1. 

Pentru prima dată, se solicită Curții să precizeze noțiunea de rea-credință în sensul dreptului comunitar al mărcilor.

2. 

Nulitatea unei mărci se declară, în special, „atunci când solicitantul era de rea-credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii”.

3. 

În prezenta cauză, procedura națională își are originea într-o situație în care, inițial, mai multe întreprinderi concurente comercializau produse similare având forme și prezentări similare. Ulterior, una dintre aceste întreprinderi a înregistrat propria formă și prezentare ca marcă comunitară tridimensională. Într-o astfel de situație, care sunt factorii care pot fi necesari și/sau suficienți pentru a stabili că această întreprindere a acționat cu rea-credință solicitând înregistrarea mărcii?

4.

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește Regulamentul privind marca comunitară ( 2 ). Totuși, aceeași noțiune este folosită în contexte similare, chiar dacă nu identice, în Directiva privind mărcile ( 3 ).

5.

Potrivit Regulamentului privind marca comunitară, mărcile comunitare pot fi înregistrate prin depunerea unei cereri la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale), instituit prin articolul 2 din Regulamentul privind marca comunitară (denumit și „OAPI” sau „Oficiul”).

6.

Articolele 7 și 8 din regulament stabilesc motivele pentru care trebuie respinsă înregistrarea ( 4 ).

7.

Articolul 7 alineatul (1) enumeră motivele „absolute” de refuz. În esență, nu pot fi înregistrate: (a) semnele care nu pot avea o reprezentare grafică sau care nu permit distincția între produsele sau serviciile unei anumite întreprinderi; (b) mărcile lipsite de caracter distinctiv; (c) mărcile compuse exclusiv din semne sau indicații ce desemnează caracteristicile produselor sau serviciilor; (d) mărcile compuse exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practica comercială loială și constantă; (e) semnele constituite exclusiv din forma impusă de natura însăși a produsului; (f) mărcile contrare ordinii publice sau bunelor moravuri; (g) mărcile de natură să înșele publicul consumator asupra naturii, calității sau provenienței geografice a produsului sau a serviciului; (h) emblemele de stat, sigiliile și emblemele oficiale ale unor organizații interguvernamentale, fără autorizarea necesară; (i) mărcile care includ alte insigne, embleme sau ecusoane ce prezintă un interes public special, fără autorizarea necesară; (j) mărcile care cuprind o indicație geografică destinată identificării vinurilor și băuturilor alcoolice, pentru vinuri și băuturi alcoolice care nu au această proveniență; (k) mărcile care conțin o indicație geografică înregistrată sau o denumire de origine, pentru același tip de produs.

8.

În conformitate cu articolul 7 alineatul (3) și cu articolul 7 alineatul (1) literele (b), (c) și (d), nu se aplică în cazul în care marca a dobândit un caracter distinctiv prin utilizare.

9.

Articolul 8 enumeră motivele „relative” pe care le poate invoca un terț pentru a se opune cu succes înregistrării unei mărci comunitare. Articolul 8 alineatul (1) prevede că titularul unei mărci anterioare ( 5 ) se poate opune înregistrării (a) unei mărci identice, pentru produse sau servicii identice, sau (b) unei mărci identice sau similare, pentru produse sau servicii identice sau similare, dacă similitudinea generează un risc de confuzie. Articolul 8 alineatul (4) recunoaște un drept similar de opoziție titularului unei mărci anterioare neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț și cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, dacă acesta conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente. Articolul 8 alineatul (5) extinde în esență dreptul vizat la articolul 8 alineatul (1) la situațiile în care produsele sau serviciile nu sunt similare, dar marca anterioară este de notorietate în cadrul Comunității sau în cadrul statului membru (după cum este vorba despre o marcă comunitară sau despre o marcă națională), iar utilizarea fără un motiv întemeiat a mărcii solicitate ar genera un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau ar aduce atingere acesteia. În altă ordine de idei, articolul 8 alineatul (3) permite titularului unei mărci să împiedice înregistrarea mărcii de către agentul sau reprezentantul său, în numele său și fără acord sau justificare din partea acestuia.

10.

Regulamentul prevede de asemenea că, după înregistrare, o marcă comunitară poate fi anulată pentru cauze de nulitate absolută sau relativă.

11.

Articolul 51 prevede cauzele de nulitate absolută. Paragrafele relevante au următorul cuprins:

„(1)   Se declară nulitatea mărcii comunitare, ca urmare a unei cereri depuse la Oficiu sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere:

(2)   Atunci când marca comunitară a fost înregistrată contrar articolului 7 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d), aceasta nu poate totuși să fie declarată nulă în cazul în care, prin utilizarea ei, a dobândit un caracter distinctiv pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată.”

12.

Articolul 52 prevede cauzele de nulitate relativă. Paragrafele relevante au următorul cuprins:

„(1)   Marca comunitară este declarată nulă, ca urmare a unei cereri depuse la Oficiu sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere:

(2)   Marca comunitară este, de asemenea, declarată nulă pe baza unei cereri prezentate Oficiului sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere, în cazul în care utilizarea ei poate fi interzisă în temeiul unui alt drept anterior, în conformitate cu legislația comunitară sau cu dreptul intern care îi reglementează protecția în special:

13.

Potrivit articolului 53 alineatele (1) și (2) din regulament, titularul unei mărci comunitare sau naționale anterioare sau al unui semn anterior în sensul articolului 8 alineatul (4), care a avut cunoștință și a tolerat timp de cinci ani consecutivi această utilizare, nu poate să se opună utilizării mărcii comunitare ulterioare cu care se află în conflict, „cu excepția cazului în care depunerea mărcii comunitare ulterioare a fost efectuată cu rea-credință”.

14.

În sfârșit, articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul privind marca comunitară îndreptățește titularul unei mărci comunitare să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț:

15.

Prezenta cauză privește regulamentul, și nu directiva, însă este util să avem în vedere dispozițiile paralele ale acesteia din urmă.

16.

Directiva urmărește aproprierea legislațiilor naționale ale statelor membre în materia dreptului mărcilor, care rămân în vigoare alături de regimul mărcii comunitare, dar care trebuie să fie coerent cu acesta. Directiva cuprinde prevederi ( 6 ) în mare măsură echivalente cu ale articolelor din Regulamentul privind marca comunitară menționate mai sus, dar în anumite privințe subtil diferite de acestea.

17.

Articolul 3 este intitulat „Motivele de refuz sau de nulitate”. Articolul 3 alineatul (1) prevede motivele obligatorii în temeiul cărora statele membre trebuie să prevadă că mărcilor le este „refuzată înregistrarea sau pot să fie declarate nule, dacă sunt înregistrate”. Acestea sunt identice cu motivele absolute de refuz al înregistrării stabilite la articolul 7 alineatul (1) literele (a)-(h) din Regulamentul privind marca comunitară. Articolul 3 alineatul (2) adaugă, în special, că fiecare stat membru poate prevedea ca unei mărci „să îi fie refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, să poată fi declarată nulă în cazul și în măsura în care:

[…]

18.

Articolul 4 din directivă prevede „[m]otive suplimentare de refuz sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare”, în mare măsură echivalente cu motivele relative de refuz sau cu cauzele de nulitate relativă din cuprinsul articolelor 8 și 52 din Regulamentul privind marca comunitară, deși cu anumite modificări pentru adaptarea acestora la contextul național. Din nou, este vorba atât de motive de refuz al înregistrării, cât și de declarare ulterioară a nulității, dintre care unele sunt facultative. Printre acestea din urmă se află condiția prevăzută la articolul 4 alineatul (4) litera (g) ca „marca să poată fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul depunerii cererii și care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută cu rea-credință de către solicitant”.

19.

Instanța de trimitere menționează, printre altele, următoarele prevederi din dreptul austriac și german.

20.

Articolul 9 alineatul 3 din Legea împotriva concurenței neloiale (Bundesgesetz gegen den unlauteren Wettbewerb) din Austria prevede că prezentarea mărfurilor, precum și ambalajul și învelișul acestora sunt protejate ca denumire specială a unei întreprinderi atunci când în mediile comerciale respective sunt considerate marcă a întreprinderii.

21.

Articolul 4 alineatul 2 din Legea privind mărcile (Markengesetz) din Germania prevede că protecția ca marcă se acordă oricărui semn utilizat în comerț care a dobândit în rândul publicului relevant o notorietate ca marcă.

22.

Din mitologia pascală face parte o creatură care aduce ouă, cunoscută ca iepurașul de Paște ( 7 ). De multe decenii, fabricanții de ciocolată, cel puțin din țările vorbitoare de limba germană din Europa, au produs și au vândut iepurași de ciocolată în perioada Paștelui, în diferite forme și în ambalaje de diferite tipuri și culori, dar deseori și în majoritate în folie aurie și deseori ornați cu o panglică și/sau un clopoțel. În special, după introducerea mașinii de împachetat în anul 1990, constrângerile de ordin tehnic au făcut ca forma acestor iepurași de ciocolată să devină din ce în ce mai similară ( 8 ).

23.

Producătorii vizați sunt Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG (denumit în continuare „Lindt”), o societate cu sediul în Elveția, reclamantă în acțiunea principală, și Franz Hauswirth GmbH (denumit în continuare „Hauswirth”), o societate cu sediul în Austria, pârâtă în acțiunea principală.

24.

Lindt produce și comercializează iepurași de ciocolată de la începutul anilor ’50. Prezentarea lor exactă a variat puțin de-a lungul anilor ( 9 ). Lindt a comercializat iepurași de ciocolată în Austria pentru prima dată în 1994. În iunie 2000, a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare tridimensionale având forma și prezentarea unui iepuraș de Paște, împachetat în folie aurie, cu desene roșii și maronii, care purta în jurul gâtului o panglică roșie cu un clopoțel și care avea pe coapsă un desen cu inscripția „Lindt GOLDHASE”. Marca a fost înregistrată la 6 iulie 2001:

25.

Hauswirth produce și comercializează propriii iepurași de Paște din 1962. Aceștia sunt în general ornați cu o panglică, dar fără clopoțel. Ei nu poartă un nume de identificare, deși au o etichetă fixată pe partea inferioară, care nu este, așadar, vizibilă în mod normal la prezentarea produselor pe raft:

26.

Instanța de trimitere consideră că există un risc de confuzie între cele două prezentări. În plus, mai multe alte modele care prezintă un grad mai mare sau mai mic de similitudine cu prezentarea Lindt au fost comercializate începând din 1930. Lindt avea cunoștință despre cel puțin o parte a acestor modele înainte de depunerea cererii de înregistrare.

27.

Instanța de trimitere indică totodată faptul că, înainte de formularea cererii de înregistrare, diverși producători, sau cel puțin o parte din aceștia, aveau „un drept dobândit” ( 10 ) de protecție a produselor lor în temeiul dreptului austriac al concurenței și al dreptului german al mărcilor, deși niciuna dintre prezentări nu a făcut obiectul vreunei înregistrări.

28.

În sfârșit, instanța de trimitere susține că, prin înregistrarea mărcii, Lindt a urmărit să „creeze un temei pentru a formula acțiuni împotriva produselor altor fabricanți deja existente pe piață și despre care avea cunoștință în Germania”.

29.

În urma înregistrării mărcii comunitare, Lindt a formulat o acțiune în contrafacere împotriva Hauswirth pentru a obține obligarea acestuia de a înceta producerea și comercializarea de iepurași de Paște din ciocolată într-o prezentare care, potrivit Lindt, este susceptibilă să creeze confuzie cu marca sa înregistrată. Hauswirth a formulat o cerere reconvențională invocând, printre altele, în temeiul articolului 51 alineatul (1) litera (b) din regulament, faptul că înregistrarea a fost efectuată cu rea-credință și, prin urmare, trebuie declarată nulitatea mărcii.

30.

În primă instanță, Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena) a respins cererea principală și a admis cererea reconvențională. În apelul formulat de Lindt în fața Oberlandesgericht, decizia a fost infirmată, dar nu pentru motive în favoarea societății Lindt. Potrivit Hauswirth, instanța de apel a considerat numai că, din moment ce prezentarea aparținând Lindt a dobândit o notorietate înainte de depunerea cererii de înregistrare a mărcii, nu se putea considera că Lindt a acționat cu rea-credință și, deși cererea reconvențională prezentată de Hauswirth a fost respinsă, instanța nu a admis cererea principală formulată de Lindt. Prin urmare, ambele părți au introdus recurs la Oberster Gerichtshof, care a sesizat Curtea cu următoarele întrebări preliminare:

31.

Părțile din acțiunea principală, guvernele ceh și suedez, precum și Comisia au prezentat atât observații scrise, cât și orale.

32.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă anumiți factori sunt suficienți pentru a se stabili sau a se exclude că o cerere de înregistrare a fost prezentată cu rea-credință, în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul privind marca comunitară, în contextul unui ansamblu specific de fapte pe care ea însăși le-a stabilit sau le-a considerat stabilite de instanța de grad inferior. Considerăm că aceste fapte se prezintă în esență astfel:

33.

Instanța de trimitere solicită lămuriri, în esență, cu privire la pertinența următoarelor elemente:

34.

Pe această bază, considerăm că cele trei întrebări pot fi examinate în mod util împreună, acordând atenția cuvenită elementelor menționate. Vom începe prin a examina noțiunea de rea-credință în acest context.

35.

Ca și în cazul unui bancher, reaua-credință este fără îndoială mai ușor de recunoscut decât de definit ( 11 ). Aceasta este o noțiune pe care nu numai juriștii, ci și filozofii și teologii au dezbătut-o fără însă să o înțeleagă pe deplin. Este posibil, într-adevăr, ca reaua-credință să nu poată fi definită deloc în sensul de a-i stabili limitele precise.

36.

În speță, ne interesează reaua-credință la momentul depunerii unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare. Noțiunea nu este definită, delimitată sau măcar descrisă în vreun mod în legislație, dar anumite informații pot fi extrase din locul pe care îl ocupă în economia acestei legislații.

37.

Potrivit Regulamentului privind marca comunitară, se poate refuza înregistrarea unei mărci sau, după înregistrare, se poate declara nulitatea mărcii pentru cauze de nulitate relativă sau absolută.

38.

În ceea ce privește refuzul înregistrării ( 12 ), motivele absolute sunt în esență vicii inerente în natura mărcii solicitate și sunt invocate din oficiu de OAPI. Motivele relative sunt, în esență, drepturi de proprietate intelectuală anterioare care îndreptățesc titularul să interzică terților utilizarea unui semn care se află în conflict. Acestea nu sunt examinate din oficiu, ci pot fi invocate de titulari ai acestor drepturi.

39.

Nulitatea unei mărci înregistrate poate fi declarată pentru motive absolute sau relative ( 13 ). Totuși, în această situație, cele două serii de cauze sunt puțin mai extinse. Reaua-credință a solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare este o cauză absolută suplimentară ( 14 ) și alte patru tipuri de drepturi se adaugă la lista motivelor relative ( 15 ).

40.

În plus, titularul unui drept anterior nu poate solicita declararea nulității sau nu se poate opune utilizării unei mărci comunitare dacă a tolerat timp de cel puțin cinci ani consecutivi utilizarea acestei mărci, cu excepția cazului în care depunerea mărcii comunitare ulterioare a fost efectuată cu rea-credință (articolul 53).

41.

Reaua-credință reprezintă, așadar, un viciu inerent al cererii de înregistrare (mai degrabă decât un defect al mărcii), care afectează fundamental înregistrarea indiferent de alte împrejurări. Aproximativ aceeași schemă generală se regăsește în Directiva privind mărcile.

42.

Având în vedere modalitatea de organizare a legislației, nu poate exista decât o singură noțiune comunitară de rea-credință, atât în regulament, cât și în directivă. Articolul 51 din regulament prevede că atât OAPI, cât și instanțele naționale trebuie să declare nulitatea unei mărci comunitare în temeiul relei-credințe la momentul depunerii cererii de înregistrare fiind evident că ambele organisme trebuie să utilizeze aceeași noțiune. Nu pare adecvat nici faptul ca, având în vedere necesitatea unei interacțiuni armonizate între cele două sisteme, instanțele naționale să utilizeze o noțiune în ceea ce privește mărcile comunitare și o alta în ceea ce privește mărcile naționale.

43.

Reținând aceste elemente, vom examina anumite sugestii specifice care au fost făcute în observațiile scrise și orale în ceea ce privește implicațiile relei-credințe și vom încerca să ajungem la o concluzie în lumina acestor abordări diferite.

44.

În observațiile scrise, Comisia susține că articolul 8 din Regulamentul privind marca comunitară enumeră exhaustiv toate drepturile anterioare ce pot fi invocate pentru a se opune înregistrării. O persoană trebuie să aibă dreptul la înregistrarea mărcii sale pentru a asigura prioritatea acesteia în raport cu alte drepturi de rang inferior, care la data cererii de înregistrare nu puteau fi invocate în cadrul unei opoziții. Dacă titularii unor astfel de drepturi de rang inferior ar putea obține ulterior, prin declararea nulității în temeiul relei-credințe, ceea ce nu ar fi putut obține prin intermediul opoziției la înregistrare, voința legiuitorului ar fi eludată.

45.

Nu suntem convinși de acest argument, deși putem fi de acord, cu siguranță, că o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare formulată cunoscând existența unui drept contrar anterior enumerat la articolul 8 din Regulamentul privind marca comunitară ar constitui foarte probabil un demers efectuat cu rea-credință.

46.

De asemenea, este adevărat că doar drepturile anterioare menționate la articolul 8 pot fi invocate pentru a se opune la înregistrarea unei mărci comunitare. Totuși, acest fapt nu exclude în mod necesar orice posibilitate ca o cerere de înregistrare să fie făcută cu rea-credință în ce privește alte drepturi care nu pot fi astfel invocate – și, în orice caz, observăm că alte drepturi anterioare în afara celor menționate la articolul 8 pot fi invocate în susținerea unei cereri de declarare a nulității ( 16 ). În plus, considerăm că abordarea Comisiei restrânge problema relei-credințe la un rol de simplă susținere, o posibilă întărire inutilă a poziției unui concurent care este deja îndreptățit să obțină declararea nulității în temeiul unui drept anterior (și mai înainte aflat într-o poziție care să îi permită să se opună înregistrării), în timp ce economia articolelor 51 și 52 arată că reaua-credință, este un motiv independent de anulare. Este, de asemenea, un motiv absolut care poate fi invocat de orice persoană, inclusiv, fără a se limita la titularul unui drept anterior. Nu se limitează, fie în mod expres sau în mod indirect, la reaua-credință privind o chestiune specifică. Orice persoană poate solicita declararea nulității în temeiul faptului că cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-credință, indiferent de contextul în care se înscrie această rea-credință.

47.

O problemă separată, ce urmează a fi analizată mai jos ( 17 ), este stabilirea conținutului noțiunii de rea-credință în ce privește drepturile contrare anterioare de rang inferior celor menționate la articolele 8 sau 52, dar nu putem fi de acord că o astfel de categorie de rea-credință este exclusă din sfera noțiunii, astfel cum este utilizată în regulament.

48.

În cadrul ședinței, Comisia a avut o abordare ce pare a fi diferită și mai strictă decât cea adoptată în observațiile scrise. Comisia a susținut că doar un tip de comportament ar putea fi considerat ca fiind rea-credință în sensul legislației – înregistrarea unei mărci fără intenția de a o utiliza, ci cu scopul de a împiedica terții să o utilizeze. Comisia a prezentat articolul 51 alineatul (1) litera (b) din regulament ca un corolar al articolului 50 alineatul (1) litera (a), potrivit căruia o marcă comunitară care nu a făcut obiectul unei utilizări serioase pe o perioadă de cinci ani poate face obiectul unei declarații de decădere din drepturi; în această optică, articolul 51 alineatul (1) litera (b) permite astfel unei persoane care utilizează sau dorește să utilizeze un semn sau o marcă cu care se află în conflict să obțină o declarare a nulității fără a mai aștepta expirarea termenului de cinci ani, dacă solicitantul nu are intenția de a utiliza el însuși marca înregistrată.

49.

Nu suntem convinși nici de acest argument, cu toate că, încă o dată, putem accepta faptul că un astfel de comportament este foarte probabil de rea-credință.

50.

Ni se pare că, dacă reaua-credință s-ar limita la situațiile în care solicitantul nu avea intenția de a utiliza marca, prevederile articolului 53 alineatele (1) și (2) din regulament ar fi lipsite de sens. Aceste dispoziții împiedică titularul unei mărci anterioare să obțină declararea nulității unei mărci comunitare ulterioare cu care se află în conflict dacă a tolerat utilizarea respectivei mărci timp de cinci ani consecutivi, cu excepția situației în care înregistrarea mărcii ulterioare a fost făcută cu rea-credință. Acestea presupun, așadar, ca marca să fie atât înregistrată cu rea-credință, cât și utilizată timp de cinci ani consecutivi. Prin urmare, considerăm că e dificilă concilierea poziției Comisiei cu modul de redactare clară a legislației.

51.

Lindt citează mai multe decizii ale OAPI pentru a susține că reaua-credință nu poate fi dedusă fără să existe o intenție neloială. De exemplu: „Reaua-credință este un concept juridic strict în sistemul [Regulamentului privind marca comunitară]. Reaua-credință este contrară bunei-credințe și, în general, implică sau necesită, fără a se limita la frauda reală sau potențială, o intenție de a înșela sau de a induce în eroare pe altul sau orice alt motiv prejudiciabil. Din punct de vedere conceptual, reaua-credință poate fi înțeleasă ca o «intenție neloială». Acest lucru presupune că reaua-credință poate fi interpretată ca o practică neloială ce presupune lipsa oricărei intenții loiale din partea persoanei care solicită înregistrarea [mărcii comunitare] la momentul depunerii.” ( 18 ) Sau: „Reaua-credință poate fi definită ca referindu-se la comportamentul unei persoane care, în mod conștient, dobândește un avantaj nejustificat sau cauzează altuia un prejudiciu nejustificat cu încălcarea principiilor recunoscute de comportament etic sau a uzanțelor loiale în comerț.” ( 19 ) Potrivit Lindt, Bundesgerichtshof-ul german are aceeași abordare ( 20 ).

52.

Hauswirth adoptă o linie similară menționând o opinie deseori citată a judecătorului Lindsay de la High Court din Anglia: „În mod vădit, [reaua-credință] include neloialitate, cât și, astfel cum vom considera, conduite care nu respectă standardele de comportament comercial acceptabil folosite de persoane rezonabile și experimentate în sectorul particular examinat.” ( 21 )

53.

În observațiile sale scrise, Comisia sugerează că reaua-credință poate fi asimilată unui comportament care nu este „conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial” ( 22 ) din care un exemplu ar fi intenția de a împiedica accesul terților pe piață.

54.

La fel, guvernul ceh consideră că, în legislație, noțiunea de rea-credință conține un important element de ordin moral sau etic; aceasta implică o încălcare a regulilor de conduită recunoscute. Guvernul ceh este de părere că o astfel de rea-credință există în esență într-o cerere de înregistrare a unei mărci în alt scop decât acela care i-ar permite „să îndeplinească funcția sa esențială, și anume aceea de a garanta consumatorului sau utilizatorului final posibilitatea identificării originii produsului sau a serviciului respectiv și permițându-i să distingă fără niciun risc de confuzie acest produs sau serviciu de cele care au o altă proveniență” ( 23 ). O înregistrare doar în scopul de a împiedica terții să utilizeze o marcă similară (ceea ce nu constituie decât o funcție accesorie a mărcii) va fi, așadar, făcută cu rea-credință.

55.

Din contră, guvernul suedez susține că ceea ce este important nu este intenția persoanei care solicită înregistrarea mărcii ci cunoașterea obiectivă dacă a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de faptul că o altă persoană utiliza deja o marcă identică sau similară. Potrivit acestuia, în acest mod este înțeleasă noțiunea de rea-credință în mai multe state membre – țările Benelux, Danemarca, Estonia, Finlanda, Italia și Suedia însăși ( 24 ).

56.

Astfel, au fost prezentate Curții numeroase argumentații mai mult sau mai puțin nuanțate. Prin urmare, trebuie, într-o anumită măsură, să alegem între definițiile cele mai subiective și cele mai obiective ale relei-credințe, deși credem că, de fapt, este vorba mai degrabă de o problemă de a asigura o simbioză corespunzătoare între cele două abordări.

57.

Ni se pare clar faptul că, în utilizarea obișnuită, noțiunea de rea-credință implică o stare mentală subiectivă generală, astfel cum se schițează în diferitele descrieri citate de Lindt, Hauswirth și Comisie, mai degrabă, decât o definiție specială propusă de guvernul ceh. În principiu, am fi și mai reticenți față de limitarea acestei noțiuni din perspectiva dreptului mărcilor doar la circumstanțe particulare și în mod obiectiv definite, astfel cum sunt cele invocate de guvernul suedez. Considerăm de asemenea că este imposibil să procedăm astfel din moment ce legislația comunitară nu conține nicio dispoziție expresă care să limiteze în acest sens noțiunea și niciun indiciu că ar avea intenția să facă acest lucru.

58.

Pe de altă parte, suntem conștienți de dificultățile care ar putea să apară dacă doar dovada unei intenții subiective ar fi suficientă pentru a stabili reaua-credință – dificultăți care, fără îndoială, au avut un efect important în formarea unei abordări mai obiective, privilegiate în anumite state membre. În această privință, atât în observațiile scrise, cât și în cele orale, Comisia a sugerat că, dacă intenția solicitantului este un element central pentru a stabili reaua-credință, această intenție subiectivă trebuie să fie determinată prin referire la circumstanțele obiective ale cazului în speță. Suntem de acord cu faptul că – cu excepția cazului puțin probabil în care titularul mărcii ar recunoaște reaua sa credință ( 25 ) – existența sau lipsa relei-credințe trebuie să fie dedusă în mod normal din toate circumstanțele obiective pertinente.

59.

Capacitatea mărcii de a îndeplini funcția sa esențială de a distinge produsele și serviciile în funcție de proveniența lor (pentru a ne inspira din ceea ce a sugerat guvernul ceh) ar putea constitui una din aceste circumstanțe obiective. Cu toate acestea, deși acest criteriu s-ar putea dovedi util atunci când este aplicabil, nu credem că poate constitui singurul test pertinent.

60.

Prin urmare, conchidem că, în sensul legislației comunitare, noțiunea de rea-credință din partea persoanei care solicită înregistrarea mărcii

61.

Din această perspectivă, reaua-credință trebuie apreciată în fiecare caz în parte prin luarea în considerare a tuturor elementelor de probă privind faptele pertinente. Instanța națională își pune problema în special cu privire la semnificația celor patru aspecte ale elementelor de probă care i-au fost prezentate: cunoașterea faptului că concurenții utilizau deja mărci similare (din punctul de vedere al formei și al prezentării unui produs), cunoașterea faptului că utilizarea acestor mărci beneficia de un grad de protecție în temeiul dreptului concurenței sau al mărcilor, intenția de împiedica să se continue utilizarea acelor mărci, cât și notorietatea și protecția de care se bucura propria marcă a solicitantului.

62.

Cu privire la cunoaștere în general, pare clar faptul că un comportament poate fi descris ca fiind contrar eticii sau o intenție ca fiind neloială doar dacă partea respectivă cunoaște contextul de fapt în care o calificare „contrar eticii” sau „neloială” devine adecvată. De exemplu, a căuta un profit pentru sine nu este în sine contrar eticii sau neloial. A căuta un profit pentru sine prin oferirea de informații inadecvate sau care induc în eroare, prin eludarea (mai degrabă decât prin încălcarea efectivă) normelor aplicabile sau prin anticiparea solicitării unei alte părți cu un drept mai puternic sau anterior, poate fi astfel calificat – cu condiția totuși ca persoana care caută un profit să fi știut că informația este inadecvată sau că poate induce în eroare, că normele au fost eludate sau că cealaltă parte avea un drept mai puternic sau anterior.

63.

Atunci când această cunoaștere poate fi stabilită în mod direct, nu este necesar să se recurgă la noțiunea de cunoaștere prezumată. Totuși, în multe cazuri, poate fi dificil de făcut proba directă a unei cunoașteri efective, în timp ce circumstanțele pot fi de așa natură, încât să justifice o prezumție de cunoaștere. Cunoașterea faptului că informația este inadecvată sau de natură să inducă în eroare poate, de exemplu, să fie dedusă din prezumția de înțelegere rezonabilă a problemelor administrative sau comerciale, cunoașterea faptului că normele au fost eludate (deși nu încălcate efectiv) poate fi dedusă din prezumția de cunoaștere a legii, iar cunoașterea drepturilor unei alte părți poate fi dedusă din proba că drepturile în discuție erau de notorietate publică în sectorul în discuție.

64.

Prin urmare, considerăm că o solicitare de înregistrare a mărcii din partea unei părți care se află într-o situație precum Lindt nu poate fi calificată ca fiind introdusă cu rea-credință, cu excepția situației în care această parte a avut cunoștință de circumstanțele care ar putea justifica reținerea relei-credințe – care sunt presupuse a fi, în cauza de față, utilizarea unor mărci similare de către concurenți și protecția acestor mărci în temeiul dreptului concurenței. Totuși, este suficientă o astfel de cunoaștere pentru a stabili reaua-credință?

65.

În opinia noastră, nu este suficientă, deoarece acest fapt ar însemna să se considere intenția reală ca lipsită de pertinență. Totuși, aceasta oferă deja un context în care probabil nu va fi necesară administrarea multor probe suplimentare pentru a hotărî în această problemă. În acest context, instanța națională trebuie să ia în considerare scopul urmărit de Lindt de a împiedica terții să utilizeze mărcile lor similare, cât și notorietatea de care beneficiază propria sa marcă. De asemenea, considerăm că trebuie să se țină cont și de întregul istoric al contextului comercial.

66.

Un punct care ni se pare important în cauza de față este faptul că „mărcile” în discuție constau în forma și în prezentarea de ansamblu a unui produs mai degrabă decât în concepția mai curentă a unei mărci ca un semn aplicat unui produs. Prin urmare, considerăm important să se stabilească măsura în care concurenții existenți au libertatea de a alege forma și prezentarea și în ce măsură sunt limitați aceștia în alegerea lor de considerații de ordin tehnic sau comercial – forma în care produsul poate fi modelat și/sau ambalat în mod automat, așteptările consumatorilor cu privire la modul de prezentare etc. O cerere de înregistrare a unei mărci de acest tip, cunoscând situația existentă, poate fi mult mai ușor judecată ca fiind cu rea-credință dacă libertatea de alegere este limitată, astfel încât titularul mărcii va fi de fapt în măsură să împiedice concurenții nu doar să utilizeze o marcă similară, dar și să comercializeze un produs comparabil.

67.

Situația ar fi destul de diferită dacă analiza contextului ar arăta, de exemplu, că solicitantul mărcii a fost prosper într-un sector comercial profitabil, dar știa că noii-veniți, în lipsa oricărui obstacol de a comercializa prezentările lor distincte, urmăreau să obțină profit prin imitarea prezentării sale. În astfel de împrejurări, este mai puțin probabil ca o cerere de înregistrare a mărcii în scopul de a îndepărta astfel de paraziți să fie considerată neloială, lipsită de etică sau în orice alt mod disimulată, astfel încât, în consecință, va fi mai dificil să fie considerată ca făcută cu rea-credință.

68.

Prin urmare, semnificația unei intenții de a împiedica concurenții să utilizeze mărci similare pe care aceștia le utilizează deja trebuie evaluată în lumina tuturor circumstanțelor aferente. Aceasta nu poate fi considerată o indicație automată a existenței relei-credințe.

69.

Al patrulea aspect evocat privește notorietatea deja dobândită în rândul publicului de marca solicitantului – care dă naștere unei protecții în temeiul dreptului național – înainte ca cererea de înregistrare să fie prezentată. Din nou, ni se pare că aceasta reprezintă un factor care trebuie privit în context și nu poate împiedica în mod automat posibilitatea ca cererea să fie făcută cu rea-credință.

70.

Instanța indică faptul că prezentarea Lindt dobândise o notorietate importantă în Austria și în Germania aproximativ în perioada în care a înregistrat marca sa comunitară, 50% sau mai mult din populație asociind cu Lindt iepurașii de Paște din ciocolată ambalați în folie aurie. Această notorietate i-a permis să împiedice concurenții să comercializeze prezentări identice, chiar înainte de înregistrarea mărcii sale. Instanța de trimitere menționează două astfel de acțiuni, introduse în 1980 și, respectiv, în 2000 ( 26 ), dar indică faptul că succesul unei încercări de a împiedica să se comercializeze prezentări care nu erau strict identice ar fi fost mult mai nesigur – punct confirmat de consilierul Hauswirth în ședință. Prin urmare, instanța de trimitere afirmă că înregistrarea nu a servit decât pentru a facilita introducerea acțiunilor în justiție.

71.

Cu toate acestea, nu ne este clar din dosarul cauzei sau din ceea ce s-a spus în cadrul ședinței dacă efectul înregistrării este într-adevăr doar de a extinde drepturile procedurale ale titularului sau dacă, în realitate, nu lărgește conținutul drepturilor sale subiective prin autorizarea acestuia să împiedice utilizarea nu doar a prezentărilor identice sau aproape identice, dar și a celor care sunt atât de similare încât creează un risc de confuzie. Nu este clar nici dacă (în ipoteza în care alte prezentări beneficiază de asemenea de protecție) o prezentare poate dobândi o protecție mai mare în temeiul amplorii notorietății sale sau în temeiul perioadei de timp pentru care aceasta a fost prezentă pe piață.

72.

Bineînțeles, sunt probleme care urmează a fi stabilite de instanțele naționale. Totuși, acestea pot cântări în balanță atunci când este vorba de a aprecia în cauza de față dacă cererea de înregistrare a mărcii formulată de Lindt a fost făcută cu rea-credință.

73.

Dacă înregistrarea ca marcă doar confirmă un drept subiectiv existent de a împiedica terții să utilizeze prezentări similare furnizând în același timp mijloace îmbunătățite pentru exercitarea acestui drept și dacă prezentări cu o notorietate mai mare sau o prezență mai lungă pe piață beneficiază în mod corespunzător de o protecție mai importantă, atunci o cerere de înregistrare ca marcă a prezentării care are notorietatea cea mai mare și prezența cea mai lungă, doar cu scopul de a consolida și a afirma drepturi existente, nu ar rezulta că ar fi făcută cu rea-credință.

74.

La cealaltă extremă, dacă toate prezentările beneficiază de drepturi egale, indiferent de notorietate sau de senioritate și acele drepturi sunt mult mai restrânse decât cele conferite de o înregistrare ca marcă comunitară, atunci o cerere de înregistrare făcută de un participant pe piață poate fi considerată neloială și, prin urmare, judecată mult mai ușor ca fiind cu rea-credință față de concurenții săi – a fortiori dacă acesta era un actor recent pe piață și/sau a cărui prezentare beneficia doar de o notorietate relativ redusă.

75.

Pentru a concluziona, elementul central al analizei noastre este faptul că nu există un test decisiv și simplu pentru a stabili dacă o cerere de a înregistra o marcă a fost făcută cu rea-credință. Diversele seturi de circumstanțe care au fost invocate în fața Curții ca delimitând de manieră exhaustivă noțiunea de rea-credință nu sunt în realitate decât exemple ale acestei noțiuni. Reaua-credință este o stare subiectivă – o intenție incompatibilă cu standardele acceptate de comportament loial sau etic – care nu poate fi stabilită decât pe baza unor elemente obiective de probă și care trebuie examinată de la caz la caz. Aceasta necesită, cel puțin, cunoașterea circumstanțelor din care poate fi dedusă incompatibilitatea cu standardele acceptate de comportament loial sau etic. Problema de a ști dacă solicitantul mărcii are o astfel de cunoaștere poate fi rezolvată prin referire la starea generală de cunoaștere în sectorul economic în cauză, în cazul în care lipsesc elementele directe de probă. O intenție de a-i împiedica pe concurenți să continue utilizarea unor semne neînregistrate pe care până atunci erau autorizați să le utilizeze și de a se proteja împotriva concurenței făcute de aceste alte semne este un indiciu de rea-credință. Cu toate acestea, aprecierea trebuie să țină cont de toate elementele de fapt și de drept pertinente și care ar putea justifica o astfel de intenție sau, din contră, ar sublinia natura sa neloială sau lipsită de etică.

76.

În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, sugerăm Curții să răspundă la întrebările adresate de Oberster Gerichtshof după cum urmează:

„Pentru a stabili dacă «solicitantul era de rea-credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii» în sensul articolului 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, o instanță națională trebuie să ia în considerare toate elementele de probă disponibile care permit să se concluzioneze că solicitantul a acționat sau nu a acționat în mod conștient într-o manieră incompatibilă cu standardele acceptate de comportament etic sau loial. În special: