—

pentru Nabiel Peter Bogendorff von Wolffersdorff, de el însuși și de T Donderer, Rechtsanwalt;

—

pentru Zentraler Juristischer Dienst der Stadt Karlsruhe, de D. Schönhaar și de P. Becker, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul german, de T. Henze, de J. Kemper și de K. Petersen, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de G. von Rintelen, de M. Wilderspin și de C. Tufvesson, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 18 TFUE și 21 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Nabiel Peter Bogendorff von Wolffersdorff, pe de o parte, și Standesamt der Stadt Karlsruhe (Serviciul de Stare Civilă al Orașului Karlsruhe) și Zentraler Juristischer Dienst der Stadt Karlsruhe (Serviciul Juridic Central al Orașului Karlsruhe), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestor autorități de a modifica prenumele și numele înscrise în actul de naștere al reclamantului din litigiul principal și de a menționa în registrul de stare civilă elemente nobiliare care fac parte din numele de familie dobândit de acesta într‑un alt stat membru.

3

Articolul 123 alineatul 1 din Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland (Legea fundamentală a Republicii Federale Germania) din 23 mai 1949 (BGBl. 1949, p. 1, denumită în continuare „Legea fundamentală”) prevede că „[l]egislația în vigoare înaintea constituirii Bundestagului continuă să fie în vigoare în măsura în care nu este contrară Legii fundamentale”.

4

Articolul 109 din Verfassung des Deutschen Reichs (Constituția Imperiului German), adoptată la 11 august 1919 la Weimar (Reichsgesetzblatt 1919, p. 1383, denumită în continuare „Constituția de la Weimar”) și intrată în vigoare la 14 august 1919, prevede:

„Toți germanii sunt egali în fața legii.

În principiu, femeile și bărbații au aceleași drepturi și obligații cetățenești.

Privilegiile de drept public și inegalitățile legate de naștere sau de clasă sunt abolite. Titlurile nobiliare vor reprezenta numai o parte a numelui și se interzice acordarea lor în continuare.

Se permite acordarea titlurilor numai dacă acestea denumesc funcții sau profesii. Acest aspect nu aduce atingere titlurilor academice.

Statul nu poate acorda nici ordine și nici decorații.

Niciun german nu poate accepta un titlu sau un ordin din partea unui guvern străin.”

5

Prin deciziile din 11 martie 1966 și din 11 decembrie 1996, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) a considerat că, în temeiul articolului 123 alineatul (1) din Legea fundamentală, articolul 109 din Constituția de la Weimar este încă în vigoare și ocupă, în ierarhia normelor, rangul de lege federală ordinară.

6

Intitulat „Statutul personal”, articolul 5 din Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuch (Legea de punere în aplicare a Codului Civil) din 21 septembrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 2494, rectificare în BGBl. 1997 I, p. 1061), în versiunea aplicabilă la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „EGBGB”), prevede la alineatul (1):

„În situația în care se face trimitere la legislația statului în care persoana are statutul de resortisant, iar aceasta este resortisantul mai multor state, se va aplica legislația statului cu care respectiva persoană are legăturile cele mai strânse, având în vedere în special reședința sa obișnuită sau desfășurarea vieții sale. În situația în care această persoană este și resortisant german, va prevala acest statut juridic.”

7

Articolul 6 din EGBGB, intitulat „Ordinea publică”, are următorul cuprins:

„O normă juridică a unui alt stat nu se va aplica atunci când rezultatul aplicării sale este în mod vădit incompatibil cu principiile esențiale ale dreptului german. Aceasta nu se va aplica în special atunci când aplicarea ei este incompatibilă cu drepturile fundamentale.”

8

Articolul 10 din EGBGB, intitulat „Numele”, prevede la alineatul (1):

„Numele unei persoane este reglementat de legislația statului de cetățenie.”

9

Articolul 48 din EGBGB, intitulat „Alegerea unui nume dobândit în alt stat membru al Uniunii”, prevede:

„În situația în care numele unei persoane este reglementat de dreptul german, aceasta își poate schimba numele dobândit în cursul unei reședințe obișnuite într‑un alt stat membru al Uniunii și înscris în respectivul stat într‑un registru de stare civilă printr‑o declarație prezentată oficiului de stare civilă, în măsura în care acest aspect nu este în mod vădit incompatibil cu principiile esențiale ale dreptului german. Cu excepția cazului în care persoana declară în mod explicit că dorește ca alegerea numelui să producă efecte numai pentru viitor, alegerea numelui va produce efecte retroactive până la data înscrierii în registrul de stare civilă al celuilalt stat membru. Declarația trebuie să fie legalizată sau în formă autentică. […]”

10

Articolul 48 din EGBGB rezultă din adoptarea Gesetz zur Anpassung der Vorschriften des Internationalen Privatrechts an die Verordnung (EU) Nr. 1259/2010 und zur Änderung anderer Vorschriften des Internationalen Privatrechts (Legea privind adaptarea anumitor dispoziții de drept internațional privat la Regulamentul nr. 1259/2010 și modificarea altor dispoziții de drept internațional privat) din 23 ianuarie 2013 (BGBl. 2013 I, p. 101 ), care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 2013. Această dispoziție a fost introdusă în dreptul german ca urmare a Hotărârii Curții din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul (C‑353/06, EU:C:2008:559).

11

[Astfel cum a fost rectificat prin Ordonanța din 6 octombrie 2016] Reclamantul din litigiul principal este resortisant german, născut la 9 ianuarie 1963 la Karlsruhe (Germania). El a primit la naștere prenumele „Nabiel” și numele „Bagdadi”, care au fost transcrise în registrul de stare civilă al orașului Karlsruhe.

12

Ulterior, în urma unei proceduri administrative de schimbare a numelui desfășurate în orașul Nuremberg (Germania), reclamantul din litigiul principal a dobândit, pe de o parte, numele „Bogendorff” și a obținut, pe de altă parte, adăugarea la prenumele „Nabiel” a prenumelui „Peter”. Ca urmare a unei adopții, starea civilă germană a reclamantului din litigiul principal a fost din nou modificată, astfel încât în prezent, conform stării civile respective, acesta poartă prenumele „Nabiel Peter” și numele „Bogendorff von Wolffersdorff”.

13

În cursul anului 2001, reclamantul din litigiul principal s‑a mutat în Regatul Unit, unde, începând cu anul 2002, a exercitat profesia de consultant în materie de insolvență la Londra.

14

În cursul anului 2004, acesta a dobândit cetățenia britanică prin naturalizare, păstrând totodată cetățenia germană.

15

Prin declarația (Deed Poll) din 26 iulie 2004, înregistrată la 22 septembrie 2004 la serviciile Supreme Court of England and Wales (Curtea Supremă din Anglia și din Țara Galilor, Regatul Unit) și publicată în The London Gazette la 8 noiembrie 2004, reclamantul din litigiul principal și‑a schimbat numele astfel încât, în temeiul dreptului britanic, se numește „Peter Mark Emanuel Graf von Wolffersdorff Freiherr von Bogendorff”.

16

În cursul anului 2005, reclamantul din litigiul principal și soția sa au părăsit Londra pentru a se instala la Chemnitz, în Germania, unde, la 28 februarie 2006, s‑a născut fiica lor. Ei au reședința în această localitate de atunci.

17

Nașterea fiicei lor, care are dublă cetățenie, germană și britanică, a fost declarată la consulatul general al Regatului Unit de la Düsseldorf (Germania) la 23 martie 2006. Prenumele și numele fiicei lor înscrise în actul de naștere și în pașaportul britanic ale acesteia sunt „Larissa Xenia Gräfin von Wolffersdorff Freiin von Bogendorff”.

18

Serviciul de Stare Civilă al Orașului Chemnitz a refuzat să procedeze însă la înscrierea acesteia cu numele ei britanic, întemeindu‑se pe articolul 10 din EGBGB. Reclamantul din litigiul principal a sesizat Oberlandesgericht Dresden (Tribunalul Regional Superior din Dresda, Germania) solicitând obligarea serviciului menționat să transcrie în registrul de stare civilă numele fiicei sale astfel cum figurează în actul de naștere eliberat de autoritățile britanice.

19

Prin decizia din 6 iulie 2011, Oberlandesgericht Dresden (Tribunalul Regional Superior din Dresda, Germania) a admis această cerere.

20

În conformitate cu decizia respectivă, orașul Chemnitz a procedat la transcrierea menționată. În consecință, fiica reclamantului din litigiul principal poartă în calitate de cetățean german prenume și nume identice cu cele pe care le poartă în calitate de cetățean britanic, și anume „Larissa Xenia Gräfin von Wolffersdorff Freiin von Bogendorff”.

21

La 22 mai 2013, reclamantul din litigiul principal a pretins, printr‑o declarație, Serviciului de Stare Civilă al Orașului Karlsruhe să transcrie în registrul de stare civilă, conform articolului 48 din EGBGB, prenumele și numele pe care le‑a dobândit în temeiul legislației britanice.

22

Întrucât acest serviciu a refuzat să procedeze la respectiva transcriere, reclamantul din litigiul principal a sesizat Amtsgericht Karlsruhe (Tribunalul Districtual din Karlsruhe) cu o cerere având ca obiect obligarea serviciului menționat, în temeiul articolului 49 alineatul (1) din Personenstandsgesetz (Legea privind starea civilă), să îi modifice actul de naștere, cu efect retroactiv de la data de 22 septembrie 2004, astfel încât prenumele și numele care figurează în acesta să fie „Peter Mark Emanuel Graf von Wolffersdorff Freiherr von Bogendorff”.

23

Serviciul de Stare Civilă al Orașului Karlsruhe s‑a opus cererii respective întemeindu‑se pe excepția de incompatibilitate cu principiile esențiale ale dreptului german, prevăzută la articolul 48 din EGBGB.

24

Amtsgericht Karlsruhe (Tribunalul Districtual din Karlsruhe) observă în această privință că, în cadrul doctrinei germane specializate, problema domeniului de aplicare al articolului 48 din EGBGB, adoptat ca urmare a Hotărârii din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul (C‑353/06, EU:C:2008:559), care permite unei persoane al cărei nume este supus dreptului german să poarte un nume dobândit în cursul unei șederi obișnuite într‑un alt stat membru, este controversată, în special în ipoteza în care acest nume a fost dobândit independent de orice modificare a statutului personal ca urmare a aplicării unor dispoziții din dreptul familiei. Jurisprudența Curții de Justiție nu ar permite soluționarea acestei probleme de drept. Astfel, Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello (C‑148/02, EU:C:2003:539), și Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul (C‑353/06, EU:C:2008:559), privesc cazuri în care, de la nașterea persoanelor interesate, numele acestora, susceptibile de a fi recunoscute de autoritățile competente ale statelor membre în cauză, erau diferite. Cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, EU:C:2010:806), s‑ar distinge de cauza principală prin faptul că, în această primă cauză, persoana interesată nu avea dublă cetățenie, că diferența de nume era rezultatul unei modificări a statutului personal ca urmare a aplicării unor dispoziții din dreptul familiei, în speță o adopție, și, în sfârșit, că, în ceea ce privește purtarea unor titluri nobiliare, identitățile constituționale ale Republicii Austria și ale Republicii Federale Germania nu ar fi comparabile decât cu anumite rezerve.

25

În aceste condiții, Amtsgericht Karlsruhe (Tribunalul Districtual din Karlsruhe) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 18 TFUE și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că autoritățile unui stat membru sunt obligate să recunoască schimbarea de nume a unui resortisant al acelui stat membru în situația în care resortisantul respectiv, care este în același timp și resortisant al altui stat membru, a dobândit în cursul unei reședințe obișnuite în cel de al doilea stat membru un nume liber ales și care conține mai multe titluri nobiliare, fără ca această schimbare de nume să fie asociată unei modificări a statutului din perspectiva dreptului familiei, în cazul în care este posibil ca respectiva persoană să nu mai aibă în viitor o legătură substanțială cu cel de al doilea stat membru, iar în primul stat membru, potrivit Constituției, titlurile de noblețe au fost abolite, existând însă posibilitatea de a păstra în continuare în componența numelui respectivele elemente nobiliare deținute anterior?”

26

Trebuie arătat de la bun început că instanța de trimitere este sesizată de domnul Bogendorff von Wolffersdorff cu o cerere de schimbare nu numai a numelui, ci și a prenumelor sale din „Nabiel Peter” în „Peter Mark Emanuel”. În consecință, trimiterea efectuată în cuprinsul întrebării la noțiunea „schimbare de nume” trebuie înțeleasă ca vizând refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște atât prenumele, cât și numele unui resortisant al acestui stat dobândite în cursul unei șederi obișnuite într‑un al doilea stat membru a cărui cetățenie o are de asemenea resortisantul menționat.

27

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 18 TFUE și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că autoritățile unui stat membru sunt ținute să recunoască numele și prenumele unui resortisant al acestui stat membru atunci când acesta are și cetățenia unui alt stat membru în care a dobândit un nume pe care l‑a ales în mod liber și care cuprinde mai multe elemente nobiliare. Ea solicită în special să se stabilească dacă rațiunile legate de alegerea constituțională a primului stat membru și de abolirea titlurilor nobiliare pot autoriza respectivul stat membru să nu recunoască o schimbare de prenume și de nume obținute în aceste condiții.

28

Articolul 20 TFUE conferă oricărei persoane care are cetățenia unui stat membru statutul de cetățean al Uniunii (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 59 și jurisprudența citată). Reclamantul din litigiul principal, care deține cetățenia a două state membre, beneficiază de acest statut.

29

Curtea a arătat în repetate rânduri că statutul de cetățean al Uniunii are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 60 și jurisprudența citată).

30

Acest statut le permite acelora dintre resortisanți care se găsesc în aceeași situație ca, independent de cetățenie și sub rezerva excepțiilor expres prevăzute în această privință, să obțină, în domeniul de aplicare ratione materiae al tratatului, același tratament juridic (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 61 și jurisprudența citată).

31

Printre situațiile care intră în domeniul de aplicare ratione materiae al dreptului Uniunii figurează cele referitoare la exercitarea libertăților fundamentale garantate prin tratat, în special cele care se referă la libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este recunoscută la articolul 21 TFUE (a se vedea Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 33, Hotărârea din 11 iulie 2002, D'Hoop, C‑224/98, EU:C:2002:432, punctul 29, precum și Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 62).

32

Deși, în stadiul actual al dreptului Uniunii, normele care reglementează transcrierea în actele de stare civilă a numelui și a prenumelui unei persoane intră în competența statelor membre, acestea trebuie totuși, în exercitarea acestei competențe, să respecte dreptul Uniunii și în special dispozițiile tratatului referitoare la libertatea recunoscută oricărui cetățean al Uniunii de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre (a se vedea Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello, C‑148/02, EU:C:2003:539, punctul 25, Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul, C‑353/06, EU:C:2008:559, punctul 16, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctele 38 și 39, precum și Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 63).

33

În cauza principală, este cert că reclamantul din litigiul principal are cetățenia a două state membre și, în calitate de cetățean al Uniunii, și‑a exercitat libertatea de circulație și de ședere în alt stat membru decât statul său membru de origine, conform articolului 21 TFUE.

34

Prin urmare, refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște numele dobândit de un resortisant al respectivului stat în alt stat membru, a cărui cetățenie o deține de asemenea, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie analizat numai în raport cu dispoziția menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 65).

35

Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că prenumele și numele unei persoane sunt un element constitutiv al identității sale și al vieții sale private, a căror protecție este consacrată la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și la articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Chiar dacă articolul 7 din cartă nu se referă în mod explicit la acest lucru, prenumele și numele unei persoane au legătură cu viața sa privată și de familie din moment ce acestea reprezintă un mod de identificare a persoanei și o legătură cu o anumită familie (a se vedea, în ceea ce privește articolul 8 din CEDO, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 52 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 66).

36

O reglementare națională care dezavantajează anumiți resortisanți naționali pentru simplul motiv că și‑au exercitat libertatea de circulație și de ședere într‑un alt stat membru constituie o restricție privind libertățile recunoscute la articolul 21 alineatul (1) TFUE oricărui cetățean al Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul, C‑353/06, EU:C:2008:559, punctul 21, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 53, și Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 68).

37

Reiese din jurisprudența Curții că refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște numele unui resortisant al acestui stat care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul unui alt stat membru astfel cum a fost stabilit în acest din urmă stat membru poate împiedica exercitarea dreptului de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, consacrat la articolul 21 TFUE. Astfel, pot apărea confuzii și inconveniente din cauza divergenței dintre două nume aplicate aceleiași persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctele 39, 41, 42, 66 și 71).

38

În speță, refuzul autorităților germane de a recunoaște schimbarea prenumelor și a numelui unui resortisant german, obținută în temeiul legislației unui alt stat membru a cărui cetățenie o are de asemenea resortisantul menționat, poate constitui o astfel de restricție. Rezultă totuși din jurisprudența Curții că, pentru a constitui o restricție privind libertățile recunoscute la articolul 21 TFUE, refuzul de modificare a prenumelor și a numelui unui resortisant al unui stat membru și de recunoaștere a prenumelor și a numelui pe care acesta le‑a dobândit într‑un alt stat membru trebuie să fie de natură să provoace acestuia „inconveniente majore” de ordin administrativ, profesional și privat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 76 și jurisprudența citată).

39

În acest sens, Curtea a constatat că, de fiecare dată când numele utilizat într‑o situație concretă nu corespunde cu cel care figurează în documentul prezentat cu titlu de dovadă a identității unei persoane ori când numele care figurează în două documente prezentate împreună nu este același, o astfel de divergență de nume de familie poate provoca îndoieli cu privire la identitatea acestei persoane, precum și la autenticitatea documentelor prezentate sau la veridicitatea datelor pe care acestea le conțin (Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul, C‑353/06, EU:C:2008:559, punctul 28).

40

Curtea a considerat de asemenea, în ceea ce privește o persoană care are cetățenia unui stat membru care refuză să recunoască numele dobândit de aceasta ca urmare a adopției sale într‑un alt stat membru, în care persoana respectivă are reședința, că riscul concret de a fi nevoit, din cauza diversității de nume, să elimine îndoielile privind identitatea sa constituie o împrejurare de natură să împiedice exercitarea dreptului ce decurge din articolul 21 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 70).

41

În speță, guvernul german face vorbire despre îndoielile sale în ceea ce privește caracterul prejudiciabil pentru reclamantul din litigiul principal, în viața sa privată și profesională, al inconvenientelor care rezultă din diferențele dintre prenumele și numele pe care le poartă. Niciun element nu ar indica că numele dobândit în Regatul Unit ar fi de o importanță considerabilă pentru identificarea reclamantului din litigiul principal și pentru legătura sa cu o anumită familie.

42

În schimb, reclamantul din litigiul principal a arătat în cursul ședinței în fața Curții că a întâmpinat inconveniente majore, în sensul jurisprudenței citate la punctul 38 din prezenta hotărâre, în special în cursul înregistrării în Germania a unei sucursale a societății cu răspundere limitată pe care a înființat‑o în Regatul Unit, ocazie cu care, în calitate de cetățean german, a trebuit să își justifice identitatea cu ajutorul unor documente germane pe care figura un nume diferit de cel menționat pe documentele care proveneau din Regatul Unit, precum și cu ocazia deschiderii unui cont bancar pentru societatea respectivă sau chiar cu ocazia unor simple controale rutiere, în cursul cărora a trebuit să prezinte permisul său de conducere britanic și, în conformitate cu legea germană privind documentele de identitate, un act de identitate german.

43

În această privință, trebuie amintit că numeroase acțiuni ale vieții cotidiene, atât în domeniul public, cât și în cel privat, impun să se facă dovada propriei identități și, în privința unei familii, dovada naturii legăturilor de familie existente între diferiții membri ai acesteia (Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 73).

44

Întrucât reclamantul din litigiul principal deține două cetățenii, atât autoritățile germane, cât și autoritățile britanice îi pot elibera documente oficiale precum un pașaport. Or, reclamantul din litigiul principal este înregistrat cu prenume și cu nume diferite în registrul de stare civilă german și la autoritățile britanice. Astfel, prenumele și numele „Peter Mark Emanuel Graf von Wolffersdorff Freiherr von Bogendorff” care figurează în pașaportul și în permisul său de conducere britanice nu sunt identice cu prenumele și cu numele „Nabiel Peter Bogendorff von Wolffersdorff” care sunt înscrise în registrele stării civile germane și în actele de identitate germane.

45

La fel ca în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, EU:C:2010:806), riscul concret, în circumstanțe precum cele din cauza principală, de a fi nevoit, din cauza diversității de nume, să elimine îndoielile privind identitatea sa constituie o împrejurare de natură să împiedice exercitarea dreptului ce decurge din articolul 21 TFUE.

46

Pe de altă parte, trebuie arătat că, întrucât fiica minoră a reclamantului din litigiul principal dispune de două pașapoarte cu numele de „Larissa Xenia Gräfin von Wolffersdorff Freiin von Bogendorff”, eliberate de autoritățile din Regatul Unit și, respectiv, ca urmare a hotărârii Oberlandesgericht Dresden (Tribunalul Regional Superior din Dresda), de autoritățile germane, reclamantul din litigiul principal riscă de asemenea, din cauza numelui, diferit de cel al fiicei sale, care figurează în pașaportul său german, să întâmpine dificultăți în a justifica legăturile sale de familie cu aceasta.

47

În consecință, refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște prenumele și numele unui resortisant al acestui stat membru astfel cum au fost stabilite și înregistrate în alt stat membru a cărui cetățenie de asemenea o deține constituie o restricție privind libertățile recunoscute la articolul 21 TFUE oricărui cetățean al Uniunii.

48

Conform unei jurisprudențe constante, o restricție privind libera circulație a persoanelor nu poate fi justificată decât dacă se întemeiază pe considerații obiective și este proporțională cu obiectivul legitim urmărit de dreptul național (a se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul, C‑353/06, EU:C:2008:559, punctul 29, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 81).

49

Instanța de trimitere menționează patru motive care ar putea justifica refuzul recunoașterii și al înregistrării prenumelor și a numelui dobândite de reclamantul din litigiul principal în Regatul Unit. Aceste motive se întemeiază pe principiile caracterului fix și continuității numelui, pe împrejurarea că schimbarea numelui în Regatul Unit a fost o alegere deliberată, fără nicio legătură cu o schimbare de statut personal ca urmare a aplicării unor dispoziții din dreptul familiei, pe lungimea și pe complexitatea numelui ales, precum și pe rațiuni legate de alegerea constituțională germană și de abolirea titlurilor nobiliare.

50

Potrivit instanței de trimitere, motivul pentru care schimbarea numelui printr‑o manifestare de voință, independent de orice schimbare de statut personal ca urmare a aplicării unor dispoziții din dreptul familiei, nu este permisă în dreptul german rezidă cu precădere în principiile caracterului fix și continuității numelui, acesta trebuind să constituie un element de identificare fiabil și durabil al unei persoane.

51

Cu toate acestea, Curtea a statuat deja, la punctele 30 și 31 din Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul (C‑353/06, EU:C:2008:559), în care principiile certitudinii și continuității au fost invocate de autoritățile germane pentru a susține stabilirea numelui unei persoane prin raportare la cetățenia acesteia, că, oricât de legitime ar putea fi ca atare, aceste principii nu merită să dobândească prin ele înseși o importanță atât de mare încât să poată justifica un refuz al autorităților competente ale unui stat membru de a recunoaște numele persoanei în cauză, astfel cum acesta a fost deja stabilit și înregistrat în mod legal într‑un alt stat membru.

52

Potrivit instanței de trimitere, diferența dintre numele care figurează în pașapoartele britanic și german ale reclamantului din litigiul principal nu este imputabilă nici circumstanțelor nașterii sale, nici unei adopții, nici unei alte modificări a statutului său personal, ci rezultă din decizia acestuia de a‑și schimba numele în Regatul Unit. Această decizie nu ar fi fost dictată decât de rațiuni de preferință personală. Instanța de trimitere se întreabă dacă o astfel de alegere este demnă de a fi protejată.

53

Trebuie arătat că, în ședința în fața Curții, guvernul german a arătat că, contrar celor susținute de Serviciul de Stare Civilă al Orașului Karlsruhe, domeniul de aplicare al articolului 48 din EGBGB nu s‑ar limita la situații care intră sub incidența dreptului familiei. Potrivit guvernului amintit, această dispoziție, adoptată ca urmare a Hotărârii din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul (C‑353/06, EU:C:2008:559), creează o bază juridică ce permite unei persoane supuse dreptului german să aleagă un nume dobândit și înregistrat într‑un alt stat membru, din moment ce nu ar exista o incompatibilitate cu principiile esențiale ale dreptului german. Guvernul menționat a precizat că transcrierea numelui respectiv poate fi efectuată printr‑o declarație a persoanei în cauză la biroul de stare civilă, prin care se arată că aceasta dorește să poarte numele dobândit într‑un alt stat membru în locul numelui care rezultă din aplicarea dreptului german în materia stării persoanelor, condiția impusă fiind ca numele să fi fost dobândit într‑un alt stat membru în cursul unei șederi obișnuite, și anume o ședere de o anumită durată care a condus la o anumită integrare socială. Această cerință ar fi destinată să împiedice ca unii resortisanți germani să efectueze, cu unicul obiectiv de a eluda dreptul lor național în materia stării persoanelor, șederi scurte într‑un alt stat membru, cu o legislație mai avantajoasă, pentru a dobândi numele pe care îl doresc.

54

În această privință, astfel cum s‑a arătat la punctul 35 din prezenta hotărâre, numele unei persoane este un element constitutiv al identității sale și al vieții sale private, a căror protecție este garantată la articolul 7 din cartă, precum și la articolul 8 din CEDO.

55

În Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 noiembrie 1994, Stjerna împotriva Finlandei (ECLI:CE:ECHR:1994:1125JUD001813191, § 38 și 39), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut rolul determinant al numelui pentru identificarea persoanelor și a considerat că refuzul autorităților finlandeze de a permite unui reclamant să adopte un nou nume de familie specific nu reprezintă în mod necesar o ingerință în exercitarea dreptului persoanei interesate la respectarea vieții sale private, cum ar fi fost de exemplu obligația de schimbare a numelui de familie. Ea a recunoscut totuși că pot exista veritabile rațiuni care să determine o persoană să dorească să își schimbe numele, admițând totodată că restricții legale privind o asemenea posibilitate se pot justifica în interesul public; de exemplu, pentru a asigura o înregistrare exactă a populației sau pentru a garanta mijloacele unei identificări a persoanei și pentru a asocia la o familie purtătorii unui nume dat.

56

În aceste condiții, trebuie considerat că natura voluntară a schimbării de nume nu constituie în sine o atingere adusă interesului general și, în consecință, nu poate justifica prin ea însăși o restricție privind articolul 21 TFUE. Prin urmare, autoritățile germane nu pot refuza recunoașterea unui nume obținut în mod legal de un resortisant german într‑un alt stat membru pentru simplul motiv că această schimbare de nume ar răspunde unor rațiuni de preferință personală și fără a ține seama de motivele schimbării menționate.

57

În ceea ce privește în special preocuparea, exprimată în privința schimbărilor voluntare de nume, de a împiedica eludarea dreptului național în materia stării persoanelor prin exercitarea doar în acest scop a libertății de circulație și a drepturilor care rezultă din aceasta, trebuie amintit că, la punctul 24 din Hotărârea din 9 martie 1999, Centros (C‑212/97, EU:C:1999:126), Curtea a statuat deja că un stat membru are dreptul să ia măsuri destinate să împiedice ca, profitând de facilitățile instituite în temeiul tratatului, unii dintre resortisanții săi să urmărească să se sustragă în mod abuziv de sub autoritatea legislației lor naționale și ca justițiabilii să se poată prevala în mod abuziv sau fraudulos de normele dreptului Uniunii.

58

Rezultă că refuzul de a recunoaște numele britanic al reclamantului din litigiul principal nu poate fi justificat prin simplul fapt că schimbarea de nume a intervenit la inițiativa acestuia, fără a se ține seama de motivele respectivei schimbări.

59

Potrivit instanței de trimitere, ordinea juridică germană urmărește și obiectivul de a evita nume cu o lungime disproporționată sau prea complexe. În această privință, instanța arată că numele ales de reclamantul din litigiul principal, respectiv „Peter Mark Emanuel Graf von Wolffersdorff Freiherr von Bogendorff”, este în Germania de o lungime neobișnuită.

60

În această privință, Curtea a considerat deja, la punctul 36 din Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul (C‑353/06, EU:C:2008:559), ca răspuns la argumentul guvernului german potrivit căruia dreptul german nu permite atribuirea unor nume compuse din rațiuni de ordin practic, privind limitarea lungimii numelor, că astfel de considerații privind facilitarea sarcinii administrației nu pot fi suficiente pentru a justifica o restricție privind libera circulație.

61

Potrivit Serviciului Juridic Central al Orașului Karlsruhe și guvernului german, în cauza principală, un motiv obiectiv care permite justificarea unei restricții privind libera circulație poate fi întemeiat pe principiul egalității cetățenilor germani în fața legii, precum și pe alegerea constituțională privind abolirea privilegiilor și a inegalităților legate de naștere sau de clasă și interzicerea purtării unor titluri de noblețe ca atare, concretizată la articolul 109 al treilea paragraf din Constituția de la Weimar coroborat cu articolul 123 din Legea fundamentală. Recunoașterea unui nume liber ales, compus din mai multe titluri nobiliare, care a fost dobândit într‑un alt stat membru și a cărui obținere nu este consecința unei schimbări de statut personal ca urmare a aplicării unor dispoziții din dreptul familiei ar implica crearea unui nou titlu nobiliar, ceea ce ar fi contrar ordinii publice germane.

62

Guvernul german arată că, în conformitate cu articolul 123 din Legea fundamentală coroborat cu articolul 109 al treilea paragraf din Constituția de la Weimar, în Germania sunt abolite toate privilegiile și inegalitățile legate de naștere sau de clasă. Deși titlurile nobiliare care erau efectiv purtate la intrarea în vigoare a Constituției de la Weimar pot subzista în calitate de elemente ale numelui și pot fi transmise ca urmare a unui fapt care ține de statutul personal, crearea de noi titluri nobiliare și acordarea unor astfel de titluri sunt interzise. Guvernul german precizează că, potrivit unei jurisprudențe naționale constante, acordarea, pe calea schimbării numelui, a unui nume care cuprinde un titlu nobiliar în calitate de element al numelui intră de asemenea sub incidența interdicției prevăzute de articolul 109 al treilea paragraf din Constituția de la Weimar și că este interzis și să se recreeze aparența unei origini nobiliare în special prin modificarea numelui. Aceste dispoziții, care, potrivit guvernului german, fac parte din ordinea publică germană, ar avea ca obiectiv garantarea unui tratament egal al tuturor cetățenilor germani.

63

Serviciul Juridic Central al Orașului Karlsruhe și guvernul german fac referire în această privință la punctul 94 din Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, EU:C:2010:806), în care Curtea a considerat că refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște, cu toate elementele sale, numele de familie al unui cetățean al acestui stat, astfel cum a fost stabilit într‑un al doilea stat membru, în care locuiește cetățeanul respectiv, cu ocazia adopției sale la vârsta adultă de către un cetățean al acestui al doilea stat membru, în cazul în care acest nume de familie conține un titlu de noblețe care nu este permis în primul stat membru în temeiul dreptului său constituțional, nu poate fi considerat o măsură care aduce atingere nejustificată liberei circulații și liberei șederi a cetățenilor Uniunii.

64

În această privință, chiar dacă, astfel cum subliniază instanța de trimitere, dreptul german se distinge de dispozițiile din dreptul austriac examinate în cadrul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, EU:C:2010:806), în măsura în care nu prevede o interdicție strictă privind utilizarea și transmiterea titlurilor de noblețe, acestea putând fi purtate ca parte integrantă a numelui, este de asemenea necesar să se admită în prezenta cauză că, apreciat în contextul alegerii constituționale germane, articolul 109 al treilea paragraf din Constituția de la Weimar, în calitate de element al identității naționale a unui stat membru vizate la articolul 4 alineatul (2) TUE, poate fi luat în considerare ca un element de justificare a unei restricții privind dreptul de liberă circulație a persoanelor recunoscut de dreptul Uniunii.

65

Justificarea referitoare la principiul egalității cetățenilor germani în fața legii și la alegerea constituțională privind abolirea privilegiilor și a inegalităților și interzicerea purtării unor titluri de noblețe ca atare trebuie interpretată în sensul că se raportează la un motiv de ordine publică.

66

Potrivit unei jurisprudențe constante, considerații obiective legate de ordinea publică pot justifica într‑un stat membru refuzul recunoașterii numelui unuia dintre cetățenii acestuia astfel cum a fost atribuit într‑un alt stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul, C‑353/06, EU:C:2008:559, punctul 38, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 85).

67

Curtea a amintit în mod repetat că noțiunea de ordine publică drept justificare a unei derogări de la o libertate fundamentală trebuie interpretată în mod strict, astfel încât sfera ei să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii Europene. Din aceasta rezultă că ordinea publică nu poate fi invocată decât în caz de amenințare reală și suficient de gravă care afectează un interes fundamental al societății (a se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega, C‑36/02, EU:C:2004:614, punctul 30 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 86).

68

Nu este mai puțin adevărat că circumstanțele specifice care ar putea justifica recurgerea la noțiunea de ordine publică pot varia de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta și că în această privință trebuie astfel să se recunoască autorităților naționale competente o marjă de apreciere în limitele impuse de tratat (a se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega, C‑36/02, EU:C:2004:614, punctul 31 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 87).

69

În speță, guvernul german a precizat că articolul 109 al treilea paragraf din Constituția de la Weimar, care abolește privilegiile și titlurile de noblețe ca atare și interzice crearea unor titluri care conferă aparența unei origini nobiliare, fie și sub forma unei părți a numelui, constituie punerea în aplicare a principiului mai general al egalității în drept a tuturor cetățenilor germani.

70

Or, astfel cum a arătat Curtea la punctul 89 din Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, EU:C:2010:806), ordinea juridică a Uniunii urmărește incontestabil să asigure respectarea principiului egalității ca principiu general al dreptului. Acest principiu este consacrat și la articolul 20 din cartă.

71

Prin urmare, nu poate fi pus la îndoială faptul că obiectivul privind respectarea principiului egalității este un obiectiv legitim din perspectiva dreptului Uniunii.

72

Măsurile care restrâng o libertate fundamentală nu pot fi justificate prin motive legate de ordinea publică decât dacă sunt apte să garanteze realizarea obiectivelor pe care le urmăresc și dacă sunt necesare pentru protecția intereselor pe care vizează să le garanteze și numai în măsura în care aceste obiective nu pot fi atinse prin măsuri mai puțin restrictive (a se vedea Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega, C‑36/02, EU:C:2004:614, punctul 36, Hotărârea din 10 iulie 2008, Jipa, C‑33/07, EU:C:2008:396, punctul 29, și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 90).

73

Curtea a precizat deja în această privință că nu este indispensabil ca o măsură restrictivă edictată de autoritățile unui stat membru să corespundă unei concepții împărtășite de toate statele membre în ceea ce privește modalitățile de protecție a dreptului fundamental sau a interesului legitim în cauză și că, dimpotrivă, necesitatea și proporționalitatea dispozițiilor adoptate în materie nu sunt excluse pentru simplul motiv că un stat membru a ales un sistem de protecție diferit de cel adoptat de un alt stat (Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega, C‑36/02, EU:C:2004:614, punctele 37 și 38, precum și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 91). Trebuie amintit totodată că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) TUE, Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, forma republicană de guvernământ făcând parte de asemenea din această identitate (Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein, C‑208/09, EU:C:2010:806, punctul 92).

74

La punctul 93 din Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, EU:C:2010:806), Curtea a statuat că nu pare disproporționat ca un stat membru să urmărească realizarea obiectivului de garantare a principiului egalității prin interzicerea oricărei dobândiri, posesii sau folosiri de către cetățenii săi a unor titluri de noblețe sau a unor elemente nobiliare care pot face să se creadă că persoana care poartă numele respectiv deține o astfel de demnitate. Curtea a considerat în acest sens că, prin refuzul de a recunoaște elementele nobiliare ale unui nume precum cel în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, autoritățile austriece competente în materie de stare civilă nu par să fi depășit cadrul a ceea ce este necesar pentru a asigura realizarea obiectivului constituțional fundamental pe care îl urmăresc.

75

Astfel cum a arătat instanța de trimitere, deși o practică administrativă precum cea în discuție în litigiul principal, constând în respingerea declarațiilor privind alegerea numelui, este motivată de rațiuni de ordine publică ce se aseamănă cu cele pe care se întemeiază legislația austriacă menționată la punctul anterior din prezenta hotărâre, ordinea juridică germană, spre deosebire de ordinea juridică austriacă, nu cuprinde o interdicție strictă privind menținerea titlurilor nobiliare. Deși de la data intrării în vigoare a Constituției de la Weimar nu au mai fost decernate noi titluri, titlurile care existau la acea dată au fost menținute în calitate de elemente ale numelui. În consecință, se permite ca, în pofida abolirii titlurilor de noblețe, numele cetățenilor germani să conțină, ca urmare a originii acestora din urmă, elemente care corespund unor foste titluri nobiliare. În plus, potrivit dreptului german în materia stării persoanelor în prezent în vigoare, dobândirea unor asemenea elemente ale numelui este posibilă și prin adopție.

76

În schimb, ar fi contrar intenției legiuitorului german ca resortisanți germani, utilizând dreptul unui alt stat membru, să adopte din nou titlurile nobiliare abolite. Or, o recunoaștere sistematică a schimbărilor de nume precum cel în discuție în litigiul principal ar putea conduce la acest rezultat.

77

În măsura în care se admite în Germania că anumite persoane pot purta în numele lor elemente care corespund unor foste titluri de noblețe, se pune problema dacă interdicția privind alegerea liberă a unui nou nume care cuprinde foste titluri de noblețe și practica autorităților germane care constă în a refuza recunoașterea unui astfel de nume sunt corespunzătoare și necesare pentru a asigura realizarea obiectivului privind protecția ordinii publice a acestui stat membru, caracterizată de principiul egalității în drept a tuturor cetățenilor germani.

78

Spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn‑Wittgenstein (C‑208/09, EU:C:2010:806), aprecierea caracterului proporțional al unei practici precum cea în discuție în litigiul principal impune o analiză și o evaluare comparativă a diverselor elemente de drept și de fapt proprii statului membru în cauză, pe care instanța de trimitere le poate efectua mai bine decât Curtea.

79

În special, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă autoritățile germane competente în materie de stare civilă, prin refuzul de a recunoaște numele dobândit în Regatul Unit de reclamantul din litigiul principal pentru motivul că realizarea obiectivului privind garantarea principiului egalității în drept a tuturor cetățenilor germani presupune că resortisanților germani le este interzis să dobândească și să utilizeze, în anumite condiții, titluri de noblețe sau elemente nobiliare care pot face să se creadă că persoana care poartă numele respectiv deține o astfel de demnitate, nu au depășit cadrul a ceea ce este necesar pentru a asigura realizarea obiectivului constituțional fundamental pe care îl urmăresc.

80

În această privință, cu ocazia evaluării comparative a dreptului de liberă circulație recunoscut cetățenilor Uniunii prin articolul 21 TFUE și a intereselor legitime urmărite prin limitele privind utilizarea de titluri nobiliare și prin interzicerea recreării aparenței unei origini nobiliare instituite de legiuitorul german, trebuie luate în considerare diferite elemente. Deși aceste elemente nu pot servi drept justificare ca atare, ele trebuie luate în considerare cu ocazia controlului proporționalității.

81

În acest sens, pe de o parte, trebuie avut în vedere faptul că reclamantul din litigiul principal a exercitat acest drept și are dublă cetățenie, germană și britanică, că elementele numelui dobândit în Regatul Unit care, potrivit autorităților germane, aduc atingere ordinii publice nu constituie formal titluri de noblețe nici în Germania, nici în Regatul Unit și că instanța germană care a obligat autoritățile competente să procedeze la transcrierea numelui fiicei reclamantului din litigiul principal, care este compus din elemente nobiliare, astfel cum a fost înregistrat de autoritățile britanice nu a considerat că această transcriere este contrară ordinii publice.

82

Pe de altă parte, trebuie să se țină seama și de faptul că schimbarea numelui în cauză se bazează pe o alegere care reflectă preferința pur personală a reclamantului din litigiul principal, că divergența numelor care rezultă din aceasta nu este imputabilă nici circumstanțelor nașterii sale, nici unei adopții, nici dobândirii cetățeniei britanice și că numele ales în Regatul Unit cuprinde elemente care, fără a constitui formal titluri de noblețe în Germania sau în Regatul Unit, conferă aparența unei origini nobiliare.

83

În orice caz, trebuie subliniat că, deși motivul obiectiv întemeiat pe ordinea publică și pe principiul egalității în drept a resortisanților germani poate justifica, în cazul în care este reținut, refuzul recunoașterii schimbării numelui de familie al reclamantului din litigiul principal, acesta nu poate justifica refuzul recunoașterii schimbării prenumelor sale.

84

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că autoritățile unui stat membru nu sunt ținute să recunoască numele unui resortisant al statului membru respectiv atunci când acesta are și cetățenia unui alt stat membru în care a dobândit acest nume, pe care l‑a ales în mod liber și care cuprinde mai multe elemente nobiliare, care nu sunt permise de dreptul primului stat membru, atunci când se stabilește – aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere – că un astfel de refuz al recunoașterii este, în acest context, justificat de motive legate de ordinea publică, întrucât este adecvat și necesar pentru a garanta respectarea principiului egalității în drept a tuturor cetățenilor statului membru menționat.

85

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că autoritățile unui stat membru nu sunt ținute să recunoască numele unui resortisant al statului membru respectiv atunci când acesta are și cetățenia unui alt stat membru în care a dobândit acest nume, pe care l‑a ales în mod liber și care cuprinde mai multe elemente nobiliare, care nu sunt permise de dreptul primului stat membru, atunci când se stabilește – aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere – că un astfel de refuz al recunoașterii este, în acest context, justificat de motive legate de ordinea publică, întrucât este adecvat și necesar pentru a garanta respectarea principiului egalității în drept a tuturor cetățenilor statului membru menționat.