Părţi
Motivele
Dizpozitiv

Părţi

În cauza T‑10/13,

Bank of Industry and Mine, cu sediul în Teheran (Iran), reprezentată de E. Glaser și de S. Perrotet, avocați,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de V. Piessevaux și de M. Bishop, în calitate de agenți,

pârât,

având ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare în parte a articolului 1 punctul 8 din Decizia 2012/635/PESC a Consiliului din 15 octombrie 2012 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC a Consiliului privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 282, p. 58) și, pe de altă parte, o cerere de anulare a Deciziei 2012/635, a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 945/2012 al Consiliului din 15 octombrie 2012 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 282, p. 16) și a deciziei comunicate prin scrisoarea Consiliului din 14 martie 2014, în măsura în care privește includerea denumirii reclamantei în anexa II la Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39) și în anexa IX la Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1),

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, doamna I. Pelikánová (raportor) și domnul E. Buttigieg, judecători,

grefier: doamna S. Bukšek Tomac, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 septembrie 2014,

pronunță prezenta

Motivele

Hotărâre

Istoricul cauzei

1. Reclamanta, Bank of Industry and Mine, este o bancă iraniană deținută de statul iranian, al cărui rol este de a furniza servicii bancare întreprinderilor din sectorul minier și industrial.

2. Prezenta cauză se înscrie în cadrul măsurilor restrictive instituite în scopul de a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta din urmă să pună capăt activităților nucleare care prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor de transport de arme nucleare (denumite în continuare, „proliferarea nucleară”).

3. La 26 iulie 2010, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2010/413/PESC privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39, rectificare în JO L 197, p. 19). În anexa II la această decizie sunt enumerate persoanele și entitățile – altele decât cele desemnate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, menționate în anexa I – ale căror fonduri sunt înghețate.

4. La 23 ianuarie 2012, Consiliul a adoptat Decizia 2012/35/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 19, p. 22). Articolul 1 punctul 7 din această decizie a introdus noua dispoziție de la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, care prevede înghețarea fondurilor „alt[or] persoane și entități care nu sunt vizate de anexa I care oferă sprijin guvernului Iranului și [ale] persoane[lor] și entități[lor] asociate acestora, astfel cum sunt enumerate în anexa II”.

5. La 23 martie 2012, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1). În vederea punerii în aplicare a articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, articolul 23 alineatul (2) litera (d) din acest regulament prevede înghețarea fondurilor persoanelor, entităților și organismelor enumerate în anexa IX la acesta, care au fost identificate ca „fiind alte persoane, entități sau organisme care oferă sprijin, de exemplu sprijin material, logistic sau financiar, guvernului Iranului și persoan[e] și entităț[i] asociate cu acestea”.

6. La 15 octombrie 2012, Consiliul a adoptat Decizia 2012/635/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 282, p.58).

7. Articolul 1 punctul 8 din Decizia 2012/635 a modificat articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, care vizează pe mai departe „alte persoane și entități care nu intră sub incidența anexei I, care acordă sprijin guvernului Iranului și entităților deținute sau controlate de acesta ori persoanele și entitățile asociate acestora, astfel cum sunt enumerate în anexa II”.

8. Articolul 2 din Decizia 2012/635 a inclus denumirea reclamantei pe lista din anexa II la Decizia 2010/413.

9. În consecință, la 15 octombrie 2012, Consiliul a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 945/2012 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 282, p. 16). Articolul 1 din Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012 a inclus denumirea reclamantei în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012.

10. În Decizia 2012/635 și în Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012, a fost reținută următoarea motivare împotriva reclamantei:

„Companie în proprietatea statului, care furnizează sprijin financiar guvernului Iranului.”

11. Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012 au fost comunicate reclamantei prin scrisoarea din 16 octombrie 2012, în care Consiliul i‑a atras atenția asupra posibilității de a prezenta observații și de a formula o cerere de revizuire.

12. Prin scrisoarea din 8 ianuarie 2013, reclamanta a contestat includerea sa pe listele entităților vizate de măsurile restrictive și a solicitat Consiliului revizuirea acesteia. Ea a solicitat totodată comunicarea întregului dosar pe baza căruia fuseseră adoptate Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012.

13. Consiliul a răspuns prin scrisoarea din 10 iunie 2013, la care au fost anexate mai multe documente. Consiliul a indicat că nu deținea alte documente sau informații referitoare la reclamantă.

14. Prin scrisoarea din 14 martie 2014, Consiliul a informat reclamanta că, în urma revizuirii, a decis menținerea denumirii sale pe lista din anexa II la Decizia 2010/413 și pe cea din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012. În această privință, el a indicat că reclamanta era deținută de statul iranian, că guvernul iranian era, în consecință, beneficiarul profiturilor realizate de reclamantă și că combaterea proliferării nucleare justifica înghețarea fondurilor entităților care furnizează sprijin financiar guvernului menționat.

Procedura și concluziile părților

15. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 9 ianuarie 2013, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

16. Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat Camerei întâi, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

17. Prin scrisoarea din 16 aprilie 2014, reclamanta și‑a adaptat concluziile în urma scrisorii Consiliului din 14 martie 2014.

18. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, părțile au fost invitate, prin scrisoarea din 10 iulie 2014, să răspundă în scris la anumite întrebări. Consiliul și reclamanta și‑au prezentat răspunsurile la 27 iulie 2014 și, respectiv, la 15 august 2014.

19. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 12 septembrie 2014.

20. Ținând seama de explicațiile furnizate în răspunsurile sale din 15 august 2014, reclamanta solicită Tribunalului:

– anularea articolului 1 punctul 8 din Decizia 2012/635, în măsura în care această dispoziție a modificat articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413;

– anularea Deciziei 2012/635, a Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012 și a deciziei comunicate prin scrisoarea din 14 martie 2014, în măsura în care aceste acte privesc includerea sa pe lista din anexa II la Decizia 2010/413 și pe cea din anexa IX la Regulamentul nr. 267/212;

– obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

21. Comisia solicită Tribunalului:

– respingerea acțiunii;

– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

22. În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă șase motive. Primul motiv este întemeiat pe nelegalitatea articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și a articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012. Al doilea motiv este întemeiat pe necompetența Consiliului de adoptare a Deciziei 2012/635 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012 și pe lipsa de temei juridic a acestuia din urmă. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, a dreptului la apărare al reclamantei, a obligației Consiliului de revizuire a măsurilor restrictive adoptate și a dreptului reclamantei la protecție jurisdicțională efectivă. Al patrulea motiv este întemeiat pe o eroare de drept și pe o încălcare a principiului proporționalității în ceea ce privește noțiunea de sprijin furnizat guvernului iranian. Al cincilea motiv este întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a situației de fapt. Al șaselea motiv este întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității.

23. Consiliul contestă temeinicia motivelor reclamatei. În plus, el susține că acțiunea este inadmisibilă pentru mai multe motive.

24. Înainte de abordarea cauzelor de inadmisibilitate invocate de Consiliu și a motivelor invocate de reclamantă, trebuie analizată competența Tribunalului de a se pronunța asupra primului capăt de cerere al reclamantei.

Cu privire la competența Tribunalului

25. Prin intermediul primului capăt de cerere formulat, reclamanta solicită anularea articolului 1 punctul 8 din Decizia 2012/635, în măsura în care prin această dispoziție a fost modificat articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413.

26. În măsura în care este vizat prin primul capăt de cerere al reclamantei, articolul 1 punctul 8 din Decizia 2012/635 prevede următoarele:

„Articolul 20 [din Decizia 2010/413] se modifică după cum urmează:

(a) la alineatul (1), literele (b) și (c) se înlocuiesc cu următorul text:

[…]

(c) alte persoane și entități care nu intră sub incidența anexei I, care acordă sprijin guvernului Iranului și entităților deținute sau controlate de acesta ori persoanele și entitățile asociate acestora, astfel cum sunt enumerate în anexa II.

[…]”

27. În această privință, trebuie amintit că atât articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, cât și articolul 1 punctul 8 din Decizia 2012/635 sunt dispoziții adoptate în temeiul articolului 29 TUE, care este o dispoziție privind politica externă şi de securitate comună (denumită în continuare „PESC”), în sensul articolului 275 TFUE. Or, potrivit articolului 275 al doilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 256 alineatul (1) TFUE, Tribunalul are competența să se pronunțe numai asupra acțiunilor, formulate în condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, privind controlul legalității deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul UE. Astfel cum Curtea a arătat, în ceea ce privește actele adoptate în temeiul dispozițiilor privind PESC, natura individuală a acestor acte este cea care deschide, în conformitate cu articolul 275 al doilea paragraf TFUE și cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, accesul la instanța Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 iunie 2014, Sina Bank/Consiliul, T‑67/12, EU:T:2014:348, punctul 38 și jurisprudența citată).

28. Măsurile restrictive prevăzute la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificat prin articolul 1 punctul 8 din Decizia 2012/635, sunt măsuri cu aplicabilitate generală, întrucât se aplică unor situații determinate în mod obiectiv care se raportează la un sprijin acordat guvernului iranian și la o categorie de persoane avute în vedere în mod general și abstract ca fiind „persoanele și entitățile […] astfel cum sunt enumerate în anexa II [la Decizia 2010/413]”. În consecință, această dispoziție nu poate fi calificată drept „decizie care prevede măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice”, în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE (a se vedea prin analogie Hotărârea Sina Bank/Consiliul, punctul 27 de mai sus, EU:T:2014:348, punctul 39).

29. Această soluție nu este modificată de faptul că denumirea reclamantei este preluată în anexa II la Decizia 2010/413. Astfel, împrejurarea că articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, astfe l cum a fost modificat prin articolul 1 punctul 8 din Decizia 2012/635, a fost aplicat reclamantei nu modifică natura juridică de act de aplicabilitate generală a acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea Sina Bank/Consiliul, punctul 27 de mai sus, EU:T:2014:348, punctul 39).

30. Prin urmare, concluziile prin care se urmărește anularea articolului 1 punctul 8 din Decizia 2012/635, în măsura în care prin acesta se modifică articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, nu răspunde normelor care reglementează competența Tribunalului prevăzute la articolul 275 al doilea paragraf TFUE. Prin urmare, ele trebuie să fie respinse ca fiind formulate în fața unei instanțe care nu are competența să se pronunțe asupra lor (a se vedea prin analogie Hotărârea Sina Bank/Consiliul, punctul 27 de mai sus, EU:T:2014:348, punctul 40).

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la respectarea termenului de introducere a acțiunii în ceea ce privește Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012

31. Potrivit articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

32. În temeiul articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, acest termen trebuie prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile.

33. În ceea ce privește actele prin care sunt adoptate sau menținute măsuri restrictive care vizează o persoană sau o entitate, termenul de introducere a unei acțiuni în anulare începe să curgă de la data comunicării care trebuie să îi fie făcută persoanei sau entității respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2013, Gbagbo și alții/Consiliul, C‑478/11 P-C‑482/11 P, Rep., EU:C:2013:258, punctele 55 și 59).

34. Potrivit articolului 24 alineatul (3) din Decizia 2010/413 și articolului 46 alineatul (3) din Regulamentul nr. 267/2012, dacă dispune de adresa persoanei sau a entității vizate, Consiliul îi comunică actele în cauză direct.

35. În speță, Consiliul susține că scrisoarea din 16 octombrie 2012 prin care a comunicat reclamantei Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012 a fost remisă acesteia la 28 octombrie 2012. Își susține această afirmație prin confirmarea de primire a acestei scrisori transmisă la cererea sa de poșta belgiană, precum și printr‑o captură de ecran a paginii de internet a poștei iraniene.

36. Consiliul consideră, pe cale de consecință, că termenul de introducere a acțiunii de două luni și zece zile a expirat la 7 ianuarie 2013, ceea ce implică faptul că prezenta acțiune, introdusă la 9 ianuarie 2013, a fost prezentată peste termen și trebuie declarată, așadar, inadmisibilă.

37. Reclamanta răspunde că, cu ocazia transmiterii scrisorii din 16 octombrie 2012, Consiliul a indicat un număr de stradă greșit și că scrisoarea menționată a fost remisă, în consecință, la 28 octombrie 2012, unei entități terțe, care are sediul la acel număr. Acea entitate ar fi retrimis scrisoarea din 16 octombrie 2012 reclamantei prin scrisoare simplă, iar aceasta a primit‑o la 31 octombrie 2012. Pentru a‑și susține afirmațiile, reclamanta a prezentat, în ședință, o copie a scrisorii din 16 octombrie 2012 care poartă ștampila internă de intrare din 31 octombrie 2012, precum și o declarație a directorului poștei iraniene referitoare la împrejurările în care scrisoarea din 16 octombrie 2012 a fost transmisă la destinație.

38. În aceste împrejurări, reclamanta consideră că acțiunea a fost depusă în termen.

39. Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, în măsura în care invocă tardivitatea cererii introductive, Consiliul are obligația de a dovedi data la care scrisoarea din 16 octombrie 2012 a fost comunicată reclamantei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 1980, Belfiore/Comisia, 108/79, Rec., EU:C:1980:146, punctul 7).

40. În această privință, din elementele prezentate de Consiliu reiese că scrisoarea din 16 octombrie 2012 a fost transmisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a fost adresată reclamantei la adresa „No. 2817 Firouzeh Tower (above park junction) Valiaar St. Tehran IRAN” și a fost remisă pe bază de semnătură la 28 octombrie 2012.

41. În aceste condiții, astfel cum arată reclamanta, adresa indicată de Consiliu este incorectă în ceea ce privește numărul străzii, întrucât sediul reclamantei este la nr. 2917 din Valiaar St., iar nu la nr. 2817. În plus, confirmarea de primire nu permite să se identifice persoana sau entitatea căreia scrisoarea i‑a fost efectiv remisă de poșta iraniană.

42. Astfel, Consiliul nu a reușit să dovedească corespunzător cerințelor legale că scrisoarea din 16 octombrie 2012 a fost remisă reclamantei la 28 octombrie 2012.

43. În aceste împrejurări, ținând seama de ceea ce a fost expus la punctul 39 de mai sus, îndoiala cu privire la data de comunicare a scrisorii din 16 octombrie 2012, care rezultă din absența unei dovezi fiabile care să ateste această dată, trebuie să profite reclamantei. Or, afirmația acesteia din urmă, potrivit căreia scrisoarea menționată i‑a fost remisă abia la 31 octombrie 2012, după ce i‑a fost retransmisă de o entitate terță, nu este combătută de elementele prezentate de Consiliu și este susținută de cele prezentate de reclamanta în ședință.

44. Prin urmare, trebuie să rețină data de 31 octombrie 2012 drept dată a comunicării scrisorii din 16 octombrie 2012 către reclamantă.

45. Pe cale de consecință, termenul de introducere a acțiunii împotriva Deciziei 2012/635 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012 a expirat la 10 ianuarie 2013, ceea ce implică faptul că cererea introductivă, depusă la 9 ianuarie 2013, a fost prezentată în termen.

46. Prin urmare, este necesar să se respingă cauza de inadmisibilitate invocată de Consiliu.

Cu privire la cauza de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe faptul că toate motivele invocate în susținerea acesteia se bazează pe invocarea de către reclamantă a mijloacelor de protecție și a garanțiilor aferente drepturilor fundamentale

47. Consiliul contestă admisibilitatea acțiunii susținând că, în calitate de entitate publică iraniană, reclamanta nu are calitatea de a invoca o încălcare a drepturilor sale fundamentale.

48. Or, trebuie arătat că, în măsura în care Tribunalul este competent să se pronunțe asupra prezentei acțiuni, aceasta se înscrie în cadrul articolului 275 al doilea paragraf TFUE, iar reclamanta are calitatea de a contesta, în fața instanței Uniunii, includerea sa pe lista care figurează în actele în litigiu, întrucât această includere o privește direct și individual în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft, C‑348/12 P, Rep., EU:C:2013:776, punctul 50).

49. Prin urmare, argumentația referitoare la posibilitatea reclamantei de a invoca măsurile de protecție și garanțiile aferente drepturilor fundamentale nu privește admisibilitatea acțiunii, nici măcar a unui motiv, ci are legătură cu fondul litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft, punctul 48 de mai sus, EU:C:2013:776, punctul 51).

50. Prin urmare, cauza de inadmisibilitate invocată de Consiliu trebuie respinsă ca neîntemeiată. Această respingere nu aduce atingere, având în vedere motivul în apărare invocat de Consiliu, verificării aspectului dacă reclamanta are dreptul să se prevaleze de măsurile de protecție și de garanțiile aferente drepturilor fundamentale, efectuată la punctele 53-58 de mai jos.

Cu privire la fond

51. Cu titlu introductiv, trebuie să se verifice dacă reclamanta are dreptul să se prevaleze de măsurile de protecție și de garanțiile aferente drepturilor fundamentale, contestat de Consiliu.

52. Apoi, având în vedere articularea argumentației reclamantei, este necesar să se examineze împreună primul și al patrulea motiv, referitoare, pe de o parte, la legalitatea și, pe de altă parte, la interpretarea dispozițiilor care prevăd criteriul care a fost pus în aplicare împotriva reclamantei, dat fiind că cele două chestiuni sunt strâns legate între ele. Celelalte motive vor fi examinate în ordinea în care au fost prezentate la punctul 22 de mai sus.

Cu privire la dreptul reclamantei de a se prevala de măsurile de protecție și de garanțiile aferente drepturilor fundamentale

53. Potrivit jurisprudenței, nici Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nici dreptul primar al Uniunii nu prevăd dispoziții care să excludă persoanele juridice care sunt emanații ale unor state de la beneficiul protecției drepturilor fundamentale. Dimpotrivă, dispozițiile din carta menționată care sunt relevante în raport cu motivele invocate de reclamantă, în special articolele 17, 41 și 47 din aceasta, garantează drepturile „[o]ricărei persoane”, formulare care include persoane juridice precum reclamanta (Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑35/10 și T‑7/11, Rep., EU:T:2013:397, punctul 65).

54. Consiliul invocă totuși, în acest context, articolul 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), care nu permite admisibilitatea cererilor formulate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de organizațiile guvernamentale.

55. Or, pe de o parte, articolul 34 din CEDO este o dispoziție de procedură care nu este aplicabilă în procedurile în fața instanței Uniunii. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, scopul acestei dispoziții este acela de a evita ca un stat parte la CEDO să fie în același timp reclamant și pârât în fața curții menționate (a se vedea în acest sens Curtea EDO, Hotărârea Compagnie de navigation de la République islamique d’Iran împotriva Turciei din 13 decembrie 2007, Recueil des arrêts et décisions , 2007-V, § 81). Acest raționament nu este aplicabil cazului de față (Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 53 de mai sus, EU:T:2013:397, punctul 67).

56. Consiliul susține de asemenea că regula pe care o invocă este justificată de faptul că un stat este garantul respectării drepturilor fundamentale pe teritoriul său, însă nu poate beneficia de astfel de drepturi.

57. Totuși, chiar presupunând că această justificare se aplică în privința unei situații interne, împrejurarea că un stat este garantul respectării drepturilor fundamentale pe teritoriul propriu este lipsită de relevanță în ceea ce privește întinderea drepturilor de care pot să beneficieze pe teritoriul statelor terțe persoanele juridice care sunt emanații ale aceluiași stat (Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 53 de mai sus, EU:T:2013:397, punctul 69).

58. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere că dreptul Uniunii nu conține nicio normă care să împiedice persoanele juridice care sunt emanații ale unor state terțe să invoce în beneficiul lor măsurile de protecție și garanțiile aferente drepturilor fundamentale. Prin urmare, chiar presupunând că reclamanta, în calitate de entitate publică, ar fi o emanație a statului iranian, ea poate invoca aceste drepturi în fața instanței Uniunii, în măsura în care ele sunt compatibile cu calitatea sa de persoană juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 53 de mai sus, EU:T:2013:397, punctul 70).

Cu privire la primul și la al patrulea motiv, întemeiate pe nelegalitatea articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și a articolului 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012, precum și pe o eroare de drept și pe o încălcare a principiului proporționalității în ceea ce privește noțiunea de sprijin acordat guvernului iranian

59. Reclamanta susține, în cadrul primului motiv, că dispozițiile pe care sunt întemeiate măsurile restrictive care o vizează, și anume, pe de o parte, articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificat prin Decizia 2012/35 și prin Decizia 2012/635, și, pe de altă parte, articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 încalcă principiile proporționalității și securității juridice și dreptul de proprietate, întrucât utilizează criterii nedeterminate, vagi și neinteligibile pentru definirea persoanelor și a entităților care pot fi vizate de măsuri restrictive.

60. Astfel, în primul rând, criteriul „sprijinului acordat guvernului iranian” prevăzut la articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificat prin Decizia 2012/35 și prin Decizia 2012/635, și la articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 (denumit în continuare „criteriul în litigiu”) ar fi excesiv de vag.

61. În al doilea rând, aceeași constatare s‑ar aplica noțiunii „asociere”, utilizată în cadrul acelorași dispoziții.

62. În al treilea rând, dispoziția articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 ar fi neinteligibilă în ceea ce privește noțiunea de sprijin acordat altor entități decât guvernul iranian.

63. Prin urmare, în opinia reclamantei, articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 și articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 sunt excesiv de vagi, ceea ce implică faptul că sunt nelegale și trebuie, așadar, să fie declarate inaplicabile în privința sa în temeiul articolului 277 TFUE.

64. În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta expune faptul că criteriul în litigiu, presupunând ca ar fi legal, vizează numai ipoteza în care o susținere specifică, legată de activitățile de proliferare nucleară, este furnizată de persoana sau de entitatea în discuție. Astfel, noțiunea menționată ar trebui să vizeze fie un sprijin direct acordat activităților de proliferare nucleară, fie un sprijin furnizat guvernului în punerea în aplicare a programului nuclear iranian.

65. Reclamanta se referă, în această privință, la obiectivele care stau la baza măsurilor restrictive în discuție, care constau, în opinia sa, numai în împiedicarea proliferării nucleare, iar nu în afectarea domeniilor care nu au legătură cu proliferarea menționată.

66. Reclamanta deduce de aici că Consiliul a săvârșit o eroare de drept și a încălcat principiul proporționalității prin faptul că a reținut interpretarea contrară în privința criteriului în litigiu. Ea precizează că această interpretare ar conferi Consiliului o putere exorbitantă și arbitrară care i‑ar permite printre altele să înghețe fondurile oricărei entități deținute de guvernul iranian sau care întreține legături cu acesta.

67. Consiliul pretinde, pe de o parte, că primul și al patrulea motiv sunt inadmisibile în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură. Astfel, aceste motive ar fi contradictorii, întrucât reclamanta invocă caracterul vag al criteriului în litigiu, pretinzând în același timp că criteriul menționat nu vizează decât un sprijin legat de proliferarea nucleară.

68. În plus, Consiliul contestă temeinicia argumentelor reclamatei.

69. Cu titlu introductiv, trebuie respinsă cauza de inadmisibilitate invocată de Consiliu. Astfel, pe de o parte, din lectura memoriilor reclamantei reiese că al patrulea motiv este prezentat pentru cazul în care Tribunalul respinge primul motiv. Pe de altă parte, în memoriile sale, Consiliul a fost în măsură să răspundă la cele două motive, iar Tribunalul este de asemenea în măsură să aprecieze temeinicia lor.

70. Cu privire la fond, trebuie amintit că articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Decizia 2012/635, prevede că se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin „alt[or] persoane și entități care nu intră sub incidența anexei I, care acordă sprijin guvernului Iranului și entităților deținute sau controlate de acesta ori persoanel[or] și entitățil[or] asociate acestora, astfel cum sunt enumerate în anexa II”. Articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 se referă, la rândul lui, la „alte persoane, entități sau organisme care oferă sprijin, de exemplu sprijin material, logistic sau financiar, guvernului Iranului și persoanelor și entităților asociate cu acestea”.

71. În ceea ce o privește pe reclamantă, ea a fost identificată de Consiliu în motivarea actelor atacate drept „[c]ompanie în proprietatea statului, care furnizează sprijin financiar guvernului Iranului”.

72. Această motivare implică faptul că este necesar să se respingă de la bun început ca inoperante argumentele reclamantei întemeiate pe caracterul pretins vag al noțiunii „asociere” și pe pretinsul caracter neinteligibil al articolului 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 în ceea ce privește noțiunea de sprijin acordat altor entități decât guvernul iranian (a se vedea punctele 61 și 62 de mai sus). Astfel, reiese cu claritate din motivația amintită la punctul anterior că, potrivit Consiliului, reclamanta, mai degrabă decât de a fi „asociată” sau de a furniza un sprijin altor entități decât guvernului iranian, acordă susținere sau sprijin direct acestuia din urmă. În aceste împrejurări, chiar presupunând că argumentele reclamantei privind noțiunea „asociere” și ipoteza unui sprijin furnizat altor entități decât guvernului iranian ar fi întemeiate, ele nu ar justifica anularea actelor atacate în măsura în care este vizată includerea reclamantei.

73. În consecință, trebuie să se examineze numai argumentele referitoare la caracterul pretins vag al criteriului în litigiu și interpretarea care trebuie reținută în privința acestui criteriu.

74. În această privință, este necesar să se arate că instanțele Uniunii trebuie, în conformitate cu competențele cu care sunt învestite în temeiul tratatului, să asigure un control, în principiu complet, al legalității tuturor actelor Uniunii din perspectiva drepturilor fundamentale care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii. Această exigență este consacrată în mod expres la articolul 275 al doilea paragraf TFUE (a se vedea Hotărârea din 28 noiembrie 2013, Consiliul/Fulmen și Mahmoudian, C‑280/12 P, Rep., EU:C:2013:775, punctul 58 și jurisprudența citată, și Hotărârea Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft, punctul 48 de mai sus, EU:C:2013:776, punctul 65 și jurisprudența citată).

75. Nu este mai puțin adevărat că Consiliul dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește definirea generală și abstractă a criteriilor juridice și a modalităților de adoptare a măsurilor restrictive. În consecință, normele de aplicabilitate generală care definesc aceste criterii și aceste modalități, precum dispozițiile Deciziei 2010/413 și ale Regulamentului nr. 267/2012 care prevăd criteriul în litigiu și care sunt vizate de primul și de al patrulea motiv, fac obiectul unui control jurisdicțional restrâns, care se limitează la verificarea respectării regulilor de procedură și de motivare, a acurateței situației de fapt reținute, a absenței unei erori vădite în aprecierea acestor fapte și a inexistenței unui abuz de putere. Acest control restrâns se aplică în special aprecierii considerațiilor de oportunitate pe care se bazează măsurile restrictive (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 9 iulie 2009, Melli Bank/Consiliul, T‑246/08 și T‑332/08, Rep., EU:T:2009:266, punctele 44 și 45, și Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, Rep., EU:T:2009:401, punctele 35 și 36).

76. Trebuie să se admită că, prin modul foarte larg de formulare, criteriul în litigiu conferă Consiliului o putere de apreciere. Cu toate acestea, contrar susținerilor reclamantei, această putere este compatibilă cu principiile proporționalității și securității juridice, precum și cu dreptul său de proprietate și nu conferă Consiliului o putere exorbitantă sau arbitrară.

77. Astfel, în primul rând, principiul securității juridice, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii și care impune printre altele ca normele de drept să fie clare, precise și previzibile în ceea ce privește efectele lor, în special în cazul în care pot avea consecințe defavorabile asupra persoanelor particulare și a societăților (Hotărârea din 18 noiembrie 2008, Förster, C‑158/07, Rep., EU:C:2008:630, punctul 67), este, desigur, aplicabil în ceea ce privește măsurile restrictive, precum cele în discuție în speță, care afectează semnificativ drepturile și libertățile persoanelor și entităților vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2014, National Iranian Oil Company/Consiliul, T‑578/12, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctele 112, 113, 116 et 117).

78. În al doilea rând, criteriul în litigiu se înscrie într‑un cadru juridic clar delimitat de obiectivele urmărite de reglementarea care guvernează măsurile restrictive împotriva Iranului. În această privință, considerentul (13) al Deciziei 2012/35, care a inserat acest criteriu la articolul 20 alineatul (1) din Decizia 2010/413, precizează în mod expres că înghețarea fondurilor ar trebui aplicată unor persoane și entități „care oferă sprijin guvernului Iranului permițându‑i să continue activitățile sale nucleare sensibile cu risc de proliferare sau perfecționarea vectorilor de transport a armamentelor nucleare, în special persoanele și entitățile care oferă sprijin financiar, logistic sau material guvernului Iranului”. Articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 267/2012 enunță de asemenea că acest sprijin poate fi „material, logistic sau financiar” (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 118).

79. Criteriul în litigiu nu vizează, așadar, orice formă de sprijin acordat guvernului iranian, ci formele de sprijin care, prin importanța lor cantitativă sau calitativă, contribuie la continuarea activităților nucleare iraniene. Interpretat, sub controlul instanței Uniunii, în legătură cu obiectivul care constă în a face presiuni asupra guvernului Iranului pentru ca acesta să pună capăt activităților sale care prezintă risc de proliferare nucleară, criteriul în litigiu definește astfel în mod obiectiv o categorie circumscrisă de persoane și de entități susceptibile să facă obiectul măsurilor de înghețare a fondurilor (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 119).

80. Astfel, în lumina finalității măsurilor de înghețare a fondurilor, menționată la punctul 79 de mai sus, reiese fără ambiguitate din criteriul în litigiu că acesta vizează de manieră punctuală și selectivă activitățile proprii persoanei sau entității vizate care, chiar dacă nu au ca atare nicio legătură directă sau indirectă cu proliferarea nucleară, sunt totuși susceptibile să o favorizeze, furnizând guvernului iranian resurse sau facilități de natură materială, logistică sau financiară care îi permit să continue activitățile de proliferare (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 120).

81. Această constatare implică, pe de altă parte, că este necesar să se respingă argumentația reclamantei prezentată în cadrul celui de al patrulea motiv, potrivit căruia criteriul în litigiu ar putea viza numai fie un sprijin direct acordat activităților de proliferare nucleară, fie un sprijin furnizat guvernului în punerea în aplicare a programului nuclear iranian.

82. În această privință, reclamanta face o confuzie între criteriul în litigiu, singurul pertinent în speță, și criteriul referitor la „susțin[erea] activitățil[or] nucleare care prezintă un risc de proliferare sau [a] activitățil[or] de dezvoltare a vectorilor purtători de arme nucleare”, enunțat la articolul 20 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2010/413 și la articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 267/2012 și care implică un anumit grad de legătură cu activitățile nucleare ale Iranului (a se vedea în acest sens Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 139).

83. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 78 de mai sus, în ceea ce privește criteriul în litigiu, reiese în mod expres din considerentul (13) al Deciziei 2012/35 că măsurile de înghețare a fondurilor ar trebui aplicate persoanelor și entităților care oferă sprijin guvernului Iranului permițându‑i să își continue activitățile nucleare. Existența unei legături între furnizarea unui sprijin guvernului iranian și continuarea activităților de proliferare nucleară este astfel stabilită în mod expres de reglementarea aplicabilă, criteriul în litigiu urmărind să priveze guvernul iranian de sursele sale de venituri, pentru a‑l constrânge să înceteze dezvoltarea programului său de proliferare nucleară, în lipsa unor resurse financiare suficiente (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 140).

84. Astfel, contrar celor susținute de reclamantă, criteriul în litigiu este susceptibil să se aplice oricărei entități care acordă sprijin, printre altele sub forma unui sprijin financiar, guvernului iranian. În schimb, el nu vizează toate entitățile deținute de guvernul iranian sau care întrețin legături cu acesta din urmă, nici ansamblul contribuabililor iranieni.

85. În al treilea rând, trebuie amintit că puterea de apreciere conferită Consiliului de criteriul în litigiu este contrabalansată de obligația de motivare și de drepturile procedurale consolidate, garantate de jurisprudență (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 122; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., EU:C:1991:438, punctul 14, și Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, Rep., EU:C:2013:518, punctul 114).

86. În speță, reclamanta contestă, în cadrul celui de al treilea motiv, că Consiliul ar fi protejat aceste garanții, iar temeinicia argumentației sale cu privire la acest aspect va fi examinată de Tribunal la punctele 121-168 de mai jos.

87. Având în vedere cele expuse la punctele 74-85 de mai sus, este necesar să se constate că criteriul în litigiu limitează puterea de apreciere a Consiliului, instituind criterii obiective, și garantează gradul de previzibilitate cerut de dreptul Uniunii (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 123; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 22 mai 2008, Evonik Degussa/Comisia, C‑266/06 P, EU:C:2008:295, punctul 58).

88. În consecință, criteriul respectiv este compatibil cu principiul securității juridice și nu poate fi considerat drept arbitrar.

89. Pe de altă parte, în măsura în care adoptarea unor măsuri de înghețare a fondurilor pe baza criteriului în litigiu este prevăzută de dispozițiile pertinente din Decizia 2010/413 și din Regulamentul nr. 267/2012, atingerea adusă dreptului de proprietate care rezultă din aplicarea acestui criteriu este conformă dispoziției articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, care enunță că orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin carta menționată trebuie să fie prevăzută de lege (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 124).

90. În plus, potrivit jurisprudenței, în temeiul principiului proporționalității, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, legalitatea interzicerii unei activități economice este subordonată condiției ca măsurile de interdicție să fie adecvate și necesare realizării obiectivelor urmărite în mod legitim prin reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 53 de mai sus, EU:T:2013:397, punctul 179 și jurisprudența citată).

91. În speță, având în vedere importanța primordială a menținerii păcii și securității internaționale, Consiliul a putut să considere, fără să depășească limitele puterii sale de apreciere, că atingerile aduse dreptului de proprietate care ar rezulta din aplicarea criteriului în litigiu sunt adecvate și necesare, în vederea exercitării unei presiuni asupra guvernului Iranului pentru a‑l constrânge să pună capăt activităților sale de proliferare nucleară (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 martie 2012, Melli Bank/Consiliul, C‑380/09 P, Rep., EU:C:2012:137, punctul 61).

92. În consecință, criteriul în litigiu, astfel cum este interpretat la punctele 76-84 de mai sus, este compatibil cu principiul proporționalității și nu conferă Consiliului o putere exorbitantă.

93. Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se respingă primul motiv ca fiind în parte inoperant și în parte neîntemeiat și să se respingă cel de al patrulea motiv ca neîntemeiat.

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe necompetența Consiliului de adoptare a Deciziei 2012/635 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012 și pe lipsa de temei juridic a acestuia din urmă

94. Reclamanta susține că Consiliul nu avea competența să adopte Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012. Ea amintește în această privință că, în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE, măsurile restrictive pot fi adoptate de Consiliu la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi a Comisiei.

95. Or, în speță, în primul rând, Decizia 2012/635 ar fi fost adoptată de Consiliu singur, astfel încât cerința impusă la articolul 215 alineatul (2) TFUE nu ar fi fost respectată. În acest context, articolul 215 TFUE nu ar prevedea nicio distincție între măsurile adoptate în cadrul PESC și alte măsuri și ar fi, așadar, aplicabil deciziilor adoptate în temeiul articolului 29 TUE, precum Decizia 2012/635.

96. În al doilea rând, în măsura în care Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012 pune în aplicare Decizia 2012/635, el ar fi privat de temei juridic și ar fi afectat de lipsă de competență.

97. În al treilea rând, articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 ar fi contrar articolului 215 alineatul (2) TFUE, întrucât conferă Consiliului, acționând singur, competența de modificare a anexei IX care conține lista persoanelor, entităților și organismelor care trebuie să facă obiectul măsurilor restrictive. În consecință, articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 ar trebui să fie declarat inaplicabil reclamantei, conform articolului 277 TFUE, ceea ce implică, în opinia sa, că Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012, adoptat în temeiul său, este lipsit de temei juridic și afectat de lipsă de competență tot pentru acest motiv.

98. Consiliul contestă temeinicia argumentelor reclamatei.

– Cu privire la modalitățile de adoptare a Deciziei 2012/635

99. În ceea ce privește Decizia 2012/635, este necesar să se arate, asemănător Consiliului, că ea nu este întemeiată pe articolul 215 TFUE, ci doar pe articolul 29 TUE, care figurează în capitolul 2 din titlul V din Tratatul UE consacrat PESC și care autorizează Consiliul să acționeze singur pentru adoptarea deciziilor care sunt prevăzute în acesta.

100. În această privință, potrivit articolului 215 alineatul (2) TFUE, „[î]n cazul în care se prevede într‑o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul poate adopta, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (1), măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal”.

101. Astfel, adoptarea prealabilă a unei decizii în conformitate cu capitolul 2 din titlul V din Tratatul UE – precum, în speță, Decizia 2012/635, adoptată în temeiul articolului 29 TUE – constituie o condiție necesară pentru ca Consiliul să poată adopta măsuri restrictive în temeiul puterilor care îi sunt conferite prin articolul 215 alineatul (2) TFUE. Această constatare nu presupune însă că adoptarea unei decizii precum Decizia 2012/635 ar fi supusă cerințelor procedurale prevăzute la articolul 215 alineatul (2) TFUE, mai degrabă decât celor prevăzute la articolul 29 TUE însuși.

102. În aceste împrejurări, este necesar să se respingă primul argument al reclamantei, întrucât Consiliul era competent, în temeiul articolului 29 TUE, să adopte singur Decizia 2012/635.

103. Pe cale de consecință, este de asemenea necesar să se respingă cel de al doilea argument al reclamantei, care este întemeiat pe premisa eronată potrivit căreia Consiliul nu era competent să adopte Decizia 2012/635.

– Cu privire la compatibilitatea articolului 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 cu articolul 215 TFUE

104. Consiliul susține că articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, care îl autorizează să modifice anexa IX la același regulament, care conține lista persoanelor, entităților și organismelor care trebuie să facă obiectul măsurilor restrictive, a fost adoptat în temeiul articolului 291 alineatul (2) TFUE, potrivit căruia, „[î]n cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste acte conferă Comisiei competențe de executare sau, în cazuri speciale şi temeinic justificate, precum şi în cazurile prevăzute la articolele 24 [TUE] şi 26 [TUE] din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliului”.

105. În această privință, este necesar să se observe, cu titlu introductiv, că nici articolul 215 TFUE, nici vreo altă dispoziție a dreptului primar nu se opun ca un regulament adoptat în temeiul articolului 215 TFUE să confere competențe de executare Comisiei sau Consiliului în condițiile definite la articolul 291 alineatul (2) TFUE, în cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a anumitor măsuri restrictive prevăzute de acest regulament. În special, din articolul 215 TFUE nu reiese că măsurile restrictive individuale trebuie să fie adoptate potrivit procedurii prevăzute la articolul 215 alineatul (1) TFUE. Prin urmare, în lipsa oricărei indicații care să limiteze posibilitatea conferirii de competențe de executare, aplicarea dispozițiilor articolului 291 alineatul (2) TFUE nu poate fi înlăturată în materie de măsuri restrictive întemeiate pe articolul 215 TFUE (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 54).

106. În plus, procedura prevăzută la articolul 215 alineatul (1) TFUE, în care Consiliul hotărăște la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi a Comisiei, se poate dovedi neadaptată pentru adoptarea unor simple măsuri de punere în aplicare. În schimb, articolul 291 alineatul (2) TFUE permite să se prevadă o procedură de punere în aplicare mai eficace, adaptată tipului de măsură care trebuie pusă în aplicare și capacității de acțiune a fiecărei instituții. Astfel, considerațiile care au condus autorii Tratatului FUE la decizia de a autoriza, la articolul 291 alineatul (2) TFUE, atribuirea de competențe de executare sunt valabile atât în ceea ce privește punerea în aplicare a actelor întemeiate pe articolul 215 TFUE, cât și în ceea ce privește punerea în aplicare a altor acte juridice obligatorii din punct de vedere juridic (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 55).

107. În consecință, este necesar să se considere că Consiliul avea dreptul să prevadă competențe de executare, în conformitate cu dispozițiile articolului 291 alineatul (2) TFUE, pentru adoptarea de măsuri individuale de înghețare a fondurilor care să pună în aplicare articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 56).

108. În aceste condiții, trebuie verificat și dacă Consiliul a respectat condițiile prevăzute la articolul 291 alineatul (2) TFUE atunci când a rezervat în favoarea sa, mai degrabă decât în favoarea Comisiei, competențele de executare în discuție.

109. În această privință, trebuie amintit că regulamentele, precum Regulamentul nr. 267/2012, care prevăd măsuri restrictive în temeiul articolului 215 TFUE vizează punerea în aplicare, în domeniul Tratatului FUE, a deciziilor adoptate în temeiul articolului 29 TUE în cadrul PESC. În consecință, Regulamentul nr. 267/2012 se înscrie în urmărirea obiectivelor și în punerea în aplicare a acțiunilor Uniunii în domeniul PESC (a se vedea în acest sens Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 60).

110. În special, având în vedere finalitatea, natura și obiectul lor, măsurile restrictive adoptate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, care au scopul de a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta din urmă să pună capăt proliferării nucleare, au o legătură mai strânsă cu punerea în aplicare a PESC decât cu exercitarea competențelor conferite Uniunii prin Tratatul FUE (a se vedea în acest sens Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctele 66 și 67).

111. Or, în cadrul Tratatului UE, din coroborarea articolului 24 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 29 TUE și a articolului 31 alineatul (1) TUE reiese că Consiliul are, ca regulă generală, vocația de a exercita puterea decizională în domeniul PESC, hotărând în unanimitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Parlamentul European/Consiliul, C‑130/10, Rep., EU:C:2012:472, punctul 47).

112. În special, Consiliul, acționând singur, este cel care decide includerea numelui unei persoane sau al unei entități în anexa II la Decizia 2010/413. Or, tocmai această includere este cea pusă în aplicare, în domeniul de aplicare al Tratatului FUE, prin adoptarea unei măsuri de înghețare a fondurilor în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012.

113. În aceste împrejurări, ținând seama de particularitatea măsurilor adoptate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, de necesitatea asigurării coerenței între lista care figurează în anexa II la Decizia 2010/413 și cea care figurează în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012, precum și de faptul că Comisia nu are acces la datele serviciilor de informații ale statelor membre care se pot dovedi necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor respective, Consiliul a putut considera în mod întemeiat că punerea în aplicare a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, referitor la înghețarea fondurilor, constituie un caz specific, în sensul articolului 291 alineatul (2) TFUE, și că are, prin urmare, dreptul să își rezerve competența de executare, la articolul 46 alineatul (2) din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctele 68-73).

114. În ceea ce privește chestiunea dacă existența unui caz specific a fost justificată în mod corespunzător, trebuie arătat că Consiliul nu a declarat în mod expres, în Regulamentul nr. 267/2012, că își rezerva competența de executare pentru motivele rezumate la punctul 113 de mai sus. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că justificarea rezervării executării efectuate în favoarea Consiliului, la articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, reiese dintr‑o lectură combinată a considerentelor și a dispozițiilor regulamentului menționat, în contextul articulării dispozițiilor pertinente din Tratatul UE și din Tratatul FUE în materie de înghețare a fondurilor (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 77).

115. Astfel, în primul rând, Consiliul s‑a referit în mod explicit, în considerentul (28) al Regulamentului nr. 267/2012, la exercitarea competenței sale în materie de „desemnare a persoanelor cărora li se aplică măsurile de înghețare [a fondurilor]”, precum și la propria intervenție în cadrul procedurii de revizuire a deciziilor de includere în funcție de observațiile sau de elementele de probă noi primite din partea persoanelor vizate (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 78).

116. În al doilea rând, dispozițiile articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, citite în coroborare cu considerentul (14) al aceluiași regulament, permit să se înțeleagă că punerea în aplicare a măsurilor de înghețare a fondurilor față de persoane sau de entități țin mai degrabă de domeniul de acțiune al Consiliului în cadrul PESC decât de măsurile de natură economică adoptate în mod normal în domeniul Tratatului FUE (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctele 79 și 80).

117. În al treilea rând, paralelismul dintre măsurile restrictive adoptate în temeiul Deciziei 2010/413 și cele adoptate în temeiul Regulamentului nr. 267/2012 este explicitat în considerentul (11) și următoarele ale acestuia din urmă, de unde rezultă că regulamentul menționat pune în aplicare modificările la Decizia 2010/413 introduse prin Decizia 2012/35. De asemenea, necesitatea asigurării coerenței între lista conținută în anexa II la Decizia 2010/413 și cea conținută în anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012 reiese din lectura considerentelor regulamentelor de punere în aplicare prin care se modifică anexa IX menționată, în special considerentul (2) al Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012, care se referă explicit la Decizia 2012/635 (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 81).

118. În aceste condiții, motivele specifice care au justificat atribuirea competenței de executare Consiliului la articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012 reieșeau suficient de comprehensibil din dispozițiile pertinente și din contextul acestui regulament (Hotărârea National Iranian Oil Company/Consiliul, punctul 77 de mai sus, atacată cu recurs, EU:T:2014:678, punctul 82).

119. Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că cerințele impuse la articolul 291 alineatul (2) TFUE pentru ca competențele de executare să poată fi acordate Consiliului au fost îndeplinite în ceea ce privește articolul 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 267/2012, ceea ce conduce la concluzia că nu se poate reproșa Consiliului nicio încălcare a articolului 215 TFUE.

120. Având în vedere această constatare, trebuie să se respingă cel de al treilea argument al reclamantei și, prin urmare, cel de al doilea motiv în totalitate.

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, a dreptului la apărare al reclamantei, inclusiv dreptul său de acces la dosar, a obligației Consiliului de revizuire a măsurilor restrictive adoptate și a dreptului reclamantei la protecție jurisdicțională efectivă

121. Reclamanta susține că, prin adoptarea actelor atacate, Consiliul a încălcat obligația de motivare, dreptul său la apărare, inclusiv dreptul său de acces la dosar, obligația de revizuire a măsurilor restrictive adoptate și dreptul său la protecție jurisdicțională efectivă.

– Cu privire la obligația de motivare

122. Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de a motiva un act cauzator de prejudiciu, care constituie un corolar al principiului respectării dreptului la apărare, are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a afla dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului respectiv (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, Rep., EU:C:2012:718, punctul 49 și jurisprudența citată).

123. Motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției autoare a actului, astfel încât să dea posibilitatea persoanei interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea Consiliul/Bamba, punctul 122 de mai sus, EU:C:2012:718, punctul 50 și jurisprudența citată).

124. În măsura în care persoana vizată nu dispune de dreptul de a fi ascultată anterior adoptării unei decizii inițiale de înghețare a fondurilor, respectarea obligației de motivare este cu atât mai importantă cu cât constituie unica garanție care îi permite persoanei interesate, cel puțin după adoptarea acestei măsuri, să se prevaleze în mod util de căile de atac pe care le are la dispoziție pentru a contesta legalitatea deciziei menționate (a se vedea Hotărârea Consiliul/Bamba, punctul 122 de mai sus, EU:C:2012:718, punctul 51 și jurisprudența citată).

125. Prin urmare, motivarea unui act al Consiliului prin care se impune o măsură de înghețare a fondurilor trebuie să identifice motivele specifice și concrete pentru care Consiliul consideră, în exercitarea puterii sale de apreciere discreționare, că persoana interesată trebuie să facă obiectul unei astfel de măsuri (a se vedea Hotărârea Consiliul/Bamba, punctul 122 de mai sus, EU:C:2012:718, punctul 52 și jurisprudența citată).

126. Cu toate acestea, motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care actul a fost adoptat. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care caracterul suficient al unei motivări trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea Consiliul/Bamba, punctul 122 de mai sus, EU:C:2012:718, punctul 53 și jurisprudența citată).

127. În special, un act cauzator de prejudiciu este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa (a se vedea Hotărârea Consiliul/Bamba, punctul 122 de mai sus, EU:C:2012:718, punctul 54 și jurisprudența citată).

128. În speță, reclamanta arată că Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012 nu sunt motivate la un standard juridic corespunzător în ceea ce privește includerea sa.

129. Astfel, în opinia reclamantei, pe de o parte, Consiliul nu a identificat criteriul, printre cele prevăzute la articolul 20 din Decizia 2010/413 și la articolul 23 din Regulamentul nr. 267/2012, pe care s‑a întemeiat pentru adoptarea măsurilor restrictive care îl vizează.

130. Pe de altă parte, Consiliul nu ar fi precizat modalitățile, natura sau întinderea sprijinului financiar pe care ea l‑ar fi acordat guvernului iranian. În special, el nu ar fi identificat operațiunile financiare specifice care ar putea justifica măsurile luate împotriva sa și nici legătura dintre aceste operațiuni și proliferarea nucleară. Această motivare insuficientă nu ar putea fi acoperită de afirmația a posteriori a Consiliului, prezentată în memoriul în apărare, potrivit căreia adoptarea măsurilor de înghețare a fondurilor împotriva sa este justificată de plata de dividende, în calitate de întreprindere publică, acționarului său.

131. Consiliul contestă temeinicia argumentelor reclamatei.

132. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că reclamanta a fost identificată drept „[c]ompanie în proprietatea statului, care furnizează sprijin financiar guvernului Iranului”.

133. În primul rând, reiese în mod expres din motivarea furnizată că reclamanta a fost vizată de măsurile restrictive în temeiul criteriului în litigiu.

134. În al doilea rând, este, desigur, adevărat că motivarea care o vizează nu conține precizări cu privire la modalitățile și la întinderea sprijinului pretins furnizat guvernului iranian, singura precizare indicată de Consiliu fiind că acest sprijin este de natură financiară.

135. În aceste condiții, în pofida caracterului sumar al motivării furnizate, reclamanta a fost în măsură să înțeleagă esențialul faptelor reținute împotriva sa de Consiliu și să se apere în mod adecvat.

136. Astfel, în cadrul celui de al patrulea motiv prezentat în cererea introductivă, reclamanta s‑a referit în mod explicit la ipoteza unei „persoane fizice sau juridice, alta decât statul”, care finanțează, „prin impozitele sale sau eventual, în ceea ce privește întreprinderile publice, prin dividendele acordate acționarului, un buget în care sumele vărsate se confundă în masa veniturilor și nu sunt, prin definiție, afectate acoperirii unei cheltuieli particulare, în particular activitatea statală considerată ilicită”, pentru a susține că, într‑o asemenea ipoteză, noțiunea de sprijin acordat guvernului iranian nu este aplicabilă.

137. Astfel, reclamanta a fost în măsură să identifice, în motivele includerii sale, că Consiliul s‑a întemeiat pe împrejurarea că, în calitate de întreprindere de stat, ea furniza sprijin financiar guvernului iranian prin transferul resurselor sale financiare. De asemenea, ea a fost în măsură să conteste pertinența și realitatea acestui element.

138. De asemenea, motivarea reținută de Consiliu permite Tribunalului să își exercite controlul de legalitate a actelor atacate.

139. În aceste împrejurări, motivarea furnizată în Decizia 2012/635 și în Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012, chiar dacă este deosebit de sumară, este suficientă.

140. În al treilea rând, această constatare implică faptul că precizările furnizate de Consiliu în memoriul în apărare nu constituie o motivare a posteriori care nu ar putea să fie luată în considerare de Tribunal și nici nu demonstrează caracterul insuficient al motivării furnizate. Astfel, aceste precizări se limitează să explice și să precizeze elementul esențial reținut de Consiliu și identificat de reclamantă în motivarea Deciziei 2012/635 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012.

141. Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se respingă această critică întemeiată pe încălcarea obligației de motivare.

– Cu privire la accesul la dosar

142. Reclamanta susține că nu a obținut accesul la dosar decât după expirarea termenului care îi fusese acordat pentru solicitarea revizuirii măsurilor care o vizează. O asemenea comunicare tardivă nu ar fi compatibilă cu principiul respectării dreptului la apărare.

143. Consiliul contestă temeinicia argumentelor reclamatei.

144. Potrivit jurisprudenței, atunci când au fost comunicate informații suficient de precise, care permit entității interesate să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra elementelor incriminatoare pe care i le impută Consiliul, principiul respectării dreptului la apărare nu implică obligația acestei instituții de a permite în mod spontan accesul la documentele conținute în dosarul său. Consiliul este obligat să permită accesul la toate documentele administrative neconfidențiale privind măsura în cauză numai la cererea părții interesate (a se vedea Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 53 de mai sus, EU:T:2013:397, punctul 84 și jurisprudența citată).

145. În speță, reclamanta a solicitat accesul la dosar la 8 ianuarie 2013, adică în ziua anterioară introducerii acțiunii sale, intervenită la 9 ianuarie 2013. Consiliul a răspuns la cerere la 10 iunie 2013.

146. În aceste împrejurări, mai întâi, nu se poate reproșa Consiliului că nu a răspuns la cererea de acces la dosar înainte de depunerea acțiunii, intervalul de o zi dintre cererea de acces și depunerea acțiunii fiind prea scurt.

147. Apoi, nici scrisoarea din 16 octombrie 2012 prin care Consiliul a comunicat reclamantei Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012, nici aceste acte în sine, nici avizul în atenția persoanei căreia i se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2010/413, astfel cum este pusă în aplicare prin Decizia 2012/635, și în Regulamentul nr. 267/2012, astfel cum este pus în aplicare prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012 (JO C 312, p. 21), nu prevăd un termen pentru prezentarea de observații de către entitățile vizate de măsurile restrictive. În aceste împrejurări, argumentul potrivit căruia reclamanta nu a obținut accesul la dosar decât după expirarea unui asemenea termen este vădit neîntemeiat în fapt.

148. În sfârșit, este necesar să se arate că un termen de răspuns mai lung de cinci luni este excesiv.

149. În această privință, Consiliul se referă la necesitatea obținerii acordului unui stat membru înaintea comunicării documentelor în discuție. Or, acest argument nu poate fi reținut, dat fiind că, potrivit jurisprudenței, atunci când intenționează să se întemeieze pe elemente furnizate de un stat membru pentru a adopta măsuri restrictive împotriva unei entități, Consiliul este obligat să se asigure, înainte de a adopta măsurile menționate, că elementele în discuție pot fi comunicate entității respective în timp util pentru ca aceasta să își poată prezenta în mod util punctul de vedere [Hotărârea din 6 septembrie 2013, Persia International Bank/Consiliul, T‑493/10, Rep., (Extras), EU:T:2013:398, punctul 84].

150. Nu este mai puțin adevărat că, pe de o parte, reclamanta nu a prezentat argumente concrete care să urmărească să demonstreze că termenul de răspuns excesiv a făcut efectiv ca apărarea sa să devină mai dificilă.

151. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, comunicarea tardivă a unui document pe care s‑a întemeiat Consiliul pentru a adopta sau pentru a menține măsurile restrictive care vizează o entitate nu constituie o încălcare a dreptului la apărare care să justifice anularea actelor adoptate anterior decât dacă se face dovada faptului că măsurile restrictive în cauză nu ar fi putut fi adoptate sau menținute în mod legal dacă documentul comunicat tardiv ar fi trebuit înlăturat ca element incriminator (Hotărârea Persia International Bank/Consiliul, punctul 148 de mai sus, EU:T:2013:398, punctul 85).

152. Or, în speță, din analiza efectuată la punctele 169-188 de mai jos reiese că măsurile restrictive care o vizează pe reclamantă sunt întemeiate, chiar și fără a se ține seama de documentele comunicate de Consiliu în răspunsul său din 10 iunie 2013. În aceste împrejurări, încălcarea obligației de acordare a accesului la dosar în timp util nu justifică anularea actelor atacate.

153. Având în vedere considerațiile precedente, prezenta critică trebuie respinsă.

– Cu privire la obligația de revizuire anuală a măsurilor restrictive adoptate

154. În adaptarea concluziilor din 16 aprilie 2014, reclamanta arată că Consiliul nu și‑a îndeplinit obligația de revizuire anuală a măsurilor restrictive adoptate, în condițiile în care i‑a comunicat menținerea măsurilor respective abia la 14 martie 2014.

155. În temeiul articolului 26 alineatul (3) din Decizia 2010/413, „[m]ăsurile menționate la articolul 19 alineatul (1) literele (b) și (c) și la articolul 20 alineatul (1) literele b) și c) sunt revizuite la intervale periodice și cel puțin o dată la 12 luni”.

156. De asemenea, potrivit articolului 46 alineatul (6) din Regulamentul nr. 267/2012, „[l]ista din anexa IX se revizuiește periodic și cel puțin la fiecare 12 luni”.

157. Astfel, Consiliul era efectiv obligat să revizuiască măsurile restrictive care o vizau pe reclamantă într‑un termen de 12 luni de la adoptarea Deciziei 2012/635 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012.

158. În această privință, Consiliul pretinde că a revizuit includerea reclamantei în două reprize, adoptând, pe de o parte, Decizia 2013/270/PESC a Consiliului din 6 iunie 2013 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 156, p. 10) și Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 522/2013 al Consiliului din 6 iunie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 267/2012 (JO L 156, p. 3) și, pe de altă parte, Decizia 2013/661/PESC a Consiliului din 15 noiembrie 2013 de modificare a Deciziei 2010/413 (JO L 306, p. 18) și Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1154/2013 al Consiliului din 15 noiembrie 2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 267/2012 (JO L 306, p. 3).

159. Cu toate acestea, trebuie arătat că niciunul dintre actele citate de Consiliu nu indică faptul că el ar fi procedat la revizuirea periodică a tuturor includerilor pe listele din anexa II la Decizia 2010/413 și din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012. Actele respective nu privesc în mod specific nici includerea reclamantei.

160. În aceste împrejurări, trebuie să se concluzioneze că Consiliul nu a procedat la revizuirea măsurilor restrictive care o vizează pe reclamantă în termenul fixat prin Decizia 2010/413 și prin Regulamentul nr. 267/2012.

161. În aceste condiții, este necesar să se examineze dacă această încălcare a obligației de revizuire a măsurilor restrictive adoptate justifică anularea actelor atacate.

162. În această privință, trebuie arătat că obiectivul obligației de revizuire în discuție este garantarea unei verificări periodice a aspectului dacă măsurile restrictive adoptate continuă să fie justificate.

163. Or, în speță, nu este contestat că, la momentul la care prezenta critică a fost invocată de reclamantă, în adaptarea concluziilor din 16 aprilie 2014, Consiliul procedase deja la verificarea în discuție și îi comunicase reclamantei rezultatul său prin scrisoarea din 14 martie 2014.

164. În aceste împrejurări, obiectivul dispozițiilor care prevăd revizuirea periodică a măsurilor restrictive a fost respectat, deși în mod tardiv, iar încălcarea termenului de revizuire de către Consiliu nu mai produce, așadar, efecte nefaste asupra situației reclamantei.

165. Prin urmare, fără a aduce atingere dreptului reclamantei de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul pe care eventual l‑a suferit din cauza nerespectării termenului de revizuire, în temeiul articolului 340 TFUE, ea nu se poate prevala de întârzierea în cauză pentru a obține anularea măsurilor restrictive care o vizează, adoptate sau menținute prin actele atacate.

166. Prin urmare, se impune respingerea prezentei critici.

– Cu privire la celelalte încălcări invocate

167. Reclamanta arată că lipsa de motivare a Deciziei 2012/635 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 945/2012 implică o încălcare a dreptului său la apărare, inclusiv a dreptului de a obține revizuirea măsurilor restrictive adoptate, și a dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, ținând seama de caracterul vag al motivării furnizate, i s‑ar solicita, pentru a‑și asigura apărarea, nu să combată elementele de drept și de fapt circumstanțiate invocate de Consiliu, ci să aducă proba negativă a faptului că nu a acordat sprijin guvernului iranian sau programului nuclear iranian.

168. Or, astfel cum reiese de la punctele 122-141 de mai sus, Decizia 2012/635 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 945/2012 sunt motivate la un standard juridic corespunzător, ceea ce implică faptul că prezenta critică se întemeiază pe o premisă eronată.

169. Prin urmare, ea trebuie respinsă, la fel ca cel de al treilea motiv în integralitatea lui.

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare de apreciere a faptelor

170. Astfel cum s‑a amintit la punctul 74 de mai sus, instanțele Uniunii trebuie, în conformitate cu competențele cu care sunt învestite în temeiul Tratatului FUE, să asigure un control, în principiu complet, al legalității tuturor actelor Uniunii din perspectiva drepturilor fundamentale care fac parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii. Această exigență este consacrată în mod expres la articolul 275 al doilea paragraf TFUE (a se vedea Hotărârea Consiliul/Fulmen şi Mahmoudian, punctul 74 de mai sus, EU:C:2013:775, punctul 58 și jurisprudența citată, și Hotărârea Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft, punctul 74 de mai sus, EU:C:2013:776, punctul 65 și jurisprudența citată).

171. Printre aceste drepturi fundamentale figurează în special dreptul la protecție jurisdicțională efectivă (a se vedea Hotărârea Consiliul/Fulmen și Mahmoudian, punctul 74 de mai sus, EU:C:2013:775, punctul 59 și jurisprudența citată).

172. Efectivitatea controlului jurisdicțional garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene impune în special ca instanța Uniunii să se asigure că decizia, care are o aplicabilitate individuală pentru persoana sau entitatea în cauză, se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă. Aceasta presupune verificarea faptelor invocate în expunerea de motive pe care se bazează actul menționat, astfel încât controlul jurisdicțional să nu se limiteze la aprecierea verosimilității abstracte a motivelor invocate, ci să privească aspectul dacă respectivele motive – sau cel puțin unul dintre ele, considerat suficient în sine pentru susținerea actului în cauză – sunt întemeiate (a se vedea Hotărârea Consiliul/Fulmen și Mahmoudian, punctul 74 de mai sus, EU:C:2013:775, punctul 64 și jurisprudența citată).

173. În acest context, în caz de contestare, autoritatea competentă a Uniunii este cea care are sarcina să demonstreze temeinicia motivelor reținute împotriva persoanei vizate, aceasta din urmă neavând obligația să facă dovada negativă a netemeiniciei motivelor menționate (a se vedea Hotărârea Consiliul/Fulmen și Mahmoudian, punctul 74 de mai sus, EU:C:2013:775, punctul 66 și jurisprudența citată).

174. În speță, trebuie verificat, așadar, dacă Consiliul a considerat în mod întemeiat, cu ocazia adoptării actelor atacate, că reclamanta putea fi vizată de măsurile restrictive în cauză în calitate de entitate care furnizează sprijin guvernului iranian, sub formă de sprijin financiar.

175. În primul rând, reclamanta reiterează că criteriul privind sprijinul acordat guvernului iranian vizează numai ipoteza în care o susținere specifică, legată de activitățile de proliferare nucleară, este furnizată de entitatea în discuție. Or, ea nu ar furniza o asemenea susținere, dat fiind că activitățile sale sunt destinate întreprinderilor private.

176. În această privință, este suficient să facem trimitere la punctele 74-93 de mai sus, de unde rezultă că criteriul privind sprijinul acordat guvernului iranian este susceptibil să se aplice și entităților care nu sunt implicate ele însele în proliferarea nucleară.

177. În al doilea rând, reclamanta pretinde că, contrar celor indicate în motivarea actelor atacate, ea nu furnizează sprijin financiar guvernului iranian.

178. Reclamanta precizează, în această privință, mai întâi, că vocația sa nu este de a furniza dividende guvernului iranian.

179. Apoi, reclamanta admite că varsă o parte din profiturile sale trezoreriei naționale, care este subordonată Ministerului Finanțelor iranian, în plus față de impozitul pe venit. Ea precizează totuși că această obligație, impusă tuturor societăților publice iraniene prin alineatul 17 al Legii privind bugetul pe anul iranian 1389 [denumit în continuare „alineatul 17”], nu poate constitui sprijin financiar furnizat guvernului iranian în sensul criteriului în litigiu în măsura în care ea nu constituie un dividend, ci se apropie mai degrabă de un impozit sau de o taxă parafiscală.

180. În sfârșit, în opinia reclamantei, sumele pe care le varsă trezoreriei naționale în temeiul alineatului 17 nu sunt utilizate în mod liber de guvernul iranian, ci sunt afectate realizării unor operațiuni de interes general și unor misiuni de serviciu public în beneficiul poporului iranian. Reclamanta adaugă, în această privință, că sumele în discuție sunt printre altele reinvestite împreună cu alte resurse statale în cadrul majorărilor capitalului său.

181. Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că împrejurarea că reclamanta nu are vocația de a furniza dividende guvernului iranian, chiar dacă ar fi demonstrată, nu implică faptul că ea nu furnizează în mod efectiv sprijin financiar acestuia din urmă.

182. În această privință, astfel cum reiese din elementele furnizate de reclamantă însăși, ea a transferat, pentru anii 1387-1391 din calendarul iranian (perioada 20 martie 2008-20 martie 2013, denumită în continuare „perioada de referință”), o sumă totală de 1 687 181 milioane de riali trezoreriei naționale în temeiul obligației prevăzute la alineatul 17.

183. Contrar celor pretinse de reclamantă, aceste sume nu pot să fie asimilate impozitelor sau taxelor parafiscale și să nu mai fie calificate, pe acest temei, drept sprijin financiar, vizat de criteriul în litigiu. Astfel, pe de o parte, după cum admite chiar reclamanta, obligația prevăzută la alineatul 17 este aplicabilă în plus față de impozitul pe venit. Pe de altă parte, această obligație se aplică exclusiv societăților publice iraniene și nu poate să fie deci considerată ca făcând parte din regimul fiscal sau parafiscal general iranian.

184. În ceea ce privește pretinsa afectare bugetară a sumelor transferate în temeiul obligației prevăzute la alineatul 17, reclamanta nu își susține în niciun mod afirmațiile. În orice caz, termenii pretinsei afectări, astfel cum sunt prezentați de reclamantă, sunt într‑atât de generali încât sunt a priori susceptibili să se aplice oricărei cheltuieli a statului. În aceste împrejurări, existența acestei afectări, chiar dacă ar fi demonstrată, nu implică faptul că sumele transferate în temeiul obligației prevăzute la alineatul 17 pentru perioada de referință nu constituie sprijin financiar furnizat guvernului iranian în sensul criteriului în litigiu.

185. În acest context, reiese și din documentele prezentate de reclamantă ca răspuns la o întrebare a Tribunalului că capitalul său a fost majorat, în anul 2012, cu o sumă de 1 054 102 milioane de riali. Or, această sumă este în mod considerabil mai mică decât suma totală de 1 687 181 milioane de riali, transferată de reclamantă trezoreriei naționale în temeiul obligației prevăzute la alineatul 17 pentru perioada de referință. În aceste împrejurări, majorarea capitalului reclamantei nu permite să se considere că aceasta din urmă nu a furnizat sprijin financiar guvernului iranian în perioada menționată.

186. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se concluzioneze că, pentru perioada de referință, reclamanta a vărsat sume considerabile în favoarea trezoreriei naționale iraniene care constituie un sprijin financiar furnizat guvernului iranian. În consecință, Consiliul avea dreptul să o vizeze pe reclamantă prin măsurile restrictive în calitate de entitate care furnizează sprijin guvernului menționat.

187. Reclamanta mai susține în această privință că, contrar celor impuse de jurisprudența citată la punctul 172 de mai sus, Consiliul nu a adus probe care să susțină afirmațiile sale.

188. Or, reiese din analiza efectuată la punctele 174-185 de mai sus că reclamanta nu contestă în mod efectiv realitatea împrejurării factuale esențiale care justifică măsurile restrictive care o vizează, și anume faptul că ea a vărsat trezoreriei naționale iraniene o parte a profitului său din perioada de referință. Or, în absența unei asemenea contestări, Consiliul nu avea obligația să aducă elemente de probă pentru a susține temeinicia acestei împrejurări, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 172 de mai sus.

189. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se respingă cel de al cincilea motiv.

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

190. Reclamanta arată că adoptarea măsurilor restrictive care o vizează constituie o atingere nejustificată adusă dreptului său de proprietate și libertății sale de a desfășura o activitate comercială și, prin urmare, o încălcare a principiului proporționalității.

191. Astfel, mai întâi, potrivit jurisprudenței, încălcarea drepturilor sale procedurale denunțată în cadrul celui de al treilea motiv ar implica o încălcare a dreptului său de proprietate și a principiului proporționalității.

192. Apoi, în măsura în care ea nu ar fi implicată în proliferarea nucleară, măsurile restrictive care o vizează nu ar corespunde obiectivului general vizat de actele atacate, și anume combaterea proliferării menționate.

193. În sfârșit, măsurile în discuție ar cauza un prejudiciu deosebit de grav ei înseși și salariaților săi, disproporționat față de scopul urmărit de Consiliu. Reclamanta adaugă în acest context că, contrar celor pretinse de Consiliu, măsurile restrictive în discuție afectează, dincolo de fondurile deținute în cadrul Uniunii, și fondurile deținute în Iran, în măsura în care ele o împiedică să procedeze la orice transfer de fonduri din Iran spre Uniune și au un efect disuasiv față de operatorii iranieni susceptibili să contracteze cu ea.

194. Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, astfel cum reiese de la punctele 121-168 de mai sus, actele atacate nu sunt viciate de o încălcare a drepturilor procedurale ale reclamantei care să justifice anularea lor. Prin urmare, teza apărată de reclamantă, potrivit căreia încălcarea drepturilor sale procedurale ar antrena o încălcare a dreptului de proprietate și a principiului proporționalității, nu poate fi admisă.

195. În ceea ce privește celelalte critici, s‑a amintit deja la punctul 90 de mai sus că, în temeiul principiului proporționalității, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii, legalitatea interzicerii unei activități economice este subordonată condiției ca măsurile de interdicție să fie adecvate și necesare realizării obiectivelor urmărite în mod legitim prin reglementarea în cauză, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea Bank Melli Iran/Consiliul, punctul 53 de mai sus, EU:T:2013:397, punctul 179 și jurisprudența citată).

196. Or, pe de o parte, astfel cum reiese de la punctele 59-93 de mai sus, adoptarea măsurilor restrictive împotriva entităților care furnizează sprijin financiar guvernului iranian urmărește să îl priveze pe acesta din urmă de sursele sale de venituri, pentru a‑l constrânge să înceteze proliferarea nucleară, în lipsa unor resurse financiare suficiente. Astfel, măsurile restrictive care o vizează pe reclamantă corespund obiectivului urmărit de Consiliu, în pofida faptului că reclamanta nu este ea însăși implicată în proliferarea nucleară.

197. Pe de altă parte, în ceea ce privește prejudiciul cauzat reclamantei, este, desigur, adevărat că dreptul său de proprietate și libertatea sa de a desfășura o activitate comercială sunt restrânse într‑o măsură considerabilă prin măsurile restrictive în discuție, având în vedere că ea nu poate printre altele să dispună de fondurile sale situate pe teritoriul Uniunii sau deținute de resortisanții săi și nici să își transfere fondurile spre Uniune decât pe baza unor autorizații speciale. De asemenea, măsurile restrictive care o vizează pe reclamantă pot suscita o anumită neîncredere față de ea din partea partenerilor săi comerciali.

198. Cu toate acestea, reiese din jurisprudență că drepturile fundamentale invocate de reclamantă, și anume dreptul de proprietate și dreptul de a desfășura o activitate comercială, nu sunt prerogative absolute și că exercitarea lor poate face obiectul unor restricții justificate de obiective de interes general urmărite de Uniune. Astfel, orice măsură restrictivă economică sau financiară presupune, prin definiție, consecințe care afectează dreptul de proprietate și libera desfășure a unei activități profesionale, cauzând astfel prejudicii unor părți a căror responsabilitate în ceea ce privește situația care a condus la adoptarea măsurilor în cauză nu a fost stabilită. Importanța obiectivelor urmărite de reglementarea în litigiu este de natură să justifice consecințele negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori (a se vedea în acest sens Hotărârea Melli Bank/Consiliul, punctul 75 de mai sus, EU:T:2009:266, punctul 111 și jurisprudența citată).

199. În speță, dată fiind importanța primordială a menținerii păcii și securității internaționale, inconvenientele cauzate reclamantei nu sunt excesive prin raportare la scopurile urmărite. Aceasta este situația cu atât mai mult cu cât, mai întâi, înghețarea fondurilor nu privește decât o parte din activele reclamantei. Apoi, Decizia 2010/413 și Regulamentul nr. 267/2012 prevăd anumite excepții care permit printre altele entităților vizate de măsurile de înghețare a fondurilor să facă față cheltuielilor esențiale. În sfârșit, trebuie remarcat că Consiliul nu susține că reclamanta este implicată ea însăși în proliferarea nucleară. Prin urmare, ea nu este asociată personal unor comportamente care prezintă un risc pentru pacea și pentru securitatea internațională, gradul de neîncredere suscitat față de ea fiind, drept urmare, mai mic.

200. În aceste împrejurări, este necesar să se respingă cel de al șaselea motiv invocat și, prin urmare, acțiunea în întregime.

Cu privire la cheltuielile de judecată

201. Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1) Respinge acțiunea.

2) Obligă Bank of Industry and Mine la plata cheltuielilor de judecată.