1.

Cour de cassation (Curtea de Casație) (Franța) a sesizat Curtea cu două întrebări preliminare cu ocazia unei acțiuni în răspundere formulate de domnul Pinckney, rezident francez, care pretinde, printre altele, că este autorul unor opere muzicale, împotriva societății KDG Mediatech AG (denumită în continuare „Mediatech”), cu sediul în Austria, întemeiată pe pretinsa contrafacere de către aceasta din urmă a operelor menționate.

2.

Prezenta cauză ar fi putut determina Curtea să se pronunțe cu privire la condițiile în care instanțele unui stat membru sunt competente ratione loci să se pronunțe asupra unui litigiu născut dintr‑o pretinsă atingere adusă drepturilor unui autor săvârșită prin intermediul internetului, în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

3.

Instanța de trimitere ridică astfel problema criteriului de legătură relevant în cazul unei încălcări transfrontaliere a drepturilor patrimoniale ale unui autor, care rezultă fie din publicarea online a unor conținuturi dematerializate, fie din vânzarea online a unui suport material care reproduce conținuturile respective. Cour de cassation justifică trimiterea sa preliminară prin diferența care ar exista între litigiul cu care este sesizată și ipotezele avute în vedere de Curte în Hotărârile L’Oréal și alții ( 3 ), precum și eDate Advertising și alții ( 4 ).

4.

Cu toate acestea, având în vedere descrierea faptelor de către instanța a quo și ca urmare a calificării temeiului juridic al acțiunii în răspundere introduse de domnul Pinckney, pe care considerăm că este obligatoriu să o efectuăm, apreciem că întrebările preliminare sunt lipsite de relevanță pentru soluționarea litigiului principal și, prin urmare, trebuie declarate inadmisibile. În consecință, vom prezenta numai cu titlu subsidiar câteva observații privind fondul cauzei.

5.

În considerentul (12) al Regulamentului nr. 44/2001 se afirmă că, „[î]n afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției”.

6.

Articolul 2 alineatul (1) din regulamentul menționat, inclus în secțiunea 1 din capitolul II, intitulată „Dispoziții generale”, prevede că, „[s]ub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.

7.

Articolul 5 punctul 3 din același regulament, care face parte din secțiunea 2 din capitolul II, intitulată „Competențe speciale”, prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru, „în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă” ( 6 ).

8.

Articolul 2 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 7 ), intitulat „Dreptul de reproducere”, stabilește, în esență, că statele membre prevăd, între altele, pentru autori dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte, a operelor lor.

9.

Conform articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, „[s]tatele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor sale, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor sale astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment”. Alineatul (3) al articolului respectiv precizează că „[d]repturile menționate la alineatele (1) și (2) nu se epuizează prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului în sensul prezentului articol”.

10.

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din directiva menționată, intitulat „Dreptul de distribuire”, „[s]tatele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acestuia”. În plus, alineatul (2) al articolului menționat prevede că „[d]reptul de distribuire a originalului sau a copiilor operei nu se epuizează în cadrul Comunității, exceptând cazul în care prima vânzare sau primul altfel de transfer al proprietății asupra obiectului în cauză în cadrul Comunității se face de către titularul dreptului sau cu acordul acestuia”.

11.

În lumina cererii de decizie preliminară și a observațiilor părților, situația de fapt și litigiul principal pot fi rezumate după cum urmează.

12.

Domnul Pinckney, care locuiește în Toulouse (Franța), pretinde că este autorul, compozitorul și interpretul a 12 cântece înregistrate pe disc de vinil în anii '70. El a aflat că aceste cântece au fost reproduse fără acordul său pe compact‑discuri (denumite în continuare „CD‑uri”) produse de societatea Mediatech în Austria, unde aceasta din urmă își are sediul. Ulterior, CD‑urile respective au fost comercializate de două societăți britanice pe diferite site‑uri internet accesibile, printre altele, de la domiciliul din Toulouse al domnului Pinckney.

13.

Domnul Pinckney a chemat în judecată societatea Mediatech în fața tribunal de grande instance de Toulouse (Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse) cu scopul de a obține repararea prejudiciului pe care consideră că l‑a suferit ca urmare a unei atingeri aduse drepturilor sale de autor. Prin ordonanța din 14 februarie 2008, judecătorul care supraveghează cercetarea judecătorească din cadrul tribunalului menționat a apreciat că are competența să se pronunțe cu privire la această cerere, în pofida excepției de necompetență teritorială invocate de Mediatech.

14.

Întrucât Mediatech a formulat apel împotriva acestei hotărâri, cour d’appel de Toulouse (Curtea de Apel din Toulouse) a exclus competența instanțelor franceze, pentru motivul că sediul pârâtei era în Austria și că locul în care s‑a produs prejudiciul nu putea fi situat în Franța.

15.

În consecință, domnul Pinckney a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, invocând încălcarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. În acest context, prin decizia din 5 aprilie 2012, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 5 punctul 3 din Regulament [nr. 44/2001] trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei pretinse încălcări a drepturilor patrimoniale de autor săvârșite prin publicarea unui conținut pe un site internet,

sau

2) [Prima întrebare] trebuie să primească același răspuns în cazul în care pretinsa încălcare a drepturilor patrimoniale de autor nu rezultă din publicarea online a unui conținut dematerializat, ci, precum în speță, din oferirea online a unui suport material care reproduce acest conținut?”

16.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 11 aprilie 2012. Au depus observații scrise domnul Pinckney, guvernele francez, elen, austriac și polonez, precum și Comisia Europeană. Nu a avut loc o ședință.

17.

Vom aborda cele două motive de inadmisibilitate relevante în speță ținând seama, pe de o parte, de caracterul excepțional al deciziilor de inadmisibilitate în materie de trimiteri preliminare, care rezultă din principiul fundamental al bunei cooperări cu instanțele naționale, și, pe de altă parte, de necesitatea ca acestea din urmă să permită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea solicitată a dispozițiilor dreptului Uniunii în lumina și în scopul soluționării litigiului principal.

18.

Astfel, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că întrebările preliminare adresate de instanțele naționale beneficiază de o prezumție de pertinență ( 8 ) și, în această privință, respingerea lor „este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ori atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate” ( 9 ). Or, această situație pare să se regăsească în prezenta cauză.

19.

Primul motiv de inadmisibilitate, care este adevărat că nu a fost invocat de niciuna dintre părțile din procedură, dar care poate fi constatat din oficiu ( 10 ), are legătură cu imposibilitatea Curții de a răspunde întrebărilor adresate, având în vedere descrierea insuficientă a contextului factual al cauzei de către instanța de trimitere. Prezenta cerere de decizie preliminară nu conține niciun element referitor, printre altele, la natura relațiilor existente între societatea austriacă și societățile britanice, la eventualele acțiuni paralele ale domnului Pinckney împotriva acestor societăți, la activitatea site‑urilor în discuție sau la procedeul tehnic de publicare online a conținuturilor protejate, vizat în cadrul primei întrebări.

20.

Lacunele deciziei de trimitere fac mai dificilă sarcina Curții de a oferi un răspuns atât util, cât și posibil la întrebările adresate, astfel cum este clarificat de situația de fapt din cauză. Totuși, considerăm că Curtea nu se află în imposibilitatea de a efectua interpretarea care îi este solicitată a articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât aceasta dispune, astfel cum impune jurisprudența, de elemente suficiente pentru a stabili conținutul întrebărilor adresate ( 11 ), în speță, definirea punctului de legătură relevant în prezența unei atingeri aduse drepturilor de autor. Prin urmare, cererea de decizie preliminară nu este inadmisibilă în privința acestui capăt de cerere.

21.

Al doilea motiv de inadmisibilitate, care a fost invocat de guvernul austriac și de Comisie, privește utilitatea răspunsului Curții pentru soluționarea litigiului principal, având în vedere lipsa unei legături aparente între întrebările adresate și litigiul cu care este sesizată instanța de trimitere.

22.

Curtea a statuat în mod repetat că nu este necesar să se răspundă la întrebările preliminare atunci când interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu poate să clarifice soluționarea litigiului principal, în special în cazul în care obiectul litigiului respectiv este diferit de obiectul întrebărilor adresate ( 12 ).

23.

Din acest punct de vedere, particularitatea prezentei cauze constă în faptul că acest aspect al admisibilității nu poate fi avut în vedere în mod direct, ci presupune să se analizeze în prealabil sistemul de protecție a drepturilor de autor în Uniunea Europeană. Astfel, în cazul în care este sesizată cu o acțiune în contrafacerea drepturilor de autor în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, o instanță națională trebuie mai întâi să califice pretinsele activități în lumina noțiunilor autonome cuprinse în Directiva 2001/29 ( 13 ), cu scopul de a localiza unul dintre elementele pretinsei responsabilități pe teritoriul statului membru în care se află sediul acesteia, pentru a‑și confirma, dacă este cazul, competența ( 14 ).

24.

Pentru acest motiv considerăm, asemenea Comisiei, că este necesar să se aibă în vedere în mod distinct diferitele drepturi exclusive de autor relevante în prezenta cauză, și aceasta în pofida modului general de redactare a întrebărilor preliminare, care fac referire în mod nediferențiat la „drepturile patrimoniale de autor”. Odată realizată această calificare, lipsa de legătură dintre întrebările adresate și litigiul principal va fi mai evidentă.

25.

În primul rând, în opinia noastră nu există nicio îndoială că pretinsa copie sub forma unui CD a operelor în cauză, presupus realizată de Mediatech, intră sub incidența dreptului exclusiv de reproducere în sensul articolului 2 din Directiva 2001/29. În această privință, precizăm că atingerile aduse dreptului de reproducere au în principiu o dimensiune strict teritorială. În prezenta cauză, în ceea ce privește producerea CD‑urilor, acest teritoriu este Austria. Chiar dacă autorul reproducerii neautorizate comunica sau distribuia în străinătate conținuturile în discuție, fie personal, fie prin intermediul unui complice, extrateritorialitatea rezultată din acest fapt ar fi o consecință a actelor de comunicare sau de distribuție ulterioare, iar nu a actului de reproducere propriu‑zis.

26.

În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa oferire online a CD‑urilor respective de către societățile britanice, considerăm că aceasta intră în domeniul de aplicare al dreptului exclusiv de distribuție prevăzut la articolul 4 din Directiva 2001/29. Astfel, o asemenea ofertă online are ca obiectiv transferarea proprietății asupra suportului material al unui conținut protejat printr‑un drept de autor ( 15 ). Considerăm că această calificare nu trebuie să fie diferită după cum oferta menționată are loc într‑un magazin sau pe internet.

27.

În al treilea rând, dificultatea constă, prin urmare, mai ales în a stabili sub incidența căror drepturi exclusive intră publicarea online a unor conținuturi protejate de dreptul de autor sub formă dematerializată, care face obiectul primei întrebări preliminare. În acest sens, procedeul tehnic în discuție, neidentificat de instanța de trimitere, ar putea consta într‑o transmitere în flux continuu („streaming”), în descărcarea de fișiere stocate pe un server central sau în partajarea de fișiere „peer to peer”.

28.

Considerăm că intenția legiuitorului, exprimată în considerentul (23) al Directivei 2001/29, a fost ca toate aceste procedee să intre în domeniul de aplicare al noțiunii „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, care privește în special „orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment” ( 16 ). În plus, în Hotărârea ITV Broadcasting și alții ( 17 ), Curtea a statuat recent că retransmisia unor opere incluse într‑un program televizat difuzat pe cale terestră efectuată de alt organism decât organismul de radiodifuziune sau de televiziune inițial, printr‑un flux continuu prin internet pus la dispoziția abonaților care pot recepționa această retransmisie prin conectare la serverul său („live streaming”), intră în sfera noțiunii „comunicare publică”.

29.

Publicarea online a cântecelor sub formă dematerializată ar putea de asemenea, după caz, să intre în domeniul dreptului exclusiv de reproducere în sensul articolului 2 din Directiva 2001/29, care privește reproducerea „temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă” ( 18 ). În special, Curtea a precizat că această noțiune poate fi aplicată reproducerii, fie ea temporară și parțială, prin stocarea în memoria informatică a unui extras dintr‑o operă protejată ( 19 ). Dacă publicarea online a cântecelor la care face referire instanța de trimitere ar constitui un act de reproducere, considerăm că acesta s‑ar produce la locul publicării online („upload”) ( 20 ).

30.

Rezultă că cele trei drepturi de autor exclusive transversale consacrate de Directiva 2001/29 sunt relevante în cauza principală, astfel încât temeiul acțiunilor împotriva fiecăruia dintre presupușii autori ai contrafacerii este distinct și localizarea actelor care le pot fi imputate variază în funcție de dreptul în discuție.

31.

Guvernul austriac contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară în întregime pe baza lipsei de legătură dintre întrebările adresate și litigiul principal, în timp ce Comisia pare să susțină o admisibilitate parțială, întrucât face distincție între problema atingerii aduse dreptului de reproducere al domnului Pinckney, care ar trebui să fie examinată, și cea a atingerii aduse dreptului său de distribuție, care ar fi inadmisibilă.

32.

În ceea ce privește pretinsa atingere adusă dreptului de reproducere invocată de domnul Pinckney, am arătat deja că actele constând în oferirea online a unor CD‑uri sau în publicarea online a unor conținuturi sub formă dematerializată, care sunt singurele care fac obiectul întrebărilor adresate Curții, intră sub incidența dreptului de distribuție și, respectiv, a dreptului de comunicare ( 21 ). În consecință, considerăm că nu este necesar să se efectueze examinarea, nesolicitată de instanța de trimitere, a criteriilor de definire a locului faptei prejudiciabile în legătură cu atingerea adusă dreptului de reproducere, chiar dacă acesta din urmă pare să fie singurul drept exclusiv pe care Mediatech l‑ar fi putut încălca.

33.

În ceea ce privește pretinsa atingere adusă drepturilor de distribuție și de comunicare, considerăm, având în vedere elementele de care dispune Curtea, că suntem în prezența unei cauze în care interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.

34.

Astfel, prima întrebare preliminară pornește de la ipoteza că un conținut dematerializat a fost publicat online, după cum subliniază guvernul austriac. Or, atât din prezentarea sumară a contextului factual din cererea de decizie preliminară, cât și dintr‑o interpretare a contrario a textului celei de a doua întrebări ( 22 ) reiese că această situație nu corespunde faptelor care au generat litigiul cu care este sesizată instanța de trimitere. Potrivit unei jurisprudențe reiterate în mai multe rânduri, nu este, prin urmare, necesar să se răspundă la această primă întrebare ( 23 ).

35.

Nici răspunsul pe care Curtea l‑ar putea oferi la cea de a doua întrebare preliminară nu ar fi mai util instanței de trimitere, întrucât aceasta din urmă nu este sesizată cu o acțiune referitoare la distribuția online de CD‑uri prin intermediul unui site internet, ci cu o acțiune privind reproducerea unor opere care rezultă din producerea de CD‑uri în Austria.

36.

Astfel, nu se contestă faptul că oferirea online a CD‑urilor, care face obiectul celei de a doua întrebări preliminare, a avut loc la inițiativa unor societăți britanice, care nu sunt părți din litigiul principal ( 24 ). În realitate, dosarul de care dispune Curtea nu conține niciun element care să permită să se stabilească dacă și în ce măsură unicul pârât din litigiul principal, Mediatech, ar fi participat în mod direct sau indirect la aceste acte de distribuție sau de comunicare prin internet.

37.

În această privință, observăm că răspunsul pe care Curtea l‑ar putea oferi la întrebările adresate nu ar fi util instanței de trimitere decât în cazul în care articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 ar permite chemarea în judecată a presupusului responsabil de săvârșirea unui pretins act de contrafacere în fața unei instanțe dintr‑un stat membru în care acesta nu își are domiciliul pentru motivul că un alt pretins act de contrafacere, săvârșit de un terț care nu este pârât în cauză, și‑ar fi produs efectul prejudiciabil în statul membru respectiv și că actul săvârșit de pârât ar fi făcut posibile actele ulterioare ale terțului menționat.

38.

Or, Curtea a statuat recent că o astfel de competență, întemeiată pe actul ilicit prezumat al unui terț care nu are calitatea de pârât, nu poate fi stabilită la locul unde s‑a produs fapta generatoare de prejudiciu săvârșită de acest terț pentru a soluționa o acțiune îndreptată împotriva unui autor prezumat care nu a acționat el însuși la locul respectiv ( 25 ). În plus, în opinia noastră, o astfel de competență derivată nu există într‑o mai mare măsură la locul materializării unui prejudiciu care rezultă din actele prezumate ale unor terți care nu au calitatea de pârâți într‑o configurație precum cea în discuție în litigiul principal, întrucât localizarea prejudiciului rezultat dintr‑o atingere adusă dreptului de reproducere al domnului Pinckney pare diferită de cea a prejudiciului rezultat dintr‑o atingere adusă dreptului său de distribuție sau de comunicare.

39.

Din moment ce problema definirii locului faptei prejudiciabile în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul difuzării transfrontaliere prin intermediul internetului a unor suporturi materiale sau a unor conținuturi nemateriale care reproduc operele protejate nu ar fi relevantă decât în cadrul unei acțiuni împotriva autorilor prezumați ai actelor menționate, cele două întrebări preliminare nu răspund, în opinia noastră, unei nevoi obiective pentru soluționarea litigiului principal ( 26 ).

40.

În consecință, propunem Curții să declare că cererea de decizie preliminară prezentată de Cour de cassation este inadmisibilă.

41.

Întrucât propunem Curții să respingă cererea de decizie preliminară ca fiind inadmisibilă în totalitate, vom analiza numai cu titlu subsidiar definirea „locului unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” în sensul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

42.

În această privință, observăm că, de la introducerea cererii de către instanța de trimitere, Curtea a avut ocazia să se pronunțe cu privire la probleme similare celor care fac obiectul prezentei proceduri în alte domenii ale proprietății intelectuale, și anume dreptul mărcilor ( 27 ) și, pe cale incidentă, dreptul sui generis asupra bazelor de date ( 28 ). Deși în prezent liniile directoare ale jurisprudenței în această materie se disting în mod cert mai clar, precizările care ar putea fi făcute de Curte cu privire la localizarea unei încălcări a drepturilor de autor prin internet în scopul stabilirii competenței judiciare nu rămân mai puțin așteptate ( 29 ).

43.

Având în vedere anumite observații contradictorii adresate Curții ( 30 ), considerăm util să amintim domeniul de aplicare al principiului teritorialității care caracterizează această materie înainte de a deduce de aici consecințe concrete privind competența judiciară în cazul unei atingeri transfrontaliere complexe aduse drepturilor unui autor prin internet, astfel cum reiese din ipotezele avute în vedere de instanța de trimitere.

44.

Principiul teritorialității dreptului de autor este cheia de boltă a articulării între cele 27 de regimuri naționale diferite care au vocația de a proteja în paralel aceeași operă în cadrul Uniunii ( 31 ).

45.

Acest principiu, omniprezent în dreptul proprietății intelectuale, se prezintă sub tripla dimensiune a competenței judiciare, a legii aplicabile și a dreptului material. Astfel cum reiese din Hotărârea Football Dataco și alții, citată anterior, există în această materie o legătură strânsă între toate aspectele menționate ( 32 ).

46.

În ceea ce privește competența judiciară, considerăm pentru început că principiul teritorialității implică faptul că instanțele dintr‑un stat membru nu se pot pronunța cu privire la încălcări ale drepturilor de autor decât dacă și în măsura în care este în discuție teritoriul aflat sub jurisdicția lor. Totuși, această legătură dintre teritoriu și competența judiciară poate fi ruptă în cazul în care instanța menționată este învestită cu o competență pentru întreaga cauză, independent de localizarea elementelor litigiului, de exemplu atunci când competența acesteia se întemeiază pe articolul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 33 ).

47.

În ceea ce privește conflictul de legi, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) ( 34 ) consacră aplicarea exclusivă și de la care nu se poate deroga a „legii țării pentru care se solicită protecție” obligațiilor necontractuale care decurg din încălcarea unui drept de proprietate intelectuală care nu este „unitar la nivel comunitar” ( 35 ). Această normă, întemeiată pe o legătură subiectivă care lasă reclamantului, într‑o primă etapă, alegerea legii aplicabile, înseamnă că partea care pretinde că unul dintre drepturile sale de autor a fost lezat trebuie să se plaseze sub protecția unei legislații naționale, întrucât nu există un drept de autor în afara unei astfel de legislații ( 36 ). În această privință, norma de conflict menționată constituie mai puțin o consecință a principiului teritorialității decât una dintre manifestările existenței sale.

48.

În consecință, în planul dreptului material își produce întregul efect ideea de teritorialitate. Sub acest aspect, ea înseamnă că protecția unei opere prin dreptul de autor depinde de o legislație națională, atât din punctul de vedere al recunoașterii dreptului respectiv, care este subordonată respectării condițiilor prevăzute de legislația în discuție, cât și din punctul de vedere al întinderii sale, care este limitată la teritoriul în cauză ( 37 ). Cu alte cuvinte, dreptul de autor este supus, atât în ceea ce privește existența sa, cât și efectele sale, frontierelor unei ordini juridice ( 38 ). În acest stadiu al raționamentului trebuie stabilit domeniul de aplicare teritorial al protecției prevăzute de dreptul de autor din statul membru a cărui protecție este solicitată ( 39 ).

49.

Pare incontestabil că sistemul de protecție a proprietății intelectuale și în special a dreptului de autor rămâne, în stadiul actual al dreptului Uniunii ( 40 ), dominat în mod fundamental de acest principiu al teritorialității. Totuși, jurisprudența recentă a Curții a atenuat anumite efecte negative ale teritorialității dreptului de autor pentru a‑l adapta la realitatea cotidiană a difuzării transfrontaliere a unor opere protejate, și aceasta în ceea ce privește atât criteriile de competență judiciară ( 41 ), cât și condițiile de existență a unei atingeri aduse diferitelor drepturi de proprietate intelectuală în plan material ( 42 ).

50.

În consecință, în lipsa unei intervenții legislative în acest sens ( 43 ), considerăm că atingerile aduse drepturilor de autor care au particularitatea de a fi fost săvârșite prin internet nu implică o revoluție a abordării în mod clasic teritoriale a acestei categorii de drepturi, ci mai degrabă o nouă definire a modului în care se manifestă legătura dintre un comportament virtual și un teritoriu dat ( 44 ).

51.

Din articolul 2 coroborat cu articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 rezultă că, în materie de acțiuni formulate în temeiul răspunderii delictuale, reclamantul dispune de o opțiune care îi permite să sesizeze fie instanța din statul în care își are domiciliul pârâtul, fie instanțele în a căror rază teritorială se află „locul unde s‑a produs” sau „riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

52.

Potrivit unei jurisprudențe constante, al doilea temei de stabilire a competenței se împarte în două aspecte, și anume, pe de o parte, „locul materializării prejudiciului” și, pe de altă parte, „locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri” ( 45 ). Trebuie avute în vedere în mod succesiv ambele puncte de legătură în configurația în discuție în litigiul principal.

53.

Am arătat anterior că încălcarea dreptului de reproducere al unui autor nu are, în principiu, niciun caracter transfrontalier, întrucât locul unde s‑a produs fapta generatoare și locul producerii prejudiciului sunt identice. Astfel, prejudiciul rezultat din atingerea adusă unui drept de reproducere este realizat în totalitate prin simpla săvârșire a actului de reproducere și, în consecință, survine în același loc ca acesta din urmă ( 46 ).

54.

Rezultă că numai instanțele austriece sau britanice sunt în principiu competente să se pronunțe cu privire la consecințele juridice ale producerii CD‑urilor în Austria și, respectiv, ale publicării online ipotetice a cântecelor în Regatul Unit, prin înregistrarea unei copii pe un server‑gazdă conectat la internet ( 47 ), precum și la prejudiciile care decurg din acestea.

55.

Dimpotrivă, încălcarea drepturilor de distribuție și de comunicare poate introduce un element de extraneitate care să conducă la o dislocare a diferitelor elemente ale pretinsei responsabilități și, în consecință, la o disjungere a diferitelor puncte de legătură în scopul aplicării articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, prejudiciul rezultat din atingerile aduse dreptului de distribuție sau de comunicare presupune un destinatar sau un public potențial, care se pot afla într‑un loc diferit de cel al actului menționat.

56.

Or, în prezența unei atingeri transfrontaliere aduse drepturilor de autor prin intermediul internetului, considerăm că stabilirea „locului faptei prejudiciabile” nu trebuie să respecte principii fundamental diferite în funcție de încălcarea unuia sau a altuia dintre aceste drepturi ( 48 ). În consecință, asemenea părților din procedura în fața Curții, considerăm că ar trebui să se ofere un răspuns identic la cele două întrebări adresate, dacă acestea ar fi admisibile.

57.

În ceea ce privește locul evenimentului cauzator al prejudiciului, care conferă competență instanței sesizate pentru întregul prejudiciu suferit ( 49 ), considerăm că în materia drepturilor de autor trebuie adoptată aceeași abordare precum cea reținută de Curte în Hotărârea Wintersteiger, citată anterior, în domeniul dreptului mărcilor ( 50 ), constând în atribuirea competenței instanțelor de la locul de stabilire a autorilor prezumați ai contrafacerii ca loc în care a fost decisă oferirea online a CD‑urilor – în ceea ce privește actul de distribuție – sau publicarea online a cântecelor („upload”-ul) – în ceea ce privește actul de comunicare.

58.

Atât într‑un caz, cât și în celălalt, acest criteriu conduce, în prezenta cauză, la desemnarea instanțelor britanice de la locul stabilirii societăților în discuție și, prin urmare, prezintă numai un interes limitat pentru reclamant în raport cu norma de competență generală prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.

59.

Având în vedere ubicuitatea difuzării de opere muzicale contrafăcute prin intermediul internetului, cele mai mari dificultăți sunt legate de stabilirea locului materializării prejudiciului care rezultă din acte de comunicare sau de distribuție online. În această privință, multitudinea interpretărilor propuse Curții în cadrul prezentei proceduri ( 51 ) reflectă soluțiile divergente reținute de instanțele statelor membre ( 52 ) și numeroasele propuneri în materie făcute în doctrină ( 53 ).

60.

Totuși, considerăm că principiile de soluționare a acestor dificultăți se vor desprinde în viitor în mod destul de clar din evoluțiile recente ale jurisprudenței Curții.

61.

În ceea ce privește dreptul material, Curtea s‑a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la criteriile de localizare a încălcării diferitelor drepturi de proprietate intelectuală prin intermediul internetului în scopul delimitării domeniului de aplicare teritorial al dreptului a cărui protecție era solicitată în funcție de realitatea legăturii existente între pretinsa atingere adusă drepturilor de proprietate intelectuală și teritoriul în discuție. În aceste hotărâri Curtea a privilegiat în mod sistematic un criteriu întemeiat pe direcționarea activității site‑ului în discuție către publicul din Uniune sau, respectiv, dintr‑un stat membru ( 54 ). Aceasta a precizat recent conținutul criteriului menționat, arătând că activitatea site‑ului trebuia să dezvăluie „intenția autorului său de a viza persoanele situate pe acest teritoriu” ( 55 ). Observăm că această condiție referitoare la vizarea publicului se aplică independent de suportul material sau nematerial al pretinsei încălcări ( 56 ).

62.

În ceea ce privește competența judiciară, Curtea nu a fost încă solicitată să se pronunțe în mod direct cu privire la criteriile de identificare a locului materializării prejudiciului în scopul desemnării instanței competente în cazul unei pretinse încălcări a unui drept de proprietate intelectuală care nu este supus înregistrării prin internet ( 57 ). Or, este de la sine înțeles că soluțiile reținute de Curte în planul dreptului material nu pot fi transpuse automat la normele de stabilire a competenței judiciare.

63.

Totuși, astfel de soluții ar putea să inspire în mod util interpretarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, din moment ce există un interes special în acest sens. Or, în opinia noastră, din Hotărârea Football Dataco și alții, citată anterior, rezultă căutarea unei coerențe în jurisprudența Curții, care se traduce prin alinierea criteriilor de localizare în scopul desemnării instanței competente la cele definite în vederea delimitării domeniului de aplicare teritorial al unui regim național de protecție a dreptului sui generis asupra bazelor de date. Astfel, întrebată cu privire la localizarea unui act de transmitere de date, independent, în opinia avocatului general Cruz Villalón, de problema competenței jurisdicționale, Curtea, după ce a amintit dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 44/2001, a considerat că „aspectul localizării actelor de transmitere în cauză în acțiunea principală, în legătură cu care Football Dataco și alții susțin că au prejudiciat investiția substanțială consacrată constituirii bazei de date Football live, poate avea o influență asupra competenței instanței de trimitere” ( 58 ).

64.

În speță, fiind vorba despre o pretinsă atingere adusă anumitor drepturi de autor exclusive prin intermediul internetului, considerăm că abordarea localizării dezvoltată de Curte în plan material în hotărârile menționate anterior ar putea fi de asemenea urmată pentru a stabili locul materializării prejudiciului în scopul aplicării articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, apreciem că această analiză este confirmată de caracterul propriu al prejudiciului care rezultă dintr‑o atingere adusă drepturilor de distribuție și de comunicare în sensul Directivei 2001/29. Întrucât prejudiciul este analizat în sensul unui beneficiu nerealizat ca urmare a difuzării neautorizate a operelor, considerăm oportună privilegierea unui for care ar fi desemnat ca urmare a unei analize a direcționării activității site‑ului internet în discuție către un public dat, abordare calificată în doctrină drept „teoria focalizării” ( 59 ). Forul astfel desemnat nu ar dispune decât de o competență limitată la prejudiciile survenite pe teritoriul ( 60 ) vizat în mod intenționat de autorul prezumat al încălcării ( 61 ).

65.

De asemenea, propunem Curții să confirme această orientare și să o extindă la drepturile de autor, fiind deja subliniat că din principiul teritorialității rezultă o legătură particulară între întinderea domeniului de aplicare teritorial al legislației naționale aplicabile și cea a competenței judiciare, deși aceste două aspecte rămân distincte și ireductibile unul la celălalt ( 62 ).

66.

Pentru punerea în aplicare a unei astfel de legături, Curtea s‑ar putea inspira din criteriile nelimitative stabilite în Hotărârea Pammer și Hotel Alpenhof ( 63 ), cu precizarea că, în opinia noastră, criteriile menționate trebuie aplicate de instanțele naționale cu o anumită suplețe, ținând seama în special de natura activității în discuție.

67.

O altă precizare se impune în ceea ce privește necesitatea adaptării întinderii temeiului de stabilire a competenței rezultat din articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 la prejudiciile suferite prin intermediul internetului. În principiu, normele de competență enunțate la articolul 5 din acest regulament conduc la desemnarea unei anumite instanțe, cu competență specială, iar nu a tuturor instanțelor dintr‑un stat membru ( 64 ). Totuși, întrucât punctul de legătură reținut este direcționarea activității site‑ului internet, considerăm că articolul 5 punctul 3 din regulamentul respectiv trebuie interpretat în sensul că atribuie competență tuturor instanțelor din statul membru al cărui public este vizat ( 65 ), cu condiția ca acestea să dispună, în temeiul normelor de procedură naționale, de o competență ratione materiae pentru contenciosul referitor la drepturile de autor. De altfel, o asemenea competență nu poate exista decât sub rezerva unor norme naționale speciale care rezervă contenciosul privind prejudiciile produse în mai multe locuri anumitor instanțe, de exemplu cele din capitala statului.

68.

Precizăm că, în opinia noastră, criteriul accesibilității, care constă în a considera că un prejudiciu potențial apare în toate locurile din care poate fi consultat site‑ul în discuție, trebuie îndepărtat. Astfel, un asemenea punct de legătură ar încuraja forum shopping‑ul, spre deosebire de jurisprudența Curții, care a încercat permanent să limiteze acest risc în interpretarea dată Regulamentului nr. 44/2001. De altfel, observăm că criteriul locului unde se solicită protecția, invocat de domnul Pinckney, ar conduce la aceeași dispersie a litigiului precum cel al accesibilității, având în vedere caracterul automat al protecției dreptului de autor în ordinea juridică a tuturor statelor membre. Ne opunem unei astfel de multiplicări a forurilor competente pentru motive care țin atât de principiul teritorialității, cât și de obiectivele de previzibilitate și de bună administrare a justiției ale regulamentului menționat ( 66 ).

69.

Domnul Pinckney propune o alternativă care constă în extinderea criteriului locului centrului de interese al victimei, rezultat din Hotărârea eDate Advertising și alții, citată anterior, la atingerile aduse drepturilor patrimoniale de autor săvârșite prin internet, ceea ce ar permite o concentrare a soluționării litigiului prin atribuirea competenței instanțelor de la locul respectiv pentru totalitatea prejudiciului. În opinia noastră, această alegere ar contribui la generalizarea competenței forum actoris. O astfel de interpretare ar risca să priveze de efect util articolul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 și să denatureze intenția legiuitorului exprimată în cerința unei legături strânse între litigiu și forul special prevăzută la articolul 5 punctul 3 din acest regulament.

70.

Astfel, potențialul prejudiciu nematerial care rezultă dintr‑o atingere adusă reputației sau vieții private a unui individ este, ca regulă generală, mai intens în locul în care acesta din urmă își are centrul de interese, element care se reflectă în mod natural asupra normelor de competență. Dimpotrivă, „această apreciere […] nu poate fi aplicabilă și în cazul stabilirii competenței judiciare în ceea ce privește atingerile aduse drepturilor de proprietate intelectuală” ( 67 ). Astfel, prejudiciul material care rezultă din atingerea adusă unuia dintre drepturile de autor exclusive menționate anterior nu are o legătură necesară cu localizarea centrului intereselor autorului, ci mai degrabă cu cea a publicului său ( 68 ).

71.

În consecință, cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar declara admisibilă cererea de decizie preliminară, propunem să se răspundă în comun la întrebările preliminare că articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui litigiu referitor la o pretinsă atingere adusă dreptului exclusiv de distribuție prin oferirea online a unor suporturi materiale care reproduc un conținut protejat de dreptul de autor sau dreptului exclusiv de comunicare prin publicarea online a unor conținuturi dematerializate, persoana care se consideră lezată poate sesiza fie instanța de la locul stabilirii persoanelor care au oferit online compact‑discurile (CD) sau au publicat online conținuturile pentru a solicita repararea întregului prejudiciu suferit, fie instanțele din statul membru spre care site‑ul în discuție își direcționează activitatea, pentru a solicita repararea prejudiciului suferit pe acest teritoriu.

72.

În consecință, propunem Curții să declare că cererea de decizie preliminară prezentată de Cour de cassation este inadmisibilă.

73.

Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar declara admisibilă cererea de decizie preliminară, propunem să se răspundă în comun la întrebările preliminare adresate de Cour de cassation, după cum urmează:

„Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui litigiu referitor la o pretinsă atingere adusă dreptului exclusiv de distribuție prin oferirea online a unor suporturi materiale care reproduc un conținut protejat de dreptul de autor sau dreptului exclusiv de comunicare prin publicarea online a unor conținuturi dematerializate, persoana care se consideră lezată poate sesiza fie instanța de la locul stabilirii persoanelor care au oferit online compact‑discurile (CD) sau au publicat online conținuturile pentru a solicita repararea întregului prejudiciu suferit, fie instanțele din statul membru spre care site‑ul în discuție își direcționează activitatea, pentru a solicita repararea prejudiciului suferit pe acest teritoriu.”