1. 

Ca urmare a hotărârilor pronunțate de Curte în cauzele Comisia/Belgia ( 2 ) și Base ( 3 ), legiuitorul belgian a adoptat o legislație a cărei compatibilitate cu Directiva privind serviciul universal ( 4 ) este din nou pusă sub semnul întrebării. Cu această ocazie, Grondwettelijk Hof al Regatului Belgiei solicită Curții să stabilească dacă legiuitorul național poate include serviciile de telefonie mobilă și comunicații electronice (internet) în categoria „serviciu universal” prevăzută de directivă. De asemenea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la validitatea Directivei privind serviciul universal pentru o posibilă încălcare a articolului 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În opinia noastră, exprimată în mod anticipat, este evident că această întrebare este inadmisibilă.

2.

Articolul 3 din directivă, intitulat „Disponibilitatea serviciilor universale”, deschide capitolul II, intitulat „Obligațiile de serviciu universal, inclusiv obligațiile sociale”, și prevede următoarele:

„(1)   Statele membre asigură disponibilitatea serviciilor prevăzute în acest capitol, la calitatea prevăzută, tuturor utilizatorilor finali de pe teritoriul lor, independent de amplasarea geografică și, luându‑se în considerare condițiile naționale specifice, la un preț accesibil.

(2)   Statele membre stabilesc abordarea cea mai eficientă și potrivită pentru a asigura punerea în aplicare a serviciilor universale, respectând în același timp principiile obiectivității, transparenței, nediscriminării și proporționalității. Acestea încearcă să reducă la minimum perturbările de pe piață, în special furnizarea de servicii la prețuri sau condiții diferite de condițiile normale de exploatare comercială, apărând în același timp interesul public.”

3.

În conformitate cu articolul 4, intitulat „Furnizarea accesului la un post fix și furnizarea de servicii telefonice”:

„(1)   Statele membre se asigură că toate cererile rezonabile de conectare de la o locație fixă la o rețea publică de comunicații sunt satisfăcute de cel puțin o întreprindere.

(2)   Conexiunea realizată permite comunicații vocale, prin fax și comunicații de date, la viteze de transfer al datelor suficient de ridicate pentru a permite un acces funcțional la internet, luând în considerare tehnologiile cel mai des folosite de majoritatea abonaților, precum și posibilitățile tehnice.

(3)   Statele membre se asigură că toate cererile rezonabile de furnizare a unui serviciu de telefonie destinat publicului prin conectarea la rețeaua menționată la alineatul (1), serviciu care permite efectuarea și primirea de apeluri naționale și internaționale, sunt satisfăcute de cel puțin o întreprindere.”

4.

Articolul 9, intitulat „Accesibilitatea tarifelor”, prevede următoarele:

„(1)   Autoritățile naționale de reglementare monitorizează evoluția și nivelul tarifelor cu amănuntul pentru serviciile identificate la articolele 4-7 ca fiind sub incidența obligațiilor de serviciu universal și ca fiind furnizate fie de către întreprinderi desemnate, fie, dacă nu este desemnată nicio întreprindere pentru furnizarea acestor servicii, de întreprinderi disponibile pe piață, în special față de prețurile și veniturile consumatorilor la nivel național.

(2)   Statele membre pot cere, având în vedere condițiile naționale, ca întreprinderile desemnate să ofere consumatorilor opțiuni tarifare sau pachete tarifare diferite de cele oferite în condiții comerciale normale, în special pentru a garanta că persoanele cu venituri mici sau cu nevoi sociale speciale nu sunt împiedicate să acceseze rețeaua la care se face referire la articolul 4 alineatul (1) sau să utilizeze serviciile identificate la articolul 4 alineatul (3) și la articolele 5, 6 și 7 ca fiind sub incidența obligațiilor de serviciu universal și ca fiind furnizate de către întreprinderi desemnate.

(3)   Statele membre pot asigura sprijin consumatorilor identificați ca având venituri mici sau nevoi sociale speciale, pe lângă alte dispoziții care stabilesc ca întreprinderile desemnate să aplice opțiuni tarifare speciale sau să respecte o încadrare a tarifelor, o echilibrare geografică sau alte mecanisme similare.

[…]”

5.

Conform primelor două alineate ale articolului 13 („Finanțarea obligațiilor de serviciu universal”):

„(1)   În cazul în care, pe baza calculului costului net prevăzut la articolul 12, autoritățile naționale de reglementare constată că o întreprindere este supusă unei îndatoriri nejustificate, statele membre decid, la cererea unei întreprinderi desemnate:

(2)   În cazul în care acel cost net este repartizat în conformitate cu alineatul (1) litera (b), statele membre stabilesc un mecanism de repartizare administrat de autoritatea națională de reglementare sau de un organism independent de beneficiarii săi, sub supravegherea autorității naționale de reglementare. Numai costul net al obligațiilor definite la articolele 3 până la 10, calculat în conformitate cu articolul 12, poate face obiectul unei finanțări.”

6.

Articolul 32, intitulat „Servicii suplimentare obligatorii”, deschide capitolul V din directivă („Dispoziții generale și finale”) și prevede că „[s]tatele membre pot decide să introducă servicii suplimentare accesibile publicului, diferite de serviciile care țin de obligațiile de serviciu universal definite în capitolul II, pe teritoriul lor național, dar în acest caz nu se poate impune niciun mecanism de compensare care implică participarea anumitor întreprinderi”.

7.

Anexa IV la directivă are ca obiect, astfel cum indică titlul acesteia, „[c]alculul costului net, dacă există, al obligațiilor de serviciu universal și stabilirea unui mecanism de acoperire sau de repartizare a costurilor în conformitate cu articolele 12 și 13”. Conform părții A din anexă („Calculul costului net”), „obligațiile de serviciu universal reprezintă acele obligații pe care un stat membru le‑a impus unei întreprinderi pentru furnizarea unei rețele și a unui serviciu într‑o zonă geografică dată, aplicând, dacă este cazul, tarife compensate în schimbul furnizării acestui serviciu sau oferind tarife speciale consumatorilor cu venituri mici sau cu nevoi sociale specifice […]”.

8.

Articolul 2 din Directiva 2002/21 stabilește următoarele definiții:

„[…]

[…]

[…]”

9.

Articolul 74 din Legea din 13 iunie 2005 privind comunicațiile electronice (wet van 13 juni 2005 betreffende de elektronische communicatie, denumită în continuare „Legea privind comunicațiile electronice”), în versiunea modificată prin articolul 50 din Legea din 10 iulie 2012, prevede:

„1.   Componenta socială a serviciului universal constă în acordarea, de către fiecare operator menționat la alineatele 2 și 3 care oferă un serviciu public de comunicații electronice consumatorilor, de condiții tarifare speciale anumitor categorii de beneficiari.

[…]

2.   Operatorii unui serviciu public de comunicații electronice a căror cifră de afaceri în sectorul serviciilor publice de comunicații electronice este mai mare de 50 de milioane de euro asigură componenta socială a serviciului universal menționată la alineatul 1.

[…]

3.   Operatorii care furnizează un serviciu public de comunicații electronice și a căror cifră de afaceri în sectorul serviciilor publice de comunicații electronice este mai mică sau egală cu 50 de milioane de euro și care declară către Belgisch BIPT voor Postdiensten en Telecommunicatie (Institutul Belgian al Serviciilor Poștale și Telecomunicațiilor, denumit în continuare «Institutul») intenția de a furniza componenta socială a serviciului universal menționată la alineatul 1 în cadrul unei rețele terestre fixe sau mobile sau în cadrul ambelor tipuri de rețele furnizează această componentă pe o perioadă de cinci ani.

[…]”

10.

Articolul 74/1 din Legea privind comunicațiile electronice, introdus prin articolul 51 din Legea din 10 iulie 2012, prevede:

„1.   În cazul în care Institutul consideră că furnizarea componentei sociale poate reprezenta o îndatorire nejustificată pentru un furnizor de servicii, solicită fiecărui operator de tarife sociale să comunice informațiile menționate la alineatul 2 și stabilește costul net.

2.   Operatorii de tarife sociale comunică Institutului, în modalitățile prevăzute de articolul 137 alineatul 2, cel târziu până la data de 1 august al anului calendaristic ulterior anului luat în considerare, suma indexată a costurilor estimate corespunzătoare anului luat în considerare, care se va calcula pe baza metodei de calcul definite în anexă.

[…]

3.   Institutul constată pentru fiecare dintre respectivii furnizori existența unei îndatoriri nejustificate în cazul în care furnizarea componentei sociale a serviciului universal prezintă un caracter excesiv din punctul de vedere al capacității sale de a o suporta, ținând seama de ansamblul caracteristicilor proprii acestuia, în special de nivelul echipamentelor sale, de situația sa economică și financiară, precum și de cota sa pe piața serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului.

4.   Se creează un fond pentru serviciul universal în materie de tarife sociale având ca obiect compensarea pierderilor operatorilor de tarife sociale pentru care furnizarea componentei sociale a serviciului universal reprezintă o îndatorire nejustificată și care au adresat o cerere în acest sens Institutului. Compensația corespunde costurilor nete suportate de operatorul pentru care punerea la dispoziție a componentei sociale a serviciului universal reprezintă o sarcină nejustificată. Acest fond are personalitate juridică și este gestionat de Institut.

Fondul este finanțat din contribuțiile operatorilor care oferă componenta socială a serviciului universal.

Contribuțiile se stabilesc proporțional cu cifra de afaceri realizată în sectorul serviciilor electronice de comunicații accesibile publicului.

Cifra de afaceri luată în considerare corespunde cifrei de afaceri înainte de impozitare, obținută prin furnizarea serviciilor electronice de comunicații accesibile publicului pe teritoriul național, în temeiul articolului 95 alineatul 2.

Costurile de administrare a fondului sunt compuse din toate costurile necesare funcționării fondului, printre care costurile de stabilire a unui model de calcul care are în vedere un operator fictiv eficient, în funcție de tipul rețelei electronice de comunicații prin intermediul căreia se furnizează componenta socială a serviciului universal. Regele stabilește, prin decret aprobat în cadrul Consiliului de Miniștri, suma maximă a costurilor de administrare a fondului.

Costurile de administrare a fondului sunt finanțate de operatorii amintiți la alineatul 2, proporțional cu cifra de afaceri menționată la alineatul 3.

5.   Regele stabilește, prin decret aprobat în cadrul Consiliului de Miniștri, după obținerea avizului Institutului, modalitățile de funcționare a acestui mecanism.”

11.

În temeiul articolului 146 alineatul 2 din Legea din 10 iulie 2012, articolul 51 din această lege „intră în vigoare începând cu 30 iunie 2005”.

12.

Trimiterea preliminară se întemeiază pe o acțiune în anulare formulată în fața Grondwettelijk Hof (Curtea Constituțională) de Base Company NV, fostă KPN Group Belgium NV (denumită în continuare „KPN”) și de Mobistar NV (denumită în continuare „Mobistar”) împotriva articolelor 50, 51 și 146 din Legea privind comunicațiile electronice, în versiunea modificată ca urmare a hotărârilor pronunțate de Curte în cauzele Comisia/Belgia (EU:C:2010:583) și Base (EU:C:2010:584).

13.

Dispozițiile atacate stabilesc un mecanism sectorial de finanțare a costului net al ofertei de comunicații electronice prin intermediul serviciilor de comunicații mobile („telefonie mobilă”) și/sau de abonamente la internet, bazat pe contribuțiile furnizorilor de rețele sau de servicii electronice de comunicații accesibile consumatorilor, inclusiv serviciile de telefonie mobilă și/sau de abonament la internet.

14.

Părțile din procedura principală consideră că dispozițiile atacate sunt neconstituționale și, în ceea ce privește prezenta cauză, contrare articolelor 9 și 32 din Directiva privind serviciul universal.

15.

Întrebările preliminare, formulate la 2 ianuarie 2014, au următorul conținut:

16.

Au intervenit în procedură și au prezentat observații scrise KPN și Mobistar, guvernul belgian, Parlamentul European, Consiliul și Comisia. Toate acestea s‑au prezentat în cadrul ședinței publice care a avut loc la 12 noiembrie 2014 și la care au fost invitate de către Curte să își concentreze pledoariile cu privire la prima și la a doua întrebare preliminară.

17.

KPN și Mobistar propun să se răspundă negativ, susținând că, astfel cum reiese din articolele 4-7 din Directiva privind serviciul universal, aceasta prevede o listă exhaustivă a serviciilor în legătură cu care trebuie să se impună tarife sociale și printre care nu figurează nici serviciile de telefonie mobilă și nici abonamentele la internet, astfel încât, în opinia acestora, respectivele servicii nu fac obiectul obligațiilor de serviciu universal și al mecanismului de finanțare prevăzut la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată.

18.

În ceea ce îl privește, guvernul belgian susține că ar trebui să se răspundă afirmativ la întrebare, întrucât, în opinia sa, alineatul (3) al articolului 9 din Directiva privind serviciul universal are un caracter mai general decât alineatul (2) al aceluiași articol și permite statelor membre să ofere sprijin anumitor consumatori, astfel încât sprijinul respectiv se poate referi la alte servicii decât cele enumerate în directivă. În rest, guvernul belgian consideră că articolul 32 din Directiva privind serviciul universal permite compensarea costurilor care rezultă din serviciile impuse în temeiul articolului 9 alineatul (3) din directivă prin intermediul unor mecanisme care implică participarea operatorilor.

19.

Comisia propune Curții să ofere un răspuns comun la prima și la a doua întrebare, potrivit căruia Directiva privind serviciul universal și în special articolele 3, 4, 9 și 13 din aceasta trebuie interpretate în sensul că normele privind tarifele și finanțarea obligațiilor de serviciu universal prevăzute la articolele 9 și 13 nu sunt aplicabile serviciilor de telefonie mobilă, însă sunt aplicabile serviciilor de abonament la internet care permit un acces funcțional la rețea de la un post fix.

20.

Pe de altă parte, Comisia susține că articolul 32 din directivă trebuie interpretat în sensul că serviciile de telefonie mobilă ar putea fi considerate, în principiu, drept servicii suplimentare în sensul respectivei dispoziții, deși amintește că aceasta interzice aplicarea normelor privind tarifele și finanțarea obligațiilor de serviciu universal prevăzute la articolele 9 și 13, precum și stabilirea unui mecanism de compensare care implică participarea unor anumite întreprinderi. În această privință, Comisia subliniază că, deși din articolul 4 din Directiva privind serviciul universal rezultă că noțiunea „rețea publică de comunicații” cuprinde serviciile telefonice, acest articol se referă exclusiv la accesul și la conectarea de la un post fix, aspect care exclude serviciile de telefonie mobilă.

21.

În ceea ce privește normele privind tarifele prevăzute la articolul 9 din directivă, Comisia arată, pe de o parte, că respectiva dispoziție se referă numai la tarifele serviciilor definite la articolele 4-7 din aceeași directivă și, pe de altă parte, că articolele 5, 6 și 7 din directivă nu sunt relevante pentru examinarea cauzei. În concluzie, normele prevăzute la articolul 9, menționat anterior, nu sunt aplicabile, în opinia Comisiei, serviciilor de telefonie mobilă.

22.

În opinia Comisiei, articolul 9 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal nu permite extinderea domeniului de aplicare al serviciului universal, astfel cum rezultă din articolele 4-7. De asemenea, Comisia consideră că nicio dispoziție din directivă nu poate fi interpretată în sensul că normele prevăzute în capitolul II privind tarifele și finanțarea sunt aplicabile serviciilor de telefonie mobilă. Dimpotrivă, conform articolului 4 din directivă, serviciile de internet ar putea fi considerate incluse în serviciul universal prevăzut în capitolul II în ceea ce privește conexiunile care permit un acces funcțional la rețea, din care ar reieși că celelalte dispoziții ale capitolului II din directivă și articolele 9 și 13 din aceasta sunt de asemenea aplicabile serviciilor de internet.

23.

Întrucât serviciile de telefonie mobilă nu pot fi considerate ca fiind incluse în categoria „serviciu universal” în sensul capitolului II din directivă, Comisia consideră că trebuie să se stabilească dacă acestea pot fi calificate drept servicii suplimentare în sensul articolului 32 din Directiva privind serviciul universal. În opinia Comisiei, având în vedere că directiva nu conține nicio dispoziție în această privință, statele membre ar fi libere să le califice astfel.

24.

La rândul lor, KPN și Mobistar susțin că articolul 9 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal nu permite statelor membre să adauge opțiuni tarifare speciale pentru alte servicii decât cele prevăzute la articolul 9 alineatul (2) din aceeași directivă.

25.

În opinia guvernului belgian, alineatul (3) al articolului 9 din Directiva privind serviciul universal trebuie interpretat în sensul că permite statelor membre să adauge, în ceea ce privește serviciul universal, opțiuni tarifare speciale pentru alte servicii decât cele prevăzute la alineatul (2) al aceluiași articol.

26.

KPN și Mobistar propun să se răspundă la întrebare în sensul că Directiva privind serviciul universal și în special articolele 9, 13 și 32 din aceasta sunt compatibile cu articolul 20 din cartă, susținând că diferența de tratament privind furnizarea serviciilor de telefonie fixă și a serviciilor de telefonie mobilă constă în faptul că îndatoririle nejustificate care pot rezulta din furnizarea obligatorie a serviciilor de telefonie pot fi compensate prin impozitarea generală sau prin intermediul unui mecanism sectorial de finanțare, în timp ce taxele pentru serviciile de telefonie mobilă și/sau pentru serviciile de abonament la internet pot fi compensate doar din fonduri publice. Având în vedere caracterul limitat al acestei diferențe, KPN și Mobistar ridică problema dacă există efectiv o diferență de tratament, în sensul articolului 20 din cartă, și concluzionează arătând că, spre deosebire de cazul serviciilor de telefonie fixă, nu poate fi vorba despre excludere socială în ceea ce privește accesul la serviciile de telefonie mobilă și, prin urmare, nici despre necesitatea unei obligații de serviciu universal. În rest, KPN și Mobistar susțin că mecanismul sectorial de finanțare a tarifelor sociale pentru furnizarea serviciilor de abonament la internet reprezintă o sarcină grea pentru operatori și influențează în mod negativ funcționarea pieței interne și consumatorii.

27.

Guvernul belgian consideră că, în cazul în care se răspunde negativ la primele două întrebări menționate anterior (ceea ce ar implica, în opinia acestuia, afectarea sistemului de finanțare a costurilor privind tarifele sociale și ar priva de beneficierea de tarifele sociale pe consumatorii în favoarea cărora componenta socială a serviciului universal a fost extinsă la serviciile de telefonie mobilă și/sau de abonament la internet), la cea de a treia întrebare ar trebui să se răspundă în sensul că Directiva privind serviciul universal încalcă articolul 20 din cartă. În acest sens, guvernul belgian susține că, în conformitate cu articolul 3 și cu considerentul (25) al directivei, articolul respectiv trebuie interpretat în sensul că permite statelor membre să stabilească, în funcție de circumstanțele naționale și conform principiului neutralității tehnologice, serviciile furnizate la tarife sociale prin intermediul unui mecanism de finanțare a costului net precum cel prevăzut la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din directivă.

28.

Comisia are îndoieli cu privire la admisibilitatea celei de a treia întrebări, deoarece, în opinia sa, instanța de trimitere nu a arătat care sunt presupusele dispoziții din Directiva privind serviciul universal care sunt incompatibile cu principiul egalității și nu a precizat motivele incompatibilității acestora, fără ca din ordonanța de trimitere să reiasă că eventuala încălcare a acestui principiu ar putea afecta părțile din procedura principală.

29.

Parlamentul European și‑a limitat observațiile la examinarea celei de a treia întrebări, susținând că aceasta este inadmisibilă din aceleași motive precum cele expuse deja de Comisie. Pe fond, acesta susține că operatorii care trebuie să ofere un tarif social pentru serviciile de telefonie mobilă și/sau de abonament la internet nu se află într‑o poziție dezavantajată față de cei care trebuie să ofere tariful respectiv pentru serviciile telefonice la un post fix. În opinia Parlamentului European, singura diferență în ceea ce privește regimul furnizării respectivelor servicii constă în modalitatea de compensare a costului net generat de acestea.

30.

Pe de altă parte, în opinia Parlamentului European, costurile nete pe care le implică serviciile suplimentare obligatorii în sensul articolului 32 din directivă pot fi finanțate doar din fonduri publice, iar nu prin compensații suportate de anumiți operatori.

31.

Cu titlu preliminar, Parlamentul European subliniază că operatorii de servicii de telefonie fixă și operatorii de servicii de telefonie mobilă nu se găsesc într‑o situație comparabilă, deoarece doar serviciul de telefonie fixă respectă cerințele prevăzute de serviciul universal. Și, în orice caz, dacă ar exista o diferență, ar fi justificată din punct de vedere obiectiv, întrucât opțiunea de a nu include serviciile de telefonie mobilă și/sau de abonament la internet în serviciul universal se întemeiază pe aplicarea unor criterii obiective care rezultă direct din necesitatea de a echilibra două obiective, și anume protejarea consumatorilor împotriva excluderii sociale și evitarea denaturării concurenței dintre operatori.

32.

În sfârșit, Consiliul susține, la fel ca Parlamentul European și Comisia și în temeiul acelorași motive, că cea de a treia întrebare este inadmisibilă, limitându‑și de asemenea observațiile scrise la analizarea acesteia.

33.

În opinia Consiliului, Directiva privind serviciul universal stabilește o interdicție expresă privind finanțarea furnizării serviciilor suplimentare obligatorii prevăzute la articolul 32 din aceasta, în sensul că nu se poate impune nicio finanțare care implică participarea operatorilor. Consiliul consideră că statele membre pot decide că se impune introducerea de servicii suplimentare obligatorii cu aplicarea de tarife sociale, cu condiția respectării cerințelor specifice prevăzute de directivă și a principiului egalității. În opinia sa, nu trebuie să se compare tratamentul întreprinderilor care își asumă obligațiile de serviciu universal, finanțate prin intermediul mecanismului prevăzut la articolul 13 alineatul (1) litera (b), pe de o parte, cu cel al întreprinderilor care își asumă obligații privind serviciile suplimentare obligatorii, în cazul cărora este interzis un astfel de mecanism, pe de altă parte.

34.

De asemenea, Consiliul arată că operatorii trebuie să plătească contribuția la fondul prevăzut de legislația belgiană cu titlu de compensație pentru îndatorirea nejustificată privind furnizarea serviciilor de telefonie mobilă și/sau de abonament la internet, deși din legislația respectivă reiese că aceste servicii sunt incluse în categoria serviciilor suplimentare obligatorii în sensul Directivei privind serviciul universal. Cu toate acestea, Consiliul atrage atenția asupra faptului că această repartizare a costurilor este aplicabilă doar în cazul serviciului universal, și anume al ansamblului minim de servicii definite în capitolul II din directivă, care nu include nici serviciile de telefonie mobilă, nici serviciile de abonament la internet, cu excepția celor care se referă la accesul funcțional la internet de la un post fix.

35.

Instanța de trimitere întreabă în mod succint dacă legislația belgiană adoptată ca urmare a hotărârilor Curții pronunțate în cauzele Base (EU:C:2010:584) și Comisia/Belgia (EU:C:2010:583) este compatibilă cu Directiva privind serviciul universal, în măsura în care include în categoria „serviciu universal” serviciile de telefonie mobilă și comunicații electronice (internet).

36.

În definitiv, Curtea Constituțională a Belgiei întreabă dacă (1) tariful social al serviciului universal – și mecanismul de compensare aferent – este aplicabil comunicațiilor efectuate prin intermediul telefoniei mobile și al abonamentului la internet; (2) statele membre pot aplica regimul de opțiuni tarifare speciale acestui tip de comunicații; și (3) în cazul în care cele menționate anterior nu sunt posibile, Directiva privind serviciul universal este nelegală, ca urmare a nerespectării articolului 20 din cartă.

37.

Directiva privind serviciul universal impune statelor membre obligația de a asigura accesul tuturor utilizatorilor, contra unui preț rezonabil, de la o locație fixă la rețeaua publică de comunicații și la furnizarea de servicii telefonice [articolul 3 alineatul (1)]. În acest scop, statele membre trebuie să asigure satisfacerea de către cel puțin o întreprindere a cererilor rezonabile de conectare la rețeaua publică și de furnizare a serviciului telefonic [articolul 4 alineatul (1)].

38.

Directiva prevede de asemenea obligația statelor membre de a asigura alte servicii, și anume: servicii de informații telefonice și liste ale abonaților telefonici (articolul 5), posturi telefonice publice cu plată (articolul 6) și măsuri pentru utilizatorii cu handicap (articolul 7).

39.

Toate aceste servicii formează așa‑numitul „serviciu universal”. Conform directivei, statele membre pot obliga întreprinderile desemnate să furnizeze „serviciul universal” (articolul 8) să ofere tarife speciale anumitor clienți din motive sociale („tarif social”) (articolul 9).

40.

În cazul în care furnizarea „serviciului universal” implică o îndatorire nejustificată pentru întreprinderile desemnate să furnizeze acest serviciu, directiva impune statelor membre obligația de a stabili un mecanism de compensare din fondurile publice sau de a repartiza costul net al obligațiilor de serviciu universal între furnizorii de servicii și rețele de comunicații electronice (articolul 13).

41.

Pe lângă „serviciul universal” propriu‑zis, statele membre pot impune așa‑numitele „servicii suplimentare obligatorii”, însă în acest caz nu se poate impune niciun mecanism de compensare care implică participarea anumitor întreprinderi (articolul 32). În afară de această dispoziție, directiva nu mai conține nicio prevedere cu privire la aceste servicii suplimentare; cu toate acestea, este evident că serviciile respective pot fi compensate, deoarece directiva nu conține nicio reglementare contrară, limitându‑se la a exclude o formulă concretă de compensare.

42.

Întrebarea adresată în prezenta cauză se referă la aspectul dacă tariful social (și mecanismul de compensare aferent) este aplicabil comunicațiilor prin telefonie mobilă și prin abonament la internet, fie ca urmare a faptului că directiva impune acest lucru (prima întrebare), fie deoarece statele membre sunt autorizate să decidă în acest sens (a doua întrebare). Dacă răspunsul la ambele întrebări este negativ, se ridică problema dacă directiva este contrară articolului 20 din cartă (a treia întrebare).

43.

Grondwettelijk Hof întreabă, în primul rând, dacă articolele 9 și 32 din Directiva 2002/22 trebuie interpretate în sensul că tariful social și mecanismul de compensare prevăzut la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată nu sunt aplicabile numai comunicațiilor electronice efectuate prin intermediul unei conexiuni telefonice de la o locație fixă la o rețea de comunicații publică, ci și comunicațiilor electronice efectuate prin intermediul serviciilor de comunicații mobile și/sau de abonamente la internet.

44.

În opinia noastră, întrebarea adresată de instanța de trimitere poate fi formulată într‑un mod mai simplu, deoarece la originea sa se află o chestiune de principiu: dacă telefonia mobilă și abonamentul la internet reprezintă sau nu reprezintă prestații incluse în „serviciul universal” la care se referă directiva. În funcție de această calificare, s‑ar determina dacă acestea pot face obiectul „tarifului social” și dacă, prin urmare, pot da naștere compensației al cărei mecanism este prevăzut de aceeași directivă.

45.

Pentru a stabili dacă telefonia mobilă și abonamentul la internet sunt incluse în noțiunea „serviciu universal”, trebuie să se analizeze separat fiecare dintre cele două sisteme de comunicare, având în vedere diferențele de natură tehnică dintre acestea.

46.

În ceea ce privește telefonia mobilă, este evident că, în accepțiunea directivei, aceasta nu este inclusă în noțiunea „serviciu universal”. În ceea ce privește serviciile incluse în această noțiune, directiva se referă doar la „conectare de la o locație fixă la o rețea publică de comunicații” [articolul 4 alineatul (1)] ( 6 ), ceea ce exclude în mod clar, prin definiție, telefonia mobilă ( 7 ).

47.

Dacă directiva nu reglementează telefonia mobilă ca parte integrantă a „serviciului universal”, se ridică întrebarea dacă statele membre o pot include în această noțiune. Cei care se exprimă în favoarea acestei posibilități își întemeiază opinia pe cuprinsul articolului 9 din directivă. Potrivit alineatului (2) al acestei dispoziții, „[s]tatele membre pot cere […] ca întreprinderile desemnate să ofere consumatorilor opțiuni tarifare sau pachete tarifare diferite de cele oferite în condiții comerciale normale, în special pentru a garanta că persoanele cu venituri mici sau cu nevoi sociale speciale nu sunt împiedicate să acceseze rețeaua la care se face referire la articolul 4 alineatul (1) sau să utilizeze serviciile identificate la articolul 4 alineatul (3) și la articolele 5, 6 și 7 ca fiind sub incidența obligațiilor de serviciu universal și ca fiind furnizate de către întreprinderi desemnate”.

48.

La rândul său, alineatul (3) al aceluiași articol prevede că „[s]tatele membre pot asigura sprijin consumatorilor identificați ca având venituri mici sau nevoi sociale speciale, pe lângă alte dispoziții care stabilesc ca întreprinderile desemnate să aplice opțiuni tarifare speciale sau să respecte o încadrare a tarifelor, o echilibrare geografică sau alte mecanisme similare”.

49.

Din ambele dispoziții reiese că directiva permite doar posibilitatea impunerii de tarife reduse pentru garantarea anumitor servicii, și anume cele care formează „serviciul universal” definit de directivă, printre care, astfel cum am arătat anterior, nu se regăsește telefonia mobilă.

50.

În realitate, directiva permite statelor membre să adauge „servicii suplimentare obligatorii” (articolul 32), însă fără a mări (sau a reduce) categoria serviciilor pe care directiva le impune drept conținut al „serviciului universal”.

51.

În aceste condiții, Regatul Belgiei poate impune furnizorilor de telefonie mobilă să ofere „servicii suplimentare obligatorii”, fără a le integra în categoria „serviciului universal”. În calitate de furnizori ai unui „serviciu suplimentar obligatoriu”, aceștia ar avea dreptul la o compensație, însă nu la cea acordată prin intermediul mecanismului prevăzut la articolul 13 din directivă (care prevede posibilitatea finanțării pe seama tuturor furnizorilor de servicii de comunicații), ci la cea stabilită prin intermediul unor mecanisme care nu implică participarea anumitor întreprinderi ( 8 ).

52.

În ceea ce privește abonamentul la internet, considerăm că lucrurile sunt relativ diferite.

53.

Printre serviciile care fac parte din „serviciul universal”, articolul 4 din directivă face referire la „conectare de la o locație fixă la o rețea publică de comunicații” [alineatul (1)], arătând că respectiva conexiune „permite comunicații vocale, prin fax și comunicații de date, la viteze de transfer al datelor suficient de ridicate pentru a permite un acces funcțional la internet” [alineatul (2)].

54.

Prin urmare, abonamentul la internet ar fi inclus în noțiunea „serviciu universal” prevăzută de directivă și, astfel, în cazul acestuia ar fi aplicabil „tariful social” (articolul 9), care ar putea fi compensat prin mecanismul prevăzut la articolul 13 din directivă. Or, în mod evident, această ipoteză ar fi valabilă doar în ceea ce privește abonamentul la internet prin intermediul unui post fix, fiind excluse abonamentele care presupun conexiuni prin intermediul telefoniei mobile. Acestea din urmă, astfel cum este cazul în general în ceea ce privește telefonia mobilă, pot fi impuse de statele membre drept „servicii suplimentare obligatorii”, dar nu pot fi incluse în categoria „serviciu universal”. Compensarea acestora nu se poate efectua prin intermediul mecanismului prevăzut de directivă pentru serviciile care fac parte din „serviciul universal”.

55.

Astfel, ca primă concluzie intermediară, propunem Curții să răspundă la cele două întrebări preliminare în sensul că Directiva privind serviciul universal trebuie interpretată în sensul că serviciul de telefonie mobilă nu face parte din „serviciul universal” și, prin urmare, tariful social pentru servicii universale și, pe cale de consecință, mecanismul de compensare prevăzut la articolul 13 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată nu sunt aplicabile în ceea ce privește acest serviciu. Pe de altă parte, doar abonamentul la internet prin intermediul unui post fix face parte din serviciul universal” în sensul Directivei privind serviciul universal, în această noțiune nefiind inclus abonamentul la internet prin telefonie mobilă. În aceste condiții,, statele membre nu pot adăuga noi servicii în categoria celor care formează „serviciul universal” în sensul Directivei privind serviciul universal, dar pot decide ca serviciile de telefonie mobilă și de abonament la internet prin telefonie mobilă să fie impuse drept „servicii suplimentare obligatorii”. În acest caz, compensarea acestor servicii trebuie efectuată prin intermediul unui mecanism diferit de cel prevăzut de directivă în cazul serviciilor care formează „serviciul universal” și care nu poate implica participarea anumitor întreprinderi.

56.

În opinia noastră și pentru motivele invocate de Parlamentul European, de Consiliu și de Comisie, a treia întrebare este inadmisibilă.

57.

Instanța de trimitere dorește să afle dacă „respectivele prevederi ale Directivei privind serviciul universal respectă principiul egalității, astfel cum este consacrat printre altele la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”.

58.

Având în vederea lipsa totală a motivării de către instanța de trimitere, ar fi riscant să procedăm la analiza întrebării din perspectiva principiului egalității. Comisia a încercat să efectueze o astfel de analiză, pornind de la ipoteza că reclamanții din procedura principală se consideră victimele unei discriminări, ca urmare a faptului că li s‑a impus, în temeiul legislației naționale, o îndatorire care ar fi contrară Directivei privind serviciul universal. Dacă această posibilitate s‑ar concretiza, întrebarea ar fi absurdă, astfel cum arată Comisia, deoarece problema nu ar rezulta din directivă, ci din legislația națională.

59.

La rândul lor, atât Parlamentul European, cât și Consiliul au răspuns la această întrebare prin analizarea directivei din perspectiva principiului egalității, pornind de la examinarea diferențelor existente între serviciile care fac parte din noțiunea „serviciu universal”, pe de o parte, și serviciile care sunt excluse din această categorie, pe de altă parte. Astfel a fost realizată singura analiză posibilă a directivei în lipsa unor argumente concrete, cu alte cuvinte o analiză in abstracto.

60.

În opinia noastră, întrebarea privind validitatea unei norme de drept al Uniunii – întrucât la aceasta se referă cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere – nu poate fi admisă în absența unei minime motivări și, în consecință, într‑o astfel de situație, nu se justifică oferirea unui răspuns, nici măcar cu titlu subsidiar. Și aceasta pur și simplu deoarece, în lumina considerațiilor anterioare, opinia noastră în această privință nu ar putea fi întemeiată decât pe simple presupuneri sau ar conduce la o analiză abstractă, fără nicio legătură cu circumstanțele concrete ale problemei dezbătute în litigiul principal.

61.

În pofida celor menționate, o ultimă modalitate de a justifica un răspuns cu caracter subsidiar ar consta în analiza problemei în litigiu din perspectiva jurisprudenței stabilite de Curte în cauzele Comisia/Belgia (EU:C:2010:583) și Base (EU:C:2010:584), întrucât legislația belgiană atacată în procedura principală se întemeiază pe hotărârile pronunțate în aceste cauze, în care s‑a ridicat, în mod expres, o problemă de egalitate.

62.

Or, discriminarea constatată la acel moment de Curte se referea la tratamentul nediscriminatoriu prevăzut de legislația belgiană în cazul operatorilor care doreau să fie despăgubiți pentru furnizarea serviciului universal. Curtea a statuat că existența unei îndatoriri nejustificate trebuie verificată de la caz la caz, tratamentul generic și nediferențiat al situațiilor fiind discriminatoriu. Evident, această problemă nu are nicio legătură cu cea analizată în prezenta procedură.

63.

În definitiv, nu pare oportun, în niciun caz, să propunem Curții un răspuns la cea de a treia întrebare.

64.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate după cum urmează: