EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62010CC0135

Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la data de 29 iunie 2011.
Società Consortile Fonografici (SCF) împotriva Marco Del Corso.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Corte d' appello di Torino - Italia.
Dreptul de autor și drepturi conexe în societatea informațională - Aplicabilitate directă în ordinea juridică a Uniunii a Convenției de la Roma, a Acordului TRIPS și a WPPT - Directiva 92/100/CE - Articolul 8 alineatul (2) - Directiva 2001/29/CE - Noțiunea «comunicare publică» - Comunicare publică a fonogramelor difuzate la radio într-un cabinet stomatologic.
Cauza C-135/10.

European Court Reports 2012 -00000

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2011:431

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA TRSTENJAK

prezentate la 29 iunie 2011 ( 1 )

Cauza C-135/10

SCF Consorzio Fonografici

împotriva

Marco Del Corso

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Corte d’appello di Torino (Italia)]

„Drepturi de autor și drepturi conexe — Directivele 92/100/CEE și 2006/115/CE — Drepturi ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme — Articolul 8 alineatul (2) — Comunicare publică — Comunicare indirectă a fonogramelor în cadrul emisiunilor de radio comunicate în sala de așteptare a unui cabinet stomatologic — Necesitatea unui scop lucrativ — Remunerație echitabilă”

Cuprins

 

I — Introducere

 

II — Dreptul aplicabil

 

A — Dreptul internațional

 

1. Convenția de la Roma

 

2. WPPT

 

3. Acordul TRIPS

 

B — Dreptul Uniunii

 

1. Directiva 92/100

 

2. Directiva 2006/115

 

3. Directiva 2001/29

 

C — Dreptul național

 

III — Situația de fapt, procedura în fața instanțelor naționale și întrebările preliminare

 

IV — Procedura în fața Curții

 

V — Observații introductive

 

VI — Cea de a patra și cea de a cincea întrebare preliminară

 

A — Principalele argumente ale părților

 

B — Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare

 

C — Apreciere juridică

 

1. Cu privire la interpretarea de către Curte a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29

 

2. Dispoziția relevantă în prezenta cauză

 

3. Cu privire la interpretarea articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115

 

a) Noțiuni autonome de drept al Uniunii

 

b) Contextul de drept internațional și de drept al Uniunii

 

c) Cu privire la noțiunea de comunicare publică

 

i) Cu privire la noțiunea de comunicare

 

— Luarea în considerare a considerentului (27) al Directivei 2001/29

 

— Luarea în considerare a considerentului (23) al Directivei 2001/29

 

— Concluzie intermediară

 

ii) Cu privire la noțiunea de caracter public

 

iii) Cu privire la celelalte obiecții

 

— Necesitatea de a solicita o taxă de intrare

 

— Cu privire la scopul lucrativ

 

— Cu privire la voința pacienților

 

— Cu privire la celelalte obiecții

 

iv) Concluzie

 

d) Cu privire la celelalte condiții

 

4. Concluzie

 

VII — Cu privire la primele trei întrebări preliminare

 

A — Principalele argumente ale părților

 

B — Admisibilitatea întrebărilor preliminare

 

C — Apreciere juridică

 

VIII — Concluzie

I — Introducere

1.

Astfel cum descoperirea tiparului de către Gutenberg a dus, în cele din urmă, la protejarea drepturilor de autor asupra operelor scrise, descoperirea fonografului de către Edison a întărit nu numai importanța economică a protecției dreptului de autor asupra lucrărilor muzicale, ci a pregătit și terenul pentru introducerea de drepturi conexe pentru artiștii interpreți sau executanți și pentru producătorii de fonograme. Utilizarea unei fonograme privește atât dreptul autorului asupra reproducerii unei opere ce face obiectul dreptului de autor, cât și drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți sau ale producătorilor de fonograme.

2.

Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Corte d’appello di Torino (denumită în continuare „instanța de trimitere”) privește dreptul la o remunerație echitabilă potrivit articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale ( 2 ), respectiv din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (versiune codificată) ( 3 ), care trebuie plătită pentru comunicarea publică a unor fonograme publicate în scopuri comerciale.

3.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă un medic dentist care pune la dispoziția publicului emisiuni de radio în cabinetul său sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită trebuie să plătească o remunerație echitabilă pentru comunicarea indirectă către public a fonogramelor care sunt comunicate în emisiunile de radio.

4.

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă reglementările de drept internațional pe care se întemeiază dispozițiile din dreptul Uniunii referitoare la remunerația echitabilă sunt direct aplicabile în cadrul unui litigiu între particulari și care este raportul dintre aceste reglementări de drept internațional și dispozițiile din dreptul Uniunii.

5.

Prima întrebare se află în strânsă legătură pe fond cu Hotărârea SGAE ( 4 ), în care Curtea a constatat, mai întâi, că există o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională ( 5 ) în cazul în care un operator hotelier difuzează un semnal prin intermediul unor televizoare instalate în camerele clienților, independent de mijlocul tehnic prin care este transmis semnalul. De asemenea, Curtea a constatat în aceasta că nici caracterul privat al camerelor clienților nu se opune caracterului public al comunicării. În speță, se ridică în special problema dacă această jurisprudență cu privire la comunicarea publică a operelor care fac obiectul dreptului de autor, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, poate fi aplicată în cazul noțiunii de comunicare publică de la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100, respectiv din Directiva 2006/115, care privește drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme.

6.

În plus, prezenta cauză este strâns legată de cauza Phonographic Performance (C-162/10), în care vom prezenta concluziile noastre în aceeași zi cu prezenta cauză. În cauza Phonographic Performance se pune în special problema dacă un operator hotelier sau de pensiune care instalează în camere televizoare sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti o remunerație echitabilă pentru comunicarea indirectă către public a fonogramelor utilizate în emisiunile de radio și de televiziune.

II — Dreptul aplicabil

A — Dreptul internațional

1. Convenția de la Roma

7.

Articolul 12 din Convenția de la Roma din 26 octombrie 1961 privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune (denumită în continuare „Convenția de la Roma”) ( 6 ) prevede:

„Când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme este folosită în mod direct pentru radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare către public, cel care o folosește va plăti artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme ori ambilor o remunerație echitabilă și unică. Legislația națională poate, în lipsa unei înțelegeri între cei interesați, să stabilească condițiile repartizării acestei remunerații.”

8.

Articolul 15 alineatul 1 litera a) din Convenția de la Roma prevede:

„1.   Orice stat contractant are dreptul să prevadă în legislația sa națională excepții de la protecția garantată prin prezenta convenție, în următoarele cazuri:

a)

când este vorba de o utilizare privată.”

9.

Articolul 16 alineatul 1 litera a) din Convenția de la Roma prevede:

„1.   Orice stat care devine parte la prezenta convenție acceptă toate obligațiile și beneficiază de toate avantajele pe care aceasta le prevede. Totuși, un stat va putea în orice moment să specifice, printr-o notificare depusă la Secretariatul General al Organizației Națiunilor Unite:

a)

în ceea ce privește art. 12:

(i)

că el nu va aplica niciuna dintre dispozițiile acestui articol;

(ii)

că el nu va aplica dispozițiile acestui articol în ceea ce privește anumite utilizări;

(iii)

că el nu va aplica dispozițiile acestui articol în privința fonogramelor al căror producător nu este resortisant al unui stat contractant;

(iv)

că, în privința fonogramelor al căror producător este resortisant al unui alt stat contractant, el va limita întinderea și durata protecției prevăzute la acest articol la cele ale protecției pe care acest din urmă stat contractant o acordă fonogramelor fixate pentru prima dată de către resortisantul statului autor al declarației; totuși, când statul contractant al cărui resortisant este producătorul nu acordă protecția aceluiași beneficiar sau acelorași beneficiari ca și statul contractant autor al declarației, acest fapt nu se va considera ca fiind o discriminare diferită în ceea ce privește întinderea protecției;

[…]”

10.

Republica Italiană este parte contractantă a Convenției de la Roma și a dat o declarație potrivit articolului 16 alineatul 1 litera a) punctele (ii), (iii) și (iv).

11.

Uniunea nu este parte contractantă a Convenției de la Roma. La aceasta pot adera numai statele.

2. WPPT

12.

Tratatul OMPI din 20 septembrie 1996 privind interpretările, execuțiile și fonogramele ( 7 ) (denumit în continuare „WPPT”) cuprinde norme de drept internațional referitoare la drepturile conexe, care depășesc limitele Convenției de la Roma.

13.

Articolul 1 din WPPT prevede:

„Raporturi cu alte convenții

(1)   Nicio dispoziție din prezentul tratat nu permite derogări de la obligațiile pe care le au părțile contractante unele față de celelalte în temeiul Convenției internaționale privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, adoptată la Roma la 26 octombrie 1961 (denumită în continuare «Convenția de la Roma»).

(2)   Protecția prevăzută de prezentul tratat nu afectează în niciun mod protecția dreptului de autor privind operele literare și artistice. Ca urmare, nicio dispoziție din prezentul tratat nu va putea fi interpretată ca aducând atingere acestei protecții.

(3)   Între prezentul tratat și alte tratate nu există nicio legătură și se aplică fără să aducă atingere drepturilor și obligațiilor ce decurg din oricare alt tratat.”

14.

Articolul 2 din WPPT, care reglementează definițiile, prevede la literele (f) și (g):

„În sensul prezentului tratat, se înțelege prin

(f)

«radiodifuzare», transmiterea fără fir a sunetelor sau a imaginilor și a sunetelor sau reprezentări ale acestora, în scopul recepționării de către public; […]

(g)

«comunicare către public» a unei interpretări sau execuții sau a unei fonograme, transmiterea către public, prin orice mijloc, altul decât radiodifuzarea, a sunetelor unei interpretări sau execuții sau de sunete sau de reprezentări de sunete fixate în fonogramă. În sensul articolului 15, expresia «comunicare către public» desemnează, de asemenea, faptul de a face ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public.”

15.

În capitolul 2 din WPPT, sunt prevăzute drepturile artiștilor interpreți sau executanți, iar în capitolul 3 din WPPT, drepturile producătorilor de fonograme. Capitolul 4 din WPPT conține dispoziții comune pentru artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme. Articolul 15 din WPPT, care face parte din acest ultim capitol, privește dreptul la remunerație pentru radiodifuzare și comunicare către public și prevede:

„(1)   Artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă și unică în cazul în care fonogramele publicate în scopuri comerciale sunt utilizate direct sau indirect pentru radiodifuzare sau pentru orice comunicare către public.

(2)   Părțile contractante pot prevedea în legislația lor națională ca remunerația echitabilă unică să fie pretinsă utilizatorului de către artistul interpret sau executant sau de către producătorul de fonograme sau de ambii. Părțile contractante pot adopta dispoziții legislative prin care să fie stabilite condițiile de repartizare a remunerației echitabile unice între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cazul în care nu se ajunge la un acord între părțile interesate.

(3)   Orice parte contractantă poate declara, într-o notificare depusă la directorul general al OMPI, că va aplica dispozițiile alineatului (1) doar în privința anumitor utilizări sau că va limita aplicarea în orice alt mod sau că nu va aplica niciuna dintre aceste dispoziții.

(4)   În sensul prezentului articol, se consideră că fonogramele puse la dispoziția publicului, prin mijloace tehnice cu fir sau fără fir, astfel încât oricine să poată avea acces la ele din locul și la momentul pe care îl alege în mod individual, au fost publicate în scopuri comerciale.”

16.

Articolul 16 din WPPT, care poartă titlul „Limitări și excepții”, prevede:

„(1)   Părțile contractante au facultatea de a prevedea în legislația lor națională, în ceea ce privește protecția artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme, limitări sau excepții de aceeași natură ca acelea care sunt prevăzute pentru protecția dreptului de autor asupra operelor literare și artistice.

(2)   Părțile contractante trebuie să restrângă toate limitările sau excepțiile care însoțesc drepturile prevăzute de prezentul tratat la anumite cazuri speciale în care nu se aduce atingere exploatării normale a interpretării sau execuției sau a fonogramei și nici nu se cauzează vreun prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale artistului interpret sau executant sau ale producătorului fonogramei.”

17.

Articolul 23 alineatul (1) din WPPT prevede că părțile contractante își asumă obligația de a adopta, în conformitate cu sistemul lor juridic, măsurile necesare pentru a asigura aplicarea prezentului tratat.

18.

Republica Italiană și Uniunea sunt părți contractante la WPPT. Nici Republica Italiană, nici Uniunea nu au depus o declarație în temeiul articolului 15 alineatul (3) din WPPT.

3. Acordul TRIPS

19.

Articolul 14 din Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (denumit în continuare „Acordul TRIPS”) ( 8 ), care reglementează protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme (înregistrări sonore) și a organismelor de radiodifuziune, prevede:

„(1)   În ceea ce privește fixarea prestației lor pe o fonogramă, artiștii interpreți sau executanți au posibilitatea de a împiedica actele menționate în continuare atunci când sunt întreprinse fără autorizarea lor: fixarea prestației lor nefixate și reproducerea acestei fixări. Artiștii interpreți sau executanți au, de asemenea, posibilitatea de a împiedica actele menționate în continuare atunci când sunt întreprinse fără autorizarea lor: difuzarea prin intermediul undelor radioelectrice și comunicarea către public a prestației lor în direct.

(2)   Producătorii de fonograme se bucură de dreptul de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă a fonogramelor lor.

[…]

(6)   În raport cu drepturile conferite pe baza alineatelor (1), (2) și (3), orice membru poate să prevadă condiții, limitări, excepții și rezerve în măsura autorizată prin Convenția de la Roma. Totuși, prevederile articolului 18 din Convenția de la Berna (1971) se aplică mutatis mutandis și drepturilor artiștilor interpreți sau executanți și celor ale producătorilor de fonograme.”

B — Dreptul Uniunii ( 9 )

1. Directiva 92/100

20.

Al cincilea, al șaptelea-al zecelea, al cincisprezecelea-al șaptesprezecelea și al douăzecilea considerent ale Directivei 92/100 sunt redactate după cum urmează:

„(5)

întrucât protecția corespunzătoare, prin drepturile de închiriere și de împrumut, a operelor care fac obiectul dreptului de autor și obiectelor protejate prin drepturi conexe, precum și protecția obiectelor prin dreptul de fixare, dreptul de reproducere, dreptul de distribuire, dreptul de radiodifuziune și televiziune și dreptul de comunicare publică pot fi considerate, în consecință, ca având o importanță fundamentală pentru dezvoltarea economică și culturală a Comunității;

[…]

(7)

întrucât continuitatea activității creatoare și artistice a autorilor și artiștilor interpreți sau executanți presupune ca aceștia să primească un venit corespunzător, iar investițiile necesare, în special pentru producția de fonograme și de filme, sunt extrem de ridicate și de riscante; întrucât numai o protecție juridică adecvată a titularilor de drepturi permite garantarea efectivă a posibilităților de a primi acest venit și de a amortiza aceste investiții;

(8)

întrucât aceste activități creatoare, artistice și de antreprenoriat sunt desfășurate, în mare măsură, de persoane independente; întrucât exercitarea acestor activități trebuie să fie ușurată prin asigurarea unei protecții armonizate din punct de vedere juridic în Comunitate;

(9)

întrucât, în măsura în care aceste activități constituie în principal servicii, prestarea acestora trebuie să fie facilitată în egală măsură prin crearea unui cadru juridic armonizat în Comunitate;

(10)

întrucât se impune armonizarea legislațiilor statelor membre în vederea respectării convențiilor internaționale pe care sunt fondate dreptul de autor și drepturile conexe în numeroase state membre;

[…]

(15)

întrucât este necesar să se introducă un regim care să asigure o remunerație echitabilă, la care nu se poate renunța, autorilor și artiștilor interpreți sau executanți, care trebuie să aibă posibilitatea de a încredința gestiunea acestui drept unor societăți de gestiune colectivă care îi reprezintă;

(16)

întrucât această remunerație echitabilă poate fi achitată pe baza uneia sau mai multor plăți în orice moment, la încheierea contractului sau ulterior;

(17)

întrucât această remunerație echitabilă trebuie să țină seama de importanța contribuției autorilor și artiștilor interpreți sau executanți în cauză la fonogramă sau film;

[…]

(20)

întrucât statele membre pot să prevadă, pentru titularii de drepturi conexe, dispoziții mai protectoare decât cele prevăzute la articolul 8 din prezenta directivă;

[…]”

21.

Articolul 8 din Directiva 92/100 are titlul „Radiodifuziunea sau televiziunea și comunicarea publică” și prevede:

„(1)   Statele membre prevăd pentru artiștii interpreți sau executanți dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuziunea sau televiziunea prin intermediul undelor radioelectrice și comunicarea publică a execuțiilor lor, cu excepția cazului în care execuția este ea însăși deja o execuție radiodifuzată/televizată sau efectuată pornind de la o fixare.

(2)   Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări/televizări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză. În absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre pot determina condițiile repartizării remunerației între aceștia.

(3)   Statele membre prevăd pentru organismele de radiodifuziune și televiziune dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea sau televizarea emisiunilor lor prin intermediul undelor radioelectrice, precum și comunicarea publică a emisiunilor lor, dacă această comunicare este făcută în locuri accesibile publicului prin plata unei taxe de intrare.”

22.

Articolul 10 din Directiva 92/100 prevede:

(1)   Statele membre au dreptul de a prevedea limitări ale drepturilor menționate în capitolul II în cazul:

(a)

uzului personal;

[…]

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), orice stat membru poate să prevadă, în ceea ce privește protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme, a organismelor de radiodifuziune și televiziune și a producătorilor primelor fixări de filme, limitări de aceeași natură ca și cele prevăzute de legislația pentru protecția dreptului de autor privind operele literare și artistice. Cu toate acestea, licențe obligatorii nu pot fi prevăzute decât în măsura în care sunt compatibile cu Convenția de la Roma.

(3)   Alineatul (1) litera (a) se aplică fără să aducă atingere oricărei legislații existente sau viitoare privind remunerația pentru reproducerea pentru uz personal.”

2. Directiva 2006/115

23.

Directiva 2006/115 reprezintă versiunea consolidată a Directivei 92/100. Considerentele (3), (5)-(7), (12), (13) și (16) ale Directivei 2006/115 sunt redactate după cum urmează:

„(3)

Protecția corespunzătoare, prin drepturile de închiriere și de împrumut, a operelor care fac obiectul dreptului de autor și a obiectelor protejate prin drepturi conexe, precum și protecția obiectelor prin dreptul de fixare, dreptul de distribuție, dreptul de radiodifuziune și televiziune și dreptul de comunicare publică pot fi considerate, în consecință, ca având o importanță fundamentală pentru dezvoltarea economică și culturală a Comunității.

[…]

(5)

Pentru continuitatea activității creatoare și artistice a autorilor și artiștilor interpreți sau executanți este necesar ca aceștia să primească un venit corespunzător, iar investițiile necesare, în special pentru producția de fonograme și de filme, sunt extrem de ridicate și de riscante. Numai o protecție juridică adecvată a titularilor de drepturi permite garantarea efectivă a posibilităților de a primi acest venit și de a amortiza aceste investiții.

(6)

Aceste activități creatoare, artistice și de impresariat sunt desfășurate, în mare măsură, de persoane care desfășoară activități independente. Exercitarea acestor activități trebuie să fie ușurată prin asigurarea unei protecții armonizate din punct de vedere juridic în Comunitate. În măsura în care aceste activități constituie în principal servicii, prestarea acestora trebuie să fie facilitată în egală măsură prin crearea unui cadru juridic armonizat în Comunitate.

(7)

Se impune armonizarea legislațiilor statelor membre într-un mod care să nu contravină respectării convențiilor internaționale pe care sunt fondate legislațiile referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe din numeroase state membre.

[…]

(12)

Este necesar să se introducă un regim care să asigure o remunerație echitabilă, la care nu se poate renunța, a autorilor și artiștilor interpreți sau executanți, care trebuie să-și păstreze posibilitatea de a încredința gestiunea acestui drept unor societăți de gestiune colectivă care îi reprezintă.

(13)

Această remunerație echitabilă poate fi achitată pe baza uneia sau mai multor plăți în orice moment la încheierea contractului sau ulterior. Ea trebuie să ia în considerare importanța contribuției autorilor și artiștilor interpreți sau executanți în cauză la fonogramă sau film.

[…]

(16)

Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să prevadă, pentru titularii de drepturi conexe dreptului de autor, dispoziții de protecție mai amplă decât dispozițiile prezentei directive cu privire la radiodifuziune sau televiziune și la comunicarea publică.”

24.

Capitolul 2 din directivă reglementează drepturile conexe drepturilor de autor. Articolul 8 din directivă, care privește radiodifuziunea și comunicarea publică, prevede:

„(1)   Statele membre prevăd pentru artiștii interpreți sau executanți dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuziunea prin intermediul undelor radioelectrice și comunicarea publică a interpretării lor, cu excepția cazului în care interpretarea este ea însăși deja o interpretare radiodifuzată sau efectuată pornind de la o fixare.

(2)   Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză. În absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condițiile repartizării remunerației între aceștia.

(3)   Statele membre prevăd pentru organismele de radiodifuziune dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice retransmiterea emisiunilor lor prin intermediul undelor radioelectrice, precum și comunicarea publică a emisiunilor lor, în cazul în care această comunicare este făcută în locuri accesibile publicului prin plata unei taxe de intrare.”

25.

Articolul 10 din directivă, cu titlul „Limitarea drepturilor”, are următoarea formulare:

„(1)   Statele membre au posibilitatea de a prevedea limitări ale drepturilor menționate în prezentul capitolul în cazul:

(a)

unei utilizări personale;

[…]

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), orice stat membru poate să prevadă, în ceea ce privește protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme, a organismelor de radiodifuziune și a producătorilor primelor fixări de filme, limitări de aceeași natură ca și cele prevăzute de legislația pentru protecția dreptului de autor privind operele literare și artistice.

Cu toate acestea, licențe obligatorii nu pot fi prevăzute decât în măsura în care sunt compatibile cu Convenția de la Roma.

(3)   Limitările menționate la alineatele (1) și (2) se aplică numai în anumite cazuri speciale, care nu contravin unei exploatări normale a obiectului protejat și nu prejudiciază în mod nerezonabil interesele legitime ale titularului de drepturi.”

26.

Articolul 14 din directivă are titlul „Abrogarea” și prevede:

„Directiva 92/100/CEE se abrogă, fără a se aduce atingere obligațiilor statelor membre privind termenele pentru transpunerea directivelor în legislația lor națională, stabilite în anexa I partea B.

Trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa II.”

3. Directiva 2001/29

27.

Considerentele (9)-(12), (15), (23), (24) și (27) ale Directivei 2001/29 au următoarea formulare:

„(9)

Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei și publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății.

(10)

Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a-și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca și producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi «serviciile la cerere», este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală.

(11)

Un sistem eficient și riguros de protecție a dreptului de autor și a drepturilor conexe este unul dintre principalele instrumente care garantează creativității și producției culturale europene obținerea resurselor necesare și păstrarea autonomiei și demnității creatorilor și artiștilor interpreți sau executanți.

(12)

Protecția adecvată a operelor care sunt protejate prin dreptul de autor sau care fac obiectul drepturilor conexe este, de asemenea, de mare importanță din punct de vedere cultural. Articolul 151 din tratat obligă Comunitatea să țină cont, în acțiunile sale, de aspectele culturale.

[…]

(15)

Conferința Diplomatică care a avut loc în decembrie 1996, sub auspiciile Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), a condus la adoptarea a două noi tratate, «Tratatul OMPI privind dreptul de autor» și «Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele», care reglementează protecția autorilor, respectiv protecția artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme. Aceste tratate actualizează semnificativ protecția internațională a dreptului de autor și a drepturilor conexe, în special în ceea ce privește așa-zisa «agendă digitală», și îmbunătățesc mijloacele de combatere a pirateriei din lumea întreagă. Comunitatea și majoritatea statelor membre au semnat deja aceste tratate, iar procedurile pentru ratificarea lor sunt în curs. Prezenta directivă servește la aplicarea unora dintre noile obligații internaționale.

[…]

(23)

Prezenta directivă trebuie să armonizeze într-o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act.

(24)

Dreptul de a pune la dispoziția publicului obiectele menționate la articolul 3 alineatul (2) trebuie înțeles ca reglementând toate operațiunile de punere la dispoziția publicului care nu este prezent în locul de proveniență a actului de punere la dispoziție și ca neincluzând niciun alt act.

[…]

(27)

Simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive.

[…]”

28.

Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2001/29 prevede:

„(1)   Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.

(2)   Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice punerea la dispoziția publicului, prin cablu sau fără cablu, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment:

(a)

pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;

(b)

pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;

[…]

(d)

pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”

C — Dreptul național

29.

Articolul 72 din Legea italiană nr. 663 din 22 aprilie 1941 privind protecția dreptului de autor și a drepturilor conexe (denumită în continuare „Legea privind dreptul de autor”) prevede:

„Fără a aduce atingere drepturilor de autor în temeiul dispozițiilor titlului I, producătorul de fonograme beneficiază, pentru o anumită perioadă și în condițiile stabilite de articolele care urmează, de dreptul exclusiv:

a)

de a autoriza reproducerea directă sau indirectă, provizorie sau permanentă, a fonogramelor sale, prin orice mijloc și sub orice formă, în tot sau în parte și prin orice procedeu de multiplicare;

b)

de a autoriza distribuirea unor exemplare ale fonogramelor sale. Dreptul exclusiv de distribuție se epuizează pe teritoriul Comunității numai în cazul primei vânzări, efectuată sau autorizată de producător într-un stat membru, a suportului care conține fonograma;

c)

de a autoriza închirierea sau împrumutul unor exemplare ale fonogramelor sale. Acest drept nu se epuizează prin vânzarea sau prin distribuirea sub orice formă a exemplarelor;

d)

de a autoriza punerea la dispoziția publicului a fonogramelor sale, astfel încât fiecare să poată avea acces la acestea din orice loc sau în orice moment dorește. Acest drept nu se epuizează printr-un act de punere la dispoziția publicului.”

30.

Articolul 73 din Legea privind dreptul de autor (astfel cum a fost modificat ultima dată prin articolul 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 68 din 9 aprilie 2003) prevede:

„1.   Producătorul de fonograme, precum și artiștii interpreți sau executanți care au realizat interpretarea sau execuția fixată sau reprodusă pe fonograme, independent de drepturile de distribuție, de închiriere sau de împrumut de care dispun, au dreptul la o remunerație pentru utilizarea în scop lucrativ a fonogramelor prin intermediul unei difuzări cinematografice, radiofonice sau televizate, inclusiv comunicarea publică prin satelit la sărbătorile publice dansante, în locurile publice sau cu ocazia oricărei alte utilizări publice a fonogramelor. Exercitarea dreptului îi aparține producătorului, care împarte remunerația între artiștii interpreți sau executanți în cauză [...]”

31.

Articolul 73a din aceeași lege (introdus prin articolul 9 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 685 din 16 noiembrie 1994) este redactat după cum urmează:

„Artiștii interpreți și executanți, precum și producătorul fonogramei utilizate au de asemenea dreptul la o remunerație echitabilă atunci când utilizarea menționată la articolul 73 nu are un scop lucrativ [...]”

III — Situația de fapt, procedura în fața instanțelor naționale și întrebările preliminare

32.

Società Consortile Fonografici (denumită în continuare „SCF”) este o societate care gestionează drepturile de autor în Italia și în străinătate. Aceasta reprezintă artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme.

33.

În calitate de mandatară în vederea gestionării, încasării și repartizării drepturilor producătorilor de fonograme asociați, în Italia și în străinătate, SCF desfășoară în special următoarele activități:

a)

încasarea remunerațiilor pentru utilizarea, în scop lucrativ, a fonogramelor la radio și la televiziune, inclusiv comunicarea publică prin satelit, a operelor cinematografice în cadrul sărbătorilor publice dansante, în locuri publice și cu ocazia oricărei alte utilizări,

b)

încasarea remunerațiilor pentru utilizările fără scop lucrativ,

c)

gestionarea drepturilor de autorizare a retransmisiei prin cablu a fonogramelor și

d)

gestionarea drepturilor de reproducere a fonogramelor.

34.

SCF a purtat negocieri cu Associazione Dentisti Italiani (Asociația Medicilor Dentiști Italieni), în vederea încheierii unui acord colectiv cu privire la stabilirea unei remunerații echitabile în sensul articolelor 73 sau 73a din Legea privind dreptul de autor, pentru comunicarea fonogramelor, inclusiv difuzarea acestora sub orice formă în cabinete profesionale private.

35.

Ca urmare a eșecului acestor negocieri, SCF a introdus o acțiune la Tribunale di Torino împotriva domnului Marco Del Corso, un medic dentist, pentru a se constata că acesta difuza în surdină, în cabinetul său stomatologic privat din Torino, fonograme care făceau obiectul unei protecții și că această activitate, care constituia o comunicare publică în sensul Legii italiene privind dreptul de autor, precum și al dreptului internațional și al dreptului Uniunii, era supusă plății unei remunerații echitabile. Stabilirea cuantumului remunerației trebuia să facă obiectul unei alte proceduri.

36.

Domnul Marco Del Corso a solicitat respingerea acțiunii. Acesta a susținut, în primul rând, că SCF ar putea invoca dreptul de autor numai în cazul în care aceste fonograme ar fi utilizate chiar de el; însă, în cabinetul său, fonogramele ar fi transmise prin intermediul radiodifuziunii. În aceste împrejurări, postul de radio ar fi cel care ar datora o remunerație echitabilă, în schimb, el nu ar trebui să plătească o astfel de remunerație pentru ascultarea emisiunii de radio. În al doilea rând, nu ar fi vorba despre o comunicare publică, întrucât un cabinet stomatologic nu ar putea fi considerat un loc public. Pacienții nu ar avea acces în cabinet decât pe bază de programare.

37.

Tribunale di Torino a respins cererea. Acesta și-a întemeiat decizia pe faptul că nu exista o comunicare în scop lucrativ și că, în plus, cabinetul stomatologic era privat și, prin urmare, nu era un loc public sau accesibil publicului.

38.

SCF a formulat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere. Domnul Marco Del Corso a solicitat respingerea acestui recurs.

39.

Avocatul general al Republicii Italiene de pe lângă instanța de trimitere a intervenit în cadrul procedurii, solicitând de asemenea respingerea apelului.

40.

Potrivit instanței de trimitere, dispozițiile dreptului internațional, ale dreptului Uniunii și ale dreptului național prevăd deopotrivă un drept al producătorilor de fonograme de a solicita o remunerație pentru utilizarea în scopul unei comunicări publice a fonogramelor pe care le-au produs. Faptul că radiodifuzorul a plătit deja o remunerație echitabilă nu ar exclude sau nu ar absorbi dreptul la o remunerație echitabilă pentru o nouă comunicare publică. Desigur, autorizarea unui post de radio ar include de asemenea posibilitatea ca emisiunea să fie utilizată în scop personal de o persoană care deține un aparat de recepție. Totuși, utilizarea într-un context public, de exemplu într-un local public sau de către un număr mare de persoane grație unui potențial acces general, ar genera un avantaj suplimentar care ar trebui să fie, în sine, remunerat separat. Totuși, se ridică problema dacă noțiunea de comunicare publică include și comunicarea în cabinetele profesionale private precum cabinetele medicilor dentiști, unde pacientul vine în general pe baza unei programări prealabile și unde programul de radio este difuzat independent de voința acestuia.

41.

Acesta este contextul în care instanța de trimitere a adresat următoarele întrebări preliminare:

„1)

Convenția de la Roma din 26 octombrie 1961 privind drepturile conexe, Acordul TRIPS (Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală) și Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele (WPPT) sunt de imediată aplicare în ordinea juridică comunitară?

2)

Aceste instrumente de drept internațional sunt de asemenea imediat obligatorii în raporturile dintre particulari?

3)

Noțiunile «comunicare publică» cuprinse în instrumentele de drept internațional convențional sus-menționate coincid cu cele cuprinse în Directivele 92/100 și 2001/29 și, în cazul unui răspuns negativ la această întrebare, care izvor de drept trebuie să prevaleze?

4)

Difuzarea gratuită de fonograme realizată într-un cabinet stomatologic, în cadrul exercitării economice a unei profesii liberale, în avantajul clientelei care beneficiază de aceasta independent de voința sa, constituie o «comunicare către public» sau o «punere la dispoziția publicului» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29?

5)

O astfel de activitate de difuzare dă dreptul la perceperea unei remunerații pentru producătorii de fonograme?”

IV — Procedura în fața Curții

42.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost înregistrată la grefa Curții la 15 martie 2010.

43.

În procedura scrisă, au depus observații SCF, domnul Marco Del Corso, guvernele italian și irlandez, precum și Comisia.

44.

În ședința comună în prezenta cauză și în cauza C-162/10, Phonographic Performance, care a avut loc la 7 aprilie 2011, au participat reprezentanți ai reclamantei din acțiunea principală, SCF, ai domnului Marco Del Corso, ai guvernelor italian, irlandez, elen și francez, precum și ai Comisiei.

V — Observații introductive

45.

Prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere urmărește, în esență, să se stabilească dacă un medic dentist care difuzează emisiuni de radio în cabinetul său comunică în mod indirect către public fonogramele utilizate în aceste emisiuni de radio și, din acest motiv, trebuie să plătească o remunerație echitabilă.

46.

Vom examina mai întâi cea de a patra și cea de a cincea întrebare preliminară, referitoare la interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii. În continuare, vom examina prima-a treia întrebare, care se referă la dispoziții de drept internațional.

VI — Cea de a patra și cea de a cincea întrebare preliminară

47.

Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere urmărește, în esență, să se stabilească dacă un medic dentist care dă posibilitatea ca o emisiune de radio să fie ascultată în sala sa de așteptare comunică public sau pune la dispoziția publicului, în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, fonogramele utilizate în emisiunea de radio și, din acest motiv, trebuie să plătească o remunerație echitabilă.

A — Principalele argumente ale părților

48.

În ședință, toate părțile au afirmat, uneori îndepărtându-se de la observațiile lor scrise, că dispoziția relevantă în prezenta cauză este articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 sau din Directiva 92/100, iar nu articolul 3 din Directiva 2001/29.

49.

Potrivit SCF și guvernului francez, există o comunicare publică în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Noțiunea de comunicare publică, utilizată la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, ar trebui să primească o interpretare uniformă și concordantă în întreaga Uniune. Prin urmare, Hotărârea SGAE, care se referă la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, ar fi aplicabilă în cazul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Mai întâi, aceasta ar rezulta din modul de redactare și din scopul directivelor. Faptul că Directiva 2006/115 nu conține un considerent comparabil cu considerentul (23) al Directivei 2001/29, care prevede că noțiunea de comunicare publică ar trebui interpretată în sens larg, nu ar contraveni acestui aspect. Astfel, considerentul (23) ar fi redundant în acest sens. În măsura în care cele două directive ar prevedea niveluri de protecție diferite, aceasta ar avea legătură cu stabilirea conținutului drepturilor, iar nu cu noțiunea de comunicare publică. În continuare, faptul că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 acordă un drept exclusiv autorilor și că, în schimb, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 acordă numai un drept economic artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme nu ar însemna că trebuie să se interpreteze în mod diferit noțiunea de comunicare publică utilizată în cele două dispoziții. În plus, faptul că, la nivelul dreptului internațional, WPPT și WCT utilizează de asemenea noțiunea identică de comunicare publică ar pleda în favoarea unei interpretări concordante. Pe de altă parte, hotărârea Curții pronunțată în cauza SENA ( 10 ) nu ar fi aplicabilă, întrucât Curtea ar fi abordat în cadrul ei doar noțiunea de caracter echitabil al remunerației. Mai mult, din economia Directivei 2001/29 ar rezulta că la interpretarea noțiunii de comunicare publică nu ar fi necesar să se țină seama de interesele altor persoane în cauză. În cele din urmă, guvernul francez subliniază că o interpretare uniformă a noțiunii de comunicare publică ar fi necesară și pentru că, potrivit Directivei 2006/116/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe ( 11 ), ar avea importanță în ceea ce privește durata de protecție a dreptului de autor și a drepturilor conexe.

50.

Potrivit SCF și guvernului francez, într-un caz precum cel din speță, există o comunicare publică.

51.

În primul rând, SCF observă că fiecare dentist are, în medie, un număr important de pacienți. Apoi, nici faptul că pacienții nu au acces la cabinetul stomatologic decât pe bază de programare și de contract nu s-ar opune caracterului public al comunicării.

52.

În al doilea rând, în ceea ce privește problema dacă este necesar să se urmărească un scop lucrativ pentru a exista comunicare publică, SCF observă mai întâi că instanța de trimitere nu ar fi adresat această întrebare. În subsidiar, SCF susține că urmărirea unui astfel de scop nu ar fi necesară. Mai întâi, textul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 nu ar conține o astfel de dispoziție. Apoi, economia Directivelor 2006/115 și 2001/29 s-ar opune acestui lucru. Conform articolului 5 din Directiva 2001/29, care ar fi de asemenea aplicabil, în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2006/115, drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme și ale artiștilor interpreți sau executanți, ar rezulta că lipsa unui scop lucrativ ar trebui luată în considerare numai la nivelul excepțiilor și limitărilor și, prin urmare, nu în cadrul noțiunii de comunicare publică. În plus, potrivit jurisprudenței, urmărirea unui astfel de scop nu ar fi necesară. În cele din urmă, nu ar fi decisiv să se stabilească dacă alegerea medicului dentist este influențată de comunicarea publică. Pentru a se putea atinge obiectivul garantării unui nivel ridicat de protecție pentru drepturile de autor, nu am putea exclude a priori comunicarea fonogramelor, în conexiune cu exercitarea unor profesii liberale, din sfera de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală în cauză.

53.

În al treilea rând, SCF și guvernul francez susțin că ar trebui să se considere că utilizatorul este dentistul, iar nu pacientul. În aceste împrejurări, faptul că respectiva comunicare s-ar realiza independent de voința pacienților, și că, eventual, aceștia din urmă nu ar fi interesați de comunicarea respectivă nu ar fi relevant.

54.

Domnul Marco Del Corso consideră că a patra și a cincea întrebare preliminară sunt inadmisibile, întrucât nu sunt relevante pentru soluționarea litigiului. Nu s-ar fi dovedit că acesta ar fi comunicat pacienților săi opere înregistrate pe fonograme și nici că ar fi solicitat pentru aceasta plata unei taxe de intrare.

55.

În plus, în speță, nu ar exista nici comunicare publică, nici punere la dispoziția publicului. Ar exista o comunicare publică a unei fonograme numai atunci când aceasta ar fi comunicată efectiv într-un loc public sau deschis publicului în fața unei audiențe ori în spații private în fața unui public plătitor numeros. În speță, caracterul public necesar ar lipsi. În primul rând, pacienții unui cabinet stomatologic nu ar constitui un public, întrucât aceștia nu ar avea o dimensiune socială, economică sau juridică autonomă. În al doilea rând, prestația specifică, personală și intelectuală a medicului dentist, furnizată pe bază de contract, s-ar situa pe primul plan. Prin muzica pusă la dispoziția publicului în acest cadru sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită nu s-ar urmări un scop lucrativ. În al treilea rând, medicul dentist, care ar fi obligat să respecte drepturile individuale ale pacienților săi, nu ar putea să ofere prestații simultan, acesta fiind motivul pentru care pacienții respectivi nu s-ar fi adunat în cabinetul său în același timp. În al patrulea rând, pacienții nu ar fi plătit o taxă de intrare. În al cincilea rând, calculele SCF referitoare la numărul pacienților unui medic dentist ar fi inexacte. De asemenea, nu ar exista nici o punere la dispoziția publicului. În plus, domnul Marco Del Corso susține că punctul de vedere susținut de SCF ar conduce la concluzia că faptul că o persoană privată ascultă muzică în spații private constituie de asemenea o comunicare publică.

56.

Potrivit guvernului italian, trebuie să se ofere un răspuns negativ la cea de a patra întrebare preliminară. În Hotărârea SGAE, Curtea ar fi considerat că exista o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Totuși, în prezenta cauză, dispoziția aplicabilă ar fi articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100. În speță, nu ar exista o comunicare publică în sensul acestei dispoziții. În primul rând, cabinetul unui dentist ar fi un spațiu privat unde pacienții merg numai pe bază de programare. Totuși, într-un caz precum cel din speță, chiar dacă s-ar renunța la această abordare fizică în favoarea unei abordări funcționale, ar fi imposibil să se considere că există o comunicare publică. Desigur, numărul persoanelor prezente în același timp într-un cabinet nu ar fi determinant. Astfel, ar trebui să se adopte o abordare succesiv-cumulativă. Totuși, ar trebui să se țină seama de obiectivele urmărite de pacienți. Publicul relevant în cadrul directivei ar fi constituit numai din persoane dispuse să plătească pentru a avea posibilitatea de a asculta conținutul fonogramelor sau având în vedere această posibilitate. Astfel, nu s-ar justifica acordarea unui drept economic producătorilor de fonograme și artiștilor interpreți sau executanți în cazul în care comunicarea publică nu are în sine o importanță economică. În ceea ce privește clienții unui hotel, comunicarea ar avea o importanță economică, întrucât accesul la programele de radio și de televiziune ar face parte din oferta de servicii hoteliere de care clienții ar ține seama. Totuși, în ceea ce privește clienții unui cabinet stomatologic, comunicarea nu ar avea o importanță economică. Într-adevăr, comunicarea de fonograme ar putea face așteptarea pacienților mai agreabilă, însă aceasta nu ar avea, nici direct, nici indirect, legătură cu valoarea prestației medicului dentist. Potrivit guvernului italian, nu este necesar să se răspundă la a cincea întrebare preliminară întrucât trebuie să se ofere un răspuns negativ la a patra întrebare.

57.

Potrivit Comisiei și guvernului irlandez, noțiunea de comunicare publică în sensul articolului 8 alienatul (2) din Directiva 92/100 nu poate fi pur și simplu asimilată noțiunii de comunicare publică în sensul articolului (3) alineatul (1) din Directiva 2001/29. Dimpotrivă, ar trebui să se ofere o interpretare mai restrânsă acestei expresii de la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, având în vedere diferențele dintre cele două dispoziții. Ar trebui să se țină seama în special de faptul că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 acordă autorului un drept exclusiv și că, în schimb, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 acordă producătorului de fonograme numai un drept la o remunerație echitabilă. În plus, dacă s-ar acorda aceeași protecție autorilor și producătorilor de fonograme, acest lucru nu ar fi conform cu dispozițiile dreptului internațional și ale dreptului Uniunii.

58.

În observațiile scrise, Comisia a susținut mai întâi că ar trebui să se ia în considerare articolul 2 litera (g) și articolul 15 din WPPT la interpretarea noțiunii de comunicare publică în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Prin urmare, această noțiune ar acoperi și comunicările indirecte, fiind suficient ca sunetele fixate pe fonograme să fie puse la dispoziția publicului sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită. În aceste împrejurări, într-un caz precum cel din speță, ar trebui să se considere că există o comunicare. Totuși, comunicarea nu ar fi publică. Jurisprudența Curții referitoare la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu ar putea fi aplicată în cazul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100. Astfel, ar trebui să se țină seama de caracterul public sau privat al locului de comunicare și de scopul lucrativ al comunicării. Acest scop lucrativ ar lipsi în speță, întrucât alegerea medicului nu ar depinde de caracterul atractiv al sălii de așteptare, ci de încrederea de care acesta se bucură, iar comunicarea nu ar influența calitatea prestațiilor medicului.

59.

În schimb, în ședință, Comisia a susținut că, într-un caz precum cel din speță, nu ar exista o comunicare. Potrivit acesteia, în Hotărârea SGAE, Curtea a definit numai caracterul public al comunicării, nu însă și noțiunea de comunicare. Ar trebui să se interpreteze noțiunea de comunicare astfel cum a propus avocatul general Kokott în Concluziile prezentate în cauza Football Association Premier League și alții ( 12 ). Din considerentul (23) al Directivei 2001/29 ar rezulta că noțiunea de comunicare publică ar viza numai persoanele care nu sunt prezente la locul de unde provine comunicarea. Transmisia unei emisiuni pe un post de radio într-un cabinet stomatologic s-ar face către un public prezent la locul de unde provine comunicarea. Lucrurile ar putea sta diferit dacă semnalul retransmis prin intermediul unui astfel de aparat ar fi mai întâi difuzat în cadrul unei rețele.

B — Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare

60.

A patra și a cincea întrebare sunt admisibile.

61.

În primul rând, trebuie respinsă obiecția domnului Marco Del Corso potrivit căreia întrebările nu ar fi relevante deoarece nu s-ar fi stabilit existența unei comunicări către pacienți a programului de radio. Astfel, din ordonanța de trimitere rezultă că instanța de trimitere consideră că există o astfel de comunicare. Având în vedere cooperarea dintre instanța de trimitere și Curte în cadrul unei proceduri de pronunțare a unei hotărâri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea este obligată să se întemeieze pe situația de fapt care i-a fost comunicată de instanța de trimitere ( 13 ).

62.

Nici argumentul invocat în al doilea rând de domnul Marco Del Corso, potrivit căruia nu a solicitat o taxă de intrare pacienților săi pentru comunicarea programelor de radio, nu face ca întrebările preliminare să devină irelevante. Astfel, instanța de trimitere ar urmări doar să se stabilească dacă prevederile dreptului Uniunii pot impune, și într-un astfel de caz, o obligație de remunerație în sarcina medicului dentist.

C — Apreciere juridică

63.

A patra și a cincea întrebare preliminară apar pe fondul Hotărârii SGAE ( 14 ). În respectiva hotărâre, Curtea a stabilit că un operator hotelier care difuzează un semnal de televiziune prin intermediul televizoarelor instalate în camerele de hotel efectuează o comunicare publică a operelor utilizate în emisiunea televizată, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Această dispoziție reglementează dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor sale. În speță, litigiul privește, în esență, aspectul dacă această jurisprudență, care se referă la dreptul de autor și la camere de hotel, poate fi aplicată și în privința drepturilor conexe ale producătorilor de fonograme în cazul în care o emisiune de radio în care sunt utilizate fonograme poate fi auzită într-un cabinet stomatologic. În această privință, vom examina în primul rând modul în care Curtea a interpretat articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 în Hotărârea SGAE (1). În continuare, vom arăta care este, în speță, dispoziția relevantă a dreptului Uniunii (2) și cum ar trebui să o interpretăm (3).

1. Cu privire la interpretarea de către Curte a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29

64.

Curtea și-a motivat hotărârea, potrivit căreia difuzarea unui semnal prin intermediul televizoarelor instalate în camerele de hotel, efectuată de un hotel în beneficiul clienților săi, reprezintă o comunicare publică potrivit articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată, independent de mijlocul tehnic de transmisie a semnalului, în modul următor:

65.

În primul rând, s-a făcut trimitere la considerentele Directivei 2001/29. Mai întâi, Curtea s-a referit la considerentul (23), potrivit căruia noțiunea de comunicare publică trebuie să fie înțeleasă în sens larg ( 15 ). Apoi a explicat faptul că numai astfel poate fi realizat obiectivul enunțat în considerentele (9) și (10), de a atinge un nivel ridicat de protecție pentru autori, care trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor ( 16 ).

66.

În al doilea rând, Curtea de Justiție a invocat jurisprudența sa cu privire la alte dispoziții de drept al Uniunii ( 17 ).

67.

În al treilea rând, Curtea s-a referit la efectele cumulative care rezultă din faptul că de obicei clienții hotelului se succedă rapid în camerele de hotel și astfel punerea la dispoziție a operelor poate dobândi o importanță considerabilă ( 18 ).

68.

În al patrulea rând, Curtea a stabilit că, potrivit articolului 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna, cu revizuirile ulterioare (denumită în continuare „Convenția de la Berna”), o comunicare publică de sine stătătoare este orice comunicare publică a operei radiodifuzate, când această comunicare este făcută printr-un alt organism decât cel de origine. Astfel, opera este comunicată indirect unui public nou, prin redifuzarea emisiunii prin radio sau televiziune ( 19 ).

69.

În al cincilea rând, în respectivul context, Curtea a definit caracterul public al unei astfel de comunicări indirecte prin trimitere la ghidul OMPI, având în vedere consimțământul acordat deja de autor, și a arătat că autorizația autorului privind transmiterea prin unde radio a operei sale acoperă doar utilizatorii direcți, prin urmare deținătorii de aparate de recepție care recepționează emisiunea doar într-un cerc privat sau familial. În orice caz, atunci când transmiterea vizează un cerc de persoane mai vast, adesea în scopuri comerciale, o nouă parte a publicului are posibilitatea de a audia sau de a viziona opera. Comunicarea emisiunii prin difuzoare sau prin dispozitive similare nu mai constituie doar o recepționare a emisiunii în sine, ci reprezintă o acțiune independentă prin care opera difuzată este comunicată unui public nou ( 20 ).

70.

În al șaselea rând, Curtea a constatat că clienții unui hotel reprezintă un public nou. Hotelul reprezintă un organism care, în deplină cunoștință de urmările comportamentului său, intervine pentru a oferi clienților acces la operele protejate ( 21 ).

71.

În al șaptelea rând, Curtea a relevat că pentru a exista o comunicare publică este suficient ca opera să fie pusă la dispoziția publicului astfel încât persoanele care îl alcătuiesc să poată avea acces la aceasta ( 22 ).

72.

În al optulea rând, Curtea a luat în considerare faptul că asigurarea accesului la operele difuzate reprezintă un serviciu suplimentar, prestat în scopul de a realiza astfel un anumit beneficiu. Într-un hotel, se urmărește astfel chiar un scop lucrativ, întrucât acest serviciu are o influență asupra standardului hotelului și, prin aceasta, asupra prețului camerelor ( 23 ).

73.

În al nouălea rând, Curtea a făcut câteva clarificări în sensul că simpla furnizare a aparatelor de recepție nu reprezintă în sine o comunicare publică în înțelesul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Dimpotrivă, difuzarea unui semnal prin intermediul televizoarelor instalate în camerele de hotel, efectuată de un hotel în beneficiul clienților săi, reprezintă o comunicare publică potrivit dispoziției menționate, independent de mijlocul tehnic de transmisie a semnalului ( 24 ).

2. Dispoziția relevantă în prezenta cauză

74.

În cuprinsul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere face referire la articolul 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Această dispoziție nu este relevantă în prezenta cauză. Articolul 3 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2001/29 nu este aplicabil întrucât reglementează numai cazul în care fonogramele, respectiv interpretările sau execuțiile sunt puse la dispoziție astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment. Or, transmisia unui program de radio nu corespunde unei astfel de situații. Din considerente de exhaustivitate, observăm că nici articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu este relevant, deoarece cauza nu se referă la opere care fac obiectul dreptului de autor, ci la drepturi conexe ale producătorilor de fonograme și ale artiștilor interpreți și executanți.

75.

Dimpotrivă, dispoziția relevantă este articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 sau din Directiva 2006/115. Potrivit acestei dispoziții, statele membre trebuie să prevadă că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică, și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză.

76.

Întrucât, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, Curtea poate să îi furnizeze indicațiile pe care le consideră necesare ( 25 ), vom examina în continuare interpretarea acestor dispoziții relevante. Având în vedere că Directiva 2006/115 a codificat Directiva 92/100, iar articolul 8 alineatul (2) este identic în ambele directive, vom evoca numai articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115; totuși, observațiile noastre vor fi valabile de asemenea pentru dispoziția corespunzătoare a Directivei 92/100. În plus, pentru simplificare, ne vom referi numai la cazul în care este vorba despre o fonogramă publicată în scopuri comerciale, dar considerațiile se aplică mutatis mutandis și reproducerilor unei astfel de fonograme.

3. Cu privire la interpretarea articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115

77.

În prealabil, dorim să precizăm că acele condiții prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 constituie noțiuni autonome de drept al Uniunii (a) care trebuie interpretate ținând seama de contextul lor de drept internațional (b). În continuare, vom examina noțiunea de comunicare publică (c), precum și celelalte condiții prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 (d).

a) Noțiuni autonome de drept al Uniunii

78.

În lipsa unei trimiteri la dreptul statelor membre, noțiunile utilizate la articolul 8 alineatul (2) din directivă reprezintă noțiuni autonome de drept al Uniunii. În interesul unei aplicări uniforme a dreptului Uniunii în toate statele membre și ținând seama de principiul egalității de tratament, aceste noțiuni trebuie să primească, în întreaga Uniune, o interpretare uniformă ( 26 ). Doar astfel poate fi atins și obiectivul enunțat în considerentul (6) al Directivei 2006/115, de ușurare a exercitării activităților creatoare, artistice și de impresariat prin asigurarea unei protecții armonizate din punct de vedere juridic în Comunitate.

79.

Cu toate acestea, în pofida existenței unei noțiuni autonome a dreptului Uniunii, în anumite situații se poate efectua o armonizare foarte limitată, astfel încât intensitatea reglementării noțiunii este foarte scăzută. În asemenea cazuri, în dreptul Uniunii este trasat doar un cadru normativ mai larg, care trebuie completat de statele membre ( 27 ). De la această premisă a plecat Curtea la interpretarea noțiunii de caracter echitabil al remunerației în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 ( 28 ). Or, întrucât intensitatea reglementării unei noțiuni trebuie apreciată pentru fiecare noțiune în parte menționată într-o dispoziție, nu se trage o concluzie în privința celorlalte noțiuni existente la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115.

b) Contextul de drept internațional și de drept al Uniunii

80.

În plus, trebuie să ținem seama că dispoziția privind dreptul la o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretată în contextul dreptului internațional.

81.

Dreptul la remunerație echitabilă este reglementat în dreptul internațional la articolul 12 din Convenția de la Roma și la articolul 15 din WPPT. Prin urmare, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat având în vedere aceste dispoziții de drept internațional.

82.

În ceea ce privește WPPT, acest aspect rezultă și din faptul că Uniunea însăși este parte contractantă. Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile de drept al Uniunii trebuie interpretate în lumina unui acord internațional în special atunci când Uniunea este parte contractantă și aceste texte vizează chiar punerea în aplicare a acordului ( 29 ).

83.

În ceea ce privește Convenția de la Roma, trebuie relevat că Uniunea nu este parte contractantă la aceasta. Totuși, din considerentul (7) al Directivei 2006/115, potrivit căruia armonizarea legislațiilor nu trebuie să contravină respectării convențiilor internaționale, rezultă că trebuie să se țină seama de dispozițiile Convenției de la Roma.

c) Cu privire la noțiunea de comunicare publică

84.

Având în vedere formularea sa, noțiunea de comunicare publică se compune din două elemente. În primul rând, trebuie să existe o comunicare. În al doilea rând, această comunicare trebuie să fie publică.

i) Cu privire la noțiunea de comunicare

85.

Este adevărat că directiva nu oferă o definiție expresă a ceea ce trebuie să se înțeleagă prin comunicare în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Din formularea și din contextul dispoziției pot fi totuși depistate indicii cu privire la modul în care trebuie interpretată această noțiune.

86.

Potrivit considerațiilor precedente ( 30 ), la interpretarea noțiunii de comunicare din această dispoziție trebuie să se țină seama de articolul 12 din Convenția de la Roma și de articolul 15 din WPPT. Pentru noțiunea de comunicare prezintă importanță în special articolul 15 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 litera (g) din WPPT. Articolul 15 alineatul (1) prevede că artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă și unică în cazul în care fonogramele sunt utilizate direct sau indirect pentru radiodifuzare ori pentru orice comunicare către public. La articolul 2 litera (g) din WPPT, noțiunea de comunicare către public a unei fonograme este definită ca transmiterea către public, prin orice mijloc, altul decât radiodifuzarea, a sunetelor unei interpretări sau execuții de sunete sau de reprezentări de sunete fixate în fonogramă. De asemenea, se precizează că pentru o comunicare către public în sensul articolului 15 din WPPT este suficient ca sunetele sau reprezentările de sunete fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public.

87.

Din cele de mai sus se deduc următoarele concluzii cu privire la noțiunea de comunicare în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115:

88.

În primul rând, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 acoperă atât comunicările directe, cât și pe cele indirecte. În favoarea acestui aspect pledează atât textul explicit, cât și geneza dispoziției. Din geneza Directivei 92/100 rezultă că nu a fost considerat necesar să fie concretizată suplimentar noțiunea de comunicare prin adăugarea cuvintelor „directă sau indirectă”, întrucât prin utilizarea noțiunii de comunicare au fost incluse în mod evident și comunicările indirecte ( 31 ). Această interpretare este susținută, de la intrarea sa în vigoare, și de articolul 15 din WPPT, potrivit căruia trebuie să existe un drept și în cazul transmisiilor indirecte ( 32 ).

89.

În al doilea rând, pentru a exista o comunicare este necesar ca sunetele fixate pe o fonogramă să aibă aptitudinea de a fi auzite. Este irelevant dacă sunetele au fost efectiv auzite de clienți. Pentru început, această interpretare este susținută de articolul 2 litera (g) din WPPT, care vizează aptitudinea sunetelor de a fi auzite de către public. De asemenea, din economia generală și din finalitatea Directivei 2006/115 rezultă că este suficient dacă se i oferă clientului posibilitatea de fapt și de drept de a beneficia de fonogramă ( 33 ). O asemenea interpretare are și avantajul că în această privință coincide cu interpretarea noțiunii de comunicare publică de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

90.

Ținând seama de aceste dispoziții, există numeroase motive pentru a interpreta noțiunea de comunicare de la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 în sensul că, într-o situație precum cea în speță, un medic dentist, prin faptul că pune la dispoziția pacienților emisiuni de radio în cabinetul său sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită prin intermediul unui aparat de radio, comunică indirect fonogramele utilizate în emisiunile de radio.

91.

Comisia susține în acest context că, în principiu, noțiunea de comunicare publică de la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 nu trebuie interpretată în sens mai larg decât noțiunea de comunicare publică de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Trebuie să se țină seama de faptul că legiuitorul Uniunii a intenționat să prevadă un nivel de protecție mai ridicat pentru drepturile de autor decât pentru drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme și, așadar, ar fi contrar sistemului de protecție să se acorde drepturi mai ample artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme, în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, decât autorilor, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

92.

În aceste împrejurări, este necesar să ne întrebăm dacă trebuie să se țină seama de considerentele (23) și (27) ale Directivei 2001/29 la interpretarea noțiunii de comunicare publică în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 și dacă aceasta conduce la considerația că, într-un caz precum cel speță, nu există comunicare publică în sensul dispoziției menționate.

— Luarea în considerare a considerentului (27) al Directivei 2001/29

93.

În primul rând, se ridică problema dacă, într-un caz precum cel din speță, ținând seama de considerentul (27) al Directivei 2001/29, putem considera că există o comunicare.

94.

Potrivit acestui considerent, simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în sine. Este necesar să privim acest considerent în legătură cu declarația comună a părților contractante referitoare la articolul 8 din WCT. Potrivit acestei declarații, punerea la dispoziție a condițiilor materiale care permit o comunicare nu constituie o comunicare în sine în sensul WCT sau al Convenției de la Berna.

95.

În opinia noastră, acest lucru nu poate fi interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în speță, nu există comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 sau al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 ( 34 ). Acesta trebuie înțeles în sensul că persoanele care pun la dispoziție aparate de redare, fără a deține concomitent controlul asupra accesului la operele care fac obiectul dreptului de autor, nu efectuează prin aceasta o comunicare publică. O asemenea situație apare, de exemplu, când sunt vândute sau închiriate televizoare sau aparate de radio sau când un furnizor de servicii de internet pune la dispoziție doar accesul la internet. Totuși, într-o situație asemenea celei în speță, medicul dentist nu se limitează doar să pună la dispoziție aparate de redare. Dimpotrivă, acesta pune el însuși la dispoziția pacienților săi emisiunile de radio sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită și, prin urmare, în mod indirect, fonogramele utilizate în emisiunile de radio.

96.

Prin urmare, într-un caz precum cel din speță, considerentul (27) al Directivei 2001/29 nu se opune existenței unei comunicări în sensul articolului 3 alineatul (1) și al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115.

— Luarea în considerare a considerentului (23) al Directivei 2001/29

97.

Potrivit considerentului (23) al Directivei 2001/29, dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică trebuie înțeles în sensul că acoperă orice comunicare către un public care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării.

98.

În ședință, Comisia a susținut (îndepărtându-se de observațiile scrise prezentate până la momentul respectiv) că, ținând seama de acest considerent, ar fi îndoielnică existența unei comunicări. În această privință, a invocat Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauzele Football Association Premier League și alții ( 35 ), în care s-a considerat, făcându-se referire la acest considerent, că recepționarea unei emisiuni difuzate la un televizor nu constituie o comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Ar exista o comunicare numai atunci când ar exista o retransmisie autonomă a emisiunii inițiale, ca spre exemplu atunci când semnalul inițial al unei emisiuni este recepționat și apoi distribuit prin diferite aparate ( 36 ). Ținând seama de aceasta, Comisia estimează în continuare că, în Hotărârea SGAE, Curtea ar fi examinat numai caracterul public al comunicării, însă nu și comunicarea în sine.

99.

Acest argument nu poate fi acceptat.

100.

Astfel, este imposibil să se deducă din considerentul (23) al Directivei 2001/29 că, într-un caz precum cel din speță, nu există o comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

101.

Contrar susținerilor Comisiei, în Hotărârea SGAE, Curtea nu s-a limitat la a interpreta doar caracterul public al comunicării. În hotărârea respectivă, aceasta a precizat că, pentru a considera că există o comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, este suficient ca difuzarea unui semnal prin intermediul unui televizor să permită accesul la o operă. Astfel, Curtea a precizat în mod explicit că există o comunicare publică independent de mijlocul tehnic prin care este transmis semnalul ( 37 ). În opinia noastră, această precizare poate fi înțeleasă în sensul că, pentru a exista comunicare, contează prea puțin că televizoarele recepționează ele însele emisiunea sau că există mai întâi o nouă transmisie a semnalului către televizor, distinctă de emisiunea inițială.

102.

Astfel, în ceea ce privește interpretarea noțiunii de comunicare, există două abordări ireconciliabile. Abordarea susținută de Curte pune în prim-plan obiectivul protecției adecvate a autorilor, independent de detaliile tehnice, și din acest motiv o vom califica în continuare drept abordare funcțională. În schimb, abordarea invocată de Comisie se întemeiază pe o distincție între cazul unei retransmisii a semnalului și cel al unui aparat de recepție. Întrucât această abordare se întemeiază pe mijloacele tehnice, o vom califica în continuare ca abordare tehnică.

103.

În opinia noastră, motive întemeiate pledează în favoarea abordării susținute de Curte.

104.

În primul rând, obiectivul protecției adecvate a dreptului de autor și a drepturilor conexe exprimat în considerentele (9) și (10) ale Directivei 2001/29, precum și în considerentele (5), (12) și (13) ale Directivei 2006/115 pledează în favoarea abordării funcționale. Dacă se ia în considerare acest obiectiv, considerăm că este mai convingător să ne concentrăm asupra cercului de persoane vizate de autorizare sau de remunerația echitabilă.

105.

În al doilea rând, nu se poate opune abordării funcționale faptul că nu este prevăzută în dreptul internațional. Desigur, la nivel internațional, nu există un consens cu privire la caracterul obligatoriu al acestui criteriu ( 38 ). Totuși, acest aspect nu împiedică aplicarea prezentului criteriu în cazul dreptului Uniunii. Astfel, dispozițiile pertinente ale dreptului internațional prevăd doar o protecție minimă pentru drepturile de autor și drepturile conexe, părțile contractante putând să prevadă mai mult. În plus, trebuie să se observe în această privință că, deși niciun tratat internațional nu impune părților contractante să aplice o abordare funcțională, în documentele interpretative fără caracter obligatoriu, precum ghidul OMPI, se sugerează acest lucru ( 39 ).

106.

În al treilea rând, contrar opiniei Comisiei, nu putem deduce suficient de clar din considerentul (23) al Directivei 2001/29 și din geneza sa că legiuitorul Uniunii a dorit să excludă din domeniul noțiunii de comunicare, în sensul articolului 3 din directivă, comunicarea către public a unei emisiuni prin intermediul aparatelor de recepție.

107.

În cadrul procedurii legislative, Parlamentul European a propus să se precizeze că dreptul de comunicare publică nu acoperă execuțiile și interpretările directe. Comisia a acceptat acest lucru în propunerea sa modificată. Cu toate că, pe fond, Consiliul a susținut această propunere, totuși a decis să nu menționeze noțiunea de execuție directă, întrucât ar fi condus la o incertitudine juridică în lipsa unei definiții comune. În schimb, Consiliul a preferat să precizeze domeniul de aplicare efectivă al noțiunii de comunicare publică în sensul articolului 3 din Directiva 2001/29 ( 40 ).

108.

Astfel, obiectivul considerentului (23) este să excludă execuțiile și interpretările directe din domeniul de aplicare al noțiunii de comunicare publică, fără a utiliza această noțiune. Astfel cum reiese și din modul de redactare a acestui considerent, legiuitorul Uniunii a încercat să atingă acest obiectiv excluzând o parte dintre persoane din noțiunea de public relevant, și anume acea parte a publicului prezentă la locul de proveniență al comunicării ( 41 ). Acesta este motivul pentru care ceea ce contează este absența publicului de la locul de proveniență al comunicării, iar nu aspectele tehnice.

109.

În consecință, din obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii prin considerentul (23), precum și din modul de redactare a acestuia se poate deduce că legiuitorul menționat a dorit doar să restrângă cercul de persoane care pot constitui publicul, dar nu și noțiunea de comunicare.

110.

Pentru a rezuma, este necesar să se rețină că nici considerentul (23), nici geneza directivei nu furnizează un fundament suficient pentru a considera că noțiunea de comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ar trebui, din punct de vedere tehnic, să se limiteze la cazurile de transmisie a semnalului către un televizor sau către un aparat de radio, care diferă de emisia inițială, și că recepția directă la televizoare sau la aparatele de radio ar trebui exclusă din această noțiune.

— Concluzie intermediară

111.

Cu titlu de concluzie intermediară, trebuie să se rețină că un dentist care oferă posibilitatea ca o emisiune de radio să poată fi auzită în cabinetul său prin intermediul unui aparat de radio comunică indirect, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, fonogramele utilizate în cadrul emisiunii.

ii) Cu privire la noțiunea de caracter public

112.

Directiva 2006/115 nu definește nici noțiunea de caracter public al comunicării.

113.

Spre deosebire de cazul noțiunii de comunicare, în acest context, definiția legală a comunicării către public de la articolul 2 litera (g) din WPPT nu este de ajutor, întrucât elementul care trebuie definit – caracterul public al comunicării – nu este concretizat în partea ce se ocupă de definiții. Dimpotrivă, se precizează doar că sunetele trebuie să aibă aptitudinea de a fi auzite de către public, astfel încât definiția legală se dovedește din acest punct de vedere lipsită de substanță.

114.

În orice caz, în acest context putem face trimitere la jurisprudența Curții, citată anterior, privind interpretarea noțiunii de comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ( 42 ). Astfel cum am menționat în concluziile prezentate astăzi în cauza Phonographic Performance, expresia „publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie, în principiu, să fie interpretată în mod concordant. Acesta este motivul pentru care facem trimitere la observațiile corespunzătoare de la punctele 96-111 din prezentele concluzii.

115.

Luând în considerare criteriile stabilite de Curte în Hotărârea SGAE, există motive temeinice să se considere că, și într-un caz precum cel în speță, există o comunicare publică întrucât fonogramele sunt comunicate în mod indirect prin faptul că emisiunea de radio poate fi auzită de un public nou. Desigur, pacienții petrec mai puțin timp în sala de așteptare a unui cabinet stomatologic decât în camere de hotel, dar se succedă rapid, la fel ca în cazul camerelor de hotel, astfel încât și în acest caz se poate considera că există un efect de succesiune și de acumulare ce dă o importanță considerabilă punerii la dispoziție a fonogramelor.

116.

În acest context, se ridică totuși de asemenea întrebarea dacă, pentru motivele deja menționate, noțiunea de comunicare publică în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie, ținând seama de considerentul (23) al Directivei 2001/29, să fie interpretată în sensul că într-un caz precum cel din speță nu există o comunicare publică. Astfel cum am arătat anterior, prin considerentul (23) al Directivei 2001/29, legiuitorul Uniunii a dorit să excludă din noțiunea de public în sensul articolului 3 alineatul (1) din directivă persoanele prezente la locul de proveniență al comunicării. În acest fel s-ar ajunge ca execuțiile și interpretările să nu intre în domeniul de aplicare al noțiunii de comunicare publică ( 43 ).

117.

Făcând trimitere la Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Football Association Premier League și alții, Comisia susține că în acest mod trebuie să se excludă persoanele prezente la locul în care se găsește un receptor de televiziune. În cazul unui receptor de televiziune, locul de proveniență al comunicării ar fi locul în care se găsește televizorul ( 44 ).

118.

O astfel de argumentație trebuie respinsă.

119.

În primul rând, această opinie nu este compatibilă cu abordarea Curții din Hotărârea SGAE. Astfel, din această hotărâre reiese că, și în cazul unui receptor de televiziune, locul de proveniență al comunicării nu este cel în care se găsește televizorul ( 45 ).

120.

De asemenea, există argumente mai bune în favoarea abordării Curții. Astfel, faptul că în considerentul (23) al Directivei 2001/29 se face trimitere la locul de proveniență al comunicării nu poate fi înțeles în sensul că, în cazul unui receptor de televiziune, acest loc este cel în care se găsește televizorul.

121.

În primul rând, sensul firesc al cuvântului „proveniență” sugerează că acesta nu înseamnă locul în care se desfășoară în cele din urmă comunicarea.

122.

Și geneza directivei, deja menționată anterior, pledează în favoarea unei astfel de interpretări. Astfel, prin clarificarea de la considerentul (23), legiuitorul Uniunii a dorit să evite posibilitatea ca execuția și interpretarea publică să intre sub incidența noțiunii de comunicare publică ( 46 ). Acest obiectiv este atins în cazul în care publicul prezent la locul execuției sau al interpretării operei este exclus din domeniul noțiunii de comunicare publică ( 47 ). Cu toate acestea, ascultătorii unui program de radio nu sunt prezenți la locul execuției sau al interpretării operei.

123.

În plus, legătura dintre considerentele (23) și (24) ale Directivei 2001/29 se opune unei abordări conform căreia, atunci când este vorba despre un aparat de recepție, locul de proveniență al comunicării este cel în care se găsește aparatul. Astfel, potrivit considerentului (24), dreptul de a pune la dispoziția publicului prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2001/29 trebuie înțeles în sensul că acoperă toate operațiunile de punere la dispoziția publicului care nu este prezent în locul de proveniență al comunicării. În cazul în care, în același context, s-ar considera că locul de proveniență al punerii la dispoziție este locul în care se găsește aparatul care difuzează în cele din urmă fonograma, s-ar lipsi practic articolul 3 alineatul (2) din directivă de orice efect util. Astfel, în multe cazuri ar fi vorba despre un aparat care s-ar găsi la un domiciliu privat. Din acest motiv, considerăm că ar fi mai convingătoare interpretarea considerentelor (23) și (24) în sensul că doar publicul care este prezent la execuția sau interpretarea directă este exclus, întrucât este publicul prezent în locul de proveniență al comunicării, din domeniul de aplicare al noțiunii de comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

124.

Mai mult, incoerența rezultatelor la care ar conduce această interpretare se opune unei abordări potrivit căreia, în cazul unui aparat de recepție, locul de proveniență al comunicării este cel în care se găsește aparatul. Astfel, potrivit acestei abordări, atunci când mai multe receptoare de radio sunt amplasate într-un bar, nu ar exista o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. În schimb, atunci când doar două receptoare de radio sunt amplasate într-un bar, iar semnalul este retransmis printr-un aparat amplasat în pivnița clădirii, ar exista o comunicare în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Considerăm puțin probabil ca legiuitorul Uniunii să fi dorit să accepte un rezultat atât de incoerent.

125.

În consecință, într-un caz precum cel din speță, locul de proveniență al comunicării în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 este locul în care execuția sau interpretarea originară a fost înregistrată pe fonograme.

126.

Așadar, este necesar să se respingă obiecția Comisiei pentru că, din motivele expuse anterior, din cuprinsul considerentului (23) nu reiese că publicul prezent în fața unui receptor de televiziune nu poate fi vizat de articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

127.

În cazul în care Curtea, contrar jurisprudenței sale anterioare, ar trebui să interpreteze noțiunea de comunicare publică de la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 în sensul că nu acoperă comunicarea către publicul prezent în fața unui receptor de televiziune, obiecția Comisiei ar trebui totuși respinsă în al doilea rând pentru că o astfel de abordare nu poate fi aplicată noțiunii de comunicare publică de la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Astfel, noțiunea de comunicare în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretată ținând seama de dispozițiile coroborate ale articolului 15 și ale articolului 2 litera (g) din WPPT. Potrivit acestora, există o comunicare de fonograme dacă sunetele fixate pe fonogramă au aptitudinea de a fi auzite. Astfel, publicul prezent la locul comunicării intră în orice caz sub incidența noțiunii de comunicare publică în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 ( 48 ).

128.

În consecință, în temeiul considerentului (23) al Directivei 2001/29, caracterul public al comunicării menționate la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 nu trebuie interpretat în sensul că, în cazul unor receptoare de radio, publicul prezent la locul în care se găsește aparatul de radio nu este luat în considerare.

iii) Cu privire la celelalte obiecții

129.

Nici celelalte argumente ale părților la procedură nu sunt mai convingătoare.

— Necesitatea de a solicita o taxă de intrare

130.

În primul rând, plata unei taxe de intrare nu este necesară pentru a exista o comunicare publică în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. În primul rând, modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) nu indică în niciun fel existența unei astfel de condiții. În al doilea rând, legătura sistematică cu articolul 8 alineatul (3) din directivă se opune unei astfel de interpretări. Acesta prevede, pentru organismele de radiodifuziune, dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a emisiunilor lor, în cazul în care această comunicare este făcută în locuri accesibile publicului în schimbul unei taxe de intrare. Având în vedere că, potrivit acestei dispoziții, este necesar să existe cumulativ atât o comunicare publică, cât și o comunicare în locuri accesibile publicului în schimbul unei taxe de intrare, se poate deduce per a contrario că existența unei comunicări publice nu necesită nici ca locul să fie public, nici să se plătească o taxă de intrare.

— Cu privire la scopul lucrativ

131.

De asemenea, obiecțiile potrivit cărora nu ar exista o comunicare publică întrucât, în speță, prestația medicului dentist, iar nu comunicarea publică a fonogramelor, ar fi în prim-plan și întrucât medicul dentist nu ar fi acționat într-un scop lucrativ nu sunt convingătoare.

132.

În primul rând, pentru a exista o comunicare publică, nu este necesar ca utilizatorul să urmărească un scop lucrativ.

133.

Înainte de toate, noțiunea de comunicare publică nu presupune existența unui scop lucrativ.

134.

Totodată, nu doar legătura cu articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2006/115 sus-menționat, ci și legătura cu articolul 5 din Directiva 2001/29 la care face trimitere articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2006/115 se opune unei astfel de cerințe. Astfel, articolul 5 alineatul (3) literele (a), (b) și (j) din Directiva 2001/29 menționează că statele membre pot să prevadă excepții și limitări la dreptul de comunicare publică în cazul anumitor utilizări privilegiate, cu condiția să nu se urmărească un scop comercial sau scopul comercial să nu depășească limitele activității privilegiate. Rezultă, per a contrario, că poate exista o comunicare publică și în cazul în care nu se urmărește un scop comercial sau lucrativ.

135.

În plus, nici din cuprinsul Hotărârii SGAE nu rezultă că trebuie să existe un scop lucrativ. Desigur, în cauza respectivă, Curtea a adus în prim-plan scopul lucrativ al operatorilor hotelieri. Totuși, aceasta nu înseamnă că Curtea ar fi considerat că era o condiție necesară pentru existența unei comunicări publice ( 49 ).

136.

În plus, impunerea condiției unui scop lucrativ ar conduce la probleme dificile de delimitare. Astfel, ar trebui să se decidă de la caz la caz dacă o comunicare a unei fonograme are o importanță atât de redusă încât devine secundară în raport cu prestația principală.

137.

În sfârșit, este necesar să se respingă și argumentul invocat de guvernul italian potrivit căruia nu ar trebui să se acorde un drept economic, precum cel prevăzut la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, în cazul în care utilizatorul, prin comunicarea publică, nu urmărește un scop lucrativ. Nu vedem de ce, în cazul unei manifestări politice, autorul ar dispune de un drept exclusiv, în schimb producătorii de fonograme și artiștii interpreți sau executanți nu ar dispune de niciun drept. De altfel, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 permite să se țină seama de lipsa scopului lucrativ al utilizatorului cu ocazia stabilirii remunerației echitabile pentru o astfel de utilizare.

138.

În al doilea rând, dorim să observăm cu titlu subsidiar că, într-un caz precum cel din speță, este pe deplin posibil să se considere că există un scop lucrativ. Chiar dacă emisiunile de radio ascultate de pacienți într-un cabinet stomatologic nu constituie un element esențial al prestației medicului dentist, nu se poate contesta că acestea pot avea o utilitate practică. Astfel, pentru pacienții care se află în sala de așteptare, ar fi mai plăcut în general să asculte emisiuni de radio decât zgomotul frezei ce se aude din cabinet. În plus, astfel de emisiuni oferă un divertisment pe parcursul perioadelor de așteptare, care sunt frecvente în cabinele stomatologice. În opinia noastră, faptul că prețul tratamentului medical nu depinde de posibilitatea de a asculta sau de a nu asculta fonograme nu este de natură a exclude o intenție lucrativă. Astfel, pentru a considera că există o astfel de intenție, este suficientă prezența unui element de natură a ameliora imaginea generală a prestației din punctul de vedere al pacientului. În lumina argumentelor anterioare, considerăm că aceasta este soluția.

— Cu privire la voința pacienților

139.

Faptul că aceasta se realizează independent de voința pacientului și că acesta din urmă o percepe, eventual, chiar ca deranjantă are o importanță redusă în aprecierea caracterului public al comunicării.

— Cu privire la celelalte obiecții

140.

Nici celelalte argumente nu sunt convingătoare.

141.

În primul rând, pentru ca o comunicare să aibă un caracter public în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, nu este necesar ca publicul să aibă o dimensiune socială, economică sau juridică autonomă. Mai întâi, o astfel de dimensiune lipsește probabil și în alte cazuri în care există fără îndoială un public, cum ar fi, de exemplu, în gări sau în stațiile de metrou. În plus, în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe, în ceea ce privește caracterul public, nu contează dimensiunea sau omogenitatea grupului de persoane care pot constitui publicul ( 50 ).

142.

În al doilea rând, obiecția conform căreia pacienții unui dentist nu se află toți în același timp în cabinetul acestuia trebuie respinsă întrucât este suficient un efect cumulativ la care este posibil să se ajungă datorită perioadelor succesive petrecute în sala de așteptare.

iv) Concluzie

143.

În consecință, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că există o comunicare publică în sensul acestei dispoziții atunci când un dentist instalează un aparat de radio în sala sa de așteptare și difuzează prin intermediul acestuia un program de radio.

d) Cu privire la celelalte condiții

144.

În ceea ce privește condiția existenței unui utilizator în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, trebuie să se constate că cel care comunică fonogramele către public le utilizează în sensul acestei dispoziții.

145.

În ceea ce privește obligația de plată a unei remunerații echitabile, facem trimitere la punctele 118-144 din Concluziile noastre prezentate astăzi în cauza C-160/10, Phonographic Performance.

4. Concluzie

146.

În consecință, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că un medic dentist care instalează un aparat de radio în cabinetul său și pune la dispoziția pacienților, prin intermediul acestuia, emisiuni de radio sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită de aceștia este obligat să plătească o remunerație echitabilă pentru comunicarea indirectă a fonogramelor care sunt utilizate în emisiunile de radio.

VII — Cu privire la primele trei întrebări preliminare

147.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă dispozițiile pertinente din Convenția de la Roma, din WPPT și din Acordul TRIPS sunt direct aplicabile în ordinea juridică a Uniunii și dacă particularii le pot invoca în mod direct. Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța urmărește să afle dacă noțiunea de comunicare publică în sensul dispozițiilor dreptului internațional pe care le citează coincide cu noțiunea de comunicare publică în sensul Directivelor 92/100 și 29/2001 și, dacă nu coincide, care izvor de drept prevalează.

A — Principalele argumente ale părților

148.

Potrivit SCF, trebuie să se răspundă la aceste întrebări în mod afirmativ. Toate dispozițiile relevante ale dreptului internațional ar face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii și ar fi direct aplicabile în raporturile de drept privat. În plus, dreptul Uniunii ar trebui, pe cât posibil, să primească o interpretare conformă cu dreptul internațional, însă ar putea merge mai departe decât dispozițiile dreptului internațional. Dreptul Uniunii ar putea să confere un nivel de protecție mai ridicat decât dispozițiile relevante ale dreptului internațional, întrucât dispozițiile referitoare la dreptul de autor și la drepturile conexe ar evolua permanent.

149.

Potrivit domnului Marco Del Corso, Convenția de la Roma este direct aplicabilă în ordinea juridică a Uniunii întrucât a fost integrată în Acordul TRIPS, la care Uniunea Europeană a aderat. De asemenea, Uniunea Europeană ar fi aderat și la WPPT. Problema supremației are o importanță redusă întrucât dispozițiile relevante ale dreptului internațional și ale dreptului Uniunii ar fi identice.

150.

Potrivit guvernului italian, nu este necesar să se răspundă la primele trei întrebări. Uniunea Europeană ar fi adoptat deja directivele de punere în aplicare a WPPT. În consecință, ar fi importantă doar interpretarea directivelor.

151.

Potrivit Comisiei, trebuie să se răspundă la primele două întrebări în sens negativ. În ceea ce privește Convenția de la Roma, ar rezulta deja din cuprinsul acesteia că nu face parte din ordinea juridică a Uniunii. În ceea ce privește acordul TRIPS și WPPT, Comisia arată că instanța de trimitere nu ar fi menționat dispoziții specifice. În ceea ce privește dispozițiile menționate de instanța de trimitere în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, ar trebui să se răspundă la aceste întrebări în sens negativ. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, o dispoziție a unui tratat internațional nu ar fi direct aplicabilă decât dacă aceasta ar cuprinde o obligație clară, precisă și necondițională, care să nu necesite niciun act suplimentar de transpunere. În ceea ce privește GATT, Curtea ar fi respins și posibilitatea ca acest tratat internațional să producă efecte directe. Această jurisprudență s-ar aplica de asemenea Acordului TRIPS și WPPT. La fel ca Acordul TRIPS, WPPT ar prevedea că părțile contractante trebuie să pună în aplicare dispozițiile acestui tratat. Acest lucru ar fi confirmat de articolul 14 din WCT și de articolul 23 alineatul (1) din WPPT, care ar prevedea în mod expres că părțile contractante adoptă măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestor tratate. Uniunea ar fi adoptat aceste măsuri de transpunere prin Directiva 2001/29.

B — Admisibilitatea întrebărilor preliminare

152.

Ținând seama de răspunsurile la a patra și la a cincea întrebare preliminară, ne îndoim în mod serios că instanța de trimitere are într-adevăr nevoie de răspunsuri la primele trei întrebări. Astfel, la cea de a patra și la cea de a cincea întrebare, articolul 8 alineatul (2) a fost interpretat ținându-se seama de dispozițiile dreptului internațional. Din moment ce instanța de trimitere poate ține seama, în cadrul acțiunii principale, de aceste dispoziții ale directivelor conforme cu dispozițiile dreptului internațional, aplicarea autonomă a dispozițiilor dreptului internațional nu mai are importanță.

153.

Cu toate acestea, este imposibil să se respingă întrebările ca lipsite de relevanță pentru soluționarea litigiului. Astfel, întrebarea privind aplicarea directă a dispozițiilor dreptului internațional ar putea deveni relevantă dacă instanța de trimitere nu poate să țină seama de articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Cu toate acestea, în opinia noastră, este posibil să se interpreteze dispozițiile naționale în conformitate cu directiva (și astfel și cu dreptul internațional). Desigur, problema dacă o astfel de interpretare este posibilă este, în cele din urmă, o problemă de drept național pe care doar instanța de trimitere o poate soluționa. În cazul (improbabil în opinia noastră) în care o interpretare conformă cu directiva nu ar fi posibilă, articolul 8 alineatul (2) din directivă nu ar putea fi aplicat în mod direct întrucât este vorba despre un litigiu între particulari.

154.

În această privință, primele trei întrebări preliminare nu pot fi considerate lipsite de relevanță pentru soluționarea litigiului.

C — Apreciere juridică

155.

Cu toate acestea, întrucât răspunsul la primele trei întrebări preliminare va avea în mod evident doar o utilitate practică foarte limitată pentru scopul acțiunii principale, dorim să răspundem pe scurt la acestea.

156.

O dispoziție a unui acord internațional trebuie să fie considerată direct aplicabilă atunci când face parte din acordurile internaționale încheiate de Uniune și, având în vedere modul de redactare și ținând cont de semnificația și de scopul acordului, aceasta cuprinde o dispoziție clară, precisă și care nu este condiționată, în ceea ce privește executarea sau efectele sale, de adoptarea vreunui act ulterior. Astfel, aceasta trebuie să fie suficient de precisă și necondiționată ( 51 ).

157.

Articolul 12 din Convenția de la Roma nu poate fi, așadar, o dispoziție de drept al Uniunii direct aplicabilă, întrucât Uniunea nu este parte contractantă la convenție.

158.

În ceea ce privește Acordul TRIPS, invocat de instanța de trimitere, trebuie mai întâi să se arate că acesta nu cuprinde o dispoziție corespunzătoare articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Astfel, articolul 14 din Acordul TRIPS, ce reglementează drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme, nu cuprinde niciun drept corelativ obligației de plată a unei remunerații echitabile nici pentru artiștii interpreți sau executanți și nici pentru producătorii de fonograme ( 52 ).

159.

În orice caz, poziția foarte restrictivă a Curții în ceea ce privește aplicabilitatea directă a acordurilor OMC în general ar pleda împotriva unei aplicabilități directe a Acordului TRIPS. Potrivit unei jurisprudențe constante, pe care nu o vom analiza în detaliu pentru motivele menționate anterior, acordurile OMC și, prin urmare, Acordul TRIPS nu sunt de natură a fi direct aplicabile date fiind natura și economia acestora ( 53 ).

160.

În ceea ce privește aplicarea directă a articolului 15 din WPPT, în primul rând, trebuie să se stabilească dacă acest tratat urmărește, în general, să confere în mod direct drepturi particularilor. În această privință, trebuie să se ia în considerare în special articolul 23 alineatul (1) din WPPT, care prevede că părțile contractante își asumă obligația de a adopta, în conformitate cu sistemul lor juridic, măsurile necesare pentru a asigura aplicarea tratatului menționat. Această dispoziție ar putea fi interpretată în sensul că statele membre trebuie să adopte măsuri suplimentare, ceea ce ar putea pleda împotriva aplicării directe a dispozițiilor WPPT. În sprijinul acestei teze, am putea adăuga și faptul că numeroase dispoziții din WPPT acordă o mare libertate părților contractante. Cu toate acestea, se ridică problema dacă articolul 23 alineatul (1) din WPPT se opune unei aplicări directe a anumitor dispoziții ale WPPT atunci când acestea sunt suficient de precise și de necondiționate.

161.

Nu este necesar să se răspundă la această întrebare în scopul prezentei cauze. Astfel, articolul 2 litera (g) și articolul 15 din WPPT nu cuprind cerințe suficient de precise cu privire la problema dacă dreptul la o remunerație echitabilă se aplică și în cazuri precum cel din speță, în care noțiunea de comunicare este interpretată în mod funcțional și în care caracterul public al comunicării se întemeiază pe ideea de public succesiv și cumulativ. Astfel, este general acceptat faptul că, în aceste de cazuri, WPPT nu cuprinde cerințe stricte. În lipsa unor indicații privind delimitarea noțiunilor de comunicare publică și de comunicare privată din WPPT, părțile contractante dispun de o marjă largă de apreciere în a decide că există o comunicare publică ( 54 ).

162.

Este imposibil de obiectat că, în Hotărârea SGAE, Curtea s-a întemeiat pe dispozițiile relevante ale dreptului internațional pentru a interpreta noțiunea de comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Astfel, Curtea nu a făcut trimitere la dispozițiile Convenției de la Berna pentru a soluționa problema determinantă dacă criteriul creării unui nou cerc de ascultători ar putea servi drept criteriu de existență a unei noi comunicări publice. Părțile contractante ale Convenției de la Berna nu au inclus în mod intenționat acest criteriu ( 55 ). Curtea și-a întemeiat interpretarea pe Ghidul OMPI privind Convenția de la Berna, și anume un document fără forță juridică obligatorie. Astfel, concretizarea cu caracter juridic obligatoriu a noțiunii „publică” nu a fost realizată până în prezent la nivelul dreptului internațional, ci doar la nivelul dreptului Uniunii, la articolul (3) alineatul (1) din Directiva 2001/29.

163.

În consecință, articolul 2 litera (g) și articolul 15 din WPPT nu sunt dispoziții pe care părțile din acțiunea principală să le poată invoca.

VIII — Concluzie

164.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare după cum urmează:

„1)

Articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, respectiv din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (versiune codificată) trebuie să fie interpretat în sensul că un medic dentist care instalează un aparat de radio în cabinetul său și pune la dispoziția pacienților, prin intermediul acestuia, emisiuni de radio sub o formă care are aptitudinea de a fi auzită de aceștia este obligat să plătească o remunerație echitabilă pentru comunicarea indirectă a fonogramelor care sunt utilizate în emisiunile de radio.

2)

În lumina criteriilor din dreptul Uniunii, nici articolul 12 din Convenția de la Roma din 26 octombrie 1961 privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, nici articolul 15 din Tratatul OMPI din 20 septembrie 1996 privind interpretările, execuțiile și fonogramele (WPPT) și nici articolul 14 din Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS) nu sunt dispoziții internaționale pe care o parte într-un litigiu între particulari să le poată invoca în mod direct.”


( 1 ) Limba originală: germana.

( 2 ) JO L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120.

( 3 ) JO L 376, p. 28, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 14.

( 4 ) Hotărârea din 7 decembrie 2006 (C-306/05, Rec., p. I-11519).

( 5 ) JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230.

( 6 ) Citat după Monitorul Oficial German (Bundesgesetzblatt) 1965 II, p. 1245.

( 7 ) A se vedea Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 de aprobare, în numele Comunității Europene, a Tratatului OMPI privind dreptul de autor și a Tratatului OMPI privind interpretările și execuțiile și fonogramele (JO L 89, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 20, p. 212).

( 8 ) Anexa 1 C la Acordul OMC, JO 1994, L 336, p. 214, Ediție specială, 11/vol.10, p. 228.

( 9 ) În sensul denumirilor utilizate în TUE și în TFUE, noțiunea „drept al Uniunii” este utilizată atât pentru dreptul comunitar, cât și pentru dreptul Uniunii. În măsura în care în continuare sunt avute în vedere dispoziții individuale de drept primar, sunt evocate norme aplicabile ratione temporis.

( 10 ) Hotărârea din 6 februarie 2003 (C-245/00, Rec., p. I-1251).

( 11 ) JO L 372, p. 12, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 7.

( 12 ) Concluziile avocatului general Juliane Kokott prezentate la 3 februarie 2011 în cauzele aflate încă pe rolul Curții, Football Association Premier League și alții (C-403/08 și C-429/08).

( 13 ) A se vedea în această privință Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa en Schaake și alții (28/62-30/62, Rec., p. 59, punctele 65 și 81), Hotărârea din 1 martie 1973, Bollmann (62/72, Rec., p. 269, punctul 4), Hotărârea din 10 iulie 1997, Palmisani (C-261/95, Rec., p. I-4025, punctul 31), și Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter (C-2/06, Rep., p. I-411, punctele 41 și 42).

( 14 ) Citată la nota de subsol 4.

( 15 ) Ibidem, punctul 36.

( 16 ) Ibidem, punctul 36.

( 17 ) Ibidem, punctul 37. În acest context a invocat mai întâi Hotărârea din 2 iunie 2005, Mediakabel (C-89/04, Rec., p. I-4891, punctul 30), în care, în legătură cu articolul 1 litera (a) din Directiva 89/552/CEE a Consiliului din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune (JO L 298, p. 23, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 215), a interpretat noțiunea de recepționare a unei transmisiuni televizate de către public ca depinzând de existența unui număr nedeterminat de potențiali telespectatori. De asemenea, s-a făcut trimitere și la Hotărârea din 14 iulie 2005, Lagardère Active Broadcast (C-192/04, Rec., p. I-7199, punctul 31), în care, în legătură cu articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134), a interpretat noțiunea de comunicare publică prin satelit ca depinzând de existența unui număr nedeterminat de potențiali ascultători.

( 18 ) Ibidem, punctele 38 și 39.

( 19 ) Ibidem, punctul 40.

( 20 ) Ibidem, punctul 41.

( 21 ) Ibidem, punctul 42.

( 22 ) Ibidem, punctul 43.

( 23 ) Ibidem, punctul 44.

( 24 ) Ibidem, punctele 45 și 46.

( 25 ) Hotărârea din 18 ianuarie 2001, Stockholm Lindöpark (C-150/99, Rec., p. I-493, punctul 38), și Hotărârea din 18 iunie 2009, Stadeco (C-566/07, Rep., p. I-5295, punctul 43).

( 26 ) Hotărârea SGAE (citată la nota de subsol 4, punctul 31).

( 27 ) Hotărârea SENA (citată la nota de subsol 10, punctul 34).

( 28 ) Ibidem, punctele 34-38.

( 29 ) Hotărârea din 10 septembrie 1996, Comisia/Germania (C-61/94, Rec., p. I-3989, punctul 52), și Hotărârea SGAE (citată la nota de subsol 4, punctul 35). A se vedea în această privință Rosenkranz, F., „Die völkerrechtliche Auslegung des EG-Sekundärrechts dargestellt am Beispiel der Urheberrechts”, Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 2007, p. 238 și următoarele, în special p. 239 și 240.

( 30 ) A se vedea punctul 80 și următoarele din prezentele concluzii.

( 31 ) Reinbothe, J., Lewinski, S., The E. C. Directive on Rental and Lending Rights and on Piracy, Sweet & Maxwell, 1993, p. 97.

( 32 ) Articolul 12 din Convenția de la Roma prevede un asemenea drept numai pentru radiodifuzările directe. În această privință, părțile contractante la WPPT au depășit intenționat limitele Convenției de la Roma.

( 33 ) A se vedea în acest context punctul 67 din Concluziile avocatului general E. Sharpston prezentate la 13 iulie 2006 în cauza SGAE (citată la nota de subsol 4), precum și punctul 22 din Concluziile avocatului general A. La Pergola prezentate la 9 septembrie 1999 în cauza Egeda (C-293/98, Rec., p. I-629).

( 34 ) În acest sens, de asemenea, Ullrich, J. N., „Die «öffentliche Wiedergabe» von Rundfunksendungen in Hotels nach dem Urteil «SGAE» des EuGH (Rs. C-306/05)”, Zeitschrift für Urheber- und Medienrecht 2008, p. 112 și următoarele, p. 117 și 118.

( 35 ) Citată la nota de subsol 12.

( 36 ) Ibidem, punctele 127-147.

( 37 ) A se vedea prezentarea hotărârii la punctele 65-73 din prezentele concluzii.

( 38 ) A se vedea punctul 50 din Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza SGAE (citată la nota de subsol 4).

( 39 ) Hotărârea SGAE (citată la nota de subsol 4, punctul 41).

( 40 ) A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul European în conformitate cu articolul 251 alineatul (2) al doilea paragraf din Tratatul CE privind Poziția comună a Consiliului în vederea adoptării unei directive a Parlamentului European și a Consiliului privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și a drepturilor conexe în societatea informațională [SEC(2000) 1734 final].

( 41 ) Walter, M., Lewinsky, S., European Copyright Law, Oxford University Press, 2010, p. 981.

( 42 ) A se vedea punctele 65-73 din prezentele concluzii.

( 43 ) A se vedea punctele 106-109 din prezentele concluzii.

( 44 ) A se vedea punctele 144 și 146 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în Hotărârea Football Association Premier League și alții (citate la nota de subsol 12).

( 45 ) Altfel nu ar fi putut exista o comunicare publică în cazul unui receptor de televiziune, ceea ce Curtea pare a fi acceptat în respectiva cauză.

( 46 ) A se vedea punctul 104 din prezentele concluzii.

( 47 ) Reinbothe, J., „Die EG-Richtlinie zum Urheberrecht in der Informationsgesellschaft”, Gewerblicher Rechtsschutz und Urheberrecht – Internationaler Teil, 2001, p. 733 și următoarele, p. 736.

( 48 ) Lewinsky, S., International Copyright and Policy, Oxford University Press, 2008, p. 481.

( 49 ) A se vedea în acest sens Walter, M., Lewinsky, S. (citat la nota de subsol 41), p. 990.

( 50 ) A se vedea în acest sens Walter, M., Lewinsky, S. (citat la nota de subsol 41), p. 990.

( 51 ) Hotărârea din 30 septembrie 1987, Demirel (12/86, Rec., p. 3719, punctul 14), și Hotărârea din 16 iunie 1998, Racke (C-162/96, Rec., p. I-3655, punctul 31).

( 52 ) A se vedea în această privință Correa, C., Trade related aspects of intellectual Property rights, Oxford University Press, 2007, p. 156 și 162, precum și Busche, J., Stoll, P.-T., Trips – Internationales und europäisches Recht des geistigen Eigentums, Carl Heymanns Verlag, p. 268 și 272.

( 53 ) Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Portugalia/Consiliul (C-149/96, Rec., p. I-8395, punctul 47).

( 54 ) A se vedea Lewinski, S., Walter, M. (citat la nota de subsol 41), p. 988.

( 55 ) A se vedea punctul 50 din Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauza SGAE (citată la nota de subsol 4).

Top