This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62011CC0645
Opinion of Advocate General Trstenjak delivered on 28 November 2012. # Land Berlin v Ellen Mirjam Sapir and Others. # Reference for a preliminary ruling: Bundesgerichtshof - Germany. # Regulation (EC) No 44/2001 - Articles 1(1) and 6.1 - Concept of ‘civil and commercial matters’ - Undue payment made by a State entity - Claim for recovery of that payment in legal proceedings - Determination of the court having jurisdiction in the case where claims are connected - Close connection between the claims - Defendant domiciled in a non-member State. # Case C-645/11.
Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la data de28 noiembrie 2012.
Land Berlin împotriva Ellen Mirjam Sapir și alții.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Bundesgerichtshof - Germania.
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 - Articolul 1 alineatul (1) și articolul 6 punctul 1 - Noțiunea «materie civilă și comercială» - Plată nedatorată efectuată de o entitate statală - Cerere de restituire a acestei plăți în cadrul unei acțiuni în justiție - Stabilirea instanței competente în caz de conexitate - Legătură strânsă între cereri - Pârât domiciliat într-un stat terț.
Cauza C-645/11.
Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la data de28 noiembrie 2012.
Land Berlin împotriva Ellen Mirjam Sapir și alții.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Bundesgerichtshof - Germania.
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 - Articolul 1 alineatul (1) și articolul 6 punctul 1 - Noțiunea «materie civilă și comercială» - Plată nedatorată efectuată de o entitate statală - Cerere de restituire a acestei plăți în cadrul unei acțiuni în justiție - Stabilirea instanței competente în caz de conexitate - Legătură strânsă între cereri - Pârât domiciliat într-un stat terț.
Cauza C-645/11.
Court reports – general
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2012:757
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
VERICA TRSTENJAK
prezentate la 28 noiembrie 2012 ( 1 )
Cauza C-645/11
Land Berlin
împotriva
Ellen Mirjam Sapir,
Michael J. Busse,
Mirjam M Birgansky,
Gideon Rumney,
Benjamin Ben-Zadok,
Hedda Brown și alții
[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Germania)]
„Regulamentul (CE) nr. 44/2001 — Articolul 1 alineatul (1) — Articolul 6 punctul 1 — Noțiunea «materie civilă și comercială» — Plata nedatorată efectuată de o entitate statală — Cerere de restituire a plății în cadrul unei proceduri judiciare — Stabilirea instanței competente în caz de conexitate a cauzelor — Legătura strânsă dintre cereri — Pârât domiciliat într-un stat terț”
Cuprins
I – Introducere |
|
II – Cadrul juridic |
|
A – Dreptul Uniunii |
|
B – Dreptul național |
|
1. Legea privind reglementarea unor probleme patrimoniale nesoluționate (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen, denumită în continuare „Vermögensgesetz”) |
|
2. Legea privind prioritatea acordată investițiilor în cazul retrocedărilor în temeiul Legii privind reglementarea unor probleme patrimoniale nesoluționate (Gesetz über den Vorrang für Investitionen bei Rückübertragungsansprüchen nach dem Vermögensgesetz, denumită în continuare „Investitionsvorranggesetz”) |
|
III – Procedura principală |
|
IV – Întrebările preliminare |
|
V – Procedura în fața Curții |
|
VI – Argumentele părților din procedură |
|
A – Cu privire la prima întrebare preliminară |
|
B – Cu privire la a doua întrebare preliminară |
|
C – Cu privire la a treia întrebare preliminară |
|
VII – Apreciere juridică |
|
A – Cu privire la prima întrebare preliminară |
|
1. Cu privire la necesitatea unei interpretări autonome a noțiunii „materie civilă și comercială” |
|
2. Cu privire la relevanța jurisprudenței referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles pentru interpretarea articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001 |
|
3. Jurisprudența referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles pentru interpretarea articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001 |
|
a) Hotărârea LTU |
|
b) Hotărârea Rüffer |
|
c) Hotărârea Sonntag |
|
d) Hotărârea Baten |
|
e) Hotărârea Préservatrice foncière TIARD |
|
f) Apreciere globală a jurisprudenței referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles |
|
4. Menținerea liniei jurisprudențiale referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles dezvoltate după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001 |
|
a) Hotărârea Apostolides |
|
b) Hotărârea Realchemie Nederland |
|
5. Aplicarea criteriilor jurisprudențiale în situația de fapt din cauza principală |
|
a) Natura raporturilor juridice dintre părți |
|
b) Obiectul litigiului |
|
6. Concluzie intermediară |
|
B – Cu privire la a doua întrebare preliminară |
|
1. Jurisprudența Curții referitoare la noțiunea „legătură strânsă” în sensul articolului 6 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, respectiv al articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 |
|
a) Interpretarea autonomă și restrictivă a criteriului „legăturii strânse” |
|
b) Legătura suficient de strânsă și riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile |
|
c) Criteriul previzibilității, pentru pârât, a stabilirii instanței competente în caz de conexitate a cauzelor |
|
2. Aplicarea criteriilor jurisprudențiale în situația de fapt din cauza principală |
|
a) Legătura suficient de strânsă și riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile |
|
b) Criteriul previzibilității instanței competente în caz de conexitate din perspectiva pârâților |
|
3. Concluzie intermediară |
|
C – Cu privire la a treia întrebare preliminară |
|
1. Interpretarea articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 |
|
a) Modul de redactare a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 |
|
b) Poziția articolului 6 punctul 1 în economia Regulamentului nr. 44/2001 |
|
c) Finalitatea articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 |
|
2. Aplicarea prin analogie a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 în situații care implică pârâți cu domiciliul pe teritoriul unor țări terțe? |
|
3. Concluzie intermediară |
|
VIII – Concluzie |
I – Introducere
1. |
Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof la 18 noiembrie 2011 se înscrie în contextul istoric al celui de Al Treilea Reich, perioadă în care numeroși germani, victime ale persecuțiilor, au fost nevoiți, adesea înainte de a emigra în străinătate, să își vândă bunurile la un preț cu mult inferior față de valoarea lor. Aceste bunuri patrimoniale au fost achiziționate în parte de particulari ( 2 ), iar în parte au ajuns în cele din urmă în proprietatea organismelor publice. |
2. |
Părțile din procedura principală desfășurată în fața instanțelor germane în cadrul căreia a fost formulată prezenta cerere de decizie preliminară sunt succesorii în drepturi ai victimei unei astfel de măsuri de persecuție (și au domiciliul, în majoritate, în străinătate), în calitate de pârâți, și Land Berlin, în calitate de reclamant. Problemele de drept material ridicate în litigiu se referă, printre altele, la cuantumul despăgubirii pe care o pot pretinde succesorii în drepturi. |
3. |
Dreptul național al Republicii Federale Germania prevede o procedură complexă pentru a despăgubi victimele unor astfel de măsuri de persecuție. Procedura se desfășoară în parte în fața unei autorități administrative, în parte în fața instanței competente ordinare și privește, în funcție de circumstanțele din fiecare caz concret, retrocedarea bunurilor patrimoniale sau plata sumei obținute prin vânzarea lor, la care se poate adăuga și o despăgubire. |
4. |
Cu toate acestea, cererea de decizie preliminară nu privește probleme de drept material, ci probleme fundamentale referitoare la competența instanței sesizate și la domeniul de aplicare material al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 3 ). |
5. |
În concret, este vorba despre a stabili care sunt cauzele ce trebuie calificate drept cauze în materie civilă și comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. În plus, cererea de decizie preliminară ridică problema domeniului de aplicare al articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Conform acestei dispoziții, atunci când există mai mulți pârâți, se poate formula acțiune „în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia”, cu condiția ca cererile să fie „atât de strâns legate” între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp. Instanța de trimitere solicită clarificări privind semnificația acestei dispoziții și aplicabilitatea sa în situațiile în care nu toți pârâții au domiciliul într-un stat membru al Uniunii Europene. |
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
6. |
Considerentele (9), (11), (12), (15) și (19) ale Regulamentului nr. 44/2001 prevăd:
|
7. |
Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 are următorul cuprins: „Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.” |
8. |
Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 are următorul cuprins: „Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolelor 22 și 23.” |
9. |
Articolul 6 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție:
|
10. |
Articolul 22 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede: „Următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu:
|
11. |
Articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede: „Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr-un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. […]” |
B – Dreptul național
1. Legea privind reglementarea unor probleme patrimoniale nesoluționate (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen, denumită în continuare „Vermögensgesetz”) ( 4 )
12. |
Articolul 1 alineatul 1 din Vermögensgesetz definește domeniul de aplicare al legii după cum urmează: „Prezenta lege reglementează drepturile cu caracter patrimonial privind activele patrimoniale care […] au fost expropriate și naționalizate fără despăgubire […]” |
13. |
Articolul 1 alineatul 6 din Vermögensgesetz prevede: „Prezenta lege se aplică, prin analogie, drepturilor cu caracter patrimonial ale cetățenilor și ale asociațiilor care, în perioada 30 ianuarie 1933-8 mai 1945, au fost persecutați din motive rasiale, politice, religioase sau filozofice și care și-au pierdut, pentru acest motiv, patrimoniul ca urmare a vânzărilor forțate, a exproprierilor sau în orice alt mod […]” |
14. |
Articolul 3 alineatul 1 din Vermögensgesetz prevede în ceea ce privește retrocedarea bunurilor patrimoniale: „Activele patrimoniale, care fac obiectul unor măsuri precum cele prevăzute la articolul 1 și care au fost naționalizate sau vândute unor terți, trebuie să fie retrocedate persoanelor îndreptățite, în măsura în care acest lucru nu este exclus […]” |
2. Legea privind prioritatea acordată investițiilor în cazul retrocedărilor în temeiul Legii privind reglementarea unor probleme patrimoniale nesoluționate (Gesetz über den Vorrang für Investitionen bei Rückübertragungsansprüchen nach dem Vermögensgesetz, denumită în continuare „Investitionsvorranggesetz”) ( 5 )
15. |
Articolul 1 din Investitionsvorranggesetz prevede: „Terenurile […] care fac sau pot face obiectul retrocedărilor potrivit Vermögensgesetz pot fi utilizate în continuare, conform cerințelor prevăzute de dispozițiile menționate, în totalitate sau în parte, pentru investiții în scopuri speciale. În aceste cazuri, persoana îndreptățită primește o compensație în temeiul dispozițiilor prezentei legi.” |
16. |
Articolul 16 alineatul 1 din Investitionsvorranggesetz prevede: „În cazul în care […] retrocedarea bunului patrimonial nu este posibilă, orice persoană îndreptățită poate, după constatarea sau dovedirea dreptului său, […] să solicite plata unei sume de bani într-un cuantum care corespunde tuturor prestațiilor pecuniare rezultate din contractul aferent bunului patrimonial pe care ea îl poate pretinde. Temeinicia acestei pretenții se stabilește […] prin decizie a biroului competent la nivel regional sau la nivel de Land cu soluționarea problemelor patrimoniale netranșate. Dacă din vânzare nu s-a obținut o sumă de bani […] [sau] dacă aceasta are o valoare inferioară față de valoarea de piață a bunului la momentul la care decizia de constatare a priorității investiției devine executorie, […] persoana îndreptățită poate solicita în instanță în termen de un an plata valorii de piață a bunului […]” |
III – Procedura principală
17. |
Julius Busse a deținut un teren în Berlin. El a fost persecutat de regimul național-socialist din timpul celui de Al Treilea Reich și a fost obligat să vândă terenul unui terț. Terenul a fost expropriat ulterior de Republica Democrată Germania și a fost comasat cu alte terenuri aflate în proprietatea statului. După reunificarea Germaniei, unitatea funciară care a rezultat astfel a intrat, în parte, în proprietatea Landului Berlin și, în parte, în proprietatea Republicii Federale Germania. Aceștia l-au vândut unui investitor la 19 decembrie 1997. |
18. |
Primii zece pârâți din litigiul principal sunt succesorii în drepturi ai lui Julius Busse. Al treilea, al șaselea, al șaptelea și al nouălea pârât au domiciliul în Israel, al cincilea pârât are domiciliul în Regatul Unit, iar al zecelea pârât are domiciliul în Spania. |
19. |
Conform dreptului național, primii zece pârâți nu puteau să solicite retrocedarea terenului, însă puteau pretinde cota-parte din suma obținută din vânzarea întregii unități funciare sau cel puțin valoarea de piață a imobilului. Această obligație de plată a fost constatată printr-un act administrativ adoptat de autoritatea competentă. |
20. |
Autoritatea respectivă a obligat Landul Berlin, reclamantul din litigiul principal, să achite primilor zece pârâți cota-parte corespunzătoare terenului lui Julius Busse din suma obținută din vânzarea întregii unități funciare. La efectuarea acestei plăți, reclamantul din litigiul principal a săvârșit o eroare. Acesta a virat avocatului însărcinat cu reprezentarea primilor zece pârâți din litigiul principal, care este cel de al unsprezecelea pârât, nu numai cota-parte corespunzătoare din prețul de vânzare, ci întregul preț de vânzare, pe care avocatul l-a împărțit ulterior celorlalți zece pârâți. |
21. |
În procedura principală, Landul Berlin solicită de la primii zece pârâți suma plătită în plus pe care o estimează la 2,5 milioane de euro. Acesta i-a acționat pe toți în justiție în fața Landgericht Berlin din Germania, inclusiv pe cel de al unsprezecelea pârât, căruia îi impută o acțiune ilicită de redistribuire a sumei. Pârâții din litigiul principal au obiectat că Landgericht Berlin nu are competența internațională pentru o parte din ei, mai exact, pentru pârâții al treilea, al cincilea-al șaptelea, al nouălea și al zecelea. În plus, pârâții ar putea solicita o sumă mai mare decât cota-parte din venitul realizat din vânzare, întrucât acesta ar fi mai mic decât valoarea de piață a terenului (denumite în continuare „drepturi de despăgubire mai extinse”). |
22. |
În privința pârâților al treilea, al cincilea-al șaptelea, al nouălea și al zecelea, Landgericht a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă printr-o hotărâre parțială. Apelul formulat de reclamant a fost respins. Prin recursul formulat, recurentul solicită ca Landgericht să se pronunțe pe fond și cu privire la pretențiile sale împotriva acestor pârâți. |
23. |
În opinia instanței de apel, instanțele germane nu au competența internațională de a soluționa acțiunea introdusă împotriva pârâților al treilea, al cincilea-al șaptelea, al nouălea și al zecelea din litigiul principal, întrucât Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil. Astfel, litigiul nu ar fi unul de drept civil, ci unul de drept public, în privința căruia, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1), nu se aplică regulamentul în discuție. Prin urmare, plata nu ar putea fi privită în mod izolat, ci dimpotrivă, ar trebui să se ia în considerare că plata s-a efectuat pe baza deciziei de constatare a dreptului la restituire al pârâților. |
IV – Întrebările preliminare
24. |
În acest context, instanța a adresat Curții următoarele întrebări în vederea pronunțării unei decizii preliminare:
|
V – Procedura în fața Curții
25. |
Decizia de trimitere din 18 noiembrie 2011 a fost înregistrată la grefa Curții la 16 decembrie 2011. |
26. |
Guvernul german și guvernul portughez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție. |
27. |
Întrucât niciuna dintre părțile din procedură nu a solicitat deschiderea procedurii orale, concluziile prezentate în această cauză au putut fi redactate după reuniunea generală a Curții din 25 septembrie 2012. |
VI – Argumentele părților din procedură
28. |
Toate părțile din procedură sunt, în esență, de acord cu privire la răspunsul care trebuie dat întrebărilor preliminare. |
29. |
Toate consideră că cererea de restituire a plății nedatorate efectuate, care este invocată în litigiul principal, reprezintă „o acțiune în materie civilă” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. În opinia acestora, există o legătură strânsă între mai multe cereri, astfel cum se impune în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 44/2001, și în cazul în care pârâții invocă drepturi de despăgubire mai extinse în privința cărora se poate decide numai în mod unitar. În plus, toate consideră că articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu se aplică pârâților care nu au domiciliul în cadrul Uniunii Europene. |
A – Cu privire la prima întrebare preliminară
30. |
Părțile din procedură subliniază că noțiunea „materie civilă sau comercială” trebuie să fie definită în mod autonom prin aplicarea metodelor de interpretare dezvoltate în jurisprudența Curții. Criteriul esențial este cel al exercitării sau al neexercitării prerogativelor de putere publică. |
31. |
Guvernul german consideră că dreptul de restituire intră sub incidența noțiunii de materie civilă în cazul în care un land, care trebuia să plătească, în temeiul unui drept la reparație constatat de o autoritate administrativă, unei persoane prejudiciate numai o parte din suma obținută din vânzarea unui imobil, i-a virat acesteia, din eroare, întregul preț de vânzare, în măsura în care dreptul pe care se întemeiază plata afectează landul, în calitatea sa de proprietar, ca urmare a existenței unei situații de drept privat. |
32. |
Guvernul portughez invocă, în ceea ce privește natura și obiectul litigiului, faptul că acesta privește pur și simplu restituirea unei plăți nedatorate. În această privință, reclamantul nu se deosebește de un subiect de drept civil. |
33. |
Comisia subliniază că dreptul de restituire a pretinsei sume excedentare trebuie invocat în fața instanțelor civile și că reclamantul nu beneficiază în această privință de drepturi speciale, el acționând, dimpotrivă, ca o persoană de drept privat aflată într-o situație comparabilă. |
B – Cu privire la a doua întrebare preliminară
34. |
În opinia guvernului german, existența pretenției reclamantului, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, depinde în mod decisiv de aspectul dacă plata primită de pârâți se întemeiază sau nu se întemeiază pe un temei juridic. Un astfel de temei juridic poate rezulta sub forma unor drepturi de despăgubire mai extinse numai din Vermögensgesetz și din Investitionsvorranggesetz. Existența unor astfel de drepturi poate fi apreciată în privința tuturor pârâților pe baza aceleiași situații juridice și poate fi decisă numai în mod unitar pentru toți pârâții. Atât acțiunea formulată, cât și argumentele invocate împotriva acesteia în apărare, așadar, pretinsa existență a unor drepturi de despăgubire mai extinse, se întemeiază pe un temei juridic identic. Prin urmare, există „legătura strânsă” în sensul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. |
35. |
Și guvernul portughez consideră că cererea de restituire și drepturile de despăgubire mai extinse invocate împotriva acestei cereri prezintă o legătură atât de strânsă încât este oportună judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile. Împrejurarea că cererile se întemeiază pe două temeiuri juridice diferite nu ar trebui să se opună aplicării articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. |
36. |
Comisia constată, mai întâi, că în procedura principală nu s-a formulat o cerere reconvențională în ceea ce privește drepturile de despăgubire mai extinse și că, în consecință, nu se pune în discuție aplicarea articolului 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001. Faptul că drepturile de despăgubire mai extinse au fost invocate doar ca mijloc de apărare împotriva pretenției reclamantului întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nu face să dispară legătura strânsă dintre cereri necesară conform articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, care există independent de temeiurile juridice diferite, și anume îmbogățirea fără justă cauză sau răspunderea delictuală, întrucât acestea privesc aceeași situație de fapt și de drept. |
C – Cu privire la a treia întrebare preliminară
37. |
În opinia guvernului german, din modul de redactare a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 rezultă că dispoziția se aplică exclusiv pârâților care au domiciliul pe teritoriul unui stat membru. Economia regulamentului se opune unei interpretări care ar merge dincolo de modul de redactare a dispoziției menționate. Dimpotrivă, caracterul derogatoriu al acestei reglementări impune o interpretare restrictivă. În plus, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 conține o dispoziție specială în privința pârâților care nu au domiciliul într-un stat membru. |
38. |
Guvernul portughez consideră că articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu se aplică unui copârât cu domiciliul în afara Uniunii și face trimitere în această privință la Hotărârea Réunion européenne și alții ( 6 ) în care Curtea a statuat că „articolul 6 punctul 1 din Convenția [de la Bruxelles] trebuie interpretat în sensul că un pârât domiciliat pe teritoriul unui stat contractant nu poate fi acționat în justiție într-un alt stat contractant în fața instanței sesizate cu o acțiune îndreptată împotriva unui copârât domiciliat în afara teritoriului oricărui stat contractant, pentru motivul că litigiul ar prezenta un caracter indivizibil, și nu doar conex”. |
39. |
Comisia susține că din dispozițiile articolului 3 alineatul (1) și ale articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 reiese că persoanele care nu au domiciliul într-un stat membru nu pot fi acționate în justiție în temeiul articolului 6 punctul 1 din acest regulament. |
VII – Apreciere juridică
A – Cu privire la prima întrebare preliminară
40. |
Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă cererea de restituire a unei plăți nedatorate efectuate de un Bundesland în împrejurările din cauza principală este o acțiune în materie civilă în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și atunci când Bundeslandul, căruia o autoritate i-a impus să plătească unei persoane prejudiciate, cu titlu de reparație, o parte din suma realizată din vânzarea unui imobil, virează acesteia, din eroare, întregul preț de vânzare și solicită ulterior în instanță restituirea sumei excedentare. |
41. |
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se precizeze, mai întâi, ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „materie civilă și comercială” în sensul Regulamentului nr. 44/2001. În acest context, este necesar să se examineze jurisprudența Curții referitoare la acest criteriu și să se aplice ulterior constatările astfel extrase în situația de fapt din cauza principală. |
1. Cu privire la necesitatea unei interpretări autonome a noțiunii „materie civilă și comercială”
42. |
Pentru a face distincție în special față de noțiunea „materie administrativă”, menționată de asemenea la articolul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, noțiunea „materie civilă și comercială” trebuie să fie interpretată uniform în cadrul dreptului Uniunii. Criteriul relevant nu este dreptul unuia dintre statele implicate concret, ci obiectivele și sistemul reglementării în cauză, precum și principiile generale care reies din ansamblul sistemelor juridice naționale ( 7 ). |
43. |
În acest sens, trebuie să se țină seama de faptul că, având în vedere structura diferită a sistemelor juridice naționale ale statelor membre și diversitatea acestora în ceea ce privește delimitarea dintre dreptul privat și cel public, devine din ce în ce mai dificil să se formuleze principii generale comune tuturor statelor membre ( 8 ). |
44. |
Jurisprudența Curții deja existentă referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles oferă totuși indicii utile cu privire la sensul noțiunii „materie civilă și comercială”. |
2. Cu privire la relevanța jurisprudenței referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles pentru interpretarea articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001
45. |
Astfel cum rezultă din considerentul (19) al Regulamentului nr. 44/2001, legiuitorul Uniunii reține principiul unei „continuități între Convenția de la Bruxelles ( 9 ) și [R]egulament[ul] [nr. 44/2001]”. Acest lucru înseamnă că, în măsura în care noțiunile coincid, se poate face referire la jurisprudența cu privire la Convenția de la Bruxelles în vederea interpretării Regulamentului nr. 44/2001 ( 10 ). |
46. |
Întrucât noțiunea „materie civilă și comercială” își are originea în articolul 1 din Convenția de la Bruxelles, este necesar să se examineze jurisprudența existentă a Curții referitoare la această dispoziție, să se analizeze posibilitatea menținerii acesteia în lumina Regulamentului nr. 44/2001 și să se aplice această jurisprudență în prezenta cauză. |
3. Jurisprudența referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles pentru interpretarea articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001
a) Hotărârea LTU ( 11 )
47. |
O afirmație de principiu privind noțiunea de materie civilă și comercială se regăsește la punctul 5 din Hotărârea LTU, care privea tarifele de rută pentru utilizarea serviciilor de navigație aeriană pe care o organizație internațională de supraveghere a navigației aeriene putea să le perceapă de la companiile aeriene. Organizația a pretins astfel de tarife în fața unui tribunal comercial belgian și intenționa să solicite ulterior declararea caracterului executoriu al hotărârii în Germania. |
48. |
Curtea a precizat în această privință că: „[o] decizie pronunțată într-un litigiu între o autoritate publică și o persoană de drept privat, în cazul în care autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice, [este] exclusă din domeniul de aplicare al convenției”. |
49. |
Prin urmare, elementul decisiv în acest caz a fost faptul că una dintre părți „acționează în exercitarea puterii publice”, utilizat drept criteriu negativ de delimitare pentru a nega existența unei cauze în materie civilă și comercială și, în consecință, pentru a exclude aplicabilitatea Convenției de la Bruxelles. |
50. |
Deși Hotărârea LTU nu conține o definiție abstractă și generală a ceea ce trebuie să se înțeleagă prin „acționează în exercitarea puterii publice”, Curtea a arătat totuși că această situație se regăsea într-un litigiu precum cel dintre părțile principale, întrucât „litigi[ul] privea […] recuperarea taxelor datorate de o persoană de drept privat unui organism național sau internațional de drept public pentru utilizarea instalațiilor și serviciilor acestuia […]. Acest lucru este cu atât mai mult valabil atunci când cuantumul taxelor, metodele de calcul, precum și procedurile de încasare sunt stabilite unilateral față de utilizatori […]” ( 12 ). |
51. |
Curtea a concretizat astfel în cauza respectivă, prin exemple-tip, noțiunea de exercitare a puterii publice, care inițial era foarte extinsă ( 13 ) și deschisă, și a pus-o în legătură cu acte care țin în mod intrinsec de autoritatea publică ( 14 ). |
b) Hotărârea Rüffer ( 15 )
52. |
În Hotărârea Rüffer, Curtea reia aprecierile făcute în această privință în Hotărârea LTU. Procedura principală avea ca obiect o acțiune în regres introdusă de Țările de Jos împotriva proprietarului german al unei nave care se scufundase în apele interioare olandeze în scopul recuperării cheltuielilor legate de înlăturarea epavei ( 16 ). |
53. |
Curtea nu a încadrat această acțiune în materia civilă și comercială, întrucât a considerat că era vorba despre o măsură de poliție fluvială care constituie o activitate ce ține în general de autoritatea publică ( 17 ). În opinia Curții, acțiunea în restituirea cheltuielilor se întemeiază în definitiv pe un drept care își are originea într-un act ce ține de autoritatea publică; această împrejurare este suficientă pentru a se considera că posibilitatea de a invoca acest drept este exclusă din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles ( 18 ). |
c) Hotărârea Sonntag ( 19 )
54. |
Hotărârea Sonntag are la origine o cerere de despăgubiri formulată de o parte civilă în cadrul unui proces penal din Italia împotriva unui profesor angajat într-o școală publică germană pentru încălcarea obligației sale de supraveghere în timpul unei excursii școlare care a condus la decesul accidental al unui elev. |
55. |
Curtea reia și în această cauză principiile formulate în Hotărârile LTU și Rüffer, menționate anterior, însă consideră că faptele din cazul concret nu prezintă o legătură suficientă cu exercitarea prerogativelor de putere publică. |
56. |
În opinia Curții, o acțiune este exclusă din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles numai atunci când persoana responsabilă împotriva căreia se formulează acțiunea trebuie să fie considerată o autoritate publică care a acționat în exercitarea puterii publice. Totuși, chiar dacă un funcționar acționează în numele statului, el nu exercită întotdeauna prerogative de putere publică. Curtea subliniază că, în majoritatea sistemelor juridice ale statelor membre, comportamentul unui profesor angajat într-o școală publică, în cadrul funcției încredințate acestuia de supraveghere a elevilor în timpul unei excursii școlare, nu constituie o manifestare a prerogativelor de putere publică, întrucât profesorul nu exercită în această privință atribuții care implică puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari. Chiar dacă dreptul intern al statului contractant de unde provine profesorul în cauză califică activitatea de supraveghere a elevilor desfășurată de profesorul respectiv drept o exercitare a puterii publice, această împrejurare este lipsită de relevanță pentru calificarea litigiului principal din perspectiva Convenției de la Bruxelles ( 20 ). |
57. |
Astfel, în Hotărârea Sonntag, Curtea concretizează noțiunea „materie civilă” și are în vedere aspectul dacă există o exercitare a unor prerogative specifice de putere publică sau dacă misiunile și prerogativele în litigiu nu se deosebesc, în definitiv, de cele ale persoanelor de drept privat. În ultimul caz, Convenția de la Bruxelles ar trebui să se aplice în continuare, chiar și atunci când se recunoaște existența unei legături vagi cu acțiunile statale, dar care nu se caracterizează prin exercitarea unor prerogative specifice de putere publică. |
d) Hotărârea Baten ( 21 )
58. |
Hotărârea Baten se înscrie în aceeași linie jurisprudențială: o acțiune în regres prin care „un organism public urmărește să recupereze de la o persoană de drept privat sumele pe care acesta le-a plătit cu titlu de ajutor social soțului divorțat și copilului acestei persoane intră sub incidența Convenției de la Bruxelles, în măsura în care temeiul juridic și modalitățile de exercitare a acestei acțiuni sunt guvernate de normele dreptului comun privind obligațiile de întreținere. Atunci când acțiunea în regres este întemeiată pe dispoziții prin care legiuitorul a conferit organismului public o prerogativă proprie specială, acea acțiune nu poate fi considerată ca încadrându-se în „materia civilă” ( 22 ). |
59. |
În consecință, examinarea noțiunii „materie civilă și comercială” trebuie efectuată ținând seama de elementele care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile din litigiu sau obiectul acestuia ( 23 ), criteriul de delimitare decisiv fiind acela dacă în speță se pune sau nu se pune problema unor prerogative proprii speciale ale unui organism public. |
e) Hotărârea Préservatrice foncière TIARD ( 24 )
60. |
Și Hotărârea Préservatrice foncière TIARD confirmă această abordare: o acțiune prin care un stat contractant urmărește, față de o persoană de drept privat, executarea unui contract de drept privat de garanție încheiat pentru a permite unei alte persoane să furnizeze o garanție cerută și definită de acest stat intră sub incidența noțiunii „materie civilă și comercială”, în măsura în care raportul juridic între creditor și garant, astfel cum rezultă din contractul de garanție, nu corespunde exercitării de către stat a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari ( 25 ). |
f) Apreciere globală a jurisprudenței referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles
61. |
Dacă observăm evoluția jurisprudenței referitoare la noțiunea „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 din Convenția de la Bruxelles, se constată că Curtea a stabilit domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles în primul rând pe baza elementelor care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile din litigiu sau obiectul acestuia ( 26 ). Faptul că autoritatea a acționat „în exercitarea puterii publice” în sensul jurisprudenței LTU ( 27 ), ceea ce conduce la negarea existenței unei „materii civile și comerciale” și, astfel, la excluderea aplicabilității Convenției de la Bruxelles, este recunoscut de Curte doar în condiții foarte stricte, aceasta considerând că nu este suficientă o legătură mai mult sau mai puțin vagă cu acțiuni statale care nu implică atribuții specifice de putere publică ( 28 ). |
62. |
Aspectul central în această privință este dacă misiunile și prerogativele exercitate de autoritatea publică, aflate în discuție în cauza respectivă, se deosebesc, pe plan funcțional, de cele ale particularilor, și anume aspectul dacă autoritatea publică a invocat drepturi speciale ( 29 ). Dacă aceasta este situația – cum ar fi, de exemplu, în cazul măsurilor de poliție fluvială în Hotărârea Rüffer –, domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles nu este accesibil. În caz contrar – precum, de exemplu, în Hotărârea Sonntag, în care pretinsa încălcare a obligației de supraveghere săvârșită de profesorul angajat într-o școală publică se apreciază în temeiul acelorași criterii precum în cazul raporturilor juridice de drept pur privat –, Convenția de la Bruxelles se aplică în continuare și cauza trebuie să fie încadrată în „materia civilă și comercială”. |
4. Menținerea liniei jurisprudențiale referitoare la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles dezvoltate după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001
63. |
După intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001, linia jurisprudențială dezvoltată cu privire la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles și prezentată mai sus a fost aplicată în mod automat în privința articolului 1 din regulamentul în discuție. |
a) Hotărârea Apostolides ( 30 )
64. |
Putem cita, de exemplu, Hotărârea Apostolides ( 31 ), în care, reunind ansamblul criteriilor dezvoltate anterior referitoare la Convenția de la Bruxelles, Curtea constată următoarele: „Interpretarea autonomă a noțiunii «materie civilă și comercială» conduce la excluderea anumitor decizii judecătorești din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 din cauza elementelor care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile în litigiu sau obiectul acestuia. […] Astfel, Curtea a considerat că, deși anumite litigii între o autoritate publică și o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al noțiunii respective, situația este totuși diferită atunci când autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice. […] Într-adevăr, manifestarea prerogativelor de autoritate publică de către una dintre părțile din litigiu, prin exercitarea de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari, exclude un asemenea litigiu din materia civilă și comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 […]”. |
b) Hotărârea Realchemie Nederland ( 32 )
65. |
În Hotărârea Realchemie Nederland BV ( 33 ), Curtea a concretizat noțiunea „materie civilă și comercială” în cazul deosebit de important în practică al aplicării unei amenzi de către o instanță germană în vederea executării unei hotărâri judecătorești în materie civilă și comercială. În mod concret, era vorba despre o ordonanță de interdicție, în materie de brevete, pronunțată sub sancțiunea amenzii, iar problema care se punea era executarea acestei ordonanțe în Țările de Jos. |
66. |
Curtea a considerat că, deși amenda este aplicată din oficiu și nu este în definitiv în beneficiul creditorului, ci al statului, Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil în privința recunoașterii și executării unei hotărâri judecătorești de obligare la plata unei amenzi, întrucât litigiul principal cu care are legătură intră în domeniul materiei civile și comerciale, astfel cum este definită de acest regulament ( 34 ). Curtea precizează în această privință că „particularitățile procedurii germane de executare nu pot fi însă considerate determinante în ceea ce privește natura dreptului la executare. Astfel, natura acestui drept depinde de cea a dreptului subiectiv a cărui încălcare a determinat ordonarea executării, mai precis, în prezenta cauză, dreptul Bayer la exploatarea exclusivă a invenției protejate de brevetul său, care intră în mod clar în sfera materiei civile și comerciale, în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001” ( 35 ). |
67. |
Curtea a stabilit astfel în mod clar că elementul decisiv îl reprezintă raporturile juridice dintre părțile în litigiu sau obiectul acestuia și că particularitățile pur procedurale, care nu afectează natura acestora, nu prezintă relevanță în privința articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Atunci când o „acțiune […] are drept scop protecția drepturilor private și nu presupune o manifestare a prerogativelor de autoritate publică de către una dintre părțile din litigiu […], raportul juridic existent între [părți] trebuie calificat drept «raport juridic de drept privat» și, prin urmare, intră în sfera noțiunii «materie civilă și comercială», în sensul Regulamentului nr. 44/2001” ( 36 ). |
68. |
Trebuie să aplicăm acum aceste criterii, astfel cum au fost rezumate mai sus, în situația de fapt din cauza principală, și să examinăm dacă se poate considera că aceasta se încadrează în „materia civilă și comercială” în lumina jurisprudenței constante a Curții. |
5. Aplicarea criteriilor jurisprudențiale în situația de fapt din cauza principală
69. |
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, pentru a răspunde la prima întrebare preliminară, trebuie să se examineze elementele care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părți, obiectul litigiului și în special aspectul dacă Landul Berlin, reclamantul din litigiul principal, acționează în cadrul prezentului litigiu în exercitarea puterii publice. |
a) Natura raporturilor juridice dintre părți
70. |
Trebuie să se analizeze, mai întâi, raportul juridic dintre pârât și reclamant care se află la originea plății excedentare în litigiu care face în prezent obiectul acțiunii în restituire. |
71. |
Astfel cum subliniază instanța de trimitere ( 37 ), reglementările în materia despăgubirii prevăzute de Vermögensgesetz și de Investitionsvorranggesetz din Germania, descrise mai sus la punctele 12 și 13 din prezentele concluzii, se aplică tuturor proprietarilor de imobile grevate de drepturi de restituire, indiferent dacă aceștia sunt persoane de drept public sau persoane de drept privat. |
72. |
Proprietarii în cauză sunt adesea autorități publice, precum în speță reclamantul, însă printre aceștia există și proprietari privați, de exemplu, beneficiari ai vânzărilor forțate de imobile sau de întreprinderi din timpul așa-numitului Al Treilea Reich. Tuturor li se aplică aceleași reglementări. Autoritățile publice nu se bucură în această privință de niciun fel de privilegii sau de vreun statut special. Acest lucru este valabil și pentru remedierea erorilor săvârșite cu ocazia executării drepturilor de plată ale persoanelor prejudiciate, de exemplu, în cazul în care s-a plătit o sumă prea mare, precum în speță. Persoana respectivă trebuie să fie acționată în justiție în fața instanțelor civile pentru a recupera suma plătită în plus. Nu există nicio excepție în privința proprietarilor de drept public, care, precum Landul Berlin, sunt organisme publice. Aceștia nu se bucură nici de drepturi speciale și sunt tratați la fel ca orice proprietar privat aflat într-o situație identică. |
73. |
Ținând seama de considerațiile anterioare, astfel cum constată, în esență, guvernul german ( 38 ) și guvernul portughez ( 39 ), precum și Comisia ( 40 ), trebuie să se considere că raportul juridic dintre părți care se află la originea litigiului nu prezintă, prin natura sa, nicio caracteristică de natură să confere organismelor publice drepturi speciale care să le deosebească de persoanele private aflate într-o situație comparabilă. |
74. |
Prin urmare, prin natura lor, raporturile juridice în discuție în cauza principală sugerează că pot fi încadrate în „materia civilă și comercială”. Astfel cum constată în mod corect guvernul german ( 41 ), în această privință, nu prezintă relevanță împrejurarea că obligația de plată inițială care s-a aflat la originea plății excedentare efectuate din eroare a făcut, mai întâi, obiectul unei proceduri administrative. Astfel, este vorba în acest caz despre o chestiune pur procedurală care nu afectează natura obligației inițiale de a plăti succesorilor în drepturi suma rezultată din vânzare și, prin urmare, nu își pune amprenta în mod decisiv pe natura raportului juridic propriu-zis dintre părți, cu atât mai mult cu cât, astfel cum precizează în mod expres instanța de trimitere, părți la această procedură pot fi și persoane private. |
b) Obiectul litigiului
75. |
În opinia noastră, nici dreptul revendicat de reclamant în mod concret în instanță, nici modalitățile de exercitare a acțiunii nu prezintă particularități care să reflecte exercitarea unor atribuții de putere publică. |
76. |
Dimpotrivă: astfel cum subliniază în mod corect guvernul portughez ( 42 ), prezenta cauză nu privește nimic altceva decât o plată excedentară efectuată din eroare și a cărei rambursare este solicitată în temeiul principiilor îmbogățirii fără justă cauză. |
77. |
În consecință, nu este vorba în niciun caz despre o eroare tipică săvârșită în cazul exercitării unor atribuții de putere publică, ci despre o simplă eroare de plată care poate surveni în orice moment și în cadrul relațiilor juridice de drept privat. Faptul că plata excedentară a fost precedată în prezenta cauză de o procedură administrativă nu prezintă relevanță și nu conferă pretenției reclamantului întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză nicio caracteristică specifică inerentă prerogativelor de putere publică. |
78. |
Nu se poate considera nici că există o legătură indisociabilă cu procedura administrativă anterioară tocmai pentru motivul că această procedură privea doar plata sumei efectiv datorate, însă nu și plata excedentară care face obiectul prezentului litigiu. |
6. Concluzie intermediară
79. |
Ținând seama de natura raporturilor juridice și de obiectul litigiului principal și având în vedere faptul că în cadrul litigiului landul reclamant nu acționează în exercitarea unor prerogative speciale de putere publică, ci se supune acelorași norme juridice precum o persoană privată aflată într-o situație comparabilă, trebuie să se considere că prezentul litigiu intră în sfera „materiei civile și comerciale” în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001. |
80. |
Prin urmare, la prima întrebare preliminară trebuie să se răspundă că cererea de restituire a plății nedatorate efectuate de un Bundesland în împrejurările din cauza principală este o acțiune în materie civilă în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și atunci când acest Bundesland, căruia o autoritate i-a impus să plătească unei persoane prejudiciate, cu titlu de reparație, o parte din suma obținută din vânzarea unui imobil, virează acesteia, din eroare, întregul preț de vânzare și solicită ulterior în instanță restituirea sumei excedentare. |
B – Cu privire la a doua întrebare preliminară
81. |
A doua întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere îl privește, în primul rând, pe al cincilea pârât și pe al zecelea pârât din litigiul principal, care au domiciliul în Regatul Unit, respectiv în Spania, dar sunt acționați în justiție de reclamantul din litigiul principal în fața unei instanțe din Berlin. |
82. |
Instanța de trimitere consideră că, în ceea ce îi privește pe acești pârâți, competența instanțelor germane se poate întemeia doar pe articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 43 ). În acest context, se pune problema semnificației acestei dispoziții care reglementează competența jurisdicțională în caz de conexitate a cauzelor ( 44 ). |
83. |
Conform acestei dispoziții, împotriva „unei persoane care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene”, atunci când există mai mulți pârâți, se poate formula acțiune „și în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia” ( 45 ), „cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor”. |
84. |
Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere abordează criteriul „legăturii strânse”. |
85. |
Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă legătura strânsă, astfel cum impune articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, există și în cazul în care pârâții invocă drepturi de despăgubire mai extinse în privința cărora se poate decide numai în mod unitar. |
86. |
În concret, pârâții susțin că pot pretinde, în orice caz, plata unei sume mai mari decât cota-parte din suma obținută din vânzare, întrucât suma respectivă este mai mică decât valoarea de piață a terenului, iar aceste drepturi de despăgubire mai extinse s-ar opune pretenției reclamantului întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. |
87. |
În această privință, sunt necesare două precizări prealabile: în primul rând, drepturile de despăgubire mai extinse invocate în procedura principală nu au făcut obiectul unei cereri reconvenționale și, prin urmare, articolul 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, care privește în mod special cererea reconvențională, nu este aplicabil. În al doilea rând, astfel cum constată în mod corect Comisia ( 46 ), instanța de trimitere nu pare să aibă în general îndoieli cu privire la existența unei legături strânse între cereri în sensul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, ci pare să ridice în mod concret problema dacă drepturile de despăgubire invocate ar putea să înlăture legătura de conexitate creată a priori prin această legătură strânsă între cereri în sensul regulamentului menționat. |
88. |
Ambele aspecte – și anume, cererile formulate și mijloacele de apărare invocate împotriva acestora – trebuie examinate în ansamblu, pentru a putea aprecia problema dacă situația procesuală din cauza principală întrunește cerințele prevăzute la articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. |
89. |
Prin urmare, trebuie să se examineze, mai întâi, condițiile în care se poate considera că cererile sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp în sensul dispoziției menționate. În acest scop, vom analiza jurisprudența Curții referitoare la articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 și dispozițiile anterioare Convenției de la Bruxelles. Ulterior, într-o a doua etapă, va trebui să transpunem în procedura principală concluziile extrase din această analiză, ținând seama în mod special de relevanța drepturilor de despăgubire invocate în prezenta cauză. |
1. Jurisprudența Curții referitoare la noțiunea „legătură strânsă” în sensul articolului 6 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, respectiv al articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001
90. |
În concluziile noastre prezentate în cauza Painer ( 47 ) am expus în mod detaliat principalele linii jurisprudențiale ale Curții cu privire la această tematică și dorim să se limităm în prezentele concluzii la cele mai importante aspecte, precum și la însăși Hotărârea Painer ( 48 ). |
a) Interpretarea autonomă și restrictivă a criteriului „legăturii strânse”
91. |
Curtea solicită, în esență, ca noțiunea „legătură strânsă” să fie interpretată, pe de o parte, autonom ( 49 ) și, pe de altă parte, strict, întrucât este vorba despre o normă specială care derogă de la competența de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului menționată la articolul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele preconizate în mod explicit de regulamentul menționat ( 50 ). |
92. |
Rezultă din Hotărârea Painer că, în cadrul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, revine instanței naționale sarcina de a aprecia, ținând seama de toate elementele dosarului, existența raportului de conexitate dintre diferitele cereri formulate în fața acesteia, adică a riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor respective ( 51 ). |
b) Legătura suficient de strânsă și riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile
93. |
Curtea subliniază că norma de competență prevăzută la articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 răspunde, pe de o parte, conform considerentelor (12) și (15) ale acestui regulament, obiectivului de facilitare a bunei administrări a justiției, de reducere la minimum a posibilității apariției procedurilor concurente și de evitare astfel a riscului pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor. Pe de altă parte, aceeași normă nu poate fi totuși aplicată astfel încât să permită reclamantului să formuleze o cerere îndreptată împotriva mai multor pârâți numai în scopul chemării în judecată a unuia dintre aceștia în fața altei instanțe decât cele din statul în care are domiciliul ( 52 ). |
94. |
În ceea ce privește criteriul legăturii strânse, Curtea a arătat în continuare că, pentru ca anumite decizii să poată fi considerate ca fiind contradictorii, în sensul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nu este suficient ca soluțiile să fie divergente, ci trebuie și ca această divergență să se înscrie în cadrul aceleiași situații de fapt și de drept ( 53 ). |
c) Criteriul previzibilității, pentru pârât, a stabilirii instanței competente în caz de conexitate a cauzelor
95. |
În Hotărârea Painer, Curtea a făcut de asemenea referire la considerentul (11) al Regulamentului nr. 44/2001. Conform acestui considerent, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată în general de domiciliul pârâtului, cu excepția câtorva situații bine definite, în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură ( 54 ). |
96. |
Astfel, o diferență între temeiurile juridice ale acțiunilor formulate împotriva diferiților pârâți nu se poate opune, per se, aplicării articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, în măsura în care era totuși previzibil ca pârâții să fie supuși riscului de a putea fi acționați în justiție în statul membru în care cel puțin unul dintre ei are domiciliul ( 55 ). O astfel de apreciere se impune cu atât mai mult atunci când reglementările naționale pe care se întemeiază acțiunile formulate împotriva diferiților pârâți se dovedesc a fi, în esență, identice ( 56 ). |
2. Aplicarea criteriilor jurisprudențiale în situația de fapt din cauza principală
a) Legătura suficient de strânsă și riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile
97. |
În prezenta cauză, atât cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, iar, în ceea ce îl privește pe cel de al unsprezecelea pârât, cererea întemeiată pe o faptă ilicită, cât și obiecția formulată împotriva cererilor din litigiu întemeiată pe drepturile de despăgubire mai extinse își au originea în aceeași situație de fapt și de drept. |
98. |
Această situație se caracterizează prin dreptul de despăgubire invocat împotriva autorităților publice în temeiul Vermögensgesetz și prin transferul sumei în litigiu, care a ajuns la primii zece pârâți după ce fusese primită de cel de al unsprezecelea pârât în calitatea sa de avocat al pârâților și a cărei restituire face în prezent obiectul unei acțiuni în fața instanței civile. |
99. |
Faptul că reclamantul nu a invocat în această privință împotriva celui de al unsprezecelea pârât motivul îmbogățirii fără justă cauză, ci răspunderea delictuală, nu modifică cu nimic această apreciere. Astfel, Curtea a stabilit că conexitatea cererilor în sensul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu impune în mod necesar o identitate a temeiurilor juridice ( 57 ). Pretențiile invocate în diferitele cereri servesc în speță aceluiași interes, și anume rambursarea sumei excedentare virate din eroare. |
100. |
Drepturile de despăgubire mai extinse invocate de pârâți se încadrează perfect în această situație de fapt și de drept identică. Ele prezintă același interes pentru toți pârâții în raport cu pretențiile invocate împotriva lor. Astfel cum subliniază în mod corect guvernul german ( 58 ), numai un drept întemeiat pe Vermögensgesetz și pe Investitionsvorranggesetz poate servi drept temei juridic pe care îl pot invoca pârâții pentru a justifica plata, iar acest aspect se apreciază în privința tuturor pârâților conform aceleiași situații de fapt și de drept. |
101. |
Astfel cum subliniază instanța de trimitere ( 59 ), asupra acestei probleme instanța „se va putea pronunța exclusiv într-un mod unitar și util pentru toți pârâții”. Trebuie să împărtășim opinia instanței de trimitere, indiferent de aspectul dacă pârâții sunt în speță debitori solidari sau, astfel cum pare să considere instanța de trimitere ( 60 ), debitori parțiali. Existența sau inexistența drepturilor de despăgubire mai extinse constituie astfel o chestiune prealabilă comună de a cărei soluționare depinde rezultatul acțiunii. În cazul în care aceasta nu este soluționată în mod uniform, există riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii. Or, aceste hotărâri contradictorii ar conduce la o fragmentare inacceptabilă a situației de fapt și de drept, care, astfel cum a fost descrisă mai sus, este unică. |
b) Criteriul previzibilității instanței competente în caz de conexitate din perspectiva pârâților
102. |
Astfel cum a subliniat în mod întemeiat guvernul german ( 61 ), ca urmare a unicității situației de fapt, era previzibil pentru toți pârâții că puteau fi acționați în justiție în Republica Federală Germania. |
103. |
Astfel, și pârâții care aveau domiciliul în alte state membre decât Germania trebuiau să cunoască – în măsura în care erau reprezentați în comun de un avocat și au inițiat împreună procedura prin care se urmărea obținerea de despăgubiri – faptul că printre succesorii în drepturi se aflau și persoane cu domiciliul în Germania și că acțiunile introduse împotriva acestor persoane, în calitate de „acțiuni de bază”, puteau să justifice competența instanței în temeiul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Prezenta cauză se deosebește astfel în mod semnificativ de „comportamente paralele neconcertate” care, întrucât își au originea în situații de fapt diferite, nu sunt previzibile pentru pârâți ( 62 ). |
3. Concluzie intermediară
104. |
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară că există o legătură strânsă între mai multe cereri, astfel cum impune articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, și în cazul în care, în împrejurări precum cele din cauza principală, pârâții invocă drepturi de despăgubire mai extinse împotriva reclamantului în privința cărora se poate decide numai în mod unitar. |
C – Cu privire la a treia întrebare preliminară
105. |
A treia întrebare preliminară se referă la pârâții care au domiciliul în Israel. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică și pârâților care nu au domiciliul în cadrul Uniunii Europene. |
1. Interpretarea articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001
106. |
Conform metodelor de interpretare dezvoltate de Curte ( 63 ), această dispoziție trebuie interpretată potrivit modului său de redactare, ținând seama de economia regulamentului și de finalitatea acesteia. |
a) Modul de redactare a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001
107. |
În cazul unei interpretări restrictive ( 64 ) a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, din modul de redactare a acestuia rezultă că norma privind stabilirea instanței competente în caz de conexitate se aplică numai în privința unei „persoane care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru”. |
108. |
De aici rezultă, per a contrario, că pârâții care au domiciliul în Israel, așadar nu într-un stat membru, nu intră în acest caz în domeniul de aplicare al articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. |
b) Poziția articolului 6 punctul 1 în economia Regulamentului nr. 44/2001
109. |
Astfel cum arată în mod corect guvernul german ( 65 ), economia Regulamentului nr. 44/2001 se opune oricărei interpretări care extinde domeniul de aplicare al articolului 6 punctul 1 dincolo de modul de redactare a acestuia. |
110. |
Trebuie subliniat, mai întâi, că articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 reprezintă o normă derogatorie de la principiul conform căruia competența revine instanței de la domiciliul pârâtului și că, astfel cum Curtea a subliniat din nou în mod expres în Hotărârea Painer ( 66 ), nu este posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele preconizate în mod explicit de regulamentul menționat. |
111. |
În al doilea rând, trebuie constatat că articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 conține o dispoziție expresă care se referă întocmai la astfel de pârâți al căror domiciliu nu se află într-un stat membru. Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată astfel, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor articolelor 22 și 23 din Regulamentul nr. 44/2001. Cu toate acestea, nici articolul 22, care reglementează anumite competențe exclusive, nici articolul 23 din Regulamentul nr. 44/2001, care privește convențiile atributive de competență, nu sunt relevante în speță, motiv pentru care trebuie să se considere, pe baza dispozițiilor exprese ale Regulamentului nr. 44/2001, că temeiul pentru competența instanțelor germane se poate regăsi doar în legile acestui stat membru, iar nu în Regulamentul nr. 44/2001, ale cărui dispoziții sunt exhaustive în această privință. |
112. |
Această concluzie este conformă și cu considerentul (9) al regulamentului în discuție, conform căruia pârâții care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat membru se supun, în general, normelor de drept intern privind competența aplicabile pe teritoriul statului membru al instanței sesizate. Per a contrario, acest lucru înseamnă că Regulamentul nr. 44/2001 nu ar trebui, cu excepția unor situații excepționale, să se aplice în privința acestor pârâți. |
c) Finalitatea articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001
113. |
Nici din interpretarea teleologică nu rezultă o concluzie diferită. |
114. |
De lege lata, astfel cum rezultă din considerentele regulamentului, obiectivul esențial al articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 constă în reducerea la minimum, în interesul administrării armonioase a justiției, a posibilității apariției procedurilor concurente pentru a se evita pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile. |
115. |
Rezultă de aici că, în structura sa actuală, dispoziția nu este concepută pentru a fi aplicabilă în situații care implică pârâți cu domiciliul pe teritoriul unor țări terțe. |
116. |
De lege ferenda, nu este exclusă posibilitatea ca această situație să evolueze, având în vedere că Propunerea Comisiei din 14 decembrie 2010 privind reformarea Regulamentului nr. 44/2001 ( 67 ) pledează, în general, pentru o extindere a „normelor regulamentului referitoare la competența judiciară la pârâții din țări terțe”. Cu toate acestea, nu se poate spune încă cum se va prezenta concret articolul 6 punctul 1 din regulamentul în discuție după această reformare, cu atât mai mult cu cât propunerea Comisiei sus-menționată s-a limitat în această privință la modificări care sunt în principal de natură redacțională ( 68 ) . |
2. Aplicarea prin analogie a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 în situații care implică pârâți cu domiciliul pe teritoriul unor țări terțe?
117. |
În doctrina germană se analizează însă posibilitatea aplicării prin analogie a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, în cazul în care unul sau mai mulți pârâți nu sunt stabiliți într-un stat membru, în condițiile în care cel puțin un alt pârât are domiciliul pe teritoriul unui stat membru ( 69 ). Această opinie este justificată prin faptul că o abordare contrară ar conduce la crearea unui privilegiu inacceptabil pentru persoanele cu domiciliul într-o țară terță, aspect care nu constituie obiectivul Regulamentului nr. 44/2001. |
118. |
Cu toate acestea, argumentul menționat nu ne poate convinge ( 70 ), întrucât regulamentul în discuție nu prezintă nicio lacună legislativă și, prin urmare, nu se poate vorbi despre o aplicare prin analogie. |
119. |
Astfel, Regulamentul nr. 44/2001 a legiferat în mod exhaustiv la articolele 4, 22 și 23 problema persoanelor care au domiciliul în țări terțe, făcând trimitere, în privința cazurilor care nu intră sub incidența regulamentului, la dreptul național respectiv. În consecință, nimic nu împiedică statele membre să aplice în acest segment care nu este reglementat de regulamentul în discuție normele de competență proprii referitoare la persoanele care își au domiciliul într-o țară terță. Totuși, ele nu pot extinde domeniul de aplicare al regulamentului dincolo de limitele acestuia. |
3. Concluzie intermediară
120. |
Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că la a treia întrebare preliminară trebuie să se răspundă că articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu se aplică pârâților care nu au domiciliul în Uniunea Europeană. |
121. |
În cazul unui răspuns negativ la această întrebare, nu mai este necesar să se răspundă la partea a doua a întrebării, care este adresată doar în ipoteza unui răspuns pozitiv la prima parte și în care instanța de trimitere dorește să afle care este situația juridică atunci când, în temeiul unor convenții bilaterale încheiate cu statul membru emitent, hotărârea nu va putea fi recunoscută în statul de reședință al pârâtului din cauza necompetenței instanței care a pronunțat-o. |
122. |
În cazul în care Curtea ar răspunde totuși afirmativ la prima parte a celei de a treia întrebări preliminare, ar fi util să se precizeze că este dificil ca problemele legate de recunoașterea în țările terțe să influențeze interpretarea Regulamentului nr. 44/2001 și că, în orice caz, reclamantul este cel care își asumă riscul cu privire la aceste probleme ( 71 ). |
VIII – Concluzie
123. |
Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesgerichtshof după cum urmează:
|
( 1 ) Limba originală a concluziilor: germana.
Limba de procedură: germana.
( 2 ) Un caz bine cunoscut marelui public este cel al bunicului artistului american Billy Joel, Karl Amson Joel. În anul 1938, acesta a trebuit să își vândă întreprinderea unui antreprenor german care s-a lansat ulterior cu succes într-o afacere în sectorul vânzării prin corespondență. După fuga sa în Elveția, vânzătorul a așteptat în zadar să își primească banii. Abia după reinstaurarea statului de drept în Germania, acesta a reușit să obțină de la cumpărător o despăgubire pentru pierderea întreprinderii sale.
( 3 ) JO L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (UE) nr. 156/2012 al Comisiei din 22 februarie 2012 de modificare a anexelor I-IV la Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
( 4 ) Vermögensgesetz, în versiunea publicată la 9 februarie 2005 (BGBl. I, p. 205), astfel cum a fost modificată ultima dată prin articolul 3 din Legea din 23 mai 2011 (BGBl. I, p. 920).
( 5 ) Investitionsvorranggesetz, în versiunea publicată la 4 august 1997 (BGBl. I, p. 1996), astfel cum a fost modificată ultima dată prin articolul 5 din Legea din 19 decembrie 2006 (BGBl. I, p. 3230).
( 6 ) Hotărârea Curții din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții (C-51/97, Rec., p. I-6511, punctul 52).
( 7 ) A se vedea cu privire la Convenția de la Bruxelles Hotărârea Curții din 14 octombrie 1976, LTU (29/76, Rec., p. 1541, punctul 5).
( 8 ) A se vedea în acest sens, în ceea ce privește situația juridică după aderarea Regatului Unit și Irlandei, așa-numitul Raport Schlosser (JO 1979, C 59, p. 71, 82), în care se menționează că: „distincția între cauzele în materie civilă și comercială, pe de o parte, și cele de drept public, pe de altă parte, este bine cunoscută în sistemele juridice ale statelor membre originare […] și se face în general în temeiul unor criterii similare […] În [Regatul Unit] și în Irlanda se face […] într-o foarte mică măsură distincția curentă între dreptul privat și cel public existentă în sistemele juridice ale statelor originare […]”. A se vedea în această privință și Tirado Robles, C., La competencia judicial en la Unión Europea, Barcelona, 1995, p. 14 și următoarele.
( 9 ) Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32).
( 10 ) A se vedea cu privire la cerința coerenței (referitor la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 în raport cu articolul 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles), „[î]ntrucât nu există niciun motiv imperativ pentru a interpreta diferit cele două dispoziții”, Hotărârea Curții din 1 octombrie 2002, Henkel (C-167/00, Rec., p. I-8111, punctul 49), și Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, German Graphics Graphische Maschinen (C-292/08, Rep., p. I-8421, punctul 27 și jurisprudența citată), precum și Staudinger, A., în Rauscher, Th. (editor), Europäisches Zivilprozess- und Kollisionsrecht, EuZPR/EuIPR, Sellier, München, 2011, Einleitung Brüssel I-VO, punctul 35, și Hess, B., Methoden der Rechtsfindung im Europäischen Zivilprozessrecht, IPRax, 2006, p. 348 și următoarele.
( 11 ) Citată la nota de subsol 7.
( 12 ) Hotărârea LTU (citată la nota de subsol 7, punctul 4).
( 13 ) Pentru un punct de vedere critic, a se vedea Schlosser, P. F., EU-Zivilprozessrecht, ediția a treia, Editura C. H. Beck, München, 2009, art. 1 EuGVVO, punctul 10.
( 14 ) Hotărârea Curții din 15 februarie 2007, Lechouritou și alții (C-292/05, Rep., p. I-1519), care privește drepturile de despăgubiri ale victimelor operațiunilor de război împotriva statului beligerant, constituie un caz deosebit de remarcabil în această privință. În această hotărâre, Curtea a statuat că operațiunile desfășurate de forțe armate reprezintă una dintre manifestările caracteristice ale suveranității statului, în special datorită faptului că acestea sunt decise în mod unilateral și cu caracter obligatoriu de autoritățile publice competente și sunt legate în mod indisociabil de politica externă și de apărare a statelor (punctul 37 din această hotărâre).
( 15 ) Hotărârea Curții din 16 decembrie 1980, Rüffer (814/79, Rec., p. 3807).
( 16 ) A se vedea în această privință Hotărârea Rüffer (citată la nota de subsol 15, punctele 2-7).
( 17 ) Idem, punctele 9-12.
( 18 ) Idem, punctul 15.
( 19 ) Hotărârea Curții din 21 aprilie 1993, Sonntag (C-172/91, Rec., p. I-1963).
( 20 ) A se vedea Hotărârea Sonntag (citată la nota de subsol 19, punctele 20-26).
( 21 ) Hotărârea Curții din 14 noiembrie 2002, Baten (C-271/00, Rec., p. I-10489, punctul 37).
( 22 ) Hotărârea Baten (citată la nota de subsol 21, punctul 37).
( 23 ) Idem, punctul 29.
( 24 ) Hotărârea Curții din 15 mai 2003, Préservatrice foncière TIARD (C-266/01, Rec., p. I-4867).
( 25 ) Hotărârea Préservatrice foncière TIARD (citată la nota de subsol 24, punctul 40).
( 26 ) A se vedea în mod expres în acest sens și Hotărârea Curții din 18 mai 2006, ČEZ (C-343/04, Rec., p. I-4557, punctul 22).
( 27 ) A se vedea nota de subsol 7.
( 28 ) A se vedea, în esență, în această privință și Schlosser, op. cit. (nota de subsol 13), punctul 10. A se vedea în această privință și așa-numitul raport Jenard-Bericht privind Convenția de la Bruxelles (JO 1979, C 59, p. 9).
( 29 ) A se vedea în acest sens Staudinger, op. cit. (nota de subsol 10, punctul 3 și referințele citate).
( 30 ) Hotărârea Curții din 28 aprilie 2009, Apostolides (C-420/07, Rep., p. I-3571).
( 31 ) Hotărârea Apostolides (citată la nota de subsol 30, punctele 42-45).
( 32 ) Hotărârea Curții din 18 octombrie 2011, Realchemie Nederland (C-406/09, Rep., p. I-9773).
( 33 ) În ceea ce privește procedura principală, a se vedea Hotărârea Realchemie Nederland (citată la nota de subsol 32, punctele 18-33).
( 34 ) Idem, punctele 40-43.
( 35 ) Idem, punctul 42.
( 36 ) Idem, punctul 41.
( 37 ) A se vedea punctul 10 din decizia de trimitere.
( 38 ) A se vedea observațiile scrise ale guvernului german, punctele 22-24.
( 39 ) A se vedea observațiile scrise ale guvernului portughez, punctele 12-19.
( 40 ) A se vedea observațiile scrise ale Comisiei, punctele 23-30.
( 41 ) A se vedea observațiile scrise ale guvernului german, punctul 22.
( 42 ) A se vedea observațiile scrise ale guvernului portughez, punctele 13 și 15.
( 43 ) Punctul 4 din decizia de trimitere.
( 44 ) A se vedea în această privință Concluziile din 12 aprilie 2011 prezentate în cauza Painer (C-145/10, Rep., p. I-12533, punctele 55-102).
( 45 ) Instanța de trimitere pleacă de la premisa că această condiție, și anume existența unei așa-numite „acțiuni de bază”, este îndeplinită în speță (a se vedea punctul 18 din decizia de trimitere), fără a face precizări suplimentare în această privință.
( 46 ) A se vedea observațiile scrise ale Comisiei, punctele 33 și 34.
( 47 ) Concluziile prezentate în cauza Painer (citată la nota de subsol 44, punctul 72 și urm.).
( 48 ) Hotărârea Curții din 1 decembrie 2011, Painer (C-145/10, Rep., p. I-12533).
( 49 ) Hotărârea Curții din 13 iulie 2006, Reisch Montage (C-103/05, Rec., p. I-6827, punctul 29).
( 50 ) Hotărârea Painer (citată la nota de subsol 48, punctul 74).
( 51 ) Idem, punctul 83.
( 52 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 1988, Kalfelis (189/87, Rec., p. 5565, punctele 8 și 9), și Hotărârea Réunion européenne și alții (citată la nota de subsol 6, punctul 47).
( 53 ) Hotărârea din 11 octombrie 2007, Freeport (C-98/06, Rep., p. I-8319, punctul 40), și Hotărârea Painer (citată la nota de subsol 48, punctul 79). În concluziile noastre prezentate în cauza Painer am arătat la punctul 96 și următoarele că o legătură juridică suficient de strânsă există și atunci când hotărârile ireconciliabile ar fi inacceptabile, de exemplu, pentru motivul că pârâții sunt debitori solidari sau există o comunitate de drept ori soluția unei cereri depinde de soluția celeilalte.
( 54 ) Hotărârea Painer (citată la nota de subsol 48, punctul 75).
( 55 ) Hotărârea Freeport (citată la nota de subsol 53, punctul 47). La punctul 91 și următoarele din concluziile noastre prezentate în cauza Painer am expus în mod concret acest criteriu al previzibilității astfel cum decurge din împrejurarea că o situație de fapt comună se află la originea cererilor.
( 56 ) Hotărârea Painer (citată la nota de subsol 48, punctele 81 și 82).
( 57 ) A se vedea în această privință și referitor la jurisprudența instanțelor naționale, Hess, B., Europäisches Zivilprozessrecht, Editura C. F. Müller, Heidelberg, 2010, § 6, punctul 85, precum și Tirado Robles, op. cit. (nota de subsol 8, p. 64 și urm.).
( 58 ) A se vedea observațiile scrise ale guvernului german, punctul 32.
( 59 ) A se vedea punctul 16 din decizia de trimitere.
( 60 ) Idem.
( 61 ) A se vedea observațiile scrise ale guvernului german, punctul 33.
( 62 ) A se vedea punctul 92 din concluziile noastre prezentate în cauza Painer (citate la nota de subsol 44).
( 63 ) A se vedea în această privință, de exemplu, Hotărârea Henkel (citată la nota de subsol 10, punctul 35 și jurisprudența citată).
( 64 ) Punctul 91 din prezentele concluzii.
( 65 ) A se vedea observațiile scrise ale guvernului german, punctele 38-43.
( 66 ) Hotărârea Painer (citată la nota de subsol 48, punctul 74).
( 67 ) COM(2010) 748 final, p. 8.
( 68 ) COM(2010) 748 final, p. 27.
( 69 ) A se vedea în aceste sens (cu privire la Convenția de la Bruxelles) Geimer, R./Schütze, R. A., Europäisches Zivilverfahrensrecht, ediția întâi, Editura C. H. Beck, München, 1997, articolul 6, punctele 7 și 8, care face referire la motive de echitate și de ratio conventionis, și (cu privire la Regulamentul nr. 44/2001) Geimer, R., în Geimer, R./Schütze, R. A., Europäisches Zivilverfahrensrecht, ediția a treia, Editura C. H. Beck, München, 2010, articolul 6, punctul 4 și următoarele, și Leible, S., în Rauscher, op. cit. (nota de subsol 10), art. 6 Brüssel I-VO, punctul 7 și referințele citate.
( 70 ) A se vedea cu privire la această serie de probleme, Brandes, F., Der gemeinsame Gerichtsstand: Die Zuständigkeit im europäischen Mehrparteienprozess nach Art. 6 Nr. 1 EuGVÜ/LÜ, Editura Peter Lang, Frankfurt, 1998, p. 95 și Gaudemet-Tallon, H., Compétence et exécution des jugements en Europe: règlement 44/2001, Conventions de Bruxelles (1968) et de Lugano (1988 et 2007), ediția a patra, LITEC, Paris, 2010, p. 255.
( 71 ) A se vedea în acest sens și Leible, op. cit. (nota de subsol 69), art. 6 Brüssel I-VO, punctul 7 și referințele citate.