EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62013CC0472

Concluziile avocatului general Sharpston prezentate la data de 11 noiembrie 2014.
Andre Lawrence Shepherd împotriva Bundesrepublik Deutschland.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Bayerisches Verwaltungsgericht München - Germania.
Trimitere preliminară - Spațiul de libertate, securitate și justiție - Azil - Directiva 2004/83/CE - Articolul 9 alineatul (2) literele (b), (c) și (e) - Standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat - Condițiile pentru a fi considerat refugiat - Acte de persecuție - Sancționarea penală a unui militar din Statele Unite care a refuzat efectuarea serviciului militar în Irak.
Cauza C-472/13.

Digital reports (Court Reports - general)

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2014:2360

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 11 noiembrie 2014 ( 1 )

Cauza C‑472/13

Andre Lawrence Shepherd

împotriva

Bundesrepublik Deutschland

[cerere de decizie preliminară formulată de Bayerisches Verwaltungsgericht München (Germania)]

„Spațiul de libertate, securitate și justiție — Azil — Standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe pentru a putea beneficia de statutul de refugiat și conținutul protecției acordate — Condițiile pentru obținerea statutului de refugiat — Acte de persecuție în sensul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/83/CE — Urmărirea penală și sancționarea unui membru al forțelor armate ale Statelor Unite ale Americii pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar în războiul din Irak”

1. 

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Bayerisches Verwaltungsgericht München [Tribunalul Administrativ Bavaria, München (Germania)] aduce înaintea Curții o cauză cu un caracter diferit și neobișnuit.

2. 

Domnul Shepherd, cetățean al Statelor Unite ale Americii (denumite în continuare „SUA”), s‑a înrolat în cadrul forțelor armate ale SUA în decembrie 2003. El a urmat cursuri de tehnician care asigură mentenanța pentru elicoptere Apache. În septembrie 2004, a fost transferat în Germania. Din februarie 2004, unitatea sa se afla deja în misiune în Irak și, în consecință, a fost trimis să i se alăture. În Irak a desfășurat, din septembrie 2004 până în februarie 2005, în special activități de mentenanță a elicopterelor. Nu a participat la acțiuni militare directe sau la lupte. În februarie 2005, a revenit împreună cu unitatea sa la baza militară din Germania. Ulterior, a început să aibă dubii privind legitimitatea războiului și să efectueze cercetări în acest sens.

3. 

La începutul anului 2007, s‑a aflat că unitatea domnului Shepherd urma să fie în scurt timp deplasată din nou în Irak. La 1 aprilie 2007, a primit ordinul de deplasare. Înainte de momentul respectiv, a ajuns la concluzia că războiul din Irak încălca dreptul internațional și articolul 2 punctul 4 din Carta Națiunilor Unite. El considera că operațiunile militare din Irak presupuneau folosirea sistematică, nediferențiată și disproporționată a armelor, fără luarea în considerare a populației civile. În special ca urmare a unui număr în creștere de intervenții ale elicopterelor Apache, tot mai mulți civili au fost răniți, iar dreptul internațional umanitar a fost încălcat. Domnul Shepherd a afirmat că elicopterele nu ar fi putut să zboare spre zona de conflict dacă el și alți mecanici nu le‑ar fi pregătit pentru lupte. (Între 2007 și 2008, când unitatea sa era din nou în misiune în Irak, au avut loc alte bombardamente. Sunt disponibile numeroase rapoarte privind crimele de război ale armatei SUA în Irak, chiar dacă domnul Shepherd nu știe dacă în operațiunile contestate au fost implicate în mod efectiv elicopterele a căror mentenanță o efectua.)

4. 

Domnul Shepherd nu a dorit să riște să ia parte la crime de război, în contextul deplasării unității sale în Irak. El nu a luat în considerare posibilitatea de a invoca obiecția de conștiință ( 2 ) pentru a solicita autorităților SUA să nu fie trimis acolo, întrucât nu respinge complet utilizarea războiului și a forței. Astfel, s‑a înrolat din nou la sfârșitul perioadei sale inițiale de serviciu militar. A considerat că cererea privind refuzul îndeplinirii acestuia nu l‑ar fi protejat de o nouă deplasare în Irak. Prin urmare, a decis să părăsească armata SUA înainte de începerea celei de a doua perioade de ședere acolo și a dezertat la 11 aprilie 2007. Ca urmare a refuzului îndeplinirii serviciului militar în Irak, el ar risca urmărirea penală pentru dezertare. Din perspectiva SUA, condamnarea pentru această infracțiune implică restricții asupra vieții persoanei care o săvârșește. În consecință, în august 2008, domnul Shepherd a formulat o cerere de azil în Germania ( 3 ).

Dreptul internațional

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților

5.

Potrivit Convenției de la Geneva ( 4 ), pe care se întemeiază Directiva privind standardele minime ( 5 ), termenul „refugiat” este aplicabil oricărei persoane care, „în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări sau care, neavând nicio cetățenie și găsindu‑se în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă” ( 6 ).

6.

Potrivit articolului 1 secțiunea F litera (a), Convenția de la Geneva nu se aplică persoanelor despre care ar exista motive serioase să se creadă că au comis „o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanității, în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții cu privire la aceste crime” ( 7 ).

Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

7.

Articolul 9 alineatul (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 8 ) garantează dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie, inclusiv libertatea de a‑și schimba religia sau convingerile.

Dreptul Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

8.

Articolul 10 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 9 ) corespunde articolului 9 paragraful 1 din CEDO. Potrivit articolului 10 alineatul (2), dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept. Articolul 52 alineatul (3) prevede că drepturile consacrate de cartă trebuie să fie interpretate în concordanță cu drepturile corespunzătoare garantate de CEDO.

Directiva privind standardele minime

9.

Directiva privind standardele minime este una dintre măsurile care cuprind sistemul european comun de azil. Aceasta se întemeiază pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva, care constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților ( 10 ). Directiva privind standardele minime urmărește să instituie, pentru toate statele membre, standarde minime și criterii comune privind recunoașterea refugiaților și conținutul statutului de refugiat, identificarea persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională și o procedură de acordare a azilului corectă și eficientă ( 11 ). Drepturile fundamentale și principiile recunoscute de cartă sunt respectate ( 12 ). În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră în domeniul de aplicare al Directivei privind standardele minime, statele membre au obligațiile care decurg din instrumentele de drept internațional la care sunt părți ( 13 ).

10.

Potrivit definiției care reflectă articolul 1 secțiunea A punctul 2 din Convenția de la Geneva, Directiva privind standardele minime definește un refugiat ca fiind „[…] orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, naționalității, opiniilor politice sau apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându‑se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 12” ( 14 ).

11.

Evaluarea faptelor și a împrejurărilor legate de cererile pentru acordarea statutului de refugiat este reglementată de articolul 4. Statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Statele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii ( 15 ).

12.

Potrivit Directivei privind standardele minime, „[a]genții de persecuție sau vătămări grave” pot fi statul, partidele sau organizațiile care controlează statul și agenți neguvernamentali ( 16 ).

13.

Protecția împotriva persecuției poate fi acordată, inter alia, de stat ( 17 ). Ea se acordă, în general, atunci când statul, de exemplu, ia măsuri rezonabile pentru a împiedica persecuția sau vătămările grave, atunci când dispune de un sistem juridic eficient care să permită descoperirea, urmărirea penală și sancționarea unor asemenea acțiuni și atunci când solicitantul are acces la o astfel de protecție ( 18 ).

14.

O persoană care îndeplinește condițiile cuprinse în capitolul II din Directiva privind standardele minime referitoare la evaluarea cererilor de protecție internațională poate obține statutul de refugiat dacă poate demonstra că a fost supusă unor acte de persecuție în sensul articolului 9 sau că are motive să se teamă că se va întâmpla acest lucru. Actele respective trebuie să fie suficient de grave prin natura lor pentru a constitui o gravă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, în special a celor intangibile stabilite la articolul 15 paragraful 2 din CEDO ( 19 ), sau să implice o acumulare de diverse măsuri care să fie suficient de gravă pentru a ajunge să reprezinte o asemenea încălcare a acestora ( 20 ). Printre actele care se pot încadra în definiția persecuției se află: „măsurile legale, administrative, polițienești și/sau judiciare care sunt discriminatorii în sine sau sunt puse în aplicare în mod discriminatoriu ( 21 ); urmărirea penală sau sancțiunile care sunt disproporționate sau discriminatorii ( 22 ); urmărirea penală sau sancțiuni în cazul refuzului de a efectua serviciul militar în situații de conflict, atunci când serviciul militar ar presupune comiterea unor infracțiuni sau îndeplinirea unor acte care intră sub incidența clauzelor de excludere prevăzute la articolul 12 paragraful 2” ( 23 ). Trebuie să existe o legătură între motivele persecuției menționate la articolul 10 și actele de persecuție de la articolul 9 din Directiva privind standardele minime ( 24 ).

15.

Printre motivele enumerate la articolul 10 alineatul (1) se află:

„(d)

[…] [apartenența la] un anumit grup social în special atunci când:

membrii săi împărtășesc o caracteristică înnăscută sau o istorie comună ce nu poate fi modificată sau o caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta și

respectivul grup are o identitate proprie în țara în cauză deoarece este perceput ca fiind diferit de societatea înconjurătoare;

[…]

(e)

noțiunea de opinii politice include, în special, opiniile, ideile sau credințele într‑un domeniu legat de potențialii agenți de persecuție menționați la articolul 6, precum și de politicile și metodele acestora, indiferent dacă respectivele opinii, idei sau credințe se traduc sau nu prin acte întreprinse de solicitant.”

16.

Un cetățean al unei țări terțe este exclus din domeniul de aplicare al Directivei privind standardele minime dacă intră sub incidența articolului 12. În cazul de față, excluderea relevantă este prevăzută de articolul 12 alineatul (2), care reflectă modul de redactare a articolului 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva. Astfel, o persoană nu poate beneficia de protecție în temeiul directivei atunci când există motive întemeiate pentru a se considera că a comis „o infracțiune împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții privind astfel de infracțiuni” ( 25 ). Articolul 12 alineatul (2) „se aplică persoanelor care instigă sau participă în orice fel la infracțiunile sau actele” prevăzute de respectivul alineat ( 26 ).

17.

Statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III din Directiva privind standardele minime ( 27 ).

Dreptul național

18.

Potrivit explicației oferite de instanța de trimitere, dispozițiile naționale care reglementează definiția refugiatului derivă din articolul 1 secțiunea A alineatul (2) din Convenția de la Geneva. O persoană este exclusă din sfera definiției respective atunci când există motive serioase să se considere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 1 secțiunea F din convenție ( 28 ).

19.

Dreptul național cuprinde o interdicție de deportare într‑un stat în care viața sau libertatea persoanei este amenințată din cauza rasei sale, a religiei, a cetățeniei sau a naționalității, a apartenenței la un anumit grup social sau a opiniilor politice. Atunci când amenințarea vine din partea statului, aceasta reprezintă o persecuție în sensul dispozițiilor naționale aplicabile ( 29 ).

Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

20.

Am expus în introducerea prezentelor concluzii situația domnului Shepherd, astfel cum reiese din decizia de trimitere.

21.

Prin decizia din 31 martie 2011, Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Biroul Federal pentru Migrație și Refugiați, denumit în continuare „Bundesamt”) a respins cererea de recunoaștere a dreptului său la azil. Acesta și‑a motivat decizia după cum urmează: (i) nu există un drept fundamental la refuzarea serviciului militar pe motive de conștiință, (ii) reclamantul ar fi putut părăsi serviciul militar în mod legal, (iii) nu intră sub incidența articolului 9 alineatul (2) litera (e) coroborat cu articolul 12 din Directiva privind standardele minime. Directiva respectivă presupune să fi fost comise acte contrare dreptului internațional în conflictul în cauză. Forțele armate ale SUA nu tolerează asemenea încălcări și cu atât mai puțin le încurajează. Domnul Shepherd a fost numai un mecanic de elicoptere, nu a participat personal la lupte. Nu există nici indicii ale unei participări indirecte la crime de război și/sau ale implicării elicopterelor „sale”. Chiar dacă ar fi participat indirect la astfel de crime, acest lucru nu ar fi suficient pentru a exista o răspundere penală în sensul articolului 25 din Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale ( 30 ). În plus, în ceea ce privește o posibilă infracțiune împotriva păcii, chiar dacă atacarea Irakului a fost sau nu a fost contrară dreptului internațional, domnul Shepherd nu poate fi considerat „autor”, întrucât nu este militar cu grad superior. Mai mult, legitimitatea deplasării forțelor coaliției în Irak a fost deja confirmată în raport cu dreptul internațional în cursul primei șederi a reclamantului în Irak.

22.

În sfârșit, Bundesamt a considerat că, în măsura în care domnul Shepherd poate fi urmărit în justiție de autoritățile SUA pentru încălcarea obligațiilor sale militare, în special pentru dezertare, aceasta ar fi doar o expresie a interesului fundamental legitim al țării sale de origine în sensul urmăririi penale.

23.

La 7 aprilie 2011, domnul Shepherd a atacat decizia Bundesamt înaintea instanței de trimitere. El consideră că acesta a săvârșit o eroare prin faptul că s‑a concentrat excesiv asupra conceptului de act de persecuție, neglijând conceptul de motive de persecuție. Bundesamt a aplicat în mod greșit principiile dreptului penal internațional în cazul unei cereri de azil. Prin urmare, a ajuns la concluzia eronată că persoanei care refuză îndeplinirea serviciului militar i se poate acorda statutul de refugiat numai dacă poate dovedi, „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, că, dacă ar fi rămas în cadrul forțelor armate, s‑ar fi făcut vinovat de săvârșirea unei fapte prevăzute de dreptul penal internațional. Instanța de trimitere a arătat că cererea domnului Shepherd se întemeiază pe o temere față de persecuție în sensul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime, susținând că există două motive de persecuție: (i) apartenența sa la un grup social în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) și/sau (ii) opinia sa politică potrivit articolului 10 alineatul (1) litera (e). În cursul procedurii orale, această instanță a fost informată că domnul Shepherd invocă exclusiv articolul 10 alineatul (1) litera (d) ( 31 ).

24.

Având în vedere cele de mai sus, în vederea pronunțării hotărârii preliminare, Verwaltungsgericht adresează următoarele întrebări:

„1)

Articolul 9 alineatul (2) litera (e) din [Directiva privind standardele minime] trebuie interpretat în sensul că în domeniul de protecție intră numai persoanele ale căror atribuții militare specifice includ participarea directă la lupte, așadar, la operațiuni care presupun utilizarea armelor, respectiv care au autoritatea de a dispune astfel de operațiuni (varianta 1), sau și alți membri ai forțelor armate pot intra în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, atunci când atribuțiile lor sunt limitate la suportul logistic și tehnic al unei unități în afara teatrului de operațiuni efectiv și au numai efecte indirecte asupra luptelor efective (varianta 2)?

2)

Dacă răspunsul la prima întrebare este că a doua variantă este valabilă:

Articolul 9 alineatul (2) litera (e) din [Directiva privind standardele minime] trebuie interpretat în sensul că efectuarea serviciului militar în contextul unui conflict (internațional sau intern) trebuie să presupună, respectiv să oblige în mod predominant sau sistematic la comiterea unor infracțiuni sau a unor acte în sensul articolului 12 alineatul (2) din [Directiva privind standardele minime] (varianta 1), sau este suficient ca solicitantul de azil să explice că, în cazuri individuale, forțele armate din care acesta face parte au săvârșit infracțiuni, în sensul articolului 12 alineatul (2) litera (a) din [Directiva privind standardele minime], în zona de operațiuni în care acestea au fost destinate, fie deoarece ordinele individuale privind operațiunile s‑au dovedit a fi infracțiuni în sensul amintit, fie ca urmare a unor excese individuale (varianta 2)?

3)

Dacă răspunsul la a doua întrebare este că a doua variantă este valabilă:

Protecția ca refugiat este acordată numai dacă și în viitor este de așteptat, cu o probabilitate semnificativă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că vor exista încălcări ale dreptului internațional umanitar sau este suficient dacă solicitantul de azil descrie fapte care arată că în conflictul concret sunt săvârșite (în mod cert sau probabil) astfel de infracțiuni și, prin urmare, nu este exclusă posibilitatea implicării în acestea a solicitantului menționat?

4)

Netolerarea sau sancționarea încălcărilor dreptului internațional umanitar de către instanțele militare exclude protecția ca refugiat în temeiul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din [Directiva privind standardele minime] sau acest fapt nu are niciun rol?

Trebuie să existe o sancțiune aplicată de Curtea Penală Internațională?

5)

Faptul că desfășurarea de trupe, respectiv statutul de ocupare, este aprobată de comunitatea internațională sau se întemeiază pe un mandat al [Consiliului de Securitate al ONU] exclude protecția ca refugiat?

6)

În vederea acordării protecției ca refugiat în temeiul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din [Directiva privind standardele minime], este necesar ca solicitantul de azil să poată fi condamnat în temeiul Statutului [CPI] în raport cu îndeplinirea sarcinilor sale (varianta 1) sau protecția ca refugiat este acordată și dacă acest prag nu este atins, așadar, dacă solicitantul de azil nu riscă urmărirea penală, însă totuși nu poate concilia îndeplinirea obligațiilor militare cu propria conștiință (varianta 2)?

7)

Dacă răspunsul la a șasea întrebare este că a doua variantă este valabilă:

Faptul că solicitantul de azil nu a utilizat posibilitatea de a parcurge o procedură ordinară a obiecției de conștiință, deși ar fi avut această ocazie, exclude protecția ca refugiat potrivit dispozițiilor menționate sau protecția ca refugiat trebuie luată în considerare și în cazul în care este vorba despre o decizie actuală de conștiință?

8)

Excluderea dezonorantă din armată, aplicarea unei pedepse privative de libertate și aferenta izolare socială și dezavantajele rezultate în legătură cu acestea constituie un act de persecuție în sensul articolului 9 alineatul (2) litera (b) sau litera (c) din [Directiva privind standardele minime]?”

25.

Domnul Shepherd, Germania, Grecia, Țările de Jos, Regatul Unit și Comisia Europeană au depus observații scrise. Cu excepția Țărilor de Jos, toate părțile au prezentat observații orale la ședința din 25 iunie 2014.

Observații introductive

26.

Este posibil să se considere că împrejurările care au determinat formularea cererii de azil de către domnul Shepherd implică probleme mai vaste, cum sunt raporturile dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional. Totuși, instanța de trimitere s‑a concentrat pe probleme mai restrânse în decizia sa de trimitere. În esență, aceasta urmărește să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime se aplică în prezenta cauză și, în cazul în care răspunsul este afirmativ, cum trebuie să fie evaluată cererea de azil. Articolul 9 alineatul (2) litera (e) prevede că există o faptă care poate fi considerat un act de „persecuție” dacă o persoană riscă să fie urmărită penal sau sancționată în cazul refuzului de a efectua serviciul militar în situații de conflict, atunci când serviciul militar ar presupune comiterea anumitor acte, inclusiv infracțiuni împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității în sensul articolului 12 alineatul (2) din respectiva directivă. În opinia noastră, Curtea ar trebui să evite analizarea problemelor mai vaste, care nu au fost abordate în mod adecvat în argumentele prezentate înaintea sa, atunci când va răspunde instanței de trimitere, și, în consecință, nu vom aborda aceste probleme mai vaste în prezentele concluzii.

27.

Convenția de la Geneva este un instrument viu, care trebuie interpretat din perspectiva condițiilor actuale și în conformitate cu evoluțiile din dreptul internațional ( 32 ). Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (denumit în continuare „UNHCR”) joacă un rol special în temeiul Convenției, oferind statelor membre indicații utile pentru determinarea statutului de refugiat ( 33 ). Convenția de la Geneva constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților, iar Directiva privind standardele minime trebuie interpretată în lumina structurii generale și a scopului acestei convenții ( 34 ). Mai mult, după cum precizează articolul 78 (1) TFUE, interpretarea Directivei privind standardele minime trebuie să fie făcută cu respectarea Convenției de la Geneva, a celorlalte tratate în domeniu și a drepturilor recunoscute de cartă ( 35 ).

28.

Mai mult, orice interpretare a dispozițiilor individuale din Directiva privind standardele minime trebuie să țină seama de sensul obișnuit al limbajului folosit, de scopul său, precum și de cadrul și de contextul legislativ. În privința acestuia din urmă, articolul 4 (din capitolul II din directivă) reglementează evaluarea cererilor de protecție internațională ( 36 ). Prin acest proces de evaluare se încearcă realizarea unui echilibru. Refugiații veritabili au nevoie de protecție și merită să o primească, dar statelor membre trebuie să li se permită utilizarea unor proceduri prin care să îi distingă de falșii solicitanți. Fără îndoială, trebuie să se țină cont de faptul că solicitanții veritabili sunt deseori persoane care au suferit experiențe traumatizante. Totuși, fiecare solicitant trebuie să facă o prezentare clară și credibilă a situației sale în susținerea cererii de azil.

29.

În cazul domnului Shepherd, instanța de trimitere a adresat opt întrebări interconectate, care se suprapun parțial. Întrebarea principală este dacă o persoană în situația domnului Shepherd poate invoca un act de persecuție astfel cum este descris la articolul 9 alineatul (2) litera (e) în sprijinul cererii sale de acordare a statutului de refugiat în temeiul Directivei privind standardele minime. Prin urmare, ne vom concentra în principal pe domeniul de aplicare al dispoziției respective și pe legătura sa cu „motivele persecuției” menționate la articolul 10 alineatul (1) literele (d) și (e).

Prima întrebare

30.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește clarificarea domeniului de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime, în special a sensului cuvintelor „[…] atunci când serviciul militar ar presupune comiterea unor infracțiuni sau îndeplinirea unor acte care intră sub incidența clauzelor de excludere prevăzute la articolul 12 alineatul (2)” ( 37 ). Această dispoziție vizează doar pe cei implicați direct în lupte sau întregul personal militar, inclusiv persoanele care oferă asistență logistică sau tehnică, cum sunt mecanicii care asigură mentenanța elicopterelor?

Articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime

31.

Domnul Shepherd, Germania, Regatul Unit și Comisia consideră că întregul personal militar se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime. Grecia are o abordare diferită. În opinia sa, instanța de trimitere întreabă în ce măsură persoana care solicită statutul de refugiat trebuie să fie implicată în comiterea unor acte cum sunt crimele de război pentru a stabili că are o responsabilitate personală pentru actele respective. Țările de Jos au arătat că, în general, personalul care asigură suportul nu participă la operațiuni militare sau lupte. Nu este complet clar dacă, potrivit acestora, personalul în cauză se încadrează totuși în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e).

32.

Considerăm că articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime acoperă întregul personal militar, inclusiv pe cel din domeniul logistic sau tehnic, cum sunt mecanicii care asigură mentenanța elicopterelor.

33.

Definind o anumită categorie de „acte de persecuție”, articolul 9 alineatul (2) litera (e) face trimitere în mod expres la articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime, care trebuie să fie coroborat cu articolul 12 alineatul (3) ( 38 ). Nu există nimic în textul Directivei privind standardele minime care să limiteze expresia „atunci când serviciul militar ar presupune” la personalul combatant. Formularea clară a articolului 12 alineatul (3) („participă în orice fel la”) confirmă faptul că persoanele care nu sunt direct implicate în comiterea acțiunilor efective care sunt vizate de articolul 12 alineatul (2) pot fi totuși excluse de la protecție în temeiul acestei directive în virtutea dispoziției respective. Dacă articolul 9 alineatul (2) litera (e) trebuie să fie interpretat în concordanță cu articolul 12 alineatele (2) și (3), rezultă că funcția, titlul sau descrierea postului persoanei în cauză nu pot indica dacă ea se teme de un act de persecuție în sensul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime.

34.

Mai mult, includerea personalului care asigură suportul în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e) este în concordanță cu obiectivul general al Directivei privind standardele minime de identificare a persoanelor care sunt forțate de împrejurări să solicite protecție în Uniunea Europeană și au nevoie în mod efectiv de aceasta ( 39 ). Atunci când o persoană poate demonstra că, în cazul efectuării serviciului militar, ar fi implicată în comiterea unuia dintre actele identificate ca motive de excludere la articolul 12 alineatul (2) din directivă, nu există niciun motiv plauzibil pentru excluderea sa din domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime (există într‑adevăr motive întemeiate să se considere că este posibil să aibă nevoie de protecție în mod efectiv).

35.

Mai mult, nu vedem niciun motiv pentru care un solicitant nu poate sau ar trebui să nu poată invoca articolul 9 alineatul (2) litera (e) din directivă din cauză că recrutarea a fost voluntară, iar nu obligatorie. Formularea „[…] refuzul de a efectua serviciul militar […]” este suficient de largă pentru a cuprinde orice persoană care efectuează serviciul militar. Nu se face nicio distincție în funcție de modul de recrutare a persoanei în cauză și, prin urmare, acesta nu este relevant.

36.

Următoarea etapă a analizei are un caracter mai delicat. Persoana în cauză ar fi determinată să participe la comiterea unor acte enumerate la articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime, cum sunt crimele de război? Aceasta implică analizarea cerințelor de la articolul 12 alineatul (2) prin prisma articolului 9 alineatul (2) litera (e). Articolul 9 alineatul (2) litera (e) impune o evaluare ex ante a poziției solicitantului și, astfel, a probabilității efectuării unui asemenea act. Articolul 12 alineatul (2) se referă la o evaluare ex post a actelor care au avut loc deja.

37.

În primul rând, considerăm că, prin faptul că prevede „[…] ar presupune comiterea unor infracțiuni sau îndeplinirea unor acte care intră sub incidența clauzelor de excludere prevăzute la articolul 12 alineatul (2) […]”, articolul 9 alineatul (2) litera (e) trebuie să fie interpretat în sensul că persoana în cauză, în efectuarea serviciului militar, ar instiga sau ar participa în alt mod la comiterea unor astfel de acte. Această interpretare este în concordanță cu textul în limba franceză a articolului 9 alineatul (2) litera (e) din directivă „[…] en cas de conflit lorsque le service militaire supposerait de commettre des crimes ou d’accomplir des actes […]”, care o susține ( 40 ). Accentul este pus pe ceea ce ar implica sau ar putea să implice efectuarea serviciului militar. În al doilea rând, expresia „ar implica” arată condiționarea comiterii unor fapte cum sunt cele enumerate la articolul 12 alineatul (2) de efectuarea serviciului militar de către persoana în cauză ( 41 ). În al treilea rând, folosirea condiționalului indică totodată că respectiva persoană nu a comis încă astfel de acte. Prin urmare, expresia menționată se referă la posibile acțiuni viitoare, iar nu la acte care au avut loc în trecut.

38.

Această evaluare este astfel fundamental diferită de analiza ex post care se efectuează fie atunci când a fost începută urmărirea penală, fie în cazul în care un stat membru urmărește să arate că o anumită persoană trebuie să fie exclusă de la protecția oferită de Directiva privind standardele minime, întrucât intră în categoria delimitată de articolul 12 alineatul (2). Articolul 9 alineatul (2) litera (e) nu poate fi interpretat în mod rațional în sensul că impune solicitantului statutului de refugiat să demonstreze că se încadrează la articolul 12 alineatul (2). Dacă ar putea face acest lucru, atunci, prin definiție, nu ar putea beneficia de protecție.

39.

Articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime se întemeiază pe articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva. Doar articolul 12 alineatul (2) litera (a) este relevant în cazul domnului Shepherd. Vom explica pe scurt de ce am adoptat acest punct de vedere.

40.

Articolul 12 alineatul (2) litera (b) din directivă se referă la persoanele care au comis „o infracțiune gravă de drept comun”. Nu există nimic în decizia de trimitere care să sugereze că domnul Shepherd intră în categoria respectivă. Prin urmare, nu este necesar să analizăm în continuare articolul 12 alineatul (2) litera (b). Articolul 12 alineatul (2) litera (c) se referă la persoanele care s‑au făcut vinovate de acte contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite ( 42 ). În opinia noastră, doar persoanele aflate în poziții de conducere într‑o instituție de stat sau similară pot să comită astfel de acte. Domnul Shepherd nu a ocupat o astfel de poziție.

41.

Prin urmare, revenind la articolul 12 alineatul (2) litera (a): actele enumerate în această dispoziție și la articolul 1 secțiunea F litera (a) din Convenția de la Geneva sunt identice. Acestea includ infracțiunile împotriva păcii, crimele de război sau crimele împotriva umanității în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții privind astfel de infracțiuni (nu există o definiție separată în cadrul directivei).

42.

Potrivit definiției din Statutul Tribunalului Militar Internațional ( 43 ), o „infracțiune împotriva păcii” implică planificarea, pregătirea, inițierea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război care încalcă tratatele internaționale sau alte acorduri. O astfel de infracțiune, prin însăși natura sa, poate fi comisă doar de personalul aflat pe poziții de conducere la nivel înalt, care reprezintă o instituție de stat sau similară ( 44 ). Domnul Shepherd nu a ocupat niciodată o astfel de poziție. Prin urmare, este puțin probabil să fi fost expus riscului de a comite un asemenea act. Printre „crimele împotriva umanității” se află acte ca genocidul, crimele, violurile și tortura, comise în cadrul atac extins sau sistematic împotriva populației civile ( 45 ). În absența oricăror constatări de fapt în acest sens din decizia de trimitere nu vom mai analiza acest aspect ( 46 ).

43.

O serie de instrumente internaționale definesc „crimele de război” ( 47 ). Printre aceste crime se află încălcări grave ale normelor dreptului umanitar internațional prin care se urmărește protejarea persoanelor care nu participă sau nu mai participă la ostilități și limitarea metodelor și mijloacelor utilizate în război. Se recunoaște faptul că crimele de război includ actele de ucidere intenționată și tortură a civililor ( 48 ). Din materialele cuprinse în decizia de trimitere rezultă că respectiva categorie de presupuse crime de război (și doar aceasta) este relevantă în cazul domnului Shepherd.

44.

Am concluzionat deja că personalul militar care nu participă în mod direct la lupte nu este exclus din domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime. Aspectul dacă asemenea persoane ar comite crime de război dacă și‑ar îndeplini sarcinile militare este o chestiune de fapt care trebuie să fie stabilită de autoritățile naționale competente. Acest demers este dificil, întrucât necesită ca autoritățile respective să analizeze acte și consecințe ale unor acțiuni care încă nu au avut loc. Urmează deci întrebarea: este plauzibil faptul că actele persoanei în cauză ar face posibilă comiterea unor crime de război ( 49 )?

45.

Curtea nu poate propune în mod rezonabil criterii exhaustive pe care să le aplice autoritățile naționale. De exemplu, personalul militar care lucrează la frizeria unei baze militare din SUA și asigură frizura standard a întregului personal activ este departe de operațiunile de luptă și, prin urmare, ar fi improbabil să poată demonstra o astfel de legătură directă. Totuși, o persoană care înarmează aeronavele cu bombe sau asigură mentenanța avioanelor de luptă este mai probabil să poată arăta că rolul său este direct legat de astfel de operațiuni și, astfel, de posibilitatea comiterii unor crime de război. În acest sens, un militar care pilotează o aeronavă sau un elicopter care lansează o rachetă ori folosește o mitralieră împotriva unei coloane de refugiați civili sau care face parte din echipajul acestuia este în mod clar mai aproape în situația respectivă de comiterea unei crime de război decât persoana care a înarmat aeronava sau elicopterul și l‑a pregătit de luptă. Totuși, nu rezultă că mecanicul care asigură mentenanța nu poate fi „implicat” (sau că nu există probabilitatea ca el să fie implicat) în comiterea crimei.

46.

În esență, considerăm că autoritățile naționale trebuie să analizeze dacă există o legătură directă între actele persoanei în cauză și probabilitatea rezonabilă de a se comite crime de război, astfel încât această persoană să poată fi determinată să participe la comiterea lor prin faptul că acțiunile sale reprezintă un element necesar pentru respectivele crime. În esență, criteriul este acela dacă, fără contribuția sa ori a tuturor persoanelor aflate în aceeași situație, crimele de război sau actele nu ar fi posibile.

Obținerea statutului de refugiat

47.

O persoană care are o temere de persecuție bine fondată pentru motive cum sunt apartenența la un anumit grup social [articolul 10 alineatul (1) litera (d)] sau opiniile sale politice [articolul 10 alineatul (1) litera (e)] și care îndeplinește condițiile de la articolul 2 litera (c) din Directiva privind standardele minime trebuie să primească statutul de refugiat ( 50 ). Este necesar să existe o legătură între motivele enumerate la articolul 10 și actele de persecuție de la articolul 9 din Directiva privind standardele minime. Potrivit instanței de trimitere, cererea domnului Shepherd pentru acordarea statutului de refugiat se întemeiază pe articolul 9 alineatul (2) litera (e) coroborat atât cu articolul 10 alineatul (1) litera (d), cât și cu articolul 10 alineatul (1) litera (e). Totuși, în ședința în fața Curții, avocatul domnului Shepherd a precizat că argumentația sa se întemeiază doar pe articolul 9 alineatul (2) litera (e) și pe articolul 10 alineatul (1) litera (d) [cu alte cuvinte, că nu invocă articolul 10 alineatul (1) litera (e)]. Instanța de trimitere nu a solicitat Curții să interpreteze articolul 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind standardele minime. Cu toate acestea, în opinia noastră, este necesar să se analizeze și această dispoziție din perspectiva observațiilor orale prezentate de domnul Shepherd.

48.

Considerăm că domnul Shepherd intră în mod clar în domeniul de aplicare al articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva privind standardele minime. Printre opiniile politice se află și opiniile, ideile sau credințele privind o chestiune legată de stat și politicile sau metodele sale. Cu siguranță că în sfera noțiunii de opinie politică intră și credința că nu trebuie efectuat serviciul militar într‑un conflict în care acesta ar putea conduce la comiterea unor crime de război.

49.

Totuși, poziția sa este mai puțin clară în raport cu articolul 10 alineatul (1) litera (d) (apartenența la un anumit grup social).

50.

Potrivit domnului Shepherd, credința că prin participarea la războiul din Irak ar risca să comită actele enumerate la articolul 12 alineatul (2) este atât de profundă în conștiința sa încât nu trebuie să fie forțat să o încalce [astfel, se încadrează la articolul 10 alineatul (1) litera (d) prima liniuță] și că, prin urmare, aparține unui grup cu o identitate distinctă în SUA, întrucât este perceput ca fiind diferit de societatea înconjurătoare [în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) a doua liniuță].

51.

Corectitudinea acestui punct de vedere depinde de o serie de factori.

52.

Expresia „persoană care refuză din motive de conștiință” nu apare în textul articolului 10 alineatul (1) din cartă, care reflectă îndeaproape articolul 9 paragraful 1 din CEDO. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că refuzul de a efectua serviciul militar – atunci când este motivat de un conflict grav și insurmontabil între obligația de a servi în armată și conștiința unei persoane – constituie o convingere de suficientă intensitate, gravitate, coeziune și importanță pentru a fi protejată de articolul 9 paragraful 1 din CEDO ( 51 ). Prin urmare, articolul 10 alineatul (1) din cartă trebuie să fie interpretat într‑un mod similar. Articolul 10 alineatul (2) din cartă identifică și recunoaște dreptul la obiecție pe motive de conștiință în conformitate cu legile naționale care reglementează exercitarea sa ( 52 ).

53.

Totuși, noțiunea „obiecție pe motive de conștiință” are mai multe sensuri. Se înțelege că îi include pe pacifiști (cum sunt Quakerii), în cazul cărora opoziția față de operațiunile militare este absolută ( 53 ). Este posibil să se refere și la persoanele care se opun unui anumit conflict pentru motive juridice, morale sau politice ori care nu sunt de acord cu mijloacele și metodele folosite în desfășurarea acestuia.

54.

În opinia noastră, se poate considera în mod corect că persoanele care refuză în mod absolut operațiunile militare „împărtășesc […] o caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta” în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) prima liniuță. Atitudinea lor este clară și neechivocă. Ei nu sunt niciodată pregătiți să ia în considerare utilizarea forței, indiferent de împrejurări. Întrucât poziția lor este atât de radicală, ea este ușor de crezut.

55.

Cei care manifestă o opoziție mai nuanțată față de utilizarea forței sunt într‑o situație mai dificilă. Ceea ce obiectează ei pe motive de conștiință diferă în funcție de persoană. Acesta poate fi un anumit război, mijloacele și metodele utilizate într‑un conflict sau obligația de a lupta împotriva propriului grup etnic, care reprezintă un motiv foarte personal. Întrucât nu există o obiecție absolută față de utilizarea forței, ci doar una parțială, în cazul respectivelor persoane, este în mod corespunzător mai dificilă demonstrarea credibilității propriei poziții și a faptului că obiecția personală se bazează pe conștiință și pe principii, iar nu pe dorința de confort. În consecință, este mai greu să arate că se încadrează la articolul 10 alineatul (1) litera (d) prima liniuță.

56.

Considerăm că dificultățile sunt mai reduse în cazul articolului 10 alineatul (1) litera (d). Din punct de vedere conceptual, este perfect plauzibil ca atât cei a căror obiecție față de utilizarea forței este absolută, cât și cei cu o poziție mai nuanțată să formeze (separat sau împreună) un grup care „are o identitate proprie în țara în cauză” (în cazul de față SUA) „deoarece este perceput ca fiind diferit de societatea înconjurătoare”. Autoritățile competente trebuie să stabilească dacă aceasta este situația pe baza dovezilor prezentate, decizia lor fiind supusă controlului judiciar exercitat de instanțele naționale.

57.

Din perspectiva acestor criterii, domnul Shepherd este acoperit de cele două liniuțe (cumulative) ale articolului 10 alineatul (1) litera (d)?

58.

Instanța de trimitere a arătat că obiecția domnului Shepherd împotriva operațiunilor militare nu este absolută. El este un membru înrolat al armatei SUA și nu respinge complet utilizarea forțelor armate. Argumentul său este că se opune purtării unui anumit război într‑un anumit mod (care consideră că a inclus și/sau ar putea include în viitor comiterea unor crime de război) și că se teme că ar fi putut fi implicat în astfel de acte dacă ar fi continuat să efectueze serviciul militar și ar fi respectat ordinul de a se deplasa din nou în Irak.

59.

În primul rând, autoritățile naționale trebuie să stabilească dacă domnul Shepherd trebuie să fie considerat o persoană care a obiectat pe motive de conștiință sau un dezertor. În acest scop, trebuie să țină cont de aspectul dacă domnul Shepherd are o convingere de suficientă intensitate, gravitate, coeziune și importanță privind conflictul în cauză pentru a fi protejat de articolul 10 alineatul (1) litera (d) prima liniuță. Cu alte cuvinte: el este un simplu dezertor sau, după cum susține în mod vehement, a avut o obiecție pe motive de conștiință față de continuarea serviciului militar în Irak? Dacă autoritățile naționale decid că este pur și simplu un dezertor, este extrem de improbabil să poată demonstra că se încadrează la articolul 10 alineatul (1) litera (d) prima liniuță. Întrucât ambele liniuțe ale articolului 10 alineatul (1) litera (d) trebuie să fie respectate, ar fi irelevant faptul că cei care dezertează din armată sunt priviți de societate ca un singur grup unitar.

60.

Totuși, dacă autoritățile naționale decid că domnul Shepherd a refuzat să efectueze în continuare serviciul militar în Irak întrucât există un conflict grav și insurmontabil între ceea ce a prevăzut în mod rezonabil că presupune obligația sa de a servi în armată și conștiința sa, atunci el ar fi protejat de articolul 10 alineatul (1) litera (d). Autoritățile naționale ar trebui să analizeze apoi dacă, pe baza materialelor aflate la dispoziția lor, este rezonabil să presupună că, în SUA, persoanele în situația concretă a domnului Shepherd sunt privite altfel și sunt tratate în mod diferit de societate în general. În cazul în care răspunsul este afirmativ, ar fi aplicabil și articolul 10 alineatul (1) litera (d). În opinia noastră, Curtea nu dispune de suficiente informații pentru a putea oferi mai multe îndrumări cu privire la acest aspect.

A doua întrebare

61.

Instanța de trimitere a elaborat această întrebare prezentând două variante. Pentru a fi incident articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime, conflictul în cauză trebuie să presupună, în mod predominant sau sistematic, comiterea unor infracțiuni sau a unor acte în sensul articolului 12 alineatul (2) din aceasta sau este suficient ca solicitantul să explice că, în cazuri individuale, forțele armate din care face parte au săvârșit astfel de acte?

62.

Considerăm că niciuna dintre variante nu este decisivă pentru aplicarea articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime. Ceea ce contează este probabilitatea ca solicitantul să riște comiterea unor crime de război. Persoana respectivă trebuie să arate motivul pentru care crede că ar fi supus acestui risc dacă și‑ar îndeplini sarcinile militare.

63.

În cazul unui conflict în care se susține că astfel de acte au avut deja loc în mod sistematic, iar dovezile sunt la dispoziția publicului, este posibil să fie (relativ) mai ușor pentru solicitant să îndeplinească respectivul criteriu. În lipsa unei schimbări de politică înainte de deplasarea sa în locul unde se află teatrul de operațiuni, ar avea motive întemeiate să arate că este plauzibil ca asemenea acte să se producă în viitor și să fie implicat în comiterea lor. Atunci când se susține că astfel de acte au avut loc într‑un conflict în cazuri individuale sau izolate, sarcina solicitantului este mai dificilă. El trebuie să demonstreze de ce consideră că este probabil ca prin acțiunile sale să se expună pe sine riscului de a fi implicat în comiterea de crime de război în cazul în care ar efectua serviciul militar (elementul subiectiv). Astfel, ar trebui (de exemplu) să explice de ce este plauzibil să creadă că ar ajunge să participe la aceste infracțiuni, date fiind locul în care urma să fie trimis și actele pe care ar fi fost necesar să le efectueze. De asemenea, există un element obiectiv: este rezonabil să se concluzioneze, pe baza informațiilor disponibile, că solicitantul ar putea ajunge în situația respectivă? Astfel, este necesar să se analizeze dacă există motive obiective să se considere că persoana în cauză ar putea fi implicată în comiterea crimelor de război.

A treia întrebare

64.

Considerăm că răspunsul la a treia întrebare este în mod necesar cuprins în cel pe care l‑am propus în cazul celei de a doua întrebări. Nu este necesar să se stabilească dincolo de orice îndoială că este posibil să aibă loc încălcări ale dreptului umanitar internațional.

A șasea întrebare

65.

E mai convenabil să abordăm în continuare a șasea întrebare, prin care instanța de trimitere urmărește să afle dacă este necesar să se țină cont de dispozițiile Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale (denumită în continuare „CPI”) atunci când se analizează articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime.

66.

În opinia noastră, dispozițiile statutului CPI nu sunt relevante. Articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime nu îi vizează pe cei care ar putea fi urmăriți penal pentru comiterea unor crime internaționale. Dimpotrivă, scopul său este de a acorda protecție persoanelor care doresc să evite săvârșirea unor astfel de acte în timpul efectuării serviciului militar. Utilizarea probabilității ca soldatul X să fie pus sub urmărire penală pentru o crimă de război drept un reper pentru a decide dacă soldatul X trebuie să fie protejat în calitate de refugiat întrucât dorește să evite o situație în care ar putea fi pus sub urmărire penală este în contradicție directă cu acest scop. Articolul 4 din Directiva privind standardele minime se referă la evaluarea faptelor și a circumstanțelor care este necesară pentru a aprecia o cerere pentru acordarea statutului de refugiat. În final, criteriul este acela dacă, în fiecare caz în parte, cererea formulată de solicitant este convingătoare. Normele stabilite de dreptul penal internațional pentru începerea urmăririi penale în cazul crimelor de război sunt complet diferite (mult mai exigente) și nu joacă niciun rol în respectiva evaluare ( 54 ).

A patra întrebare

67.

Instanța de trimitere întreabă de data aceasta dacă protecția ca refugiat este exclusă în anumite împrejurări. În concret, (a) faptul că autoritățile din țara de origine a unui solicitant sancționează penal crimele de război exclude protecția sa în temeiul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime și (b) urmărirea penală înaintea CPI prezintă relevanță? În comentariul său, instanța de trimitere sugerează că, atunci când există un astfel de sistem pentru urmărirea penală și sancționarea celor care comit crime de război, s‑ar putea considera că este improbabilă comiterea crimelor de război, întrucât nu sunt tolerate de statul în cauză. Chiar faptul că sunt sancționate crimele de război – potrivit argumentului oferit – înseamnă că statul oferă protecție împotriva persecuției în sensul articolului 7 din Directiva privind standardele minime.

68.

În opinia noastră, răspunsul la ambele întrebări este negativ. În principiu, existența unui sistem național sau internațional de urmărire penală a crimelor de război poate să descurajeze comiterea lor. Totuși, este un fapt trist, dar inevitabil acela că, deși există astfel de sisteme, uneori sunt comise crime de război în timpul conflictelor ( 55 ) (după cum prezența în sistemele juridice din lumea civilizată a legilor care incriminează și sancționează violul și crima nu garantează, din nefericire, faptul că nu vor avea loc niciodată violuri sau crime). Pentru ca articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime să poată avea valoare ca un mijloc de a permite celor care riscă să fie obligați să participe la comiterea crimelor de război să găsească un refugiu, el trebuie să fie aplicabil independent de aspectul dacă există și este utilizat un sistem național sau internațional de urmărire penală și sancționare a crimelor de război.

A cincea întrebare

69.

Prin această întrebare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 9 alineatul (2) litera (e) poate fi invocat în pofida faptului că respectiva operațiune militară este aprobată de comunitatea internațională sau inițiată în temeiul unui mandat CSONU.

70.

Nu avem siguranța că am înțeles exact sensul, ca noțiune juridică, al expresiei „aprobată de comunitatea internațională”. Carta ONU nu definește războiul legitim; nici nu cunoaștem vreun alt instrument internațional care să acopere această lacună (în cazul în care este o lacună) ( 56 ). Considerăm că încercarea de a identifica domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime prin referire la o expresie nedefinită nu poate duce la un progres. Deoarece existența unui mandat CSONU nu este o condiție prealabilă pentru începerea unui război sau pentru apărarea împotriva agresiunilor, prezența sau absența sa nu poate fi de natură să determine dacă au loc actele enumerate la articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime. Astfel, chiar și atunci când un conflict este precedat de o rezoluție CSONU prin care se autorizează utilizarea forței în anumite împrejurări și în anumite condiții, aceasta nu poate însemna că, „prin definiție”, crimele de război nu pot fi și nu vor fi comise.

71.

Prin urmare, răspunzând la prezenta întrebare, concluzionăm că existența unui mandat CSONU referitor la conflictul în cauză nu elimină necesitatea evaluării realizate potrivit articolului 4 din Directiva privind standardele minime și nici nu afectează rezultatul său. Aceasta nici nu exclude per se posibilitatea ca actele enumerate la articolul 12 din Directiva privind standardele minime să fi fost sau să poată fi comise.

A șaptea întrebare

72.

Prin ultima dintre întrebările sale privind interpretarea articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă, înainte de a putea invoca această dispoziție, solicitantul trebuie să parcurgă procedura ordinară a obiecției de conștiință înaintea autorităților naționale.

73.

Trebuie să amintim mai întâi că urmărirea penală sau sancțiunile la care ar putea fi supus domnul Shepherd în cazul în care s‑ar întoarce în SUA ar fi pentru dezertare, iar nu pentru obiecția pe motive de conștiință.

74.

Nu este clar ce înțelege instanța de trimitere prin „procedură ordinară a obiecției de conștiință”. În măsura în care este posibil ca expresia să se refere la procedurile disponibile în dreptul SUA pentru formularea unei astfel de cereri, Curtea nu dispune de informații cu privire la aspectul dacă domnul Shepherd îndeplinește condițiile pentru a putea iniția o asemenea procedură potrivit dreptului SUA sau dacă nu poate face acest lucru întrucât (după cum arată instanța de trimitere) nu respinge în mod absolut utilizarea forțelor armate. Atragem aici atenția asupra punctului 1-5(a)(4) din Regulamentul armatei 600-43, potrivit căruia „cererile formulate de personal pentru recunoașterea unei obiecții pe motive de conștiință după începerea serviciului militar nu primesc un răspuns favorabil atunci când […] această obiecție privește un anumit război”. Desigur că nu cunoaștem modul în care dispoziția menționată a fost interpretată în practică de tribunalele militare din SUA.

75.

Autoritățile naționale sunt cele care trebuie să verifice (dacă este necesar, prin expertiză) dacă domnul Shepherd susține în mod întemeiat că nu ar fi îndeplinit condițiile pentru a fi considerat o persoană care a obiectat pe motive de conștiință potrivit dreptului SUA. Dacă ar fi putut iniția această procedură cu șanse rezonabile de succes, dar nu a făcut aceasta, nu vedem niciun motiv pentru care ar trebui să i se acorde statutul de refugiat pentru motive de persecuție pe care (în această ipoteză) ar fi putut să o evite fără să își încalce convingerile. Dimpotrivă, dacă, în calitate de militar, nu ar fi putut recurge la obiecția pe motive de conștiință pe temeiul rezervelor sale privind o nouă deplasare în Irak, faptul că nu a făcut acest lucru nu poate afecta cererea sa de acordarea a statutului de refugiat în temeiul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva privind standardele minime.

A opta întrebare

76.

Prin intermediul celei de a opta întrebări, instanța de trimitere solicită lămuriri în legătură cu două „acte de persecuție” diferite identificate în Directiva privind standardele minime, și anume, „măsurile legale, administrative, polițienești și/sau judiciare care sunt discriminatorii în sine sau sunt puse în aplicare în mod discriminatoriu” [articolul 9 alineatul (2) litera (b)] și „urmărirea penală sau sancțiunile care sunt disproporționate sau discriminatorii” [articolul 9 alineatul (2) litera (c)]. Instanța de trimitere întreabă dacă o excludere dezonorantă din armată în urma aplicării unei pedepse privative de libertate și aferenta izolare socială și dezavantajele rezultate în legătură cu o astfel de sancțiune constituie acte de persecuție, în sensul acestor dispoziții.

77.

Abordând această întrebare, amintim că dreptul la statutul de refugiat există doar atunci când un act de persecuție în sensul articolului 9 este determinat de un motiv de persecuție potrivit articolului 10 ( 57 ). Toate părțile care au prezentat observații înaintea Curții, inclusiv domnul Shepherd, admit că statele pot impune sancțiuni personalului militar care refuză să își mai îndeplinească îndatoririle atunci când dezertarea nu se bazează pe motive temeinice de conștiință și cu condiția ca respectivele sancțiuni și procedurile aferente să respecte normele internaționale. Prin urmare, în opinia noastră, cea de a opta întrebare este relevantă doar dacă autoritățile naționale ajung la concluzia că domnul Shepherd nu a crezut în mod plauzibil că ar fi riscat să comită crime de război dacă s‑ar fi deplasat din nou în Irak [astfel încât, în consecință, nu este protejat de articolul 9 alineatul (2) litera (e)], dar consideră că, totuși, el se încadrează la articolul 10 alineatul (1) litera (d) ambele liniuțe (apartenența la un anumit grup social) sau că intră sub incidența articolului 10 alineatul (1) litera (e) datorită convingerilor sale politice privind desfășurarea războiului din Irak. Potrivit acestui punct de vedere, domnul Shepherd ar putea fi numit un „dezertor cu conștiință”.

78.

Judecarea de către curtea marțială și sancționarea unei astfel de persoane sunt discriminatorii sau disproporționate și, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (b) sau al articolului 9 alineatul (2) litera (c)?

79.

Procedura înaintea curții marțiale și/sau excluderea dezonorantă din armată reprezintă în mod clar „măsuri legale, administrative, polițienești și/sau judiciare” potrivit expresiei de la articolul 9 alineatul (2) litera (b). Totuși, solicitantul trebuie să arate că asemenea măsuri sunt discriminatorii în sine sau sunt puse în aplicare în mod discriminatoriu. Întrucât domnul Shepherd invocă articolul 10 alineatul (1) litera (d) din directivă (apartenența la un anumit grup social), pentru analizarea acestui aspect este necesar să se stabilească dacă există grupuri sociale în SUA care sunt comparabile cu cel căruia el susține că îi aparține, în măsura în care astfel de grupuri se află într‑o situație similară, dacă grupul său este mai probabil să fie supus discriminării decât grupul comparabil și dacă ar putea fi justificată vreo diferență vizibilă de tratament. În absența din dosarul cauzei a oricăror dovezi care să indice că, în cazul de față, există o discriminare de acest tip, autoritățile naționale sunt cele care trebuie să realizeze evaluarea detaliată a faptelor și circumstanțelor care este necesară pentru a determina poziția corectă.

80.

De asemenea, este imposibil să se stabilească în mod abstract dacă o posibilă urmărire penală este disproporționată sau discriminatorie ori dacă eventuala sancțiune care ar fi aplicată domnului Shepherd, în cazul condamnării sale pentru dezertare ( 58 ), ar fi disproporționată și, prin urmare, dacă ar fi incident articolul 9 alineatul (2) litera (c). În general, pentru a stabili dacă urmărirea penală sau sancțiunea pentru dezertare au un caracter disproporționat, este necesar să se analizeze dacă ele depășesc ceea ce este necesar pentru ca statul în cauză să își exercite dreptul legitim la deținerea unor forțe armate. Sentințele indicate de instanța de trimitere nu par să fie în mod evident disproporționate. În final, tot autoritățile naționale sunt cele care trebuie să analizeze aceste aspecte din perspectiva împrejurărilor cauzei.

81.

Pentru a avea o imagine completă, adăugăm că criteriile ar fi aceleași atunci când se invocă motivul de persecuție de la articolul 10 alineatul (1) litera (e) (opinii politice). Totuși, întrucât noțiunea de grup social nu este relevantă pentru motivul respectiv, ar fi foarte dificil ca o persoană în situația domnului Shepherd să demonstreze existența unei discriminări doar pe baza propriei poziții. Totodată, este posibil ca el să întâmpine dificultăți în ceea ce privește identificarea unui grup adecvat care să reprezinte temeiul pentru comparația necesară.

82.

Izolarea socială nu este menționată ca atare la articolul 9 alineatul (2) ca fiind un „act de persecuție” și, în opinia noastră, nu se încadrează în mod natural nici la articolul 9 alineatul (2) literele (b) sau (c). Pe de altă parte, desigur că enumerarea de la articolul 9 alineatul (2) nu are un caracter exhaustiv. Faptul că izolarea socială este rezultatul acțiunilor unor „agenți neguvernamentali” [astfel cum sunt definiți la articolul 6 litera (c) din directivă] nu ar exclude în sine considerarea sa ca un act de persecuție (suplimentar) în temeiul articolului 9 alineatul (2).

83.

Totuși, pentru a putea constitui temeiul unei cereri de acordare a statutului de refugiat care să fie aprobată, actele de persecuție în sensul articolului 9 alineatul (2) trebuie „să fie suficient de grave prin natura sau prin caracterul lor repetat pentru a constitui o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului” [articolul 9 alineatul (1) litera (a)] ( 59 ) sau „să fie o acumulare de diverse măsuri, inclusiv de încălcări ale drepturilor omului, care să fie suficient de gravă pentru a afecta un individ în mod comparabil” [articolul 9 alineatul (1) litera (b)]. Curtea nu dispune de informații care să indice dacă posibila urmărire penală, sancțiune sau izolare socială cu care domnul Shepherd s‑ar confrunta în cazul întoarcerii sale în SUA ar fi de o gravitate suficientă pentru a depăși pragul respectiv. Acestea sunt (din nou) aspecte care trebuie să fie stabilite de autoritățile naționale competente, decizia lor fiind supusă controlului judiciar exercitat de instanța națională.

Concluzie

84.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bayerisches Verwaltungsgericht München (Germania) după cum urmează:

În domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate intră și personalul militar care nu participă direct la lupte, atunci când acest personal ar putea, prin efectuarea serviciului militar, să ajungă să instige sau să participe în alt mod la comiterea crimelor sau a actelor de tipul celor menționate în dispoziția respectivă.

Pentru a stabili dacă aceasta este situația, autoritățile naționale trebuie să analizeze: (i) dacă există o legătură directă între actele persoanei în cauză și probabilitatea rezonabilă de a se comite crime de război, din cauză că acțiunile sale au ca obiect un element necesar pentru aceste crime, iar fără contribuția sa ori fără contribuțiile tuturor persoanelor aflate în aceeași situație crimele de război sau actele nu ar fi posibile, (ii) dacă există motive obiective să se considere că persoana respectivă ar putea fi implicată în comiterea crimelor de război. În această privință, este contrar articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/83 să se aplice: (a) un standard de probațiune în materie penală (de exemplu „dincolo de orice îndoială rezonabilă”) sau (b) principii derivate din dreptul penal internațional.

Faptul că autoritățile din țara de origine a unui solicitant sancționează crimele de război nu îl împiedică să invoce articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/83; de asemenea, faptul că a fost inițiată urmărirea penală înaintea Curții Penale Internaționale nu prezintă nicio relevanță din acest punct de vedere.

Existența unui mandat din partea Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite care privește conflictul în cauză nu exclude cererile de acordare a statutului de refugiat în temeiul articolului 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/83.

O persoană care refuză să efectueze serviciul militar nu poate obține statutul de refugiat în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/83 decât dacă, în prealabil, a recurs, fără succes, la orice procedură disponibilă pentru solicitarea statutului de persoană care a obiectat pe motive de conștiință sau dacă nu există astfel de proceduri disponibile în mod rezonabil în cazul său.

Atunci când se stabilește dacă o persoană care refuză să efectueze serviciul militar se poate considera că aparține unui anumit grup social în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2004/83, este necesar să se țină cont de următoarele aspecte: (i) dacă are o convingere de suficientă intensitate, gravitate, coeziune și importanță, (ii) dacă, în virtutea acestei convingeri, îndeplinește cerințele impuse de articolul 10 alineatul (1) litera (d) prima liniuță, adică obiecția sa se bazează pe o credință care este fundamentală pentru propria identitate sau conștiință și (iii) că persoanele care împărtășesc aceste convingeri sunt percepute ca fiind diferite în țara de origine în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) a doua liniuță.

În măsura în care un solicitant invocă articolul 9 alineatul (2) litera (b) și articolul 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2004/83, este necesar ca autoritățile naționale competente să stabilească dacă excluderea dezonorantă din armată și aplicarea unei pedepse privative de libertate ar avea un caracter discriminatoriu din cauză că solicitantul aparține unui anumit grup social. Atunci când se analizează acest aspect, este necesar să se stabilească dacă, în țara în cauză, există grupuri sociale care sunt comparabile cu acela căruia solicitantul susține că îi aparține în sensul că respectivele grupuri se află într‑o situație similară, dacă grupul său este probabil să fie supus unui tratament diferit din cauză că ar putea fi adus înaintea curții marțiale și/sau supus excluderii dezonorante din armată și dacă ar putea fi justificată vreo diferență vizibilă de tratament.

În cazul în care un solicitant invocă articolul 9 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2004/83, este necesar ca autoritățile naționale competente să aprecieze dacă urmărirea penală sau sancțiunea pentru dezertare are un caracter disproporționat. În această privință, este necesar să se analizeze dacă acestea depășesc ceea ce este necesar pentru ca statul în cauză să își exercite dreptul legitim la deținerea unor forțe armate.”


( 1 ) Limba originală: engleza.

( 2 ) A se vedea punctele 48-59 de mai jos.

( 3 ) A se vedea punctele 20-23 de mai jos, unde am întocmit un rezumat al litigiului din procedura principală.

( 4 ) Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951, a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”). A fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la 31 ianuarie 1967 la New York și intrat în vigoare la 4 octombrie 1967. Acest protocol nu este relevant pentru soluționarea prezentei cereri de decizie preliminară.

( 5 ) Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52) (denumită în continuare „Directiva privind standardele minime” sau „directiva”). Această directivă a fost abrogată și înlocuită printr‑o versiune reformulată de Directiva 2011/95/UE (JO 2011, L 337, p. 9). Modul de redactare a dispozițiilor relevante nu s‑a modificat substanțial.

( 6 ) Articolul 1 secțiunea A alineatul (2) primul paragraf din Convenția de la Geneva.

( 7 ) Articolul 1 secțiunea F literele (b) și (c) din Convenția de la Geneva prevăd că aceasta nu va fi aplicabilă persoanelor care au comis o crimă gravă de drept comun în afara țării de primire sau, respectiv, s‑au făcut vinovate de acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.

( 8 ) Semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

( 9 ) JO 2010, C 83, p. 389.

( 10 ) Considerentele (1)-(4). A se vedea și Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242) (denumită în continuare „Directiva privind procedurile”), care se aplică tuturor cererilor de azil formulate pe teritoriul Uniunii.

( 11 ) Considerentele (1)-(4), (6), (7), (8), (10), (11) și (17).

( 12 ) Considerentul (10).

( 13 ) Considerentul (11).

( 14 ) Articolul 2 litera (c).

( 15 ) Articolul 4 alineatul (1).

( 16 ) Articolul 6.

( 17 ) Articolul 7 alineatul (1).

( 18 ) Articolul 7 alineatul (2).

( 19 ) Drepturile intangibile prevăzute la articolul 15 paragraful 2 din CEDO sunt dreptul la viață (articolul 2), interzicerea torturii, a sclaviei și a muncii forțate (articolul 3 și, respectiv, articolul 4) și dreptul unei persoane de a nu fi pedepsită fără un proces prealabil (articolul 7).

( 20 ) Articolul 9 paragraful 1.

( 21 ) Articolul 9 paragraful 2 litera (b).

( 22 ) Articolul 9 paragraful 2 litera (c).

( 23 ) Articolul 9 paragraful 2 litera (e). Versiunea în limba engleză a acestei dispoziții nu menționează „the commission of crimes or acts” și considerăm că este ciudată utilizarea în textul englez a cuvântului „include”. Textul în limba franceză prevede: „[…] en cas de conflit lorsque le service militaire supposerait de commettre des crimes ou d’accomplir des actes […]”. Aceasta pare să se apropie mai mult de sensul dispoziției. A se vedea și punctele 35 și 37 de mai jos.

( 24 ) Articolul 9 paragraful 3.

( 25 ) Articolul 12 alineatul (2) litera (a). Modul de redactare a articolului 12 alineatul (2) literele (b) și (c) este similar cu cel al articolului 1 secțiunea F literele (b) și (c) din Convenția de la Geneva; a se vedea nota de subsol 7.

( 26 ) Articolul 12 alineatul (3).

( 27 ) Articolul 13.

( 28 ) A se vedea articolul 3 alineatele (1) și (2) din Legea privind procedura de azil (Asylverfahrensgesetz).

( 29 ) Articolul 60 alineatul (1) din Legea privind șederea (Aufenthaltsgesetz).

( 30 ) Statutul Curții Penale Internaționale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002 (denumit în continuare „Statutul de la Roma”). Instanța de trimitere a explicat că, în opinia Bundesamt, participarea la comiterea unei crime necesită în general ca actul în cauză să fie comis cu intenție și în cunoștință de cauză (a se vedea articolul 30 din Statutul de la Roma).

( 31 ) A se vedea punctele 47-60 de mai jos.

( 32 ) A se vedea nota introductivă la Convenția de la Geneva întocmită de UNHCR în decembrie 2010; a se vedea și articolul 35 din Convenția de la Geneva, articolul 8 alineatul (2) litera (b) și articolul 21 din Directiva privind procedurile și considerentul (15) al Directivei privind standardele minime. UNHCR a prezentat documente utile, inclusiv Principiile directoare privind protecția internațională nr. 10 privind cererile de acordare a statutului de refugiat legate de serviciul militar în contextul articolului 1 secțiunea A alineatul (2) din Convenția de la Geneva (denumite în continuare „Principiile directoare UNHCR nr. 10”) și Principiile directoare privind aplicarea cauzelor de excludere: articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva (denumite în continuare „Principiile directoare UNHCR privind cauzele de excludere”). Niciunul dintre aceste documente nu are forță juridică obligatorie, dar reflectă totuși principii consacrate ale dreptului internațional.

( 33 ) A se vedea considerentul (15) al Directivei privind standardele minime.

( 34 ) Hotărârea Salahadin Abdulla și alții, C‑175/08, C‑176/08, C‑178/08 și C‑179/08, EU:C:2010:105, punctul 52, Hotărârea Y și Z, C‑71/11 și C‑99/11, EU:C:2012:518, punctul 47;,și Hotărârea X, C‑199/12-C‑201/12, EU:C:2013:720, punctul 39.

( 35 ) Hotărârea X, EU:C:2013:720, punctul 40. A se vedea și articolul 10 din cartă.

( 36 ) Elementele menționate la articolul 4 alineatul (1) sunt enumerate în detaliu la articolul 4 alineatul (2) din Directiva privind standardele minime. A se vedea și Hotărârea M.M., C‑277/11, EU:C:2012:744, punctul 73.

( 37 ) Sublinierea noastră.

( 38 ) Articolul 12 alineatul (3) precizează că articolul 12 alineatul (2) se aplică persoanelor care instigă sau participă în orice fel la crimele de război sau actele menționate în cuprinsul său.

( 39 ) A se vedea considerentele (1) și (6) ale Directivei privind standardele minime.

( 40 ) A se vedea nota de subsol 23.

( 41 ) Directiva privind standardele minime a fost adoptată la 29 aprilie 2004. În momentul adoptării sale, în Uniunea Europeană aveau un caracter oficial limbile daneză, neerlandeză, engleză, franceză, finlandeză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă și suedeză. La articolul 9 alineatul (2) litera (e) este folosit modul condițional în aceste limbi (cu excepția versiunii în limba neerlandeză în care se utilizează timpul prezent).

( 42 ) Scopurile și principiile Națiunilor Unite (denumite în continuare „ONU”) sunt stabilite în capitolul I al cartei sale [Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție semnat la San Francisco la 26 iunie 1945 (denumită în continuare „Carta ONU”)]. În raport cu membrii săi, aceste principii includ recunoașterea egalității suverane, rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice și abținerea, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau folosirea ei (articolul 2 din Carta ONU).

( 43 ) Statutul Tribunalului Militar Internațional, semnat la Londra la 8 august 1945.

( 44 ) A se vedea, de exemplu, punctul 11 din Principiile directoare UNHCR privind cauzele de excludere.

( 45 ) A se vedea, de exemplu, punctul 13 din Principiile directoare UNHCR privind cauzele de excludere.

( 46 ) Instanța de trimitere a arătat că domnul Shepherd consideră că războiul din Irak este contrar dreptului internațional (a se vedea punctul 3 din prezentele concluzii). În privința legalității războiului respectiv, nu Curtea sau autoritățile naționale trebuie să decidă în cadrul prezentei cauze. Această problemă trebuie să facă în continuare obiectul unei dezbateri între juriștii experți în drept internațional și liderii politici. La 16 septembrie 2004, domnul Kofi Annan (Secretarul General al ONU de atunci) a afirmat că invadarea Irakului în 2003 a încălcat Carta ONU. Totuși, după declarația menționată, Consiliului de Securitate al ONU (denumit în continuare „CSONU”) a adoptat mai multe rezoluții referitoare la Irak.

( 47 ) A se vedea considerentul (11) al Directivei privind standardele minime; a se vedea și articolul 8 din Statutul de la Roma.

( 48 ) A se vedea, de exemplu, punctul 12 din Principiile directoare UNHCR privind cauzele de excludere.

( 49 ) A se vedea punctul 37 de mai sus.

( 50 ) A se vedea articolul 13 din Directiva privind standardele minime.

( 51 ) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Bayatyan împotriva Armeniei [GC], nr. 23459/03, paragraful 110, CEDO, 2011.

( 52 ) Astfel, aspectul dacă articolul 10 alineatul (2) din cartă este relevant în cazul domnului Shepherd depinde de legile naționale care reglementează obiecția pe motive de conștiință în statul membru respectiv (Germania), unde a solicitat azil. Aceasta este o chestiune care trebuie analizată de autoritățile naționale competente și care face obiectul controlului judiciar exercitat de instanțele naționale. Cu privire la calitatea domnului Shepherd de cetățean american și fost membru al forțelor armate ale SUA, a se vedea punctele 74 și 75 de mai jos.

( 53 ) A se vedea, de exemplu, punctul 3 din Principiile directoare UNHCR nr. 10.

( 54 ) Observăm că, întrucât SUA nu este parte contractantă la CPI, prevederile statutului acestei instanțe oricum nu ar fi aplicabile în cazul domnului Shepherd.

( 55 ) Un exemplu infam este masacrul din Mỹ Lai comis în războiul din Vietnam. Dintre cei 26 de militari americani urmăriți penal pentru comiterea de infracțiuni la Mỹ Lai, numai locotenentul William Calley Jr fost condamnat. Mai recent, procurorul CPI a deschis proceduri privind situațiile din Uganda și din Republica Democrată Congo. În cazul acesteia din urmă, s‑a obținut o condamnare în cauza Procurorul împotriva lui Thomas Lubanga Dyilo.

( 56 ) Într‑adevăr, îndelung s‑a reflectat și multă cerneală a curs pentru a se stabili dacă și în ce împrejurări un război poate fi caracterizat „legitim” și/sau „drept”. Teoria războiului just (ius bellum iustum), inițial explorată de Sfântul Augustin din Hippo (354-430), a fost celebru expusă de Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), în Summa Theologica. Analiza ulterioară a făcut distincția treptat între regulile care guvernează dreptul de a purta război (ius ad bellum), cele care guvernează conduita justă și echitabilă (ius in bello), precum și responsabilitatea și răspunderea după război a părților aflate în conflict (ius post bellum). Principiile dreptului de a purta război sunt considerate în mod obișnuit următoarele: să aibă o cauză justă, să fie o ultimă modalitate, să fie declarat de o autoritate adecvată, să aibă o intenție dreaptă, să aibă o șansă rezonabilă de succes, iar finalitatea să fie proporțională cu mijloacele utilizate. Fiecare element este susceptibil de critică.

( 57 ) Articolul 9 alineatul (3).

( 58 ) În decizia de trimitere se precizează că „Bundesamt a stabilit că, pentru dezertare, reclamantul poate fi condamnat la pedeapsa închisorii între 100 de zile și 15 luni, maximul pedepsei fiind de 5 ani”.

( 59 ) În special drepturile inalienabile menționate la articolul 15 alineatul (2) din CEDO: a se vedea nota de subsol 19.

Top