EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62013CC0091

Concluziile avocatului general Y. Bot prezentate la 8 mai 2014.
Essent Energie Productie BV împotriva Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid.
Cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State.
Acordul de asociere CEE‑Turcia – Articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional și articolul 13 din Decizia nr. 1/80 – Domeniu de aplicare – Introducerea de noi restricții privind libertatea de stabilire, libera prestare a serviciilor și condițiile de acces la încadrarea în muncă – Interdicție – Libera prestare a serviciilor – Articolele 56 TFUE și 57 TFUE – Detașare de lucrători – Resortisanți ai unor țări terțe – Cerința unui permis de muncă pentru punerea la dispoziție de forță de muncă.
Cauza C‑91/13.

Digital reports (Court Reports - general)

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2014:312

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 8 mai 2014 ( 1 )

Cauza C‑91/13

Essent Energie Productie BV

împotriva

Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Țările de Jos)]

„Acordul de asociere CEE‑Turcia — Articolul 13 din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere — Articolul 41 din Protocolul adițional — Clauze de standstill — Domeniul de aplicare — Libera prestare a serviciilor — Articolele 56 TFUE și 57 TFUE — Detașare de lucrători — Resortisanți ai unor țări terțe — Cerința unui permis de muncă pentru punerea la dispoziție a forței de muncă”

1. 

Cererea de decizie preliminară supusă examinării este prezentată în cadrul unui litigiu între Essent Energie Productie BV (denumită în continuare „Essent”) și Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid (ministrul pentru afaceri sociale și muncă, denumit în continuare „Minister”), cu privire la o amendă care i‑a fost aplicată de acesta din urmă pentru faptul că a executat lucrări prin intermediul unor lucrători resortisanți ai unor țări terțe fără ca aceștia să fi făcut obiectul unui permis de muncă.

2. 

Essent este o societate stabilită în Țările de Jos care a însărcinat BIS Industrial Services Nederland BV (denumită în continuare „BIS”), stabilită de asemenea în Țările de Jos, să execute lucrări care constau în montarea unor schele în sediul său secundar situat în Geertruidenberg (Țările de Jos).

3. 

Potrivit unui raport întocmit de inspecția muncii la 8 martie 2010, în cadrul unui control efectuat de aceasta din urmă la 15, la 19 și la 20 mai 2008 la sediul acestei unități, s‑a constatat că 33 de resortisanți ai unor țări terțe, dintre care 29 de resortisanți turci, trei resortisanți proveniți din Fosta Iugoslavie și un resortisant marocan, au participat, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 20 mai 2008, la realizarea acestor lucrări.

4. 

Potrivit aceluiași raport, lucrătorii străini au fost detașați la BIS de către Ekinci Gerüstbau GmbH (denumită în continuare „Ekinci”), o întreprindere germană stabilită în Köln (Germania) la care erau angajați acești lucrători, fără ca vreun permis de muncă să fi fost eliberat în acest sens.

5. 

Prin decizia din 11 mai 2010, Minister a aplicat societății Essent o amendă de 264000 de euro pentru încălcarea articolului 2 alineatul 1 din Legea din 21 decembrie 1994 privind încadrarea în muncă a străinilor (Wet arbeid vreemdelingen) ( 2 ), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Wav 1994”), pentru motivul că această societate realizase executarea lucrărilor respective prin intermediul unor lucrători străini fără ca aceștia din urmă să fi făcut obiectul unui permis de muncă, în condițiile în care, în temeiul reglementării olandeze, acesta era obligatoriu.

6. 

Essent a introdus o contestație împotriva acestei decizii.

7. 

Prin decizia din 22 decembrie 2010, Minister a declarat această contestație nefondată pentru motivul că serviciul furnizat de Ekinci constase exclusiv în detașarea de forță de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii ( 3 ), astfel încât Essent, în calitate de client și angajator de lucrători străini în sensul Wav 1994, trebuia să dispună de permise de muncă pentru aceștia din urmă.

8. 

Prin hotărârea din 27 septembrie 2011, Rechtbank ’s‑Hertogenbosch (Țările de Jos) a respins acțiunea introdusă de Essent împotriva deciziei menționate. Această instanță a considerat printre altele, referindu‑se la Hotărârea Vicoplus și alții ( 4 ), că Minister a aplicat în mod corect o amendă societății Essent, întrucât niciun permis de muncă nu fusese eliberat, în condițiile în care serviciul furnizat de Ekinci consta doar în detașarea de forță de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71.

9. 

Pentru a ajunge la această concluzie, Rechtbank ’s‑Hertogenbosch a considerat că, chiar dacă Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64) privea o prestare de servicii care implica o detașare de forță de muncă poloneză, era posibil să se deducă de aici că, într‑o situație cu privire la punerea la dispoziție de lucrători resortisanți ai unor țări terțe, articolele 56 TFUE și 57 TFUE nu se opuneau unei legislații a unui stat membru, în speță articolul 2 alineatul 1 din Wav 1994, care prevede ca acești lucrători să facă obiectul unui permis de muncă.

10. 

Essent a declarat apel împotriva hotărârii menționate în fața Raad van State (Țările de Jos).

11. 

La fel ca și Rechtbank ’s‑Hertogenbosch, instanța de trimitere consideră că din Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64) se poate deduce că articolele 56 TFUE și 57 TFUE nu se opun ca un stat membru să condiționeze detașarea, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, pe teritoriul său de lucrători care provin dintr‑o țară terță de obținerea unui permis de muncă. Întrucât problema compatibilității cerinței unui astfel de permis de muncă cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE decurge în mod clar, potrivit instanței de trimitere, din Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), aceasta nu a considerat, așadar, necesar să solicite Curții să se pronunțe cu privire la acest aspect.

12. 

Aceasta a decis însă să sesizeze Curtea dintr‑o altă perspectivă, solicitându‑i să interpreteze, pe de o parte, articolul 41 din Protocolul adițional ( 5 ) la Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia ( 6 ) și, pe de altă parte, articolul 13 din Decizia nr. 1/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind dezvoltarea acestei asocieri (denumită în continuare „Decizia nr. 1/80”).

13. 

Aceste două articole conțin o clauză de standstill care are drept obiect să interzică statelor membre să introducă, după intrarea în vigoare a acestora, restricții noi privind libertatea de stabilire, libertatea de a presta servicii și libera circulație a lucrătorilor între Republica Turcia și statele membre ale Uniunii Europene.

14. 

Mai precis, articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional, care figurează în capitolul II din titlul II din acesta, prevede:

„Părțile contractante se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții privind libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii.”

15. 

În ceea ce privește articolul 13 din Decizia nr. 1/80, acesta are următorul cuprins:

„Statele membre ale Comunității și Turcia nu pot introduce noi restricții privind condițiile de acces la încadrarea în muncă a lucrătorilor și a membrilor familiei lor care se găsesc pe teritoriul acestor state în situație legală în ceea ce privește șederea și accesul pe piața muncii.” [traducere neoficială]

16. 

Potrivit articolului 16 alineatul (1) din decizia menționată, această dispoziție se aplică de la 1 decembrie 1980.

17. 

Instanța de trimitere ridică printre altele problema dacă noțiunea de angajator, astfel cum a fost dezvoltată în dreptul olandez, constituie sau nu constituie o nouă restricție în sensul acestor dispoziții.

18. 

Să vedem, mai precis, care sunt dispozițiile reglementării olandeze care sunt puse în discuție.

19. 

La 1 decembrie 1980, angajarea străinilor în Țările de Jos era reglementată de Legea din 9 noiembrie 1978 privind angajarea lucrătorilor străini (Wet arbeid buitenlandse werknemers) ( 7 ).

20. 

Potrivit articolului 1 litera b punctul 1 din Wabw, pentru aplicarea dispozițiilor acestei legi sau a dispozițiilor care decurg din aceasta, prin „angajator” se înțelege orice persoană care încheie un contract de muncă cu o altă persoană în vederea executării unei lucrări, cu condiția ca această altă persoană să nu fie detașată la un terț în temeiul Legii din 31 iulie 1965 privind punerea la dispoziție a forței de muncă (Wet op het ter beschikking stellen van arbeidskrachten) ( 8 ).

21. 

Potrivit articolului 1 litera b) punctul 3 din Wabw, prin „angajator” se înțelege de asemenea orice persoană la care este detașată o altă persoană, dacă acestei detașări i se aplică Legea privind punerea la dispoziție a forței de muncă.

22. 

În temeiul articolului 4 din Wabw, unui angajator îi este interzis să angajeze un străin fără permisul eliberat de ministrul competent.

23. 

Potrivit articolului 1.1 litera b) din Legea privind punerea la dispoziție a forței de muncă, prin punerea la dispoziție a forței de muncă se înțelege detașarea forței de muncă la o altă persoană, în schimbul unei remunerații, în vederea exercitării în întreprinderea acesteia din urmă, în alt mod decât în temeiul unui contract de muncă încheiat cu această întreprindere, a unei activități efectuate în mod curent în aceasta.

24. 

Versiunea Wav 1994 aplicabilă în speță este cea care era în vigoare înainte de intrarea în vigoare, la 1 iulie 2009, a Legii din 25 iunie 2009 ( 9 ).

25. 

Potrivit articolului 1 alineatul 1 litera b) punctul 1 din Wav 1994, prin „angajator” se înțelege persoana care realizează o muncă prin intermediul altei persoane în exercitarea unei funcții, a unei profesii sau în cadrul propriei întreprinderi.

26. 

Potrivit articolului 2 alineatul 1 din Wav 1994, unui angajator îi este interzis să angajeze un străin în Țările de Jos fără permis de muncă.

27. 

Această interdicție nu se aplică totuși în privința străinului care, în cadrul unei prestări de servicii transnaționale, realizează temporar o muncă în Țările de Jos în serviciul unui angajator stabilit într‑un stat membru al Uniunii Europene, altul decât Regatul Țărilor de Jos, cu condiția să nu fie vorba despre o prestare de servicii care implică punerea la dispoziție a forței de muncă.

28. 

În plus, articolul 3 alineatul 1 litera a) din Wav 1994 prevede că interdicția respectivă nu se aplică în cazul unui străin care nu poate face obiectul unui permis de muncă în temeiul dispozițiilor unui acord încheiat cu alte state sau al unei decizii a unei organizații de drept internațional public care are caracter obligatoriu pentru Regatul Țărilor de Jos.

29. 

Din această prezentare a dispozițiilor naționale reiese că, înainte de intrarea în vigoare a Deciziei nr. 1/80, angajatorul trebuia să obțină un permis de muncă în temeiul articolului 1 litera b) punctul 1 din Wabw în cazul în care realiza executarea unei lucrări prin intermediul unui străin pe baza unui contract de muncă, cu condiția ca străinul să nu fie detașat la un terț în temeiul Legii privind punerea la dispoziție a forței de muncă. Potrivit articolului 1 litera b) punctul 3 din Wabw, angajatorul în sensul acestei legi era, în acest caz, cel la care fusese detașat străinul. Rezultă că BIS, la care au fost detașați lucrătorii străini de către Ekinci, ar fi fost, încă dinaintea intrării în vigoare a Deciziei nr. 1/80, un angajator obligat să obțină un permis.

30. 

Astfel cum arată instanța de trimitere, din lucrările pregătitoare ale articolelor 1 și 2 din Wav 1994 rezultă că angajatorul obligat să obțină permis este cel care realizează efectiv o muncă prin intermediul unui străin și că acest angajator este responsabil, în orice moment, de existența permisului de muncă necesar. Existența unui contract de muncă sau a unei legături de subordonare nu este pertinentă în această privință. Faptul că o activitate este realizată efectiv pe baza unei comenzi sau în serviciul unui angajator este suficient pentru a stabili calitatea de angajator. Instanța de trimitere precizează că această adaptare a reglementării naționale era necesară întrucât, în practică, angajatorii urmăreau, pe căi abuzive și prin aranjamente complexe, un mijloc de a evita cerința unui permis de muncă în cazul angajării lucrătorilor străini. Soluția aleasă a constat în reținerea unei definiții largi a noțiunii de angajator care poate fi considerat răspunzător de lipsa permisului de muncă pentru resortisanții unor țări terțe pe care îi angajează.

31. 

Având în vedere această noțiune largă de angajator reținută în Wav 1994, rezultă că, într‑o situație precum cea din litigiul principal, cerința unui permis de muncă se aplică nu numai pentru întreprinderea utilizatoare, în speță BIS, dar și pentru ceilalți angajatori din lanțul angajării, printre care și clientul, în speță Essent.

32. 

Instanța de trimitere arată că se confruntă cu problema dacă extinderea noțiunii de angajator prin Wav 1994 trebuie considerată o nouă restricție în sensul clauzei de standstill prevăzute la articolul 13 din Decizia nr. 1/80, precum și la articolul 41 din protocolul adițional și, în consecință, dacă impunerea unei amenzi societății Essent este contrară acestor articole. Din punctul de vedere al Essent, extinderea, după intrarea în vigoare a articolelor menționate, a noțiunii de angajator care poate fi considerat răspunzător pentru lipsa permiselor de muncă pentru lucrătorii străini pe care îi angajează ar avea drept efect restrângerea accesului lucrătorilor turci la piața olandeză a muncii.

33. 

Înainte de a clarifica dacă această extindere a noțiunii de angajator constituie o nouă restricție contrară articolului 13 din Decizia nr. 1/80, precum și articolului 41 din protocolul adițional, instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă Essent are calitatea să invoce aceste articole.

34. 

În aceste condiții, Raad van State a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Într‑o situație precum cea din procedura principală, un client care, în temeiul articolului 2 alineatul 1 din [Wav 1994], trebuie considerat angajatorul lucrătorilor turci în cauză poate invoca împotriva autorităților olandeze clauza de standstill prevăzută la articolul 13 din Decizia nr. 1/80 sau pe cea prevăzută la articolul 41 din protocolul adițional?

2)

a)

Clauza de standstill prevăzută la articolul 13 din Decizia nr. 1/80 sau cea prevăzută la articolul 41 din protocolul adițional trebuie interpretate în sensul că se opun introducerii unei interdicții, precum cea prevăzută la articolul 2 alineatul 1 din [Wav 1994], aplicabile clienților de a angaja în Țările de Jos lucrători resortisanți ai unei țări terțe, în speță [Republica] Turcia, fără permis de muncă, dacă lucrătorii respectivi sunt angajați de o întreprindere germană și lucrează pentru client în Țările de Jos prin intermediul unei întreprinderi utilizatoare?

b)

În această privință, are relevanță faptul că, înainte de intrarea în vigoare atât a clauzei de standstill prevăzute la articolul 41 din protocolul adițional, cât și a celei prevăzute la articolul 13 din Decizia 1/80, angajatorului îi era interzis să angajeze cu contract individual de muncă un lucrător străin fără permis de muncă și că această interdicție fusese de asemenea extinsă, anterior intrării în vigoare a clauzei de standstill prevăzute la articolul 13 din Decizia nr. 1/80, la întreprinderile utilizatoare la care sunt detașați străinii?”

I – Analiza noastră

35.

Trebuie amintit că împrejurarea că, pe plan formal, instanța națională a formulat întrebarea preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 10 ).

36.

Or, pentru motivele pe care le vom dezvolta, considerăm că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 și articolul 41 din protocolul adițional nu sunt pertinente pentru soluționarea litigiului principal.

37.

În schimb, în opinia noastră, problematica ridicată în prezenta cauză ar trebui soluționată în raport cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE.

A – Cu privire la normele de drept al Uniunii aplicabile

38.

Este cert că Ekinci este o întreprindere stabilită în Germania. Potrivit registrului comerțului german, această întreprindere are drept obiect de activitate construirea, montarea și închirierea de schele.

39.

Ekinci a pus lucrători resortisanți ai mai multor state terțe, printre care și Republica Turcia, la dispoziția BIS în vederea construirii unor schele, pentru o perioadă cuprinsă între 1 ianuarie 2008 și 20 mai 2008.

40.

Nu se contestă că lucrătorii în cauză, din care majoritatea este reprezentată de resortisanți turci, dispun de permis de ședere în Germania și lucrează legal în această țară.

1. Cu privire la neaplicabilitatea articolului 13 din Decizia nr. 1/80

41.

Potrivit unei jurisprudențe constante, clauza de standstill prevăzută la articolul 13 din Decizia nr. 1/80 interzice în mod general introducerea oricărei măsuri interne noi care ar avea ca obiect sau ca efect să facă să depindă exercitarea de către un resortisant turc a liberei circulații a lucrătorilor pe teritoriul național de îndeplinirea unor condiții mai restrictive decât cele aplicabile la data la care Decizia nr. 1/80 a intrat în vigoare în statul membru în cauză ( 11 ).

42.

Pe de altă parte, Curtea a statuat în mod repetat că, spre deosebire de lucrătorii statelor membre, resortisanții turci nu beneficiază de libera circulație în cadrul Uniunii, ci beneficiază numai de anumite drepturi, doar pe teritoriul statului membru gazdă ( 12 ).

43.

În speță, statul membru gazdă al lucrătorilor resortisanți turci este Republica Federală Germania, stat membru în care aceștia locuiesc și lucrează în mod legal. Prin urmare, acesta este statul membru în fața căruia lucrătorii în cauză pot invoca drepturile care le sunt conferite prin Decizia nr. 1/80.

44.

În plus, articolul 13 din Decizia nr. 1/80 privește măsurile naționale referitoare la accesul la încadrarea în muncă. Curtea a dedus de aici că acest articol „nu este menit să protejeze resortisanții turci deja integrați pe piața muncii dintr‑un stat membru, ci are vocație să se aplice tocmai resortisanților turci care nu beneficiază încă de drepturile în materia încadrării în muncă și, corelativ, de ședere conferite în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Decizia nr. 1/80” ( 13 ).

45.

În plus, trebuie amintit ceea ce Curtea a declarat în Hotărârea Abatay și alții ( 14 ), în privința conducătorilor auto turci, salariați ai unei întreprinderi stabilite în Turcia, care efectuează în Germania transporturi internaționale de mărfuri. Curtea a subliniat mai întâi că acești conducători auto turci „sunt prezenți pe teritoriul german doar în perioade foarte limitate, exclusiv în scopul de a transporta și de a descărca în această țară mărfuri originare din Turcia sau de a prelua din această țară mărfuri pentru a le transporta către țări precum Turcia, Iran sau Irak” ( 15 ). Aceasta a constatat în continuare că, „[d]upă fiecare prestație, aceștia se întorc în Turcia, unde locuiesc împreună cu familia lor și unde este stabilită întreprinderea care îi angajează și îi remunerează” ( 16 ), pentru a deduce de aici că „[a]stfel de resortisanți turci nu au, așadar, nicidecum intenția de a se integra pe piața forței de muncă din Republica Federală Germania în calitate de stat membru gazdă” ( 17 ).

46.

Or, potrivit Curții, „din sistemul și din finalitatea Deciziei nr. 1/80 reiese că, în stadiul actual de dezvoltare a liberei circulații a lucrătorilor în cadrul asocierii CEE‑Turcia […], decizia menționată are ca obiectiv esențial integrarea progresivă a lucrătorilor turci [în statul membru gazdă] prin exercitarea unei activități regulate în principiu neîntrerupte” ( 18 ).

47.

Articolul 13 din Decizia nr. 1/80 nu se aplica, așadar, unei situații caracterizate prin prezența temporară în Germania a lucrătorilor resortisanți turci, care nu putea fi considerată, așadar, o intenție a acestor lucrători de a se integra pe piața forței de muncă a acestui stat membru.

48.

Această situație se regăsește, în opinia noastră, în cadrul prezentei cauze, în ceea ce privește lucrătorii resortisanți turci, care locuiesc și lucrează în mod legal în Germania, care constituie, așadar, statul lor gazdă în cadrul Uniunii, și care au fost detașați pe teritoriul olandez pentru o perioadă limitată, corespunzătoare timpului necesar pentru construirea unor schele cu care era însărcinată BIS. După îndeplinirea acestei misiuni, lucrătorii în cauză au părăsit teritoriul olandez și s‑au întors în Germania. Astfel cum subliniază în mod întemeiat guvernul olandez, lucrătorii respectivi nu au avut, așadar, intenția de a se integra pe piața olandeză a forței de muncă. Rezultă că articolul 13 din Decizia nr. 1/80 nu este aplicabil autorităților olandeze în cadrul litigiului principal.

2. Cu privire la neaplicabilitatea articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional

49.

Articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional prevede, astfel cum reiese chiar din modul său de redactare, în termeni clari, preciși și necondiționați, o clauză de standstill lipsită de echivoc, care interzice părților contractante să introducă, începând de la data intrării în vigoare a protocolului adițional, noi restricții privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor ( 19 ).

50.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional are efect direct. În consecință, această dispoziție poate fi invocată de resortisanții turci cărora le este aplicabilă în fața instanțelor statelor membre ( 20 ).

51.

Trebuie subliniat că clauza de standstill interzice în mod general introducerea oricărei noi măsuri care ar avea ca obiect sau ca efect să condiționeze exercitarea de către un resortisant turc a libertăților economice menționate pe teritoriul unui stat membru de îndeplinirea unor condiții mai restrictive decât cele care erau aplicabile la data la care protocolul adițional a intrat în vigoare în ceea ce privește statul membru respectiv ( 21 ).

52.

În această privință, Curtea a statuat deja, în Hotărârea Abatay și alții (EU:C:2003:572), că articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional poate fi invocat de o întreprindere stabilită în Turcia care efectuează în mod legal prestări de servicii într‑un stat membru și de resortisanți turci care sunt conducători auto angajați de o astfel de întreprindere ( 22 ).

53.

În aceeași hotărâre, Curtea a statuat că această dispoziție se opunea introducerii în reglementarea unui stat membru a cerinței, inexistentă la data intrării în vigoare a protocolului adițional în privința acestuia din urmă, a unui permis de muncă în scopul prestării de servicii pe teritoriul acestui stat de către o întreprindere stabilită în Turcia și de către angajații acesteia care sunt resortisanți turci ( 23 ).

54.

Din modul de redactare a articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional rezultă că acesta se înscrie în obiectivul prin care se urmărește eliminarea în raporturile dintre părțile contractante a restricțiilor privind libera prestare a serviciilor ( 24 ). În special, această dispoziție interzice statelor membre să introducă, începând cu intrarea în vigoare a protocolului adițional, noi obstacole privind efectuarea de prestări de servicii de către persoane fizice sau juridice stabilite în Turcia, precum și intrarea resortisanților turci pe teritoriul unui stat membru în scopul efectuării pe acest teritoriu a unor prestări de servicii pe seama unei întreprinderi stabilite în Turcia ( 25 ).

55.

În cadrul litigiului principal, simpla legătură cu Republica Turcia constă în prezența majoritară a unor resortisanți turci printre lucrătorii detașați de Ekinci pe teritoriul olandez. Acest element de legătură nu este totuși suficient pentru ca situația din litigiul principal să intre în domeniul de aplicare al articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional.

56.

Pentru aceasta, ar fi trebuit să se demonstreze existența unei activități economice între Republica Turcia și Regatul Țărilor de Jos, ceea ce ar fi fost cazul în situația în care resortisanții turci despre care este vorba ar fi fost lucrători independenți care execută o prestare de servicii în acest stat membru sau ar fi fost lucrători salariați detașați de o întreprindere stabilită în Turcia.

57.

Întrucât în cadrul litigiului principal nu este în discuție exercitarea liberei prestări a serviciilor de către un resortisant turc, aplicarea articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional este în opinia noastră, așadar, exclusă.

3. Cu privire la aplicabilitatea articolelor 56 TFUE și 57 TFUE

58.

Am văzut că instanța de trimitere menționează, în cadrul deciziei sale de trimitere, articolele 56 TFUE și 57 TFUE. Aceasta a exclus însă necesitatea de a solicita Curții să se pronunțe cu privire la acest aspect, considerând că din Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64) decurgea în mod clar că aceste articole nu se opuneau ca un stat membru să condiționeze detașarea, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, pe teritoriul său a lucrătorilor care provin dintr‑o țară terță de obținerea unui permis de muncă.

59.

În opinia noastră, instanța de trimitere are dreptate atunci când are în vedere aplicarea articolelor 56 TFUE și 57 TFUE. Astfel, reiese din jurisprudența Curții că activitatea unei întreprinderi care constă în punerea la dispoziție, în schimbul unei remunerații, de forță de muncă ce rămâne în serviciul acestei întreprinderi fără ca vreun contract de muncă să fie încheiat cu utilizatorul constituie o activitate profesională care întrunește condițiile stabilite la articolul 57 primul paragraf TFUE și, prin urmare, trebuie considerată un serviciu în sensul acestei dispoziții ( 26 ).

60.

În cadrul prezentei cauze, punerea la dispoziție de lucrători este efectuată într‑adevăr de o întreprindere stabilită în Germania, către o întreprindere utilizatoare stabilită în Țările de Jos. O astfel de prestare de servicii între două întreprinderi care sunt stabilite în două state membre diferite intră fără nicio îndoială în domeniul de aplicare al articolelor 56 TFUE și 57 TFUE. Împrejurarea că detașarea de forță de muncă privește lucrători resortisanți ai unei țări terțe este, în această privință, lipsită de importanță. Jurisprudența Curții demonstrează astfel că normele Tratatului FUE referitoare la libera prestare de servicii sunt cele în raport cu care trebuie analizată detașarea lucrătorilor resortisanți ai unor țări terțe în cadrul unei prestări de servicii ( 27 ).

61.

În schimb, instanța de trimitere a considerat în mod greșit că jurisprudența Curții permite deja să se dea un răspuns clar la problema dacă reglementarea olandeză, în măsura în care aceasta prevede că lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe care fac obiectul unei puneri la dispoziție între două întreprinderi stabilite în două state membre diferite trebuie să fie titulari ai unui permis de muncă, este sau nu este conformă cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE.

62.

Mai precis, contrar celor arătate de instanța de trimitere, considerăm că răspunsul la problemele pe care le ridică prezenta cauză nu decurge în mod clar din Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64). Vom avea ocazia mai departe să precizăm în ce mod soluția reținută de Curte în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre era strâns legată de contextul specific acesteia, și anume aplicarea unor dispoziții tranzitorii în urma aderării la Uniune a unor noi state membre.

63.

Problema principală care trebuie soluționată în cadrul prezentei cauze rămâne, așadar, până în prezent, fără un răspuns clar din partea Curții, ceea ce justifică, pentru a da instanței de trimitere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, o reformulare de către Curte a întrebărilor adresate de aceasta din urmă. Prin urmare, Curtea ar trebui să răspundă la problema dacă articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru care condiționează detașarea, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, pe teritoriul acestui stat, de lucrători resortisanți ai unei țări terțe de obținerea unui permis de muncă.

64.

Astfel cum susține Essent cu titlu principal în observațiile sale, Curtea va trebui să stabilească dacă, în împrejurările cauzei, și anume punerea de către o întreprindere germană la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare stabilite în Țările de Jos a unor lucrători resortisanți din țări terțe care efectuează lucrări pe seama unei alte întreprinderi stabilite de asemenea în Țările de Jos, impunerea unor permise de muncă de către autoritățile olandeze este sau nu este compatibilă cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE.

B – Cu privire la compatibilitatea reglementării olandeze cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE

65.

Am văzut că situația din litigiul principal privește articolele 56 TFUE și 57 TFUE. Înainte de a examina dacă reglementarea olandeză este sau nu este compatibilă cu aceste articole, trebuie să se prezinte mai întâi motivele pentru care Essent trebuie să fie considerată, în opinia noastră, ca având calitatea să invoce articolele menționate în cadrul procedurii principale.

1. Cu privire la posibilitatea societății Essent de a invoca articolele 56 TFUE și 57 TFUE în cadrul procedurii principale

66.

Contextul prezentei cauze este marcat de existența unui lanț de întreprinderi. Astfel, un client, în speță Essent, a subcontractat unei alte întreprinderi, BIS, construcția unor schele la unul dintre sediile sale. Pentru a îndeplini în mod corespunzător această misiune, BIS a recurs la serviciile unei întreprinderi stabilite în Germania, Ekinci, pentru ca aceasta să îi pună la dispoziție forța de muncă.

67.

Într‑un asemenea context, reglementarea olandeză a evoluat în sensul că revine clientului responsabilitatea în cazul unei activități efectuate de resortisanții unor țări terțe fără ca aceștia din urmă să dispună de un permis de muncă. Această opțiune a fost motivată de intenția autorităților olandeze de a preveni ca multiplicarea întreprinderilor care intervin în realizarea unei misiuni să permită eludarea cerinței unui permis de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe.

68.

În speță, aplicarea reglementării olandeze de către autoritățile naționale competente le‑a determinat pe acestea să aplice doar clientului, și anume Essent, o amendă din cauza lipsei permiselor de muncă, iar nu societății BIS, în calitate de întreprindere utilizatoare a forței de muncă puse la dispoziție de către Ekinci.

69.

În acest context, a refuza societății Essent, care este singura întreprindere sancționată de autoritățile olandeze, posibilitatea de a invoca articolele 56 TFUE și 57 TFUE pentru a contesta amenda care i‑a fost aplicată ar însemna lipsirea de efecte a normelor Tratatului FUE referitoare la libera prestare a serviciilor.

70.

Acest lucru ar însemna să se admită că, deși cerința unui permis de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe care sunt detașați trebuie analizată, pe fond, în raport cu aceste articole, împrejurarea că Essent se situează la capătul lanțului de întreprinderi în cauză și că aceasta nu este, așadar, destinatara directă a punerii la dispoziție a lucrătorilor o împiedică să invoce singurul său motiv în apărare, și anume articolele 56 TFUE și 57 TFUE.

71.

În măsura în care, în temeiul reglementării olandeze, clientul este cel care poate fi considerat răspunzător pentru lipsa permiselor de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe, acesta este, așadar, singurul, într‑o astfel de situație, care se poate prevala în mod util de aceste articole. Refuzarea acestei posibilități ar însemna să se admită că sistemul instituit de reglementarea olandeză, care constă în a urca pe lanțul responsabilităților până la client, permite menținerea unor restricții privind libera prestare a serviciilor.

72.

Limitarea posibilității de a invoca normele Tratatului FUE referitoare la libera prestare a serviciilor doar la contractanții direcți ar însemna să se ignore că, astfel cum demonstrează prezenta cauză, mai multe societăți pot fi implicate în lanțurile de subcontractare. Nu este astfel rar să se identifice mai mult de patru intermediari între salariați și beneficiarul lucrării ( 28 ).

73.

Tocmai din cauza acestei realități, potențială sursă de abuz și de eludare a legislației sociale, reglementarea olandeză permite să se atribuie clientului responsabilitatea în cazul în care permisele de muncă nu ar fi fost solicitate pentru resortisanți ai unor țări terțe care lucrează în serviciul unuia dintre subcontractanții săi.

74.

Prin aceasta, reglementarea olandeză se înscrie în tendința reflectată în discuțiile actuale în vederea unei modificări a legislației Uniunii referitoare la detașarea lucrătorilor, una dintre evoluțiile posibile ale acesteia presupunând, mai precis, creșterea responsabilității clientului.

75.

Jurisprudența relativ flexibilă pe care Curtea a dezvoltat‑o în privința persoanelor abilitate să invoce normele Tratatului FUE referitoare la libera circulație a lucrătorilor pare, în opinia noastră, să militeze în favoarea unei abordări extensive în ceea ce privește posibilitatea invocării articolelor 56 TFUE și 57 TFUE.

76.

În materia liberei circulații a lucrătorilor, Curtea a considerat astfel că, „[d]eși s‑a stabilit că dreptul la libera circulație prevăzut la [articolul 45 TFUE] este în beneficiul lucrătorilor […], nimic din modul de redactare a acestui articol nu arată că aceste drepturi nu pot fi invocate și de alte persoane” ( 29 ). În consecință, aceasta a statuat că „beneficiul articolului 45 TFUE poate fi invocat nu numai de lucrători, ci și de angajatorii acestora. Astfel, pentru a fi eficace și util, dreptul lucrătorilor de a fi angajați și încadrați în muncă fără discriminare trebuie să fie în mod necesar completat de dreptul angajatorilor de a‑i angaja respectând regulile în materia liberei circulații a lucrătorilor” ( 30 ).

77.

Curtea a efectuat astfel o disociere între persoanele care intră în domeniul de aplicare al articolului 45 TFUE și cele care se pot prevala de acest articol. Cea de a doua categorie este mai largă în scopul asigurării efectului util al articolului menționat ( 31 ).

78.

În opinia noastră, aceeași logică trebuie să se aplice în materia liberei prestări a serviciilor. Această libertate fundamentală trebuie să poată fi invocată de o persoană care nu este în mod formal destinatarul ei. Astfel, libera prestare a serviciilor, precum libera circulație a lucrătorilor, urmărește un obiectiv de interes general care constă în realizarea unei piețe interne. Urmărirea acestui obiectiv justifică extinderea beneficiului dispozițiilor dreptului Uniunii la persoane, altele decât prestatorii și destinatarii serviciilor, care au totuși o legătură materială cu o persoană care are acest statut ( 32 ).

79.

A refuza societății Essent posibilitatea de a invoca articolele 56 TFUE și 57 TFUE ar însemna să admitem că, prin reținerea unei definiții largi a noțiunii de angajator, statul membru de destinație este în măsură să împiedice aplicarea normelor Tratatului FUE referitoare la libera prestare a serviciilor și să se sustragă de la interzicerea restricțiilor privind această libertate fundamentală prevăzută la articolul 56 TFUE ( 33 ).

80.

În aceste condiții, un client precum Essent trebuie să se poată prevala de drepturi recunoscute în mod direct prestatorilor și destinatarilor de servicii de articolele 56 TFUE și 57 TFUE.

81.

În această privință, constatarea potrivit căreia nici Ekinci, nici BIS nu sunt părți în litigiul principal nu pare, în opinia noastră, determinantă. Astfel, acest lucru nu face să dispară interesul pe care Essent îl are, în calitate de client care a fost sancționat din cauza lipsei permiselor de muncă, în soluționarea problemei conformității cerinței unor astfel de permise cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE. Cu alte cuvinte, această problemă este utilă în mod direct pentru soluționarea litigiului principal, care privește legalitatea amenzii aplicate Essent.

2. Cu privire la existența unui obstacol în calea liberei prestări a serviciilor

82.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 56 CE nu impune numai înlăturarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate a prestatorilor de servicii stabiliți în alt stat membru, ci și înlăturarea oricărei restricții, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naționali și cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puțin atractive activitățile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii similare ( 34 ).

83.

Or, în ceea ce privește detașarea lucrătorilor resortisanți ai unei țări terțe de către o întreprindere prestatoare de servicii stabilită într‑un stat membru al Uniunii, s‑a statuat deja că o reglementare națională care condiționează exercitarea unor prestări de servicii pe teritoriul național de către o întreprindere stabilită în alt stat membru de eliberarea unei autorizații administrative constituie o restricție privind această libertate în sensul articolului 56 TFUE ( 35 ).

84.

Am observat anterior că, potrivit articolului 2 alineatul 1 din Wav 1994, se interzice unui angajator să realizeze o muncă prin intermediul unui străin în Țările de Jos fără permis de muncă. Această interdicție nu se aplică totuși în privința străinului care, în cadrul unei prestări de servicii transnaționale, realizează temporar o muncă în Țările de Jos în serviciul unui angajator stabilit într‑un stat membru al Uniunii, altul decât Regatul Țărilor de Jos, cu condiția să nu fie vorba despre o prestare de servicii care constă în punerea la dispoziție a forței de muncă.

85.

Reglementarea olandeză rezervă, așadar, un tratament special prestării de servicii care constă în punerea unor lucrători resortisanți ai unor țări terțe la dispoziția unei întreprinderi stabilite în Țările de Jos de către o întreprindere stabilită în alt stat membru. Pentru acest tip de prestare de servicii, cerința unui permis de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe este menținută.

86.

Având în vedere jurisprudența Curții pe care am menționat‑o, este necesar să admitem că, date fiind obligațiile administrative pe care le implică, cerința permiselor de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe care sunt detașați la o întreprindere utilizatoare, precum BIS, de către o întreprindere prestatoare de servicii stabilită în alt stat membru, precum Ekinci, constituie un obstacol în calea liberei prestări a serviciilor, interzisă în principiu de articolul 56 TFUE.

87.

Obținerea unor permise de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe care sunt puși la dispoziția unei întreprinderi stabilite în Țările de Jos de către o întreprindere stabilită în alt stat membru depinde de îndeplinirea mai multor condiții, precum verificarea prealabilă a faptului că nu există forță de muncă disponibilă pe piața națională a muncii, precum și a unor constrângeri în ceea ce privește termenele. Nu este vorba, așadar, despre o simplă formalitate. În mod concret, cerința permiselor de muncă poate avea, așadar, drept efect descurajarea unei întreprinderi precum Ekinci să își exercite libertatea de a presta servicii, în măsura în care acesteia i se impun limite în alegerea personalului pe care îl poate pune cu ușurință și în termen scurt la dispoziția unei întreprinderi stabilite în alt stat membru.

3. Cu privire la justificarea obstacolului

88.

Potrivit unei jurisprudențe constante, o reglementare națională într‑un domeniu care nu a făcut obiectul unei armonizări la nivelul Uniunii și care se aplică fără deosebire oricărei persoane sau întreprinderi care exercită o activitate pe teritoriul statului membru în cauză poate, în pofida efectului său restrictiv pentru libera prestare a serviciilor, să fie justificată în măsura în care răspunde unui motiv imperativ de interes general, acest interes nu a fost deja ocrotit prin normele aplicabile prestatorului în statul membru în care este stabilit, norma este adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia ( 36 ).

89.

Materia referitoare la detașarea de lucrători salariați resortisanți ai unei țări terțe în cadrul unei prestări de servicii transfrontaliere nu este armonizată la nivelul Uniunii. În aceste condiții, este necesar, așadar, să se examineze dacă restricțiile privind libera prestare a serviciilor care decurg din articolul 2 alineatul 1 din Wav 1994 sunt justificate de un obiectiv de interes general și, după caz, dacă acestea sunt necesare pentru a urmări efectiv și prin mijloace adecvate acest obiectiv.

90.

Întrebat cu privire la acest aspect în cadrul ședinței, guvernul olandez a invocat obiectivul legat de protejarea pieței sale naționale a muncii.

91.

În această privință, trebuie amintit că, deși preocuparea de a evita perturbările pe piața muncii constituie, cu siguranță, un motiv imperativ de interes general ( 37 ), Curtea a statuat în mai multe rânduri că „lucrătorii angajați de o întreprindere stabilită într‑un stat membru și care sunt detașați în alt stat membru în vederea efectuării pe teritoriul acestuia a unei prestări de servicii nu pretind să aibă acces la piața muncii din acest al doilea stat, din moment ce aceștia se întorc în țara lor de origine sau de reședință după îndeplinirea misiunii lor” ( 38 ).

92.

Astfel, Curtea a admis că „un stat membru poate verifica dacă o întreprindere stabilită într‑un alt stat membru, care detașează pe teritoriul său lucrători ai unui stat terț, nu se folosește de libera prestare a serviciilor în alt scop decât realizarea prestării respective, de exemplu acela de a asigura venirea personalului său în scopul plasării sau punerii la dispoziție a lucrătorilor” ( 39 ).

93.

Potrivit Curții, „[a]stfel de controale trebuie să respecte totuși limitele impuse de dreptul [Uniunii], în special pe cele care decurg din libertatea de prestare a serviciilor, care nu poate să devină iluzorie și a cărei exercitare nu poate fi lăsată la discreția administrației” ( 40 ).

94.

Curtea a concluzionat de aici, în mai multe rânduri, că cerința unui permis de muncă pentru resortisanții unor țări terțe care sunt detașați în cadrul unei prestări de servicii transfrontaliere este, date fiind formalitățile și termenele procedurale pe care le implică, de natură să lipsească de interes libera prestare a serviciilor pe teritoriul statelor membre prin intermediul unor lucrători detașați resortisanți ai unor țări terțe ( 41 ). Dat fiind că o astfel de cerință este disproporționată în raport cu obiectivele care implică garantarea, pe de o parte, a stabilității pieței muncii a statului membru de destinație și, pe de altă parte, a protecției sociale a lucrătorilor detașați, aceasta a fost considerată contrară normelor Tratatului FUE referitoare la libera prestare a serviciilor.

95.

Cu toate acestea, Curtea nu a fost chemată încă să se pronunțe în mod special cu privire la compatibilitatea cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE a menținerii unei cerințe privind permisul de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe, a căror detașare nu este accesorie unei prestări de servicii transfrontaliere, ci obiectul exclusiv al unei astfel de prestații.

96.

Pentru a înțelege cu adevărat noutatea și miza problemei, trebuie amintită definiția pe care Curtea a dat‑o punerii la dispoziție a forței de muncă.

97.

În Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), Curtea a furnizat astfel precizări cu privire la definiția operațiunii care constă, potrivit articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, în „detașarea, în calitate de întreprindere cu încadrare în muncă temporară sau întreprindere care a pus la dispoziție un lucrător, a unui lucrător la o întreprindere utilizatoare înființată sau care își desfășoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, dacă există un raport de muncă între întreprinderea cu încadrare în muncă temporară sau întreprinderea care a pus la dispoziție lucrătorul și lucrător pe perioada detașării”.

98.

În acea hotărâre, Curtea a statuat că „detașarea de lucrători în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71 este o prestare de servicii furnizată în schimbul unei remunerații pentru care lucrătorul detașat rămâne în serviciul întreprinderii prestatoare, fără ca vreun contract de muncă să fi fost încheiat cu întreprinderea utilizatoare. Ea se caracterizează prin împrejurarea că deplasarea lucrătorului în statul membru gazdă constituie obiectul însuși al prestării de servicii efectuate de întreprinderea prestatoare și că acest lucrător îndeplinește sarcinile sub supravegherea și conducerea întreprinderii utilizatoare” ( 42 ).

99.

Având în vedere această definiție, va reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta s‑a confruntat într‑adevăr cu o situație de punere la dispoziție a forței de muncă care îndeplinește criteriile stabilite de Curte în Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64).

100.

Amintim că, potrivit articolului 1.1 litera b) din Legea privind punerea la dispoziție a forței de muncă, prin punerea la dispoziție a forței de muncă se înțelege detașarea forței de muncă la o altă întreprindere, în schimbul unei remunerații, în vederea exercitării în cadrul activității acesteia din urmă, în alt mod decât în temeiul unui contract de muncă încheiat cu această întreprindere, a unei activități efectuate în mod curent în aceasta. Definiția menționată pare mai puțin completă decât cea reținută de Curte.

101.

Instanța de trimitere va trebui să se asigure, așadar, că lucrătorii străini și‑au îndeplinit într‑adevăr sarcinile sub conducerea și supravegherea BIS, iar nu sub conducerea și supravegherea Ekinci.

102.

Astfel, în cazul în care această a doua opțiune ar trebui reținută, nu ne‑am afla în prezența unei puneri la dispoziție de forță de muncă care îndeplinește criteriile stabilite de Curte în Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), ci a unui contract de subcontractare ( 43 ). Într‑o asemenea situație, nu există nicio îndoială în ceea ce privește faptul că jurisprudența Curții interzice deja o cerință privind permisul de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor țări terțe care sunt detașați în cadrul unei prestări de servicii.

103.

În schimb, dacă, așa cum pare să fie cazul, prestarea de servicii despre care este vorba presupune cu adevărat și în mod exclusiv punerea la dispoziție de lucrători care îndeplinesc criteriile reținute de Curte în Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), jurisprudența Curții pare chiar mai ezitantă și necesită, așadar, să fie clarificată.

104.

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, prestarea de servicii care implică punerea la dispoziție de lucrători a fost considerată întotdeauna o prestare de servicii având o natură specială ( 44 ). În consecință, aceasta a făcut obiectul unui tratament specific cu consecințe juridice adaptate la natura sa specială.

105.

În esență, elementele extrase din jurisprudența Curții ne permit să tragem concluzia că punerea la dispoziție de forță de muncă constituie o prestare de servicii de o natură specială, pentru că ea se distinge prin scopul său, care este pătrunderea lucrătorilor pe piața forței de muncă a statului membru gazdă. Din această perspectivă, punerea la dispoziție de lucrători, chiar dacă constituie o activitate economică care este inclusă, în primul rând, în domeniul de aplicare al normelor din Tratatul FUE privind libera prestare a serviciilor, nu poate fi izolată total de problematica legată de libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii.

106.

În Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), Curtea a evidențiat natura specială a prestării de servicii care implică punerea la dispoziție de forță de muncă. Referindu‑se la Hotărârea Webb ( 45 ), aceasta a amintit că „o asemenea activitate este susceptibilă să aibă un impact pe piața forței de muncă a statului membru destinatar al prestației” ( 46 ). Astfel, potrivit Curții, pe de o parte, „lucrătorilor angajați de întreprinderile care pun la dispoziție forță de muncă pot, după caz, să le fie aplicabile dispozițiile articolelor 45 TFUE-48 TFUE și ale regulamentelor Uniunii de aplicare a acestora” ( 47 ). Pe de altă parte, „din cauza naturii speciale a raporturilor de muncă inerente punerii la dispoziție a forței de muncă, exercitarea acestei activități afectează în mod direct atât relațiile pe piața forței de muncă, cât și interesele legitime ale lucrătorilor în cauză” ( 48 ).

107.

În Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), Curtea a amintit de asemenea că, la punctul 16 din Hotărârea Rush Portuguesa ( 49 ), a constatat că „o întreprindere care pune la dispoziție forță de muncă, deși este prestatoare de servicii în sensul Tratatului FUE, exercită activități care au ca obiect tocmai pătrunderea lucrătorilor pe piața forței de muncă a statului membru gazdă” ( 50 ).

108.

Potrivit Curții, „[a]ceastă constatare se justifică prin faptul că lucrătorul detașat în temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71 este repartizat în mod specific, pe perioada punerii sale la dispoziție, într‑un post în cadrul întreprinderii utilizatoare care ar fi fost altfel ocupat de un salariat al acesteia” ( 51 ).

109.

Tocmai având în vedere aceste caracteristici specifice ale punerii la dispoziție de forță de muncă, Curtea a considerat, la punctul 32 din Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), că o reglementare a unui stat membru care condiționează detașarea, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, pe teritoriul acestui stat, de lucrători resortisanți din alt stat membru de obținerea unui permis de muncă trebuie considerată „o măsură care reglementează accesul resortisanților polonezi pe piața forței de muncă [din primul stat] în sensul capitolului 2 alineatul (2) din anexa XII la Actul de aderare din 2003 ( 52 )”.

110.

Curtea a concluzionat de aici că, „[d]e aceea, această reglementare care, pentru perioada tranzitorie prevăzută în capitolul 2 alineatul (2) din anexa XII la Actul de aderare din 2003, continuă să subordoneze obținerii unei autorizații de muncă detașarea, în sensul articolului 1 alineatul 3 litera (c) din Directiva 96/71, de resortisanți polonezi pe teritoriul acestui stat este compatibilă cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE” ( 53 ).

111.

Un asemenea raționament este aplicabil automat, după cum sugerează instanța de trimitere, într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care cerința unui permis de muncă privește detașarea, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, de resortisanți ai unor state terțe?

112.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare ar trebui să fie negativ.

113.

Astfel, trebuie subliniat că concluzia la care Curtea a ajuns în Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64) este motivată, desigur, nu numai de natura specială a prestării de servicii reprezentate de punerea la dispoziție de lucrători, dar și de finalitatea dispoziției tranzitorii cu a cărei interpretare era sesizată.

114.

În această privință, Curtea a considerat că concluzia la care a ajuns se impunea de asemenea „în lumina finalității dispoziției menționate care vizează evitarea producerii de perturbări pe piața forței de muncă a vechilor state membre, ca urmare a aderării la Uniune a unor noi state membre, din cauza sosirii imediate a unui număr ridicat de lucrători resortisanți ai noilor state” ( 54 ). Curtea adaugă că „această finalitate reiese, printre altele, din capitolul 2 alineatul (5) din anexa XII la Actul de aderare din 2003, în măsura în care acest alineat prevede posibilitatea unui stat membru, în cazul în care piața forței sale de muncă este supusă sau riscă să fie supusă unor perturbări grave, de a prelungi, până la sfârșitul perioadei de șapte ani care urmează datei aderării Republicii Polone, măsurile vizate la alineatul (2) al aceluiași capitol 2” ( 55 ).

115.

Având în vedere finalitatea respectivă, „este artificială distincția în ce privește afluxul de lucrători pe piața forței de muncă a unui stat membru după cum aceștia pătrund prin intermediul punerii la dispoziție de forță de muncă sau direct și autonom, întrucât, în ambele ipoteze, această deplasare de lucrători potențial importantă este susceptibilă să perturbe această piață a forței de muncă” ( 56 ). În consecință, „[a] exclude punerea la dispoziție de forță de muncă din domeniul de aplicare al capitolului 2 alineatul (2) din anexa XII la Actul de aderare din 2003 ar risca […] să ducă la lipsirea acestei dispoziții de o mare parte din efectul său util” ( 57 ).

116.

Astfel, în Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64), Curtea a considerat că permisul de muncă necesar în temeiul articolului 2 alineatul 1 din Wav 1994 pentru o prestare de servicii care constă în punerea la dispoziție de forță de muncă era o măsură proporțională în raport cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE, ținând seama de rezerva formulată la capitolul 2 alineatul (2) din anexa XII la Actul de aderare din 2003 în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor, de finalitatea specială a acestei dispoziții, precum și de necesitatea de a menține efectul util al acesteia.

117.

Întrucât finalitatea specifică urmărită de statul membru de destinație al punerii la dispoziție de forță de muncă care constă în protejarea propriei piețe a forței de muncă împotriva unei sosiri imediate și potențial ample de lucrători care urmează aderării la Uniune a unor noi state membre nu mai este luată în considerare, trebuie să se ridice problema dacă menținerea cu titlu permanent a unui permis de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor state terțe puși la dispoziție de o întreprindere stabilită în alt stat membru este proporțională în raport cu obiectivul care constă în garantarea în general a stabilității pieței forței de muncă a statului membru de destinație a punerii la dispoziție de forță de muncă.

118.

Or, considerăm că, deși, în măsura în care constituie o formă de acces pe piața forței de muncă a acestui stat, punerea la dispoziție de lucrători poate fi supusă cerinței privind permisul de muncă pe o perioadă tranzitorie care urmează aderării la Uniune a noi state membre, caracterizată printr‑un risc cert și ridicat de perturbare imediată și importantă a pieței forței de muncă a statului respectiv, menținerea cu titlu permanent a unui astfel de permis de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor state terțe care sunt puși la dispoziție de o întreprindere stabilită în alt stat membru aduce o atingere excesivă liberei prestări a serviciilor. Astfel, în această ultimă ipoteză, nu poate fi identificat același tip de risc de atingere adusă stabilității pieței forței de muncă a statului membru de destinație a punerii la dispoziție de forță de muncă.

119.

În opinia noastră, concluziile pe care instanța de trimitere le deduce din cuprinsul punctului 37 din Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64) sunt eronate. La acel punct, Curtea amintește, făcând trimitere la hotărârile sale anterioare, că „un stat membru trebuie să poată verifica, sub rezerva respectării limitelor trasate de dreptul Uniunii, dacă o prestare de servicii nu urmărește, în realitate, punerea la dispoziție a forței de muncă care nu beneficiază de libera circulație a lucrătorilor”. Realizând o interpretare extensivă a acestei hotărâri, instanța de trimitere deduce de aici că articolele 56 TFUE și 57 TFUE nu se opun ca un stat membru să condiționeze detașarea, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71, pe teritoriul său de lucrători care provin dintr‑un stat terț de obținerea unui permis de muncă.

120.

O asemenea interpretare presupune să se considere că, întrucât punerea la dispoziție a forței de muncă are drept efect pătrunderea lucrătorilor resortisanți ai statelor terțe în cauză pe piața forței de muncă a statului membru de destinație, acesta din urmă este îndreptățit să mențină împotriva acestor lucrători măsurile sale naționale care reglementează accesul acestora din urmă pe piața forței de muncă a aceluiași stat membru.

121.

În opinia noastră, aceasta presupune să se treacă puțin prea repede peste condiția, menționată în mod expres de către Curte, potrivit căreia prerogativa de verificare de care dispun statele membre trebuie să respecte limitele trasate de dreptul Uniunii. Amintim că Curtea a avut ocazia să precizeze că printre aceste limite figurează „cele care decurg din libertatea de prestare a serviciilor, care nu poate să devină iluzorie și a cărei exercitare nu poate fi lăsată la discreția administrației” ( 58 ).

122.

Dacă, prin această prerogativă de verificare, statele membre trebuie să aibă posibilitatea să se asigure de adevărata natură a detașării lucrătorilor care se efectuează pe teritoriul lor și să îi aplice, în consecință, măsurile de control adaptate, recunoașterea unei astfel de prerogative nu înseamnă, în opinia noastră, că statele membre sunt îndreptățite să mențină cu titlu permanent o cerință privind permisul de ședere pentru lucrătorii resortisanți ai unor state terțe care sunt puși la dispoziție pe teritoriul lor de către o întreprindere stabilită în alt stat membru. O concluzie contrară ar determina descurajarea unei întreprinderi precum Ekinci să pună personalul său la dispoziția unei întreprinderi precum BIS. Aceasta ar face iluzorie prestarea de servicii transfrontalieră reprezentată de punerea la dispoziție de lucrători atunci când aceștia din urmă sunt resortisanți ai unor state terțe.

123.

Pe de altă parte, nu trebuie să se piardă din vedere că punerea la dispoziție de lucrători, în măsura în care constituie o prestare de servicii, este, prin natura sa, temporară ( 59 ).

124.

În consecință, deși aceasta constituie, cu siguranță, o formă de acces pe piața forței de muncă a statului membru de destinație, ea nu are nicidecum vocația de a permite resortisanților unor state terțe detașați să se integreze în mod durabil în acesta din urmă.

125.

În aceste condiții, statul membru de destinație nu poate impune toate condițiile care ar fi solicitate în cazul în care lucrătorul ar dori să se integreze în mod stabil sau durabil pe piața forței de muncă a acestui stat.

126.

În această privință, subliniem că Curtea a considerat în mod repetat că un stat membru nu poate condiționa executarea prestării de servicii pe teritoriul său de respectarea tuturor condițiilor necesare pentru stabilire, sub sancțiunea lipsirii de orice efect util a dispozițiilor menite să asigure libera prestare a serviciilor ( 60 ). Prin analogie, un stat membru nu poate supune, în opinia noastră, prestarea de servicii care constă într‑o punere la dispoziție de lucrători resortisanți ai unor state terțe tuturor condițiilor care reglementează accesul direct al acestor lucrători pe piața forței de muncă a acestui stat, sub sancțiunea lipsirii de orice efect util a dispozițiilor Tratatului FUE menite să asigure libera prestare a serviciilor.

127.

Astfel cum recunoaște guvernul olandez, BIS nu a utilizat lucrătorii resortisanți ai unor state terțe angajați decât pentru misiunea specifică care trebuia efectuată pentru societatea Essent. Lucrătorii străini se aflau, așadar, în Țările de Jos numai în legătură cu această misiune specifică. După îndeplinirea misiunii amintite, acești lucrători au părăsit teritoriul olandez și s‑au întors în Germania ( 61 ). În consecință, guvernul olandez însuși constată că resortisanții statelor terțe în cauză în litigiul principal nu au avut intenția să se integreze pe piața forței de muncă a Regatului Țărilor de Jos ( 62 ).

128.

Deși, într‑un asemenea context, considerăm că menținerea cu titlu permanent de către un stat membru a unei cerințe privind permisul de muncă pentru lucrătorii resortisanți ai unor state terțe care sunt puși la dispoziția unei întreprinderi stabilite în acest stat de către o întreprindere stabilită în alt stat membru aduce o atingere excesivă liberei prestări a serviciilor, este totuși primordial, în opinia noastră, ca statului membru de destinație să i se recunoască competențe de control adaptate naturii speciale a prestării de servicii reprezentate de punerea la dispoziție a forței de muncă.

129.

În special, statul membru de destinație trebuie să aibă posibilitatea să verifice dacă efectuarea unei prestări de servicii care constă în punerea la dispoziție de lucrători resortisanți ai unor state terțe nu este utilizată, în realitate, în scopul eludării dreptului său național privind imigrarea și a reglementării sale naționale privind activitatea desfășurată de resortisanții unor state terțe. Cu alte cuvinte, trebuie să se permită statului membru de destinație să se protejeze împotriva unei utilizări abuzive a libertății de prestare a serviciilor, atunci când aceasta este utilizată doar în scopul eludării restricțiilor pe care statele membre sunt îndreptățite să le impună resortisanților unor state terțe care intenționează să exercite pe teritoriul lor o activitate salariată.

130.

Printre măsurile de control pe care statul membru le poate pune în aplicare figurează verificarea faptului că punerea la dispoziție a forței de muncă se efectuează în vederea executării, la o întreprindere stabilită în acest stat, a unei misiuni specifice și cu o durată limitată.

131.

Pe de altă parte, statul membru de destinație este îndreptățit să pună în aplicare măsurile necesare pentru a se asigura de întoarcerea lucrătorilor resortisanți ai unor state terțe în statul lor membru de reședință la încetarea detașării lor.

132.

Cu privire la acest aspect, facem trimitere la măsurile pe care Curtea le‑a putut cita, cu titlu de exemple, ca reprezentând măsuri mai puțin restrictive decât un permis de muncă. Astfel, aceasta a menționat „obligația unei întreprinderi prestatoare de servicii de a semnala în prealabil autorităților locale prezența unuia sau a mai multor lucrători salariați detașați, durata preconizată a acestei prezențe și prestarea sau prestările de servicii care justifică detașarea” ( 63 ). Potrivit Curții, o asemenea obligație „ar fi de natură să permită acestor autorități să controleze respectarea reglementării sociale [din statul membru de destinație] pe perioada detașării, ținând seama de obligațiile la care întreprinderea este supusă deja în temeiul normelor de drept social aplicabile în statul membru de origine” ( 64 ).

133.

Curtea a citat de asemenea ca măsură mai puțin restrictivă decât un permis de muncă „obligația unei întreprinderi prestatoare de servicii de a furniza autorităților locale informațiile care dovedesc că lucrătorii în cauză se află în situație legală, în special în ceea ce privește reședința, permisul de muncă și asigurarea socială, în statul membru în care această întreprindere îi angajează” ( 65 ). Potrivit Curții, o astfel de obligație „ar oferi autorităților respective, într‑un mod mai puțin restrictiv și la fel de eficace ca [cerința unui permis de muncă], garanții în ceea ce privește legalitatea situației acestor lucrători și faptul că aceștia își exercită activitatea principală în statul membru în care este stabilită întreprinderea prestatoare de servicii. Coroborate cu informațiile furnizate de această întreprindere cu privire la durata preconizată a detașării […], indicațiile amintite ar permite autorităților [statului membru de destinație] să ia, dacă este cazul, măsurile care se impun la încheierea acestei durate” ( 66 ).

II – Concluzie

134.

Având în vedere considerațiile ce precedă, propunem Curții să răspundă după cum urmează la întrebările preliminare adresate de Raad van State:

„Articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru, precum cea din litigiul principal, care condiționează detașarea, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, pe teritoriul acestui stat a unor lucrători resortisanți ai unui stat terț de obținerea unui permis de muncă.”


( 1 ) Limba originală: franceza.

( 2 ) Stb. 1994, nr. 959.

( 3 ) JO 1997, L 18, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 29.

( 4 ) C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2011:64.

( 5 ) Protocol semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37, denumit în continuare „protocolul adițional”). Pentru partea europeană a Regatului Țărilor de Jos, protocolul adițional a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973.

( 6 ) Acord semnat la Ankara la 12 septembrie 1963 de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale Comunității Economice Europene și de Comunitate, pe de altă parte, și încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia din urmă prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, 217, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10, denumit în continuare „acordul de asociere”).

( 7 ) Stb. 1978, nr. 737, denumită în continuare „Wabw”.

( 8 ) Stb. 1965, nr. 379, denumită în continuare „Legea privind punerea la dispoziție a forței de muncă”.

( 9 ) Stb. 2009, nr. 265.

( 10 ) A se vedea în special Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 22 și jurisprudența citată).

( 11 ) A se vedea în special Hotărârea Demir (C‑225/12, EU:C:2013:725, punctul 33 și jurisprudența citată).

( 12 ) A se vedea în special Hotărârea Derin (C‑325/05, EU:C:2007:442, punctul 66 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea Demirkan (C‑221/11, EU:C:2013:583, punctul 53).

( 13 ) Hotărârea Sahin (C-242/06, EU:C:2009:554, punctul 51).

( 14 ) C‑317/01 și C‑369/01, EU:C:2003:572.

( 15 ) Punctul 89.

( 16 ) Idem.

( 17 ) Idem.

( 18 ) Hotărârea Abatay și alții (EU:C:2003:572, punctul 90).

( 19 ) A se vedea în special Hotărârea Demirkan (EU:C:2013:583, punctul 37 și jurisprudența citată).

( 20 ) Ibidem (punctul 38 și jurisprudența citată).

( 21 ) Ibidem (punctul 39 și jurisprudența citată).

( 22 ) Punctele 105 și 106.

( 23 ) Punctul 117 a șasea liniuță.

( 24 ) Hotărârea Demirkan (EU:C:2013:583, punctul 43 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, Curtea a precizat în aceeași hotărâre că „obiectivul articolului 41 alineatul (1) din protocolul adițional, precum și contextul în care se înscrie această dispoziție prezintă diferențe fundamentale față de cele ale articolului 56 TFUE, printre altele în ceea ce privește aplicabilitatea acestor dispoziții în privința destinatarilor de servicii” (punctul 49). Astfel, „noțiunea «libertatea de prestare a serviciilor» menționată la articolul 41 alineatul (1) din protocolul adițional trebuie interpretată în sensul că nu include libertatea resortisanților turci, destinatari de servicii, de a se deplasa într‑un stat membru pentru a beneficia de o prestare de servicii în statul respectiv” (punctul 63).

( 25 ) În ceea ce privește această ultimă situație, a se vedea Hotărârea Soysal și Savatli (C‑228/06, EU:C:2009:101).

( 26 ) Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 27 și jurisprudența citată).

( 27 ) A se vedea în special Hotărârea Comisia/Luxemburg (C‑445/03, EU:C:2004:655).

( 28 ) A se vedea Muller, F., „L’affaire Flamanville: détachement ou fraude sociale?”, Droit social, nr. 7/8, 2012, p. 675, în special p. 685.

( 29 ) A se vedea în special Hotărârea Caves Krier Frères (C‑379/11, EU:C:2012:798, punctul 28 și jurisprudența citată).

( 30 ) A se vedea în special Hotărârea Las (C‑202/11, EU:C:2013:239, punctul 18 și jurisprudența citată).

( 31 ) În Hotărârea ITC (C‑208/05, EU:C:2007:16), Curtea a admis astfel că o agenție de ocupare privată care a încheiat un contract de plasare cu un solicitant de loc de muncă se putea prevala de drepturile recunoscute în mod direct lucrătorilor Uniunii de articolul 45 TFUE (punctul 25).

( 32 ) A se vedea prin analogie punctele 19 și 21 din Concluziile avocatului general Fennelly prezentate în cauza Clean Car Autoservice (C‑350/96, EU:C:1997:587).

( 33 ) A se vedea prin analogie Hotărârea Clean Car Autoservice (C‑350/96, EU:C:1998:205, punctul 21).

( 34 ) A se vedea în special Hotărârea dos Santos Palhota și alții (C‑515/08, EU:C:2010:589, punctul 29 și jurisprudența citată).

( 35 ) A se vedea în special Hotărârea Comisia/Austria (C‑168/04, EU:C:2006:595, punctul 40 și jurisprudența citată).

( 36 ) A se vedea în special Hotărârea dos Santos Palhota și alții (EU:C:2010:589, punctul 45 și jurisprudența citată).

( 37 ) A se vedea în special Hotărârea Comisia/Luxemburg (EU:C:2004:655, punctul 38 și jurisprudența citată).

( 38 ) A se vedea în special Hotărârea Comisia/Austria (EU:C:2006:595, punctul 55 și jurisprudența citată).

( 39 ) Ibidem (punctul 56 și jurisprudența citată).

( 40 ) A se vedea în special Hotărârea Comisia/Luxemburg (EU:C:2004:655, punctul 40 și jurisprudența citată).

( 41 ) Ibidem (punctul 41).

( 42 ) A se vedea Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 51).

( 43 ) A se vedea în această privință punctele 62-64 din Concluziile noastre prezentate în cauza Vicoplus și alții (C‑307/09-C‑309/09, EU:C:2010:510).

( 44 ) Am avut ocazia de a dezvolta acest aspect la punctele 31-43 din Concluziile noastre prezentate în cauza Vicoplus și alții (EU:C:2010:510), puncte la care facem trimitere.

( 45 ) 279/80, EU:C:1981:314.

( 46 ) Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 28 și jurisprudența citată).

( 47 ) Idem.

( 48 ) Ibidem (punctul 29 și jurisprudența citată.

( 49 ) C‑113/89, EU:C:1990:142.

( 50 ) Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 30).

( 51 ) Ibidem (punctul 31).

( 52 ) Actul privind condițiile de aderare a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor care stau la baza Uniunii Europene (JO 2003, L 236, p. 33, denumit în continuare „Actul de aderare din 2003”).

( 53 ) Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 33).

( 54 ) Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 34 și jurisprudența citată).

( 55 ) Idem.

( 56 ) Hotărârea Vicoplus și alții (EU:C:2011:64, punctul 35).

( 57 ) Idem.

( 58 ) A se vedea în special Hotărârea Comisia/Luxembourg (EU:C:2004:655, punctul 40 și jurisprudența citată).

( 59 ) Cu privire la caracterul temporar al activităților acoperite de libera prestare a serviciilor, a se vedea în special Hotărârea Gebhard (C‑55/94, EU:C:1995:411, punctele 26 și 27).

( 60 ) A se vedea în special Hotărârea Vander Elst (C‑43/93, EU:C:1994:310, punctul 17 și jurisprudența citată).

( 61 ) A se vedea punctul 25 din observațiile sale.

( 62 ) A se vedea punctul 26 din observațiile sale.

( 63 ) A se vedea în special Hotărârea Comisia/Luxemburg (EU:C:2004:655, punctul 31).

( 64 ) Idem.

( 65 ) Ibidem (punctul 46).

( 66 ) Idem.

Top