1. 

Prezenta cauză furnizează Curții prima ocazie de a examina, în circumstanțe foarte speciale legate de dualitatea procedurii de „dezcăsătorire” în Franța, normele de litispendență stabilite prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 ( 2 ).

2. 

Întrebările adresate de instanța de trimitere, care consideră că se află în prezența unei situații de conflict de competențe care ar fi imputabilă exclusiv manevrelor abuzive ale pârâtului din litigiul principal și pe care o consideră regretabilă, privesc, în esență, expresia „se stabilește competența”, în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003. Cu toate acestea, deși litigiul principal ridică într‑adevăr o problemă de litispendență, în sensul acestei din urmă dispoziții, interpretarea noțiunii „prima instanță sesizată”, în sensul articolelor 16 și 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, este cea care, astfel cum vom demonstra în cadrul considerațiilor, trebuie să permită Curții să dea un răspuns la întrebările instanței de trimitere.

3.

Articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede:

„(1)   O instanță judecătorească se consideră sesizată:

4.

Articolul 19 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede:

„(1)   În cazul în care se introduc cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleași părți în fața unor instanțe judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.

[…]

(3)   În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia.

În acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.”

5.

Deși prezenta cerere de decizie preliminară provine de la o instanță din Regatul Unit, aceasta din urmă nu cuprinde nicio mențiune cu privire la dreptul Regatului Unit aplicabil în cauza principală. Aceasta face, în schimb, mențiuni cu privire la mai multe dispoziții din Codul de procedură civilă, care trebuie să fie reproduse.

6.

Articolul 1076 din Codul de procedură civilă prevede:

„Soțul care depune o cerere de divorț poate, în orice caz și chiar și în apel, să o înlocuiască cu o cerere de separare de drept.

Se interzice substituirea inversă.”

7.

Articolul 1111 din Codul de procedură civilă prevede:

„Atunci când constată, după ascultarea fiecăruia dintre soți cu privire la principiul rupturii, că reclamantul își menține cererea, instanța pronunță o ordonanță prin care poate fie să trimită părțile, conform articolului 252-2 din Codul civil, la o nouă încercare de împăcare, fie să permită imediat soților să introducă acțiunea de divorț.

Și într‑un caz, și în celălalt, aceasta poate dispune în tot sau în parte măsurile provizorii prevăzute la articolele 254-257 din Codul civil.

Atunci când permite introducerea acțiunii în justiție, instanța amintește în ordonanță termenele prevăzute la articolul 1113 din prezentul cod.”

8.

Articolul 1113 din Codul de procedură civilă are următorul cuprins:

„În termen de trei luni de la pronunțarea ordonanței, doar soțul care a depus cererea introductivă inițială poate introduce cererea de divorț.

În cazul împăcării soților sau în cazul în care acțiunea nu a fost introdusă în termen de 30 de luni de la pronunțarea ordonanței, toate dispozițiile sale sunt caduce, inclusiv autorizarea de a introduce acțiunea.”

9.

Articolul 1129 din Codul de procedură civilă prevede:

„Procedura de separare de drept este supusă normelor prevăzute pentru acțiunea de divorț.”

10.

Doamna A ( 3 ) și domnul B ( 4 ), ambii cetățeni francezi, s‑au căsătorit în Franța la 27 februarie 1997, după ce încheiaseră o convenție matrimonială de drept francez în conformitate cu regimul separației de bunuri. Cuplul și cei doi copii ai lor, gemeni născuți la 27 iulie 1999, s‑au stabilit în Regatul Unit în anul 2000, unde s‑a născut al treilea copil al lor, la 16 iulie 2001.

11.

În iunie 2010, pârâtul din litigiul principal a părăsit domiciliul conjugal, cuplul locuind separat în fapt de atunci.

12.

La 30 martie 2011, pârâtul din litigiul principal a formulat o cerere introductivă de separare de drept la tribunal de grande instance de Nanterre (Tribunalul de Mare Instanță din Nanterre) (Franța).

13.

Ședința de împăcare, care a avut loc la 5 septembrie 2011 și la 8 noiembrie 2011, s‑a finalizat cu un eșec.

14.

În consecință, la 15 decembrie 2011, tribunal de grande instance de Nanterre a pronunțat o ordonanță de neîmpăcare (nr. RG 11/04305) de constatare a destrămării raporturilor dintre soți și de stabilire a măsurilor necesare pentru soluționarea situației familiei în așteptarea unei hotărâri definitive. Tribunal de grande instance de Nanterre s‑a declarat mai întâi competent, în temeiul articolului 5 punctul 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 5 ), pentru a se pronunța cu privire la măsurile provizorii proprii acțiunii de separare de drept și cu privire la obligația de întreținere în temeiul obligației de sprijin material reciproc și a declarat aplicabilă legea franceză. În schimb, acesta s‑a declarat necompetent să se pronunțe cu privire la măsurile referitoare la copii, care sunt de competența instanțelor din Regatul Unit. Pe de altă parte, a permis soților să introducă acțiunea de separare de drept. Acesta a atribuit de asemenea reclamantei din litigiul principal beneficiul locuinței familiale, cu titlu gratuit în temeiul dreptului de sprijin reciproc, precum și o pensie de întreținere în cuantum lunar de 5000 de euro, fiind necesar ca pârâtul din litigiul principal să asigure cu titlu provizoriu creditele imobiliare și alte împrumuturi. În sfârșit, acesta a desemnat un notar însărcinat să întocmească un inventar estimativ al bunurilor cuplului.

15.

La 22 noiembrie 2012, cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles) (Franța), sesizată de pârâtul din litigiul principal, a pronunțat o hotărâre (nr. RG 12/01345) de confirmare în totalitate a ordonanței de neîmpăcare pronunțate de tribunal de grande instance de Nanterre.

16.

La 17 decembrie 2012, pârâtul din litigiul principal a formulat o cerere de divorț, care a fost respinsă totuși din moment ce procedura de separare de drept, pe care o inițiase la 30 martie 2011 și de care nu se desistase, era încă pendinte.

17.

La 17 iunie 2014, ora 8.20, respectiv la prima oră din prima zi care urmează datei de expirare a termenului de 30 de luni în care trebuie introdusă acțiunea de separare de drept, sub sancțiunea perimării procedurii, pârâtul din litigiul principal a introdus o cerere de divorț.

18.

În paralel cu procedura de separare de drept inițiată de pârâtul din litigiul principal în Franța, reclamanta din litigiul principal a sesizat, la 19 mai 2011, Child Support Agency (Agenția de Sprijinire a Copilului) cu o cerere de întreținere pentru copiii aflați în întreținerea sa.

19.

La 24 mai 2011, aceasta a formulat și o cerere de divorț, precum și o cerere separată de pensie de întreținere.

20.

La 7 noiembrie 2012, High Court of Justice, Family Division, a respins cererea de divorț a reclamantei din litigiul principal, cu acordul acesteia, în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003.

21.

La 6 iunie 2014, reclamanta din litigiul principal a sesizat ex parte instanța de trimitere în vederea obținerii unei decizii sau a unei declarații anticipative astfel încât cererea sa de divorț, atunci când ar fi depusă, să producă efecte abia la 17 iunie 2014, la miezul nopții și un minut, cu alte cuvinte în momentul în care ordonanța de neîmpăcare adoptată de instanța competentă în cauzele familiale în cadrul procedurii de separare de drept inițiate de pârâtul din litigiul principal în Franța trebuia să fie afectată de caducitate. Această cerere, considerată prea inovatoare, a fost însă respinsă.

22.

La 13 iunie 2014, reclamanta din litigiul principal a introdus la instanța de trimitere o a doua cerere de divorț.

23.

La 9 octombrie 2014, pârâtul din litigiul principal a introdus o cerere prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de divorț formulate de reclamanta din litigiul principal la 13 iunie 2014 și radierea cauzei, invocând articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003.

24.

În acest context și în aceste circumstanțe, High Court of Justice, Family Division, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25.

În decizia de trimitere, instanța de trimitere arată că nu este posibil ca autorii Regulamentului nr. 2201/2003 să fi dorit situații precum cea din cauza principală, în care coexistă mai multe acțiuni paralele în două state membre, obiectivul lor fiind de a asigura stabilirea cu rapiditate a competenței, judecarea cu rapiditate a cauzelor și evitarea hotărârilor ireconciliabile.

26.

Aceasta subliniază că pârâtul din litigiul principal este răspunzător, prin acțiunile sale, de confuzia care domină cauza principală de patru ani. Mai multe elemente ar demonstra intenția sa de a împiedica reclamanta din litigiul principal să introducă o cerere de divorț înaintea instanțelor din Regatul Unit. În această privință, ea se referă la faptul că a introdus o cerere de divorț în Franța, în timp ce acțiunea de separare de drept era încă pendinte, și la faptul că a introdus cererea de divorț în Franța la prima oră posibilă, într‑un moment în care, ținând seama de fusul orar, nu era posibil ca reclamanta din litigiul principal să introducă o astfel de cerere în Regatul Unit.

27.

Instanța de trimitere observă de asemenea că pârâtul din litigiul principal, începând cu hotărârea cour d’appel din 22 noiembrie 2012 de confirmare a ordonanței de neîmpăcare, nu a luat nicio măsură pentru ca procedura de separare de drept să se finalizeze în Franța, limitându‑se să aștepte perimarea acesteia pentru a introduce cererea de divorț. În aceste împrejurări, are îndoieli că competența instanței franceze poate fi considerată „stabilită” în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003. În această privință, instanța de trimitere preia argumentele reclamantei din litigiul principal potrivit cărora simpla introducere a unei acțiuni la o instanță nu poate fi suficientă. Un reclamant ar trebui să fie supus obligației de a lua, cu diligența corespunzătoare și cu celeritate, măsurile pentru soluționarea litigiului, fără de care persoanele implicate în proceduri de divorț ar dispune de posibilitatea de a introduce o „torpilă italiană”, în defavoarea soluționării rapide a litigiilor.

28.

Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că o asemenea interpretare implică îndepărtarea nu numai față de dispozițiile articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, ci și față de jurisprudența referitoare la Regulamentul nr. 1215/2012/UE al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 6 ) și în special de Hotărârea Gantner Electronic ( 7 ), în care Curtea a statuat că „o situație de litispendență există din momentul în care două instanțe din state contractante diferite sunt sesizate definitiv cu cereri în justiție, cu alte cuvinte înainte ca pârâții să fi avut posibilitatea să își exprime poziția”.

29.

În sfârșit, instanța de trimitere arată că, potrivit informațiilor cu privire la dreptul francez care figurează la dosar, pentru o perioadă de trei luni, introducerea cererii de separare de drept poate fi formulată numai de solicitant.

30.

Or, deși pârâtul din litigiul principal a arătat că nu notificase reclamanta din litigiul principal cu privire la procedura de separare de drept, întrucât intenționa să obțină divorțul fără a prelungi termenele de procedură, în schimb, acesta nu a furnizat nicio explicație cu privire la motivele pentru care nu renunțase la cererea sa de separare, ceea ce ar dovedi intenția sa de a împiedica cât mai mult timp posibil reclamanta din litigiul principal să solicite divorțul în Regatul Unit, astfel încât toate problemele în litigiu să poată fi soluționate de o singură instanță cât mai curând posibil.

31.

Instanța de trimitere a solicitat de asemenea Curții judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

32.

Prin Ordonanța din 13 ianuarie 2015, președintele Curții a respins această cerere. Acesta a decis însă să asigure judecarea cu prioritate a cauzei menționate, în temeiul articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. Conform articolului 95 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Curtea a menținut anonimatul decis de instanța de trimitere.

33.

La 18 mai 2015, pârâtul din litigiul principal a informat Curtea că recunoștea și accepta competența instanței de trimitere, aparent însă fără a informa nici instanța de trimitere, nici instanța franceză cu privire la aceasta. Curtea a transmis această informare instanței de trimitere, precum și reclamantei din litigiul principal prin scrisoarea din 21 mai 2015.

34.

Reclamanta din litigiul principal, guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Reclamanta din litigiul principal și Comisia au fost de asemenea ascultate în cadrul ședinței publice care a avut loc la 1 iunie 2015.

35.

Reclamanta din litigiul principal declară că își însușește și reia concluziile prezentate de instanța de trimitere. În mod similar acesteia din urmă, ea a deplâns mai întâi poziția anormală a instanței competente în materie de divorț și de drepturi financiare matrimoniale care nu dispune de posibilitatea de a trimite o cauză unei instanțe mai bine plasate, în aplicarea excepției forum non conveniens, spre deosebire de ceea ce ar prevala pentru cauzele referitoare la răspunderea părintească ( 8 ) sau de ceea ce ar prevedea în prezent, pentru cauzele civile și comerciale, Regulamentul nr. 1215/2012 ( 9 ).

36.

Aceasta denunță și posibilitățile de abuz – abuz care ar fi grav în cauza principală – care decurg din aplicarea normei litispendenței prevăzute la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul în care partea care a inițiat procedura nu are nicio obligație de a lua măsuri pentru finalizarea procedurii. În sfârșit, aceasta regretă efectul agravant și discriminatoriu al fusurilor orare în cadrul Uniunii Europene, dat fiind că părțile care au o poziție mai estică dispun întotdeauna de un avantaj orar, în valoare absolută, în raport cu părțile care se află mai în vest pentru a iniția primele o procedură.

37.

Pe de altă parte, reclamanta din litigiul principal susține, în esență, că articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu poate fi interpretat, fără a încălca cerințele articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, în sensul că competența unei instanțe se stabilește atunci când aceasta este sesizată cu o procedură judiciară a cărei cerere introductivă se perimă ca urmare a inacțiunii părții care a introdus‑o. Deși regulamentul menționat permite, desigur, alegerea instanței competente în materie de divorț, nu poate permite unei părți să aleagă o instanță defavorabilă unei alte părți și să întârzie ulterior sau să evite în totalitate soluționarea procedurii pe care ea însăși a inițiat‑o.

38.

Reclamanta din litigiul principal subliniază, în această privință, că fie este obligată să își susțină cauza în străinătate, la o instanță în circumscripția căreia niciuna dintre părți nu locuiește și care ar fi în defavoarea sa în ceea ce privește rezultatul probabil, fie este privată de orice cale de atac, atât timp cât pârâtul prelungește procedura inițiată în Franța și se opune deschiderii oricărei alte proceduri.

39.

Reclamanta din litigiul principal arată în continuare că obiectivul și economia generală a Regulamentului nr. 2201/2003 impun subordonarea competenței prioritare acordate primei instanțe sesizate obligației părții care a inițiat procedura de a face ca aceasta din urmă să avanseze, cu diligență și cu celeritate, spre soluționarea litigiului. În această privință, ea se referă, prin analogie, la articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, la articolul 9 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere ( 10 ) și la articolul 14 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor ( 11 ).

40.

În sfârșit, reclamanta din litigiul principal susține că este conform cu bunul‑simț și cu justiția naturală, precum și cu jurisprudența franceză și cu jurisprudența Curții să se considere că o competență se stabilește, în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, numai dacă reclamantul acționează cu bună‑credință pentru ca procedura să avanseze spre soluționarea litigiului. Cour de cassation (Curtea de Casație) (Franța) ar fi statuat astfel, într‑o hotărâre din 26 iunie 2013 ( 12 ), că o cerere constituie un act introductiv de instanță numai dacă este urmată de introducerea cererii. În cauza principală, faptul că pârâtul din litigiul principal nu a introdus cerere împotriva reclamantei din litigiul principal ar însemna că introducerea procedurii în Franța a încetat, în ceea ce privește stabilirea competenței în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, să își mai producă efectele. Pe de altă parte, Curtea ar fi confirmat că, în anumite circumstanțe, atunci când o instanță judecătorească sesizată în al doilea rând cu o cerere în materia răspunderii părintești nu dispune de niciun element care să permită să se aprecieze litispendența în pofida eforturilor depuse pentru a fi informată de partea care a invocat‑o, aceasta poate, după un termen rezonabil de așteptare a răspunsurilor, să continue examinarea cererii ( 13 ).

41.

În cadrul ședinței, reclamanta din litigiul principal a precizat, ca răspuns la observațiile scrise ale guvernului Regatului Unit, că întrebările preliminare trebuiau declarate admisibile. Aceasta subliniază că este cert că, în Regatul Unit, litispendența trebuie apreciată mai degrabă la data la care este sesizată instanța decât la data la care se pronunță. Deduce de aici că este cu atât mai important ca Curtea să statueze cu privire la întrebări și să declare că data care trebuie luată în considerare este data la care instanța de trimitere a fost sesizată, în speță 13 iunie 2014, și că instanța franceză, sesizată cu cererea de divorț a pârâtului din litigiul principal la 17 iunie 2014, a fost, așadar, sesizată în al doilea rând.

42.

Aceasta a arătat de asemenea că obligația instanței sesizate în al doilea rând de „[a‑și] declin[a] competența”, în sensul articolului 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, nu însemna că aceasta se declară necompetentă, dat fiind că această declinare a competenței are doar un efect suspensiv și permite reluarea unei proceduri inițiate în al doilea rând atunci când cererea din procedura inițiată în primul rând se perimă, precum în litigiul principal.

43.

Guvernul Regatului Unit consideră, cu titlu principal, că nu este necesar ca Curtea să se pronunțe cu privire la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere.

44.

Guvernul Regatului Unit subliniază în această privință că, conform articolului 1113 din Codul de procedură civilă, cererea din procedura de separare de drept inițiată de pârâtul din litigiul principal în fața instanței franceze s‑a perimat la 17 iunie 2014 la prima oră, astfel încât instanța de trimitere, sesizată de reclamanta din litigiul principal la 13 iunie 2014 cu o cerere de divorț, trebuia considerată „prima instanță sesizată”, iar nu „instanța sesizată în al doilea rând”, introducerea de către pârâtul din litigiul principal a unei cereri de divorț în Franța la 17 iunie 2014 la ora 8.20 dimineața neschimbând în niciun fel această stare de fapt.

45.

Această poziție ar fi conformă cu obiectivul urmărit de normele de litispendență stabilite ( 14 ) la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, și anume evitarea riscului unor hotărâri judecătorești ireconciliabile în proceduri paralele în fața unor instanțe diferite, precum și cu jurisprudența Curții.

46.

Guvernul Regatului Unit examinează totuși cele două întrebări preliminare.

47.

Guvernul Regatului Unit susține mai întâi că prima întrebare, care privește problema dacă competența instanței franceze se stabilește în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, se ridică numai în măsura în care trebuie să se considere că instanța de trimitere este „instanța sesizată în al doilea rând”. Acesta amintește că Curtea a decis că această dispoziție ( 15 ), precum și dispozițiile echivalente ale Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială ( 16 ) și ale Regulamentului nr. 44/2001 ( 17 ) trebuie să facă obiectul unei interpretări teleologice, ținând seama de obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 2201/2003, respectiv să evite desfășurarea unor proceduri paralele la instanțe judecătorești din diferite state membre și posibilitatea pronunțării, în acest mod, a unor hotărâri judecătorești contradictorii.

48.

Or, dacă competența instanței franceze s‑a stabilit la un moment dat, această situație nu s‑ar mai regăsi, din moment ce cererea din procedura de separare de drept a soților inițiată în Franța s‑a perimat. Prin urmare, instanța de trimitere ar trebui să considere că, în realitate, nu mai există litispendență. Această soluție ar permite să se garanteze realizarea obiectivului articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, privind evitarea hotărârilor judecătorești ireconciliabile și, așadar, garantarea securității juridice, obligând totodată reclamantul să acționeze pentru a determina avansarea procedurii atunci când aceasta trebuie să se desfășoare în termen și se perimă prin expirarea termenului.

49.

Guvernul Regatului Unit propune să se răspundă la a doua întrebare că, în esență, articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că termenul „se stabilește” impune ca părțile care inițiază prima procedură, precum procedura de separare de drept a soților inițiată de pârâtul din litigiul principal din speță, să acționeze cu diligență pentru ca procedura să avanseze spre soluționarea litigiului.

50.

Acesta susține, în această privință, că obiectivul normelor de litispendență prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003, și anume acela de a se evita desfășurarea unor proceduri paralele la instanțe judecătorești diferite și riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile, trebuie să se considere că facilitează soluționarea litigiului, și nu că se opune acesteia, ceea ce implică, în consecință, că părțile acționează pentru a determina avansarea procedurii.

51.

Prin urmare, problema dacă un reclamant a acționat cu diligență pentru a determina avansarea procedurii pe care a inițiat‑o sau a lăsat pur și simplu ca această procedură să se perimeze prin expirarea termenului este un element relevant pentru a aprecia dacă competența instanței care este sesizată se stabilește în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003. Orice soluție contrară ar putea conduce la un impas, opunându‑se soluționării litigiului și privând pârâtul de dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil în sensul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

52.

Comisia începe prin a observa că întrebările adresate de instanța de trimitere se întemeiază pe două ipoteze, dintre care una este adevărată, iar cealaltă falsă.

53.

Aceasta subliniază, în primul rând, că instanța de trimitere pornește de la principiul că o procedură judiciară de separare de drept inițiată în Franța se opune, în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, introducerii unei proceduri de divorț inițiate în alt stat membru, fapt pe care îl consideră corect.

54.

Aceasta arată totuși că modul de redactare a acestei dispoziții nu implică în mod necesar concluzia menționată. Astfel, aceasta din urmă ar putea fi interpretată mai întâi în sensul că introducerea unei proceduri de separare de drept se opune doar unei alte proceduri de separare de drept, iar nu unei proceduri de divorț. Aceasta ar putea fi interpretată totuși și în sensul că se opune desfășurării oricărei proceduri paralele în materie matrimonială.

55.

Aceasta consideră totuși că cea de a doua propunere este corectă, dat fiind că articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu prevede ca procedurile concurente să aibă același obiect și aceeași cauză, ci numai ca acestea să opună aceleași părți. Pe de altă parte, norma de litispendență ar avea drept obiectiv să se evite ca hotărâri judecătorești ireconciliabile să fie pronunțate de instanțe din state membre diferite, ceea ce ar împiedica recunoașterea lor ulterioară, conform articolului 22 litera (d) din Regulamentul nr. 2201/2003. În sfârșit, această soluție s‑ar impune în special în cazul în care există o legătură strânsă între cereri de separare de drept și cereri de divorț.

56.

Aceasta subliniază, în al doilea rând, că instanța de trimitere pornește de la principiul că problema dacă există litispendență trebuie apreciată la data la care aceasta a fost sesizată cu cererea de divorț, în speță la 13 iunie 2014, și nu la data la care aceasta a examinat problema dacă trebuia să suspende judecarea cauzei, în speță la 9 octombrie 2014, fapt pe care îl consideră incorect.

57.

Astfel, obiectivul normei de litispendență ar fi prevenirea introducerii acțiunilor matrimoniale concurente și eliminarea riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în state membre diferite, prin aplicarea principiului strict prior temporis. În aceste condiții, norma menționată nu ar împiedica părțile să sesizeze instanțe din state membre diferite, însă ar necesita pur și simplu ca instanța sesizată în al doilea rând să suspende judecarea cauzei și, dacă este cazul, să își decline competența.

58.

Comisia consideră că, într‑o situație precum cea din cauza principală, în care o procedură este pendinte în fața unei instanțe a unui stat membru atunci când este sesizată o instanță din al doilea stat membru, dar în care cererea din procedura inițiată în primul stat membru s‑a perimat în momentul în care s‑a introdus o cerere de radiere a procedurii introduse în cel de al doilea stat membru, data relevantă pentru a aprecia litispendența este cea la care instanța sesizată în cel de al doilea stat membru se pronunță cu privire la problema dacă aceasta trebuie să suspende judecarea cauzei și, dacă este cazul, să își decline competența, în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003. Această interpretare ar fi confirmată atât de textul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, cât și de economia generală și de obiectivul acestui regulament.

59.

În speță, în momentul în care instanța de trimitere s‑a pronunțat cu privire la problema dacă trebuie să suspende judecarea cauzei cu privire la cererea de divorț a reclamantei din litigiul principal, respectiv la 9 octombrie 2014, nu mai exista o procedură paralelă în Franța, dat fiind că cererea din procedura de separare de drept s‑a perimat la 16 iunie 2014, și nici, în consecință, riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile. Împrejurarea că pârâtul din litigiul principal a introdus o cerere de divorț în Franța la 17 iunie 2014 la prima oră ar fi irelevantă întrucât, la această dată, exista o procedură pendinte în Regatul Unit și, așadar, o situație de litispendență.

60.

În aceste împrejurări, Comisia concluzionează că nu este necesar să se răspundă la întrebările instanței de trimitere și propune un răspuns doar în subsidiar, examinând împreună prima întrebare litera a) și cea de a doua întrebare.

61.

Aceasta arată mai întâi că semnificația expresiei „se stabilește competența” trebuie să se raporteze în mod logic la verificarea de către instanța sesizată a competenței sale în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 și a validității sesizării acesteia în temeiul propriului drept procedural național.

62.

Considerând că jurisprudența referitoare la articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 este utilă pentru interpretarea articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, aceasta amintește că, în Hotărârea Cartier parfums‑lunettes și Axa Corporate Solutions assurances ( 18 ), Curtea a decis că „competența primei instanțe sesizate trebuie să fie considerată drept stabilită […] în cazul în care instanța menționată nu și‑a declinat din oficiu competența și niciuna dintre părți nu a contestat‑o înainte sau până la momentul luării de poziție pe care dreptul procedural național o consideră a fi prima apărare pe fond prezentată în fața instanței menționate”.

63.

Or, în cauza principală, nu există nicio îndoială că competența instanței franceze care a adoptat ordonanța de neîmpăcare la 15 decembrie 2011 a fost stabilită, încă de la începutul procedurii, în sensul acestei jurisprudențe. Pe de o parte, această instanță a permis notificarea și, pe de altă parte, reclamanta din litigiul principal a fost implicată în procedură, în măsura în care aceasta a putut introduce o cerere de măsuri provizorii și nu s‑a opus competenței internaționale a instanței franceze, nici în primă instanță și nici în apel.

64.

Aceasta consideră în continuare că articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu implică nicio obligație pentru reclamanta din procedura inițiată înaintea primei instanțe sesizate pentru a determina avansarea acesteia cu diligență și celeritate. Aceasta ar fi liberă să procedeze în modul pe care îl consideră cel mai adecvat, cu respectarea normelor legislației naționale aplicabile, revenind instanței sesizate sarcina de a asigura aplicarea lor și sancționarea, dacă este cazul, a oricărei manevre vexatorii sau abuzive.

65.

Ar fi, în orice caz, imposibil ca o instanță a unui stat membru să evalueze dacă lipsa evoluției unei proceduri inițiate înaintea unei instanțe a unui alt stat membru este dovada unui abuz. Comisia observă în această privință că însăși reclamanta din litigiul principal ar fi putut introduce acțiune împotriva pârâtului din litigiul principal nu numai cu privire la separarea de drept, dar și cu privire la divorț, astfel cum ar reieși dintr‑un aviz al Cour de cassation din 10 februarie 2014.

66.

Aceasta consideră că articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că competența primei instanțe sesizate nu încetează să fie stabilită ca urmare a faptului că reclamantul din procedura introdusă la aceasta din urmă nu are nicio inițiativă, pentru a determina ca procedura respectivă să avanseze spre soluționarea litigiului, cu diligența și celeritatea necesară.

67.

Trebuie să începem prin a prezenta, cu toate rezervele pe care un asemenea exercițiu le impune, caracteristicile dreptului francez cu privire la procedurile de separare de drept și de divorț, pentru a lua măsura exactă a particularităților situației în discuție în cauza principală și a singularității întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere.

68.

Astfel cum arată domnul Bernard de la Gâtinais, primul avocat general de pe lângă Cour de cassation, în concluziile sale cu privire la avizul Cour de cassation din 10 februarie 2014 ( 19 ), citat de instanța de trimitere, separarea de drept a fost considerată o perioadă îndelungată ca „divorțul catolicilor”, în sensul că „efectul său principal este constatarea în drept a separării soților și stabilirea consecințelor umane și materiale ale acestora, permițând în același timp să subziste legătura conjugală”. În consecință, dacă divorțul, prin efectele sale eventuale, conține în el însuși separarea de drept, aceasta, în ceea ce o privește, nu implică elementul esențial al divorțului care este ruptura legăturii conjugale. Acesta este motivul simplu care explică principiul potrivit căruia o cerere de divorț se poate transforma în separare de drept, în timp ce situația contrară nu este posibilă, principiu enunțat la articolul 1076 din Codul de procedură civilă.

69.

Această din urmă dispoziție prevede astfel, după cum a arătat instanța de trimitere, că reclamantul din cadrul acțiunii de separare de drept nu o poate transforma în cerere de divorț ( 20 ) și că este, într‑o oarecare măsură, prizonierul procedurii pe care a inițiat‑o. Astfel, întrucât instanța sesizată cu o cerere de separare de drept a adoptat o ordonanță de neîmpăcare care permite soților să introducă acțiunea de separare de drept, precum în cauza principală, reclamantul dispune doar de două opțiuni. Acesta poate decide mai întâi obținerea separării de drept și, prin urmare, finalizarea procedurii, introducând acțiune împotriva pârâtului cu privire la separarea de drept, fapt pe care îl poate face doar în primele trei luni care urmează pronunțării ordonanței de neîmpăcare, conform articolului 1113 din Codul de procedură civilă. De asemenea, acesta poate renunța totuși la separarea de drept, pentru un motiv sau altul și în special pentru a prefera divorțul, renunțând la cererea sa de separare de drept, admisibilitatea unei cereri de divorț fiind subordonată astfel condiției ca această renunțare să fie acceptată și definitivă ( 21 ).

70.

În schimb, pârâtul dintr‑o procedură de separare de drept poate, odată trecut termenul de trei luni prevăzut la articolul 1113 din Codul de procedură civilă, nu numai să înlocuiască carența reclamantului, introducând el însuși acțiune în separarea de drept împotriva acestuia, dar și să introducă acțiune în divorț, cererea sa reconvențională fiind admisibilă în raport cu articolele 1076, 1111 și 1113 din Codul de procedură civilă ( 22 ).

71.

În acest context legal ( 23 ) trebuie să se repoziționeze principalele evenimente din cauza principală, precum și întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere.

72.

Este cert și necontestat că, în măsura în care reclamanta din litigiul principal și pârâtul din litigiul principal au cetățenie franceză, instanța franceză sesizată de acesta din urmă cu o cerere de separare de drept era competentă la nivel internațional pentru a o examina, conform articolului 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, astfel cum este competentă și să soluționeze cererea de divorț depusă de acesta din urmă la 17 iunie 2014. Nu este mai puțin cert faptul că, în măsura în care cei doi soți aveau reședința obișnuită în Regatul Unit, instanțele acestui stat membru sunt de asemenea competente la nivel internațional să pronunțe divorțul conform articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003.

73.

Este de asemenea cert că, dat fiind că pârâtul din litigiul principal a sesizat primul o instanță franceză cu o cerere de separare de drept, în speță la 30 martie 2011, instanța din Regatul Unit sesizată de reclamanta din litigiul principal, la 24 mai 2011, cu o cerere de divorț, a fost sesizată în al doilea rând și, prin urmare, trebuia să suspende judecarea cauzei, conform articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, până la stabilirea competenței instanței franceze.

74.

În sfârșit, este cert și faptul că instanța franceză sesizată prima s‑a declarat, în ordonanța de neîmpăcare adoptată la 15 decembrie 2011, competentă să se pronunțe cu privire la cererea de separare de drept formulată de pârâtul din litigiul principal și a invitat simultan părțile să introducă acțiunea de separare de drept. În consecință, conform articolului 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, High Court of Justice a respins, astfel cum reiese din ordonanța de trimitere, cererea de divorț a reclamantei din litigiul principal la 7 noiembrie 2012, cu acordul acesteia din urmă.

75.

În consecință, cel puțin pe tot parcursul acestei prime etape a desfășurării sale, cauza principală s‑a derulat cu respectarea normelor de litispendență stabilite la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003.

76.

Trebuie să se sublinieze în special, astfel cum a observat Comisia, dat fiind că acest punct nu a fost discutat, că există litispendență în sensul acestei dispoziții ( 24 ) atunci când o cerere de divorț este formulată într‑un stat membru și o cerere de separare de drept este formulată în paralel în alt stat membru, această dispoziție impunând doar identitatea părților, și nu o strictă identitate de obiect și de cauză a cererilor ( 25 ).

77.

Litigiul principal și întrebările adresate de instanța de trimitere nu privesc totuși această primă etapă a desfășurării cauzei principale, ci o a doua etapă, care începe cu puțin înainte de expirarea termenului de 30 de luni prevăzut la articolul 1113 din Codul de procedură civilă, la expirarea căruia ordonanța de neîmpăcare adoptată de instanța franceză prima sesizată a devenit caducă.

78.

Astfel și după cum reiese din decizia de trimitere, reclamanta din litigiul principal a urmărit să obțină din partea High Court of Justice, cu puțin înainte de expirarea acestui termen la 6 iunie 2014, ca aceasta să accepte în mod anticipat cererea sa de divorț ( 26 ). Această cerere, prezentată de instanța de trimitere ca fiind „ingenioasă”, a fost respinsă totuși întrucât era considerată prea inovatoare. Reclamanta din litigiul principal a sesizat astfel instanța de trimitere, la 13 iunie 2014, cu o cerere de divorț.

79.

În această privință, trebuie să se arate că cererea de divorț din 13 iunie 2014, spre deosebire de cererea din 6 iunie 2014 al cărei obiect era diferit, nu a fost respinsă în mod formal de către instanța de trimitere, fără ca aceasta din urmă să ofere explicații cu privire la aceasta. Instanța de trimitere nu precizează în special dacă se consideră sesizată în mod valabil, în raport cu dreptul Regatului Unit, precum și având în vedere articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003.

80.

Indiferent de aceasta, cererea de divorț depusă de reclamanta din litigiul principal la 13 iunie 2014 se află la originea procedurii care determină High Court of Justice să sesizeze Curtea cu titlu preliminar în cauza principală, pârâtul din litigiul principal solicitând respingerea acesteia, tocmai în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, susținând că procedura de separare de drept era încă pendinte la 13 iunie 2014 și denunțând un abuz procedural.

81.

Pe de altă parte, contextul specific în care intervine această cerere explică conținutul cel puțin special al întrebărilor preliminare pe care le adresează Curții, asupra căruia trebuie să ne oprim în acest moment.

82.

Cele două întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere sunt strâns legate în măsura în care, prin chiar conținutul lor, acestea privesc în mod expres noțiunea „se stabilește competența” în sensul articolului 19 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003.

83.

Astfel, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă dispozițiile articolului 19 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretate în sensul că competența instanței unui stat membru, prima sesizată cu o cerere de separare de drept, trebuie considerată ca fiind întotdeauna „stabilită” în circumstanțele pe care le descrie, și anume:

84.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, aceasta ridică problema dacă articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, în special termenul „se stabilește”, trebuie interpretat în sensul că impune părții care a inițiat o procedură de separare de drept înaintea unei instanțe a unui stat membru să acționeze cu diligență și cu celeritate pentru ca această procedură să se finalizeze cu soluționarea litigiului.

85.

În multe privințe, cea de a doua întrebare este doar o reformulare a primei întrebări, dat fiind că instanța de trimitere urmărește să stabilească, în cele din urmă și în esență, dacă competența unei instanțe dintr‑un stat membru, sesizată prima cu o cerere de separare de drept, poate fi considerată ca fiind întotdeauna stabilită, în sensul articolului 19 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, în lipsa oricărei diligențe din partea reclamantului de a o finaliza.

86.

Independent de aceasta, întrebarea instanței de trimitere privește astfel exclusiv problema dacă Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că competența instanței franceze, care a fost stabilită în mod corespunzător în sensul articolului 19 din regulamentul menționat în ceea ce privește cererea de separare de drept formulată de pârâtul din litigiul principal la 30 martie 2011, trebuie considerată ca fiind stabilită „întotdeauna” în circumstanțele din cauza principală și dacă aceasta trebuie, în consecință, să suspende judecarea cauzei și, dacă este cazul, să își decline competența, în favoarea instanței franceze, în cadrul procedurii de divorț inițiate în fața sa de către reclamanta din litigiul principal la 13 iunie 2014.

87.

Totuși, pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se stabilească mai întâi care dintre instanțe, respectiv instanța de trimitere sesizată de reclamanta din litigiul principal cu o cerere de divorț la 13 iunie 2014 sau instanța franceză sesizată de pârâtul din litigiul principal cu o cerere de divorț la 17 iunie 2014, trebuie, în circumstanțele speciale din cauza principală, caracterizată prin faptul că cererea din procedura de separare de drept introdusă în Franța s‑a perimat între aceste două date, să fie considerată ca fiind „prima instanță sesizată”, în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003. Or, această problemă depinde atât de interpretarea articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003, neevocat de instanța de trimitere, cât și de interpretarea articolului 19 din regulamentul menționat.

88.

Prin urmare, cele două întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere trebuie, pe de o parte, să fie examinate împreună și, pe de altă parte, să fie extinse și reformulate astfel încât să privească și articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003.

89.

În consecință, pentru a furniza instanței de trimitere elementele care îi permit soluționarea litigiului principal, considerăm că întrebarea principală la care trebuie să răspundă Curtea poate fi formulată după cum urmează:

„Articolele 16 și 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretate în sensul că, în circumstanțe precum cea din cauza principală:

competența instanței din primul stat membru pentru soluționarea cererii de divorț trebuie considerată ca fiind stabilită?”

90.

Deși Curtea a avut deja ocazia să interpreteze articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 cu privire la litispendență în materia răspunderii părintești ( 27 ), aceasta nu a avut încă ocazia să interpreteze dispozițiile articolului 19 alineatele (1) și (3) și nici pe cele ale articolului 11 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 1347/2000 sau chiar ale articolului 11 alineatele (1) și (3) din Convenția de la Bruxelles din 28 mai 1998.

91.

În schimb, Curtea a avut ocazia să interpreteze dispoziții echivalente cu acestea din urmă care se află în alte instrumente, în special pe cele ale articolului 21 din Convenția de la Bruxelles ( 28 ) și ale articolului 27 din Regulamentul nr.44/2001 ( 29 ), și, prin urmare, se poate întemeia în mod util pe această jurisprudență pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere ( 30 ).

92.

În speță, dispozițiile articolului 19 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevăd că, în caz de litispendență, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate și, dacă acesta este cazul, își declină competența în favoarea acesteia.

93.

Instanța unui stat membru sesizată, de exemplu, cu o cerere de divorț trebuie să suspende astfel din oficiu judecarea cauzei în cazul în care o instanță din alt stat membru a fost sesizată anterior cu o cerere de separare de drept, de exemplu până se stabilește competența acesteia din urmă. Odată stabilită această competență, instanța sesizată în al doilea rând cu cererea de divorț trebuie să își decline competența în favoarea primei instanțe sesizate cu cererea de separare de drept.

94.

Aceste dispoziții stabilesc astfel, la fel ca și articolul 21 din Convenția de la Bruxelles, o normă procedurală de litispendență care se întemeiază în mod clar și exclusiv pe ordinea cronologică în care au fost sesizate instanțele în cauză ( 31 ).

95.

În circumstanțele din cauza principală, astfel cum am arătat deja, instanța din Regatul Unit sesizată cu cererea de divorț formulată de reclamanta din litigiul principal la 24 mai 2011 trebuia să suspende judecarea cauzei, în temeiul articolului 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, iar ulterior să își decline competența în temeiul articolului 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, ceea ce aceasta a făcut.

96.

Totuși, întrebările pe care instanța de trimitere și le pune nu privesc cererea de divorț formulată de reclamanta din litigiul principal din 24 mai 2011, ci pe cea din 13 iunie 2014, problema litispendenței cu care se consideră confruntată rezultând din continuarea procedurii de separare de drept inițiate în Franța la 30 martie 2011 și a procedurii de divorț inițiate în Franța la 17 iunie 2014 și din introducerea, între aceste două date, a unei cereri de divorț în Regatul Unit.

97.

Or, pe plan strict cronologic, se impune constatarea că, deși procedura de divorț a fost inițiată în Regatul Unit, la 13 iunie 2014, înaintea procedurii de divorț inițiate în Franța, la 17 iunie 2014, procedura de separare de drept inițiată în Franța la 30 martie 2011 era încă pendinte la data la care procedura de divorț a fost inițiată în Regatul Unit.

98.

Cu alte cuvinte, dispozițiile articolului 19 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu permit ca atare soluționarea problemei litispendenței care se ridică într‑o situație precum cea din cauza principală, marcată de dualitatea procedurii de „dezcăsătorire” în Franța și de introducerea în două state membre diferite a unor proceduri paralele de divorț cu puțin înainte și imediat după perimarea cererii în procedura de separare de drept.

99.

S‑ar putea considera astfel, pe de o parte, că, în momentul în care a fost sesizată cu cererea de divorț la 13 iunie 2014, instanța de trimitere era încă și rămânea instanța sesizată în al doilea rând și aceasta trebuia, așadar, să suspende judecarea cauzei și să își decline competența, în măsura în care procedura de separare de drept era încă pendinte.

100.

S‑ar putea considera însă, pe de altă parte, și că, în momentul în care instanța franceză a fost sesizată cu cererea de divorț, la 17 iunie 2014, instanța de trimitere era prima instanță sesizată, în măsura în care cererea din procedura de separare de drept se perimase.

101.

În consecință și potrivit unei jurisprudențe constante, ținând seama de economia generală a Regulamentului nr. 2201/2003, precum și de finalitatea urmărită de normele pe care le stabilește ( 32 ), trebuie să se găsească soluția problemei ridicate de cauza principală.

102.

Considerăm în special că propunerea Comisiei, care ar consta în stabilirea de către Curte în mod pretorian a datei la care trebuie apreciată litispendența, nu poate fi urmată, în măsura în care aceasta implică, în realitate, contestarea chiar a existenței oricărei litispendențe în cauza principală. Abordarea preconizată de guvernul Regatului Unit, care constă în a se stabili, dintre cele două instanțe sesizate în paralel cu o cerere de divorț și în egală măsură competente să o soluționeze, care trebuie să fie considerată, în circumstanțele din cauza principală, ca fiind prima sesizată, ne pare mai adecvată.

103.

În această privință, trebuie amintit că normele privind litispendența au ca scop, în interesul bunei administrări a justiției în cadrul Uniunii, să evite desfășurarea unor proceduri paralele la instanțe judecătorești din diferite state membre și posibilitatea pronunțării, în acest mod, a unor hotărâri judecătorești contradictorii ( 33 ).

104.

În cadrul acestui obiectiv, Regulamentul nr. 2201/2003 a stabilit, la articolul 19, mecanismul clar și eficace de rezolvare a cazurilor de litispendență întemeiat pe norma procedurală cronologică examinată mai sus, însă definește de asemenea, la articolul 16 ( 34 ), noțiunea „sesizarea unei instanțe judecătorești”.

105.

Astfel, trebuie amintit că, în vederea aplicării normelor de litispendență, se consideră că o instanță este sesizată, în conformitate cu această dispoziție, fie la data la care actul introductiv de instanță a fost depus, fie la data la care actul introductiv de instanță este primit de autoritatea însărcinată cu notificarea sau comunicarea sa, conform opiniei alese de statul membru în care se află, precizându‑se că, în cele două cazuri, reclamantul nu trebuie să omită să ia măsurile pe care este obligat să le ia pentru ca actul respectiv să fie, după caz, notificat sau comunicat pârâtului sau să fie depus la instanță.

106.

Articolul 16 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește astfel caracteristicile atât procedurale, cât și temporale ale noțiunii de sesizare a unei instanțe, prevăzând în ce moment și în ce condiții intervine aceasta, indiferent de ceea ce prevăd normele aplicabile în statele membre ( 35 ). În sens larg, noțiunea „prima instanță sesizată” trebuie considerată o noțiune autonomă a dreptului Uniunii ( 36 ).

107.

Pornind de la dispozițiile articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003, trebuie să se stabilească, așadar, modalitatea în care norma de litispendență stabilită la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie aplicată în mod concret într‑o situație precum cea din cauza principală, fiind necesar ca această aplicare să permită să se limiteze la maximum riscul unor proceduri paralele și să se evite ca durata suspendării judecării cauzei de către instanța sesizată în al doilea rând să se prelungească ( 37 ).

108.

În consecință, prima problemă care trebuie soluționată este cea dacă se poate considera că instanța de trimitere a fost „sesizată” într‑adevăr la 13 iunie 2014 în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003.

109.

Aceasta pare a fi situația. Astfel, reclamanta din litigiul principal a depus cererea de divorț la 13 iunie 2014 înaintea instanța de trimitere și niciun element din decizia de trimitere nu permite să se considere că aceasta nu ar fi luat măsurile pe care era obligată să le ia, conform articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003. Revine totuși instanței de trimitere, în definitiv, obligația de a efectua verificările care se impun în această privință.

110.

Se va observa, pe de altă parte, că pare de asemenea că instanța franceză a fost într‑adevăr „sesizată” la 17 iunie 2014, în sensul articolului 16 din Regulamentul nr. 2201/2003, cu cererea de divorț formulată de pârâtul din litigiul principal.

111.

Aplicarea strictă a normei procedurale cronologice stabilite la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 impune, în consecință, să se considere că, în circumstanțele din cauza principală, instanța de trimitere este prima instanță sesizată cu o cerere de divorț și că revenea, așadar, instanței franceze, sesizată în al doilea rând, obligația de a suspenda judecarea cauzei până se stabilește competența instanței de trimitere și, dacă este cazul, de a‑și declina competența.

112.

Din moment ce, pe de o parte, trebuie să se considere că competența instanței franceze pentru soluționarea procedurii de separare de drept inițiate de pârâtul din litigiul principal este încheiată ca urmare a perimării acesteia și că, pe de altă parte, trebuie să se considere că instanța de trimitere este prima sesizată cu o cerere de divorț, diferitele elemente de fapt identificate de instanța de trimitere ca fiind decisive în întrebările sale preliminare ( 38 ) par lipsite de pertinență. Singura problemă care rămâne este astfel cea dacă competența instanței de trimitere se stabilește în sensul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003.

113.

Deși revine instanței de trimitere obligația de a se pronunța în această privință, trebuie să se arate că, conform articolului 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, instanța de trimitere este competentă să soluționeze divorțul dorit de părțile din litigiul principal. În plus, se poate observa că, pe de o parte, instanța de trimitere nu și‑a declinat competența de a soluționa cererea de divorț depusă de reclamanta din litigiul principal, ci dimpotrivă, și, pe de altă parte, pârâtul din litigiul principal nu a invocat necompetența instanței de trimitere, ci a depus doar o cerere privind respingerea sau radierea cererii de divorț a reclamantei din litigiul principal, în temeiul articolului 19 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 39 ).

114.

S‑ar mai putea obiecta că, în circumstanțe precum cele din cauza principală, interpretarea propusă a articolelor 16 și 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 dezavantajează persoanele care, ca și pârâtul din litigiul principal, se află în imposibilitatea de a iniția o procedură de divorț în Franța, după ce au inițiat o procedură de separare de drept, din moment ce o procedură de divorț este inițiată în alt stat membru cu puțin timp înaintea expirării termenului de perimare a cererii din procedura de separare de drept prevăzut la articolul 1113 din Codul de procedură civilă.

115.

Acest dezavantaj este însă mai mult aparent decât real, din moment ce este cert că pârâtul din litigiul principal putea renunța la cererea sa de separare de drept pentru a introduce ulterior, înaintea unei instanțe franceze, o cerere de divorț în cazul în care dorea acest lucru. Dacă există dezavantaje, acestea sunt doar consecința situației create de dualitatea procedurii de „dezcăsătorire” în Franța și de dezechilibrul procedural pe care articolele 1076, 1111 și 1113 din Codul de procedură civilă le introduc între reclamant și pârât în cadrul desfășurării unei proceduri de separare de drept.

116.

În orice caz și astfel cum a arătat avocatul general Jääskinen în Concluziile prezentate în cauza Weber ( 40 ) în ceea ce privește articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2001, prioritatea de competență pe care această dispoziție o stabilește exclusiv pe un criteriu cronologic conduce în mod necesar la favorizarea părții care este cea mai rapidă în sesizarea unei instanțe dintr‑un stat membru.

117.

Din considerațiile de mai sus decurge că răspunsul care trebuie dat la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere este că articolele 16 și 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretate în sensul că, în circumstanțe precum cele din cauza principală:

trebuie să se considere că competența instanței primului stat membru de a soluționa cererea de divorț nu este stabilită.

118.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de High Court of Justice, Family Division, după cum urmează:

„Articolele 16 și 19 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 trebuie interpretate în sensul că, în circumstanțe precum cele din cauza principală:

trebuie să se considere că competența instanței primului stat membru de a soluționa cererea de divorț nu este stabilită.”