercializarea produselor aferente în străinătate. Astfel, proiectul menționat ar consolida protecția exporturilor acestor produse provenite din Uniune și având ca destinație țări terțe, care, altfel, ar depinde de înregistrarea în fiecare țară în parte și, prin urmare, de garanții juridice variabile. În consecință, un astfel de proiect ar ține de competența exclusivă a Uniunii în domeniul politicii comerciale comune, chiar dacă sistemul de protecție pe care urmărește să îl instituie este destinat a fi pus în aplicare de autoritățile statelor membre, în conformitate cu articolul 291 alineatul (1) TFUE. În plus, Uniunea ar fi încheiat deja singură, în temeiul articolului 207 TFUE, o serie de acorduri internaționale privind protecția denumirilor de origine și a indicațiilor geografice, iar Consiliul, care nu ar fi contestat existența acestei practici, nu a justificat motivele care l‑au determinat să se abată de la aceasta în speță.

40

În aceste condiții, Comisia și Parlamentul apreciază, în sfârșit, că Consiliul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că proiectul de acord revizuit ținea de apropierea legislațiilor în domeniul pieței interne, în sensul articolului 114 TFUE, și, prin urmare, de competența partajată între Uniune și statele sale membre. Din acest punct de vedere, Consiliul ar fi stabilit în mod eronat o paralelă între competențele externă și internă ale Uniunii. Astfel, competența Uniunii de a negocia proiectul de acord revizuit și‑ar putea avea sursa în politica comercială comună, chiar dacă normele comune ale Uniunii în materie de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice sunt întemeiate, la rândul lor, pe politica agricolă comună, precum și pe apropierea legislațiilor statelor membre, pe de o parte, și chiar dacă competențele Uniunii în acest domeniu au fost exercitate, în acest stadiu, exclusiv în ceea ce privește denumirile de origine și indicațiile geografice pentru produsele agricole, spre deosebire de cele referitoare la produsele neagricole, pe de altă parte.

41

Consiliul și toate statele membre interveniente consideră, la rândul lor, că proiectul de acord revizuit nu ține de domeniul politicii comerciale comune și că, prin urmare, Uniunea nu dispune, în acest temei, de competența exclusivă de a negocia respectivul acord.

42

În această privință, ele susțin în esență că, pentru ca un acord internațional care trebuie să fie negociat într‑un alt cadru decât cel al OMC și care se referă la alte aspecte ale proprietății intelectuale decât cele vizate de Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, care constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a OMC, semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO 1994, L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3), să poată fi considerat ca vizând aspecte comerciale ale proprietății intelectuale în sensul articolului 207 alineatul (1) TFUE, este necesar ca un astfel de acord internațional să prezinte o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale.

43

Or, în speță, proiectul de acord revizuit nu s‑ar înscrie într‑un cadru care să permită să se considere că acesta prezintă o astfel de legătură specifică. Astfel, mai întâi, acesta ar fi administrat de OMPI, iar convenția de instituire a organizației menționate ar arăta că scopul principal al acesteia constă în promovarea adoptării unor măsuri pentru îmbunătățirea protecției proprietății intelectuale și armonizarea reglementărilor naționale în acest domeniu. În continuare, proiectul de acord revizuit nu ar avea, în sine, scopul de a facilita schimburile comerciale prin extinderea reglementării Uniunii la țări terțe, ci, în mod similar normelor comune adoptate de Uniune în temeiul articolului 114 TFUE în materia denumirilor de origine și a indicațiilor geografice, ar avea scopul de a institui un mecanism de menținere a producțiilor tradiționale și de informare a consumatorilor aplicabil tuturor părților contractante, inclusiv Uniunii, în cazul în care aceasta ar adera la acest acord. În sfârșit, examinarea conținutului acestui proiect ar confirma că acesta se încadrează în sfera de competență vizată de articolul 114 TFUE, în măsura în care are vocația de a stabili un cadru procedural uniform de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice, și că numai cu titlu secundar și indirect stabilirea acestui cadru procedural este de natură să influențeze schimburile de bunuri care beneficiază de asemenea denumiri și indicații.

44

În orice caz, Consiliul susține că, în ipoteza în care Curtea ar aprecia că articolul 207 TFUE constituie temeiul juridic material adecvat al deciziei atacate, iar nu articolul 114 TFUE, trimiterea eronată la acest din urmă articol ar trebui să fie considerată un viciu de formă care nu este susceptibil să justifice anularea acestei decizii. Astfel, în ambele cazuri, Consiliul ar fi făcut trimitere în mod întemeiat la articolul 218 TFUE ca temei juridic procedural al deciziei menționate, pe de o parte, și ar fi respectat cerințele procedurale corespunzătoare prin adoptarea acesteia cu majoritate calificată, pe de altă parte.

45

Dezacordul dintre Comisie, susținută de Parlament, și Consiliu, susținut de statele membre interveniente, impune să se stabilească dacă proiectul de acord revizuit se încadrează sau nu se încadrează în domeniul politicii comerciale comune.

46

În acest domeniu, articolul 3 alineatul (1) TFUE atribuie Uniunii competență exclusivă.

47

Potrivit articolului 207 alineatul (1) TFUE, politica comercială comună este întemeiată pe principii uniforme, în special în ceea ce privește aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, și se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.

48

Rezultă din această mențiune, potrivit căreia politica comercială comună se înscrie în cadrul acțiunii externe a Uniunii, în special că politica menționată se referă la schimburile comerciale cu țările terțe, iar nu la schimburile de pe piața internă [Hotărârea din 18 iulie 2013, Daiichi Sankyo și Sanofi‑Aventis Deutschland, C‑414/11, EU:C:2013:520, punctul 50, și Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din 16 mai 2017, EU:C:2017:376, punctul 35].

49

În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată că angajamentele internaționale contractate de Uniune în materie de proprietate intelectuală țin de politica comercială comună atunci când au o legătură specifică cu schimburile comerciale internaționale prin aceea că sunt destinate în esență promovării, facilitării sau reglementării schimburilor respective și au efecte directe și imediate asupra acestora [Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din 16 mai 2017, EU:C:2017:376, punctul 112 și jurisprudența citată].

50

Printre altele, pot ține de această politică acorduri internaționale având ca obiect asigurarea și organizarea protecției drepturilor de proprietate intelectuală pe teritoriul părților, în măsura în care îndeplinesc cele două condiții amintite la punctul anterior din prezenta hotărâre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Daiichi Sankyo și Sanofi‑Aventis Deutschland, C‑414/11, EU:C:2013:520, punctele 58-61, și Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din 16 mai 2017, EU:C:2017:376, punctele 116, 121, 122, 125 și 127].

51

În speță, având în vedere că decizia atacată urmărește, astfel cum rezultă din titlul acesteia, să autorizeze începerea unor negocieri privind proiectul de acord revizuit, este necesar să se stabilească dacă acest proiect este în esență destinat să promoveze, să faciliteze sau să reglementeze schimburile comerciale dintre Uniune și state terțe, iar în cazul unui răspuns afirmativ, dacă are efecte directe și imediate asupra acestora.

52

În ceea ce privește, în primul rând, finalitatea proiectului de acord revizuit, trebuie constatat de la bun început că aceasta nu face obiectul niciunei mențiuni explicite prin intermediul unui preambul sau al unei dispoziții din textul proiectului respectiv.

53

În lipsa unei astfel de mențiuni explicite, această finalitate trebuie analizată în lumina contextului convențional în care se înscrie proiectul respectiv.

54

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că proiectul de acord revizuit prevede, astfel cum reiese din considerentul (2) al deciziei atacate, modificarea Acordului de la Lisabona. Pe de altă parte, Acordul de la Lisabona constituie el însuși un acord întemeiat pe articolul 19 din Convenția de la Paris și încheiat, după cum rezultă din articolele 1 și 4 din acesta, în completarea acestei convenții.

55

În aceste condiții, examinarea finalității proiectului de acord revizuit trebuie efectuată ținând seama, mai întâi, de Convenția de la Paris, care constituie originea și soclul unui ansamblu convențional în cadrul căruia acest proiect va deveni doar elementul cel mai recent.

56

Astfel cum reiese din cuprinsul articolelor 1 și 2 din convenția menționată, aceasta are ca obiect instituirea unei Uniuni pentru protecția proprietății industriale și asigurarea protecției diferitor forme de proprietate industrială deținute de resortisanții statelor care formează această Uniune, inclusiv indicațiile de proveniență și denumirile de origine, garantându‑le beneficiul unui tratament național reciproc.

57

În plus, Convenția de la Paris are în principal rolul de a promova și de a facilita schimburile comerciale internaționale. Astfel, din preambulul convenției menționate reiese că aceasta a fost adoptată pentru a proteja industria și comerțul, precum și pentru a contribui la loialitatea tranzacțiilor comerciale între statele care sunt părți la convenție. Protecția echivalentă și omogenă a drepturilor de proprietate industrială pe care această convenție le acordă resortisanților lor urmărește, așadar, în cele din urmă, să le permită acestora să participe în condiții de egalitate la comerțul internațional.

58

Având în vedere contextul convențional amintit la punctul 54 din prezenta hotărâre, este necesar, în continuare, să se țină seama de Acordul de la Lisabona, care instituie o uniune specială concepută ca un element complementar al Convenției de la Paris în domeniul specific al denumirilor de origine.

59

Mai exact, acest acord are ca obiect punerea în aplicare, în plus față de protecția generală asigurată de Convenția de la Paris, a unui sistem specific care să permită denumirilor de origine protejate în unul dintre statele uniunii speciale pe care o instituie să beneficieze de o înregistrare internațională care să le asigure o protecție, extinsă la toate celelalte state ale acestei uniuni speciale, împotriva oricărei utilizări abuzive sau imitații.

60

În ceea ce privește obiectivul acestuia și astfel cum a arătat avocatul general la punctul 79 din concluzii, trebuie arătat că protecția specială a denumirilor de origine prevăzută de Acordul de la Lisabona nu constituie un scop în sine, ci un mijloc în serviciul unei finalități constând în dezvoltarea loială a schimburilor comerciale între părțile contractante. Astfel, standardele omogene de protecție pe care acest acord le instituie pe teritoriul tuturor statelor părți au drept scop favorizarea participării, în condiții de egalitate, a operatorilor economici în cauză la schimburile comerciale dintre statele respective.

61

În sfârșit, astfel cum s‑a precizat la punctele 17 și 18 din prezenta hotărâre, proiectul de acord revizuit urmărește să mențină obiectivele și principiile Acordului de la Lisabona, aducându‑i o serie de completări destinate să îl îmbunătățească și să îl facă mai atractiv. În acest scop, proiectul în cauză prevede, printre altele, extinderea domeniului de aplicare material al acordului menționat la indicațiile geografice, detalierea aspectelor materiale și procedurale ale protecției pe care o asigură acestor indicații și denumirilor de origine, precum și permiterea aderării Uniunii la acesta.

62

Astfel, în măsura în care scopul principal al proiectului de acord revizuit este de a consolida sistemul instituit prin Acordul de la Lisabona și de a extinde la indicațiile geografice, în cadrul Uniunii speciale create prin acest acord, beneficiul protecției speciale pe care o stabilește, în plus față de cea pe care Convenția de la Paris o asigură diferitor forme de proprietate industrială, acest proiect trebuie considerat ca înscriindu‑se în cadrul finalității urmărite de ansamblul convențional din care face parte, astfel cum s‑a stabilit la punctele 57 și 60 din prezenta hotărâre, și, mai exact, ca fiind destinat, din punctul de vedere al Uniunii, să faciliteze și să reglementeze schimburile comerciale dintre aceasta și statele terțe părți la acordul menționat.

63

Argumentul Consiliului potrivit căruia proiectul de acord revizuit va fi administrat de OMPI începând de la data intrării sale în vigoare, după cum este deja cazul Acordului de la Lisabona, nu este de natură să repună în discuție această concluzie.

64

Desigur, este adevărat că acest proiect încredințează gestionarea uneia dintre componentele acordului internațional pe care îl prefigurează, și anume dispozitivul de înregistrare internațională a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice pe care îl pune în aplicare, Biroului internațional al OMPI. Este de asemenea adevărat că acest acord internațional este, în sens mai larg, destinat să fie administrat de această organizație. Totuși, modalitățile pe care un acord internațional le prevede pentru a asigura executarea și administrarea sa viitoare trebuie înțelese în lumina obiectivelor care au determinat părțile să încheie acest acord, iar nu invers.

65

În ceea ce privește, în al doilea rând, efectele proiectului de acord revizuit, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că nu este suficient ca un act al Uniunii, precum un acord internațional încheiat de aceasta, să fie susceptibil de a avea anumite efecte asupra schimburilor comerciale internaționale pentru ca actul respectiv să trebuiască inclus în categoria celor care țin de politica comercială comună. Pe lângă condiția, examinată la punctele 52-64 din prezenta hotărâre, potrivit căreia un astfel de act trebuie să fie destinat, în esență, promovării, facilitării sau reglementării schimburilor respective, acesta trebuie să aibă de asemenea efecte directe și imediate asupra acestora [Hotărârea din 18 iulie 2013, Daiichi Sankyo și Sanofi‑Aventis Deutschland, C‑414/11, EU:C:2013:520, punctul 51, precum și Hotărârea din 22 octombrie 2013, Comisia/Consiliul, C‑137/12, EU:C:2013:675, punctul 57, și Avizul 3/15 (Tratatul de la Marrakech privind accesul la operele publicate) din 14 februarie 2017, EU:C:2017:114, punctul 61].

66

În această privință, trebuie să se constate că sistemul de protecție reciprocă a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice prevăzut de proiectul de acord revizuit se întemeiază, în esență, pe trei serii de dispoziții.

67

Mai întâi, fiecare parte contractantă este obligată să stabilească un ansamblu de norme de drept material care să împiedice ca denumirile de origine și indicațiile geografice care beneficiază deja de protecție pe teritoriul uneia dintre celelalte părți contractante să poată fie să facă obiectul unor utilizări susceptibile să afecteze intereselor titularilor lor sau să aducă atingere notorietății produselor care beneficiază de aceasta (articolul 11), fie să devină generice (articolul 12).

68

În continuare, fiecare parte contractantă are obligația de a institui, în ordinea sa juridică, norme de drept procedural care să permită oricărei persoane fizice sau juridice interesate să obțină, din partea autorităților administrative și judiciare competente, respectarea protecției pe care proiectul de acord revizuit o asigură acestor denumiri de origine și indicații geografice, precum și să urmărească sau să solicite urmărirea în justiție a persoanelor care ar încălca aceste norme (articolul 14).

69

În sfârșit, proiectul de acord revizuit permite titularilor denumirilor de origine și indicațiilor geografice menționate să se prevaleze de protecția asigurată de diferitele dispoziții menționate la cele două puncte anterioare din prezenta hotărâre prin intermediul unui mecanism de înregistrare unic, valabil în întreaga Uniune specială instituită prin Acordul de la Lisabona (articolele 5-8).

70

Având în vedere acest mecanism de înregistrare unic, este necesar să se considere că acordul internațional prefigurat de proiectul de acord revizuit va avea ca efect direct și imediat modificarea condițiilor în care sunt organizate schimburile comerciale dintre Uniune și celelalte părți la acest acord internațional, prin scutirea producătorilor care participă la aceste schimburi de obligația pe care o au în prezent, pentru a face față riscurilor juridice și economice asociate cu astfel de schimburi, de a depune o cerere de înregistrare a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice pe care le utilizează la autoritățile competente ale fiecăreia dintre părțile contractante.

71

În plus, dispozițiile descrise la punctele 67 și 68 din prezenta hotărâre vor avea efecte directe și imediate asupra schimburilor comerciale dintre Uniune și statele terțe în cauză, acordând tuturor acestor producători, precum și oricărei alte persoane fizice sau juridice interesate instrumentele necesare pentru a obține, în condiții materiale și procedurale omogene, respectarea efectivă a protecției pe care proiectul de acord revizuit o asigură drepturilor lor de proprietate industrială în cazul utilizării prejudiciabile sau neloiale a unor denumiri de origine sau a unor indicații geografice în străinătate.

72

Această apreciere a efectelor proiectului de acord revizuit este confirmată de analiza care a determinat Curtea să considere că, ținând seama de locul esențial pe care îl ocupă protecția drepturilor de proprietate intelectuală în schimburile de mărfuri și de servicii în general, precum și în combaterea comerțului ilicit în special, un proiect de acord internațional care prevede crearea unui mecanism de înregistrare și a unui sistem de protecție reciprocă a indicațiilor geografice ale părților contractante împotriva actelor de concurență neloială, similare celor în cauză în speță, era de natură să aibă efecte directe și imediate asupra schimburilor comerciale internaționale [Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din 16 mai 2017, EU:C:2017:376, punctul 127].

73

În aceste condiții, efectele proiectului de acord revizuit asupra schimburilor comerciale dintre Uniune și statele terțe care vor adera la acesta îndeplinesc cerințele impuse de jurisprudența amintită la punctul 65 din prezenta hotărâre.

74

Rezultă astfel din examinarea acestui proiect, pe de o parte, că acesta este în esență destinat să faciliteze și să reglementeze schimburile comerciale dintre Uniune și state terțe și, pe de altă parte, că este de natură să aibă efecte directe și imediate asupra acestor schimburi, astfel încât negocierea sa ține de competența exclusivă pe care articolul 3 alineatul (1) TFUE o conferă Uniunii în domeniul politicii comerciale comune menționate la articolul 207 alineatul (1) TFUE.

75

În consecință, în mod eronat Consiliul a apreciat că decizia atacată ținea de armonizarea legislațiilor în domeniul pieței interne și, prin urmare, de competența partajată între Uniune și statele sale membre și a întemeiat această decizie pe articolul 114 TFUE, precum și pe articolul 218 alineatele (3) și (4) TFUE.

76

Această eroare nu poate fi considerată un simplu viciu de formă, contrar celor susținute de Consiliu. Astfel, printre altele, ea a determinat această instituție să încalce dispozițiile procedurale special prevăzute la articolul 207 alineatul (3) TFUE pentru negocierea acordurilor internaționale din domeniul politicii comerciale comune și în primul rând pe cele referitoare la conducerea negocierilor de către Comisie, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 86 și 89 din concluzii.

77

Rezultă că acțiunea trebuie admisă și decizia atacată anulată, fără a fi necesar să se examineze al doilea aspect al primului motiv și al doilea motiv invocat de Comisie în susținerea acțiunii.

78

Conform articolului 264 primul paragraf TFUE, în cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul și neavenit.

79

Potrivit articolului 266 primul paragraf TFUE, instituția emitentă a actului anulat trebuie să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curții.

80

În aceste condiții, conform articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Curtea poate să indice, în cazul în care apreciază că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

81

Această competență poate fi exercitată, pentru motive de securitate juridică, în special atunci când anularea unei decizii adoptate de Consiliu, în cadrul procedurii de negociere și de încheiere a unor acorduri internaționale prevăzute la articolul 218 TFUE, este de natură să repună în discuție participarea Uniunii la acordul internațional în cauză sau punerea sa în aplicare, chiar dacă competența Uniunii în acest sens nu dă naștere la îndoieli (a se vedea, referitor la decizii privind semnarea unor acorduri internaționale, Hotărârea din 22 octombrie 2013, Comisia/Consiliul, C‑137/12, EU:C:2013:675, punctele 80 și 81, Hotărârea din 24 iunie 2014, Parlamentul/Consiliul, C‑658/11, EU:C:2014:2025, punctul 90, precum și Hotărârea din 28 aprilie 2015, Comisia/Consiliul, C‑28/12, EU:C:2015:282, punctele 61 și 62).

82

În speță, Comisia solicită ca, în cazul anulării deciziei atacate, Curtea să mențină efectele acestei decizii pentru a nu repune în discuție rezultatul negocierilor în vederea cărora aceasta a fost adoptată, până la intrarea în vigoare a unei decizii a Consiliului întemeiate pe articolele 207 și 218 TFUE, într‑un termen rezonabil de la data pronunțării hotărârii Curții.

83

Întrucât aceste negocieri au condus, ulterior intrării în vigoare a deciziei menționate, la adoptarea Actului de la Geneva al Acordului de la Lisabona privind denumirile de origine și indicațiile geografice și întrucât competența Uniunii de a participa la o astfel de adoptare nu dă naștere la îndoieli, trebuie admisă cererea Comisiei.

84

Prin urmare, este necesară menținerea efectelor deciziei atacate până la intrarea în vigoare, într‑un termen rezonabil care nu poate depăși șase luni de la data pronunțării prezentei hotărâri, a unei decizii a Consiliului întemeiate pe articolele 207 și 218 TFUE.

85

Articolul 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, întrucât Comisia a solicitat obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta a căzut în pretenții, se impune obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie.

86

Pe de altă parte, articolul 140 alineatul (1) din același regulament prevede că statele membre și instituțiile care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În speță, Republica Cehă, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Italiană, Ungaria, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Portugheză, Republica Slovacă, Regatul Unit, precum și Parlamentul suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: