EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62012CO0343

Ordonanța Curții (Camera a șasea) din 7 martie 2013.
Euronics Belgium CVBA împotriva Kamera Express BV și Kamera Express Belgium BVBA.
Cerere de decizie preliminară formulată de rechtbank van koophandel te Gent.
Articolul 99 din Regulamentul de procedură – Directiva 2005/29/CE – Reglementare națională care interzice în general oferirea spre vânzare sau vânzarea de bunuri în pierdere.
Cauza C‑343/12.

Court reports – general

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2013:154

ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

7 martie 2013 ( *1 )

„Articolul 99 din Regulamentul de procedură — Directiva 2005/29/CE — Reglementare națională care interzice în general oferirea spre vânzare sau vânzarea de bunuri în pierdere”

În cauza C-343/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de rechtbank van koophandel te Gent (Belgia), prin decizia din 27 iunie 2012, primită de Curte la 19 iulie 2012, în procedura

Euronics Belgium CVBA

împotriva

Kamera Express BV,

Kamera Express Belgium BVBA,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din doamna M. Berger, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet și J.-J. Kasel (raportor), judecători,

avocat general: domnul N. Wahl,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia, luată după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

pronunță prezenta

Ordonanță

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (denumită în continuare „Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Euronics Belgium CVBA (denumită în continuare „Euronics”), pe de o parte, și Kamera Express BV (denumită în continuare „KE”) și Kamera Express Belgium BVBA (denumită în continuare „KEB”), pe de altă parte, cu privire la prețul de vânzare al diferitor aparate de fotografiat.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3

Considerentele (6), (8) și (17) din Directiva privind practicile comerciale neloiale sunt redactate după cum urmează:

„(6)

[...] prezenta directivă are ca obiectiv apropierea legislațiilor statelor membre privind practicile comerciale neloiale, inclusiv publicitatea neloială, care dăunează direct intereselor economice ale consumatorilor și, prin urmare, dăunează indirect intereselor economice ale concurenților legitimi. [...]. Prezenta directivă nu reglementează și nu aduce atingere legislațiilor interne privind practicile comerciale neloiale care dăunează doar intereselor economice ale concurenților sau care au legătură cu o tranzacție între comercianți; pentru a ține seama pe deplin de principiul subsidiarității, statele membre vor păstra, dacă doresc acest lucru, posibilitatea de a reglementa astfel de practici, în conformitate cu dispozițiile legislației comunitare. [...]

[...]

(8)

Prezenta directivă protejează în mod direct interesele economice ale consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori. [...]

[...]

(17)

Este recomandabil ca practicile comerciale neloiale în toate situațiile să fie identificate pentru a asigura o securitate juridică mai mare. În consecință, anexa I cuprinde lista completă a tuturor practicilor de acest fel. Acestea sunt singurele practici comerciale care pot fi considerate neloiale fără o evaluare de la caz la caz în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9. Lista poate fi modificată numai prin revizuirea directivei.”

4

Articolul 1 din această directivă prevede:

„Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind practicile comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor.”

5

Articolul 2 din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive:

[...]

(d)

«practici ale întreprinderilor față de consumatori» (denumite în continuare practici comerciale) înseamnă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori;

[...]”

6

Articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă are următorul cuprins:

„Prezenta directivă se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs.”

7

Potrivit articolului 4 din Directiva privind practicile comerciale neloiale:

„Statele membre nu limitează libertatea de a presta servicii, nici nu limitează libera circulație a mărfurilor din motive care se încadrează în domeniul în care prezenta directivă vizează apropierea dispozițiilor în vigoare.”

8

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Interzicerea practicilor comerciale neloiale”, este formulat astfel:

„(1)   Se interzic practicile comerciale neloiale.

(2)   O practică comercială este neloială în cazul în care:

(a)

este contrară cerințelor diligenței profesionale

și

(b)

denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.

[...]

(4)   Sunt neloiale în special practicile comerciale care:

(a)

sunt înșelătoare în sensul articolelor 6 și 7

sau

(b)

sunt agresive în sensul articolelor 8 și 9.

(5)   Anexa I conține lista practicilor comerciale considerate neloiale în orice situație. Lista unică se aplică în toate statele membre și poate fi modificată numai prin revizuirea prezentei directive.”

Dreptul belgian

9

Conform articolului 101 alineatul 1 primul paragraf din Legea din 6 aprilie 2010 privind practicile pieței și protecția consumatorilor (Belgisch Staatsblad, 12 aprilie 2010, p. 20803, denumită în continuare „LPPC”), intrată în vigoare la 12 mai 2010, se „interzice oricărei întreprinderi să ofere spre vânzare sau să vândă produse în pierdere”.

10

Potrivit celui de al doilea paragraf al aceleiași dispoziții, „este considerată vânzare în pierdere orice vânzare la un preț care nu este cel puțin egal cu prețul de achiziționare a produsului de către întreprindere sau cu prețul pe care întreprinderea ar trebui să-l plătească în cazul unei noi aprovizionări, după deducerea eventualelor reduceri care au fost acordate și primite definitiv. Pentru a stabili existența unei vânzări în pierdere, nu se ține seama de reducerile care sunt acordate, exclusiv sau neexclusiv, pentru angajamente ale întreprinderii altele decât achiziționarea de bunuri”.

Litigiul principal și întrebarea preliminară

11

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, KE și KEB au oferit spre vânzare un aparat de fotografiat Panasonic Lumix DMC-TZ20, la prețul de 229 de euro, care includea și o garanție de cinci ani, și un aparat de fotografiat Canon EOS5D Mark II Body, la prețul de 1695 de euro, care includea de asemenea o garanție de cinci ani.

12

Euronics a considerat că KE și KEB vindeau aceste aparate fotografice în pierdere, întrucât prețul de cumpărare oficial fără TVA pentru aceste produse era de 277,84 euro și, respectiv, de 1634,78 euro. Astfel, chiar dacă ar fi luate în calcul reducerile finale eventual acordate, prețul nu ar putea fi stabilit niciodată la un nivel atât de redus, cu excepția cazului în care aparatele de fotografiat respective sunt vândute în pierdere. Or, o astfel de vânzare ar fi interzisă în temeiul articolului 101 din LPPC. Așadar, Euronics a sesizat rechtbank van koophandel te Gent (Tribunalul Comercial din Gent), solicitându-i să constate încălcarea articolului 101 din LPPC și să dispună încetarea imediată a practicilor în discuție, inclusiv încetarea publicității aferente.

13

În acest context, rechtbank van koophandel te Gent a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 101 din [LPPC], care are ca obiectiv, printre altele, protecția intereselor consumatorilor [...] este contrar Directivei [privind practicile comerciale neloiale] întrucât interzice vânzarea în pierdere, în timp ce directiva pare să nu interzică astfel de practici comerciale, și întrucât este posibil ca dispozițiile legii belgiene să fie mai stricte decât cele ale Directivei 2005/29/CE, ceea ce articolul 4 din [aceasta] interzice?”

Cu privire la întrebarea preliminară

14

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva privind practicile comerciale neloiale trebuie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții naționale, precum cea în discuție în cauza principală, care prevede o interdicție generală de a oferi spre vânzare sau de a vinde bunuri în pierdere.

15

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate oricând să se pronunțe prin ordonanță motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la jurisprudența pertinentă.

16

Curtea consideră că această situație se regăsește în prezenta cauză în măsura în care răspunsul la întrebarea adresată poate fi în mod clar dedus din Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Plus Warenhandelsgesellschaft (C-304/08, Rep., p. I-217, punctele 35-51), și din Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag (C-540/08, Rep., p. I-10909, punctele 15-38), precum și din Ordonanța din 30 iunie 2011, Wamo (C-288/10, Rep., p. I-5835, punctele 20-40), și din Ordonanța din 15 decembrie 2011, INNO (C-126/11, punctele 22-32).

17

Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie să se stabilească în prealabil dacă articolul 101 din LPPC urmărește obiective legate de protecția consumatorilor, astfel încât poate face parte din domeniul de aplicare al Directivei privind practicile comerciale neloiale.

18

În această privință, în decizia de trimitere, rechtbank van koophandel te Gent arată că, deși interdicția prevăzută la articolul 101 din LPPC poate în mod cert să fie considerată ca având efecte asupra relațiilor dintre operatorii economici, nu este mai puțin adevărat că acest articol are drept obiectiv protecția consumatorilor.

19

Tocmai ținând seama de obiectivele articolului menționat astfel identificate, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă Directiva privind practicile comerciale neloiale se opune unei astfel de norme.

20

În aceste condiții, trebuie în continuare să se determine dacă oferta de vânzare în pierdere a bunurilor sau vânzarea în pierdere însăși, obiectul interdicției în discuție în cauza principală, constituie practici comerciale în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale și, prin urmare, sunt supuse prevederilor acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârile Plus Warenhandelsgesellschaft, punctul 35, și Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag, punctul 16, citate anterior, precum și Ordonanța Wamo, citată anterior, punctul 29).

21

În această privință, este necesar să se arate că, utilizând o formulare deosebit de largă, articolul 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale definește noțiunea „practică comercială” drept „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori” (Hotărârile Plus Warenhandelsgesellschaft, punctul 36, și Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag, punctul 17, citate anterior, precum și Ordonanța Wamo, citată anterior, punctul 30).

22

Or, acțiunile de vânzare în pierdere, precum cele în discuție în cauza principală, care funcționează, astfel cum arată instanța de trimitere, ca o modalitate de tentare, au drept obiectiv atragerea consumatorilor în spațiile comerciale ale unui comerciant și incitarea consumatorilor respectivi să facă cumpărături. Așadar, acestea se înscriu în mod clar în cadrul strategiei comerciale a unui operator și urmăresc în mod direct promovarea și derularea vânzărilor acestuia. Rezultă că acestea constituie practici comerciale în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale și, în consecință, intră în domeniul de aplicare material al acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag, citată anterior, punctul 18 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța Wamo, citată anterior, punctul 31).

23

Acestea fiind stabilite, este necesar în continuare să se verifice dacă Directiva privind practicile comerciale neloiale se opune unei interdicții de a oferi spre vânzare sau de a vinde bunuri în pierdere, precum cea prevăzută la articolul 101 din LPPC.

24

În această privință, trebuie amintit mai întâi că, întrucât Directiva privind practicile comerciale neloiale efectuează o armonizare completă a normelor privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori, statele membre nu pot să adopte, astfel cum prevede expres articolul 4 din directivă, măsuri mai restrictive decât cele definite de această directivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor (Hotărârea Plus Warenhandelsgesellschaft, citată anterior, punctul 41 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța Wamo, citată anterior, punctul 33).

25

În continuare, este necesar de asemenea să se sublinieze că articolul 5 din directiva menționată prevede criteriile care permit să se stabilească împrejurările în care trebuie să se considere că o practică comercială este neloială și, prin urmare, este interzisă.

26

Astfel, conform alineatului (2) al acestui articol 5, o practică comercială este neloială în cazul în care este contrară cerințelor diligenței profesionale și denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic, cu privire la un produs, al consumatorului mediu.

27

În plus, articolul 5 alineatul (4) din Directiva privind practicile comerciale neloiale definește două categorii precise de practici comerciale neloiale, și anume „practicile înșelătoare” și „practicile agresive”, care corespund criteriilor specificate la articolele 6 și 7, precum și, respectiv, la articolele 8 și 9 din această directivă.

28

În sfârșit, directiva menționată stabilește în anexa I o listă exhaustivă de 31 de practici comerciale care, în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din aceeași directivă, sunt considerate neloiale „în orice situație”. În consecință, astfel cum se precizează în mod expres în considerentul (17) al Directivei privind practicile comerciale neloiale, numai aceste practici comerciale pot fi considerate neloiale fără a face obiectul unei evaluări de la caz la caz, în conformitate cu dispozițiile articolelor 5-9 din această directivă (Hotărârile Plus Warenhandelsgesellschaft, punctul 45, și Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag, punctul 34, citate anterior, precum și Ordonanța Wamo, citată anterior, punctul 37).

29

În ceea ce privește dispoziția națională în discuție în cauza principală, nu se contestă că practicile care constau în a oferi spre vânzare sau a vinde bunuri în pierdere nu figurează în anexa I la Directiva privind practicile comerciale neloiale. Prin urmare, practicile menționate nu pot fi interzise „în orice situație”, ci numai în urma unei analize specifice care să permită stabilirea caracterului neloial al acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag, citată anterior, punctul 35, și Ordonanța Wamo, citată anterior, punctul 38).

30

Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din decizia de trimitere, articolul 101 din LPPC interzice în general oferirea spre vânzare sau vânzarea de bunuri în pierdere, fără a fi necesar să se stabilească, în raport cu situația de fapt din fiecare speță, dacă operațiunea comercială în discuție prezintă un caracter „neloial” în lumina criteriilor enunțate la articolele 5-9 din Directiva privind practicile comerciale neloiale și fără a recunoaște instanțelor competente o marjă de apreciere în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârile Plus Warenhandelsgesellschaft, punctul 48, și Mediaprint Zeitungs- und Zeitschriftenverlag, punctul 36, citate anterior, precum și Ordonanța Wamo, citată anterior, punctul 39).

31

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva privind practicile comerciale neloiale trebuie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții naționale, precum cea în discuție în cauza principală, care prevede o interdicție generală de a oferi spre vânzare sau de a vinde bunuri în pierdere, în măsura în care această dispoziție urmărește obiective legate de protecția consumatorilor.

Cu privire la cheltuielile de judecată

32

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

 

Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) trebuie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții naționale, precum cea în discuție în cauza principală, care prevede o interdicție generală de a oferi spre vânzare sau de a vinde bunuri în pierdere, în măsura în care această dispoziție urmărește obiective legate de protecția consumatorilor.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: neerlandeza.

Top