EUR-Lex Access to European Union law
This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 52013DC0592
COMMISSION WORKING DOCUMENT Guidance document. The concept of ‘lawfully marketed’ in the Mutual Recognition Regulation (EC) No 764/2008
DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI Document de orientare referitor la conceptul „comercializat în mod legal” din Regulamentul (CE) nr. 764/2008 privind recunoașterea reciprocă
DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI Document de orientare referitor la conceptul „comercializat în mod legal” din Regulamentul (CE) nr. 764/2008 privind recunoașterea reciprocă
/* COM/2013/0592 final */
DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI Document de orientare referitor la conceptul „comercializat în mod legal” din Regulamentul (CE) nr. 764/2008 privind recunoașterea reciprocă /* COM/2013/0592 final */
CUPRINS DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI Document de
orientare referitor la conceptul „comercializat în mod legal” din Regulamentul
(CE) nr. 764/2008 privind recunoașterea reciprocă................................................. 3 1........... Introducere..................................................................................................................... 3 2........... Principiul recunoașterii
reciproce.................................................................................... 3 3........... Regulamentul (CE) nr. 764/2008
privind recunoașterea reciprocă................................... 4 4........... Conceptul „comercializat în mod
legal”............................................................................ 5 5........... Obligațiile în temeiul
Regulamentului privind recunoașterea reciprocă............................. 6 6........... Mijloace de probă.......................................................................................................... 7 6.1........ Drepturi și obligații...................................................................................................... 7 6.2........ Neîndeplinirea obligației de a
notifica operatorul economic............................................. 8 7........... Rolul Punctelor de informare despre
produse................................................................... 8 8........... Concluzii...................................................................................................................... 10 DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI Document de orientare referitor la conceptul
„comercializat în mod legal” din Regulamentul (CE) nr. 764/2008 privind
recunoașterea reciprocă[1] (Text cu
relevanță pentru SEE) 1. Introducere La 15 iunie 2012, Comisia a adoptat primul
său raport privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 764/2008
(„Regulamentul privind recunoașterea reciprocă”)[2] și a propus realizarea de
către Comitetul consultativ pentru recunoașterea reciprocă a
unei monitorizări îndeaproape, printre alte domenii, a
dificultăților cu care se confruntă operatorii economici atunci
când încearcă să demonstreze că un produs a fost comercializat
în mod legal în alt stat membru. Pentru a permite abordarea acestei probleme,
prezentul document de orientare își propune să furnizeze
orientări ușor de utilizat privind conceptul „comercializat în mod
legal” din Regulamentul privind recunoașterea reciprocă. El va fi
actualizat pentru a reflecta experiența acumulată și
informațiile primite din partea statelor membre, a autorităților
și a întreprinderilor. 2. Principiul
recunoașterii reciproce Libera circulație a mărfurilor este
una dintre reușitele proiectului european. Ea a contribuit la construirea
pieței interne de care beneficiază în prezent cetățenii
și întreprinderile europene și care se află în centrul
politicilor Uniunii Europene. În lipsa legislației armonizate, este
posibil ca autoritățile competente ale statelor membre să creeze
în mod ilegal obstacole în calea liberei circulații a mărfurilor
între statele membre prin aplicarea unor norme tehnice de stabilire a
cerințelor care trebuie îndeplinite de către produsele comercializate
în mod legal în alte state membre. Aplicarea unor astfel de norme pentru
produsele comercializate în mod legal într-un alt stat membru poate fi
contrară articolelor 34 și 36 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (TFUE), chiar dacă acele norme se aplică
fără excepție pentru toate produsele. Principiul recunoașterii reciproce, care
rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene,[3]
joacă un rol important în funcționarea pieței interne și
permite libera circulație a produselor în lipsa legislației de
armonizare la nivelul UE. Prezentul document de orientare
evidențiază în mod clar faptul că, în conformitate cu
Regulamentul privind recunoașterea reciprocă, statul membru de
destinație a unui produs[4]
trebuie să permită introducerea pe piața sa a unui produs
comercializat în mod legal într-un alt stat membru sau într-un stat AELS care
este parte contractantă la Acordul privind Spațiul Economic European
(„Acordul privind SEE”),[5]
cu excepția cazului în care au fost îndeplinite cerințele procedurale
pentru refuzarea recunoașterii reciproce conform regulamentului. O analiză completă a argumentelor ce
pot fi invocate de statele membre pentru a justifica măsuri naționale
care obstrucționează comerțul transfrontalier (excepțiile
enumerate la articolul 36 din TFUE) figurează în Ghidul Comisiei pentru
aplicarea dispozițiilor tratatului care reglementează libera
circulație a mărfurilor.[6] 3. Regulamentul
(CE) nr. 764/2008 privind recunoașterea reciprocă Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă, în vigoare din mai 2009, urmărește să pună
în aplicare principiul recunoașterii reciproce. Aplicabil numai produselor
sau acelor componente ale produselor care nu sunt supuse măsurilor de
armonizare la nivelul UE, acest regulament definește drepturile și
obligațiile autorităților naționale competente și ale
acelor întreprinderi care doresc să vândă într-un stat membru produse
comercializate în mod legal în alt stat membru, atunci când
autoritățile intenționează să ia măsuri
restrictive privind produsul, în conformitate cu normele tehnice
naționale. În special, Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă se concentrează asupra sarcinii probei prin stabilirea
cerințelor procedurale pentru refuzarea recunoașterii reciproce. Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă se aplică în toate statele membre, precum și în
statele AELS care sunt părți contractante la Acordul privind
Spațiul Economic European (SEE). Deși principiul recunoașterii
reciproce se aplică, de asemenea, în cadrul relațiilor UE-Turcia,[7] acest lucru nu este valabil
și pentru Regulamentul privind recunoașterea reciprocă, ca
atare.[8] Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă stabilește normele și procedurile pe care trebuie
să le urmeze autoritățile competente ale unui stat membru atunci
când iau sau intenționează să ia o decizie, în conformitate cu normele
tehnice naționale, care ar împiedica libera circulație a unui produs
comercializat în mod legal în alt stat membru și care face obiectul
articolului 34 din TFUE. 4. Conceptul
„comercializat în mod legal” Regulamentul privind
recunoașterea reciprocă în sine nu definește conceptul
„comercializat în mod legal” în ceea ce privește produsele care intră
în domeniul său de aplicare, adică pentru cele care nu fac obiectul
unei armonizări. În plus, nu există nicio jurisprudență a
Curții de Justiție cu privire la acest concept. Cu
toate acestea, conceptele „punere la dispoziție pe piață”
și „introducere pe piață” sunt definite în Regulamentul (CE) nr.
765/2008[9].
Conform acestor definiții, „punere la dispoziție
pe piață” înseamnă furnizarea unui produs pentru
distribuție, consum sau utilizare pe piața Uniunii în cursul unei
activități comerciale, în schimbul unei plăți sau gratuit[10], iar „introducere pe
piață” înseamnă punerea la dispoziție pentru prima
oară a unui produs pe piața Uniunii[11]. Prin urmare, în ceea ce
privește produsele care fac obiectul Regulamentului privind
recunoașterea reciprocă, Comisia consideră că noțiunea
„comercializare” înseamnă furnizarea unui produs pentru distribuție,
consum sau utilizare în alt stat membru sau într-un stat AELS care este parte
contractantă la Acordul privind SEE, în cursul unei activități
comerciale, în schimbul unei plăți sau gratuit. În consecință,
Comisia este de părere că noțiunea „comercializare legală”
înseamnă că furnizarea vizată în paragraful precedent trebuie
să aibă loc: –
în alt stat membru, în conformitate cu legislația
națională aplicabilă, sau –
într-un stat AELS care este parte contractantă
la Acordul privind SEE, în conformitate cu legislația națională
aplicabilă. –
În plus, atunci când sunt introduse pe piața
UE, produsele destinate consumatorilor (sau care pot fi utilizate de către
aceștia) sunt supuse cerințelor și criteriilor de
siguranță prevăzute de Directiva privind siguranța
generală a produselor.[12] –
În ceea ce privește produsele importate din
țări terțe, pentru a beneficia de recunoașterea
reciprocă acestea trebuie să fie comercializate în mod legal într-un
stat membru sau într-un stat AELS care este parte contractantă la Acordul
privind SEE. Un operator economic importă produse provenind dintr-o
țară terță într-un stat membru al UE sau într-un stat AELS
care este parte contractantă la Acordul privind SEE. Odată puse în
liberă circulație[13],
aceste produse sunt considerate ca fiind mărfuri comunitare. Din
momentul respectiv, aceste produse pot fi comercializate în alt stat membru
al UE sau într-un stat AELS care este parte contractantă la Acordul
privind SEE, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului privind
recunoașterea reciprocă. 5. Obligațiile
în temeiul Regulamentului privind recunoașterea reciprocă Un principiu esențial al legislației
UE este faptul că un produs care face obiectul Regulamentului privind
recunoașterea reciprocă se bucură de dreptul fundamental al
liberei circulații a mărfurilor, garantat prin TFUE, cu condiția
ca statul membru de destinație să nu fi luat o decizie motivată
de refuzare, bazată pe norme tehnice proporționale.[14] Dreptul fundamental al liberei circulații
a produselor nu reprezintă un drept absolut: recunoașterea
reciprocă se află sub rezerva dreptului statului membru de
destinație de a evalua necesitatea aplicării unei norme tehnice,
după cum se prevede în Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă. Prin urmare, Regulamentul privind
recunoașterea reciprocă oferă operatorilor economici
posibilitatea de a furniza informații autorităților responsabile
din statul membru destinatar în ceea ce privește comercializarea
legală a produsului într-un alt stat membru sau într-un stat AELS care
este parte contractantă la Acordul privind SEE. În cazul în care autoritatea competentă din
statul membru de destinație solicită o evaluare a conformității
cu propriile sale norme tehnice a unui produs comercializat în mod legal în alt
stat membru sau într-un stat AELS care este parte contractantă la Acordul
privind SEE, acest lucru ar trebui să se realizeze respectând dispozițiile
Regulamentului privind recunoașterea reciprocă. Regulamentul
tratează colectarea informațiilor privind produsul la articolul 4. În
temeiul acestui articol, autoritatea poate solicita din partea operatorului
economic, cu respectarea principiului proporționalității, informații
relevante privind caracteristicile produsului și/sau informații
relevante și ușor accesibile privind comercializarea legală a
produsului într-un alt stat membru. 6. Mijloace
de probă Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă nu specifică mijloacele de probă care pot fi utilizate
de operatorii economici pentru a demonstra că un produs a fost
comercializat în mod legal în alt stat membru sau într-un stat AELS care este
parte contractantă la Acordul privind SEE. Astfel se evită impunerea
unor sarcini administrative suplimentare și nu se limitează în niciun
mod mijloacele de probă pe care un operator economic le poate prezenta
autorităților din statul membru de destinație în cadrul
informațiilor menționate la articolul 4 litera (b). De asemenea, trebuie remarcat faptul că
statele membre aplică sisteme foarte diferite pentru introducerea pe
piață a produselor și pentru controlul acestei
activități prin intermediul unor mecanisme ex ante (proceduri
de autorizare prealabilă) sau a unor mecanisme ex post (supravegherea
pieței); în cele mai multe cazuri, un produs poate fi comercializat în mod
legal, fără a fi nevoie să fie aprobat mai întâi. Prin urmare, orice element de probă (cum ar fi o
factură pentru un produs, o etichetă a unui produs, un catalog care
precizează o dată, registre de vânzări sau registre fiscale,
înregistrări, licențe, notificări către
autorități/din partea autorităților, certificate, extrase
din registre publice etc.) ar trebui să fie considerat ca fiind adecvat
pentru a demonstra comercializarea efectivă a produsului într-un alt stat
membru sau într-un stat AELS care este parte contractantă la Acordul
privind SEE. 6.1. Drepturi
și obligații În temeiul articolului 4 litera (b) din
Regulamentul privind recunoașterea reciprocă, autoritatea competentă
din statul membru de destinație poate solicita operatorului economic în
cauză informații relevante referitoare la comercializarea legală
anterioară a produsului într-un alt stat membru sau într-un stat AELS care
este parte contractantă la Acordul privind SEE. Mai precis: –
Dacă operatorul economic are dovada
conformității cu legislația națională din
celălalt stat membru sau din statul AELS care este parte contractantă
la Acordul privind SEE în care produsul este comercializat efectiv (precum
confirmarea scrisă din partea autorității competente din statul
membru de origine[15]),
Comisia consideră că ar fi util ca această dovadă să
fie transmisă autorității competente din statul membru de
destinație. –
De asemenea, ar fi util dacă operatorul
economic ar furniza trimiterile la dispozițiile legislative aplicabile
într-un alt stat membru sau în statul AELS care este parte contractantă la
Acordul privind SEE. Cu toate acestea, în cazul în care acest lucru nu este
posibil, autoritatea competentă din statul membru de destinație ar
trebui să ia în considerare obținerea acestor informații direct
de la autoritățile din statele respective prin intermediul Punctului
de informare despre produse (a se vedea secțiunea 7 de mai jos). Autoritatea competentă din statul membru de
destinație poate solicita traducerea documentelor furnizate de operatorul
economic atunci când acest lucru este necesar. Totuși, ar fi excesiv ca un
stat membru să solicite o traducere legalizată sau autentificată
de către o autoritate consulară sau administrativă[16] sau să impună un
termen prea scurt pentru furnizarea traducerii, cu excepția cazului în
care există circumstanțe speciale care justifică acest lucru.
Comisia consideră, de asemenea, că autoritatea competentă din
statul membru de destinație ar trebui să identifice care
părți ale documentelor trebuie să fie traduse. În plus,
autoritatea ar trebui să evite să solicite traduceri atunci când
documentele în cauză sunt disponibile în altă limbă pe care autoritatea
o poate înțelege. 6.2. Neîndeplinirea
obligației de a notifica operatorul economic Comisia consideră că o solicitare de
informații de către autoritatea competentă din statul membru de
destinație (și/sau examinarea produsului de către autoritatea
competentă) nu poate antrena suspendarea pe o perioadă
nedeterminată sau pentru o perioadă de timp îndelungată a
comercializării unui produs în statul membru de destinație până
la luarea unei decizii motivate privind comercializarea de către
autoritatea competentă,[17]
cu excepția cazurilor în care este adoptată o măsură de
urgență în urma unei alerte prevăzute în Directiva 2001/95/CE[18] sau în Regulamentul (CE) nr.
178/2002.[19]
Prin urmare, după cum se prevede la articolul 6 alineatul (4) din
Regulamentul privind recunoașterea reciprocă: „Atunci când autoritatea competentă nu
notifică operatorului economic o decizie astfel cum este
menționată la articolul 2 alineatul (1) în termenul prevăzut la
alineatul (2) al prezentului articol, produsul este considerat a fi
comercializat în mod legal în acel stat membru în măsura în care se
vizează aplicarea normei sale tehnice astfel cum se menționează
la alineatul (1) din prezentul articol.” 7. Rolul
Punctelor de informare despre produse Principala sarcină a Punctelor de
informare despre produse (PIP) constă în a pune la dispoziția
operatorilor economici și a autorităților competente din alte
state membre sau dintr-un stat AELS care este parte contractantă la
Acordul privind SEE informații referitoare la normele tehnice aplicabile
produselor și în a furniza datele de contact ale acestor
autorități. În consecință, Regulamentul privind
recunoașterea reciprocă abordează dificultățile care
afectează dialogul dintre administrațiile naționale în domeniile
nearmonizate. Datorită creării Punctelor de informare despre produse
(PIP), contactele dintre autoritățile naționale în ceea ce
privește produsele care nu fac obiectul unei armonizări la nivelul UE
au fost simplificate considerabil. Adesea, sunt necesare contacte între
administrațiile naționale și pentru a obține mai multe
informații cu privire la produs și la normele tehnice din alt stat
membru sau dintr-un stat AELS care este parte contractantă la Acordul SEE,
inclusiv informația dacă produsul respectiv este comercializat în mod
legal acolo. Atât sarcina pentru operatorii economici individuali, cât și
cea pentru autoritățile naționale este redusă, în
consecință, datorită activităților de informare ale
PIP. Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă stabilește mai multe sarcini pentru PIP în ceea ce
privește informațiile furnizate la solicitarea operatorilor economici
sau a autorităților competente din alte state membre sau dintr-un
stat AELS care este parte contractantă la Acordul privind SEE. În special,
articolul 10 alineatul (3) din regulament prevede după cum urmează: „Un punct de informare despre produse din statul
membru unde operatorul economic respectiv a comercializat în mod legal produsul
în cauză poate furniza operatorului economic sau autorității
competente astfel cum se menționează la articolul 6 orice informații
sau observații relevante.” În acest mod, deși nu impune nicio
obligație Punctelor de informare despre produse (PIP), Regulamentul
privind recunoașterea reciprocă oferă acestor organisme
posibilitatea de a sprijini operatorii economici sau autoritățile din
alt stat membru sau dintr-un stat AELS care este parte contractantă la
Acordul privind SEE, furnizându-le informații relevante referitoare la
comercializarea legală a unui produs, în cazul în care sunt disponibile
astfel de informații. Cazul 1: cooperare
administrativă Un operator economic a introdus un produs fie pe piața unui stat
membru, fie pe cea a unui stat AELS care este parte contractantă la
Acordul privind SEE, în care nu există obligații specifice în ceea ce
privește comercializarea produsului respectiv, iar în prezent
încearcă să îl introducă și într-un alt stat membru.
Autoritățile din țara de destinație ar dori să
determine dacă, din cauza presupunerii unei lipse de siguranță a
produsului, au fost desfășurate proceduri juridice sau activități
de supraveghere a pieței în statul în care produsul respectiv a fost
comercializat efectiv. Autoritățile competente din statul membru sau din statul AELS
care este parte contractantă la Acordul privind SEE în care operatorul
economic dorește să își introducă produsul ar trebui
să contacteze, apoi, PIP al statului de origine, direct sau prin
intermediul propriului lor PIP. La rândul său, punctul respectiv de
informare despre produse le va furniza datele de contact ale autorităților
competente și/sau va transmite acestora solicitarea. Cooperarea administrativă va permite
autorităților publice să îi identifice pe colegii lor din
celelalte state membre, astfel încât să poată să
obțină ușor informații de la autoritățile
competente din celelalte state membre și să inițieze un dialog
cu acestea. Cazul 2: cerințe
disproporționate Pentru a recunoaște anumite tipuri de produse ca fiind
„comercializate în mod legal” în alte state membre, autoritățile din
statul membru A acceptă numai certificate oficiale eliberate de
administrația statului membru de origine. Acestea nu iau în considerare
niciun alt tip de document, fiind de părere că alte documente sunt
„ușor de falsificat”. Pentru produsele comercializate în statele membre în care există
astfel de certificate, această cerință nu ridică nicio
problemă, deoarece certificatele respective ar confirma instantaneu
că produsele în cauză sunt „comercializate în mod legal” acolo. În
schimb, pentru produsele comercializate în state membre care nu eliberează
astfel de certificate (spre exemplu pentru că se bazează exclusiv pe
mecanisme de supraveghere a pieței), această condiție ar
echivala cu un obstacol imposibil de depășit. În concluzie, o astfel de condiție este
disproporționată și constituie o măsură cu un
efect echivalent unei restricții cantitative, ceea ce contravine
articolului 34 din TFUE. Cazul 3: proceduri de autorizare
prealabilă Unii operatori economici consideră că, odată ce un
produs a fost deja comercializat în mod legal într-un stat membru, acesta nu ar
trebui să mai necesite o autorizație în statul membru de
destinație. Însă acest lucru nu este valabil întotdeauna. Într-adevăr, astfel de proceduri naționale încă mai
pot fi aplicabile în statul membru de destinație și, chiar
dacă se consideră că acestea reprezintă o restricție a
liberei circulații a mărfurilor, ele ar putea fi justificate
dacă urmăresc un obiectiv de interes general recunoscut de
legislația UE și dacă respectă principiul
proporționalității. 8. Concluzii Regulamentul privind recunoașterea reciprocă
este conceput pentru a asigura respectarea principiului recunoașterii
reciproce în cadrul pieței interne și în statele AELS care sunt
părți contractante la Acordul privind SEE, în special prin
inițierea unui proces de dialog în cazurile în care accesul pe
piață este împiedicat. În cadrul discuțiilor privind conceptul
„comercializat în mod legal”, cele mai multe probleme rezultă fie din
dificultățile cu care se confruntă operatorii economici la
începutul acestui dialog, atunci când încearcă să prezinte mijloace
de probă adecvate, fie, odată ce dialogul a început deja, din
cerințele suplimentare impuse de autorități după ce au fost
deja furnizate anumite documente. În ceea ce privește mijloacele de
probă adecvate, problema este, în principal, o chestiune de informare,
întrucât operatorii economici nu sunt întotdeauna conștienți de
faptul că se pot baza pe aproape orice document eliberat în cadrul
activităților lor comerciale obișnuite într-un alt stat membru
sau într-un stat AELS care este parte contractantă la Acordul privind SEE
pentru a demonstra că produsele lor au fost comercializate în mod legal
acolo. În ceea ce privește cerințele
suplimentare, atunci când examinează și evaluează un produs, în
special atunci când încearcă să determine dacă produsul este
comercializat în mod legal în alt stat membru, autoritățile ar trebui
să fie conștiente de faptul că, în conformitate cu articolul 5
din regulament, precum și cu jurisprudența constantă a
Curții de Justiție a UE, statul membru sau statul AELS care este
parte contractantă la Acordul privind SEE trebuie să demonstreze
că măsura (sau cerința) este necesară și, după
caz, că din comercializarea produselor în cauză rezultă un risc
și că măsura (sau cerința) respectă principiul
proporționalității. În concluzie, statului în cauză îi
revine sarcina probei privind faptul că obiectivul declarat al
măsurii sau al cerinței nu poate fi atins prin niciun alt mijloc cu
un efect mai puțin restrictiv asupra comerțului. [1] Prezentul document nu este obligatoriu din punct de
vedere juridic. Nici Comisia Europeană, nici altă persoană care
acționează în numele acesteia nu poate fi considerată
răspunzătoare nici de modul în care pot fi utilizate
informațiile conținute în prezenta publicație, nici de erorile
care pot apărea, în ciuda pregătirii și verificării atente.
Responsabilitatea pentru interpretarea dreptului UE aparține în
ultimă instanță Curții de Justiție a UE. [2] Regulamentul (CE) nr. 764/2008 al Parlamentului European
și al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a unor proceduri de
aplicare a anumitor norme tehnice naționale pentru produsele
comercializate în mod legal în alt stat membru și de abrogare a Deciziei
nr. 3052/95/CE, JO L 218, 13.8.2008, p. 21-29. [3] Acest principiu își are originea în hotărârea
„Cassis de Dijon” din 20 februarie 1979 (Rewe-Zentral
AG/Bundesmonopolverwaltung für Branntwein), cauza 120/78, Culegerea de
jurisprudență a Curții de Justiție 1979, p. 649. Începând
cu 1980, Comisia a elaborat o serie de orientări referitoare la aplicarea
principiului recunoașterii reciproce, care decurge din jurisprudența
Curții, în special în Comunicarea Comisiei privind consecințele
hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție la 20 februarie 1979
în cauza 120/78 („Cassis de Dijon”), JO C 256, 3.10.1980. [4] În sensul prezentului document de orientare, un produs
este definit ca fiind un bun mobil care poate, ca atare, să facă
obiectul tranzacțiilor comerciale: hotărârea Curții din 21
octombrie 1999, Peter Jägerskiöld/Torolf Gustafsson, cauza C-97/98,
Culegerea de jurisprudență a Curții de Justiție 1999, p. I-7319.
În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție,
mărfurile care sunt transportate dincolo de o frontieră în scopul
tranzacțiilor comerciale fac obiectul articolului 34 din TFUE, indiferent
de natura acestor tranzacții: a se vedea în special punctul 20 din
hotărârea Curții din 28 martie 1995, The Queen/Secretary of State
for Home Department, ex parte Evans Medical Ltd și Macfarlan Smith Ltd,
cauza C-324/93, Culegerea de jurisprudență a Curții de
Justiție 1995, p. I-563. [5] La momentul redactării prezentului document,
statele AELS care sunt părți contractante la Acordul privind
Spațiul Economic European sunt Islanda, Liechtenstein și Norvegia. În
consecință, Spațiul Economic European (SEE) este format din
statele membre ale UE, precum și din aceste trei țări.
Regulamentul privind recunoașterea reciprocă a fost integrat în
Acordul privind SEE prin Decizia nr. 126/2012 a Comitetului mixt al SEE din 13
iulie 2012 de modificare a anexei II (Reglementări tehnice, standarde,
încercări și certificare) la Acordul privind SEE (JO L 309, 8.11.2012,
p. 4-5). Se aplică anumite adaptări speciale: regulamentul se
aplică doar produselor vizate de articolul 8 alineatul (3) din acord
și nu se aplică Principatului Liechtenstein în ceea ce privește
produsele vizate de anexa I, capitolele XII și XXVII din anexa II și
protocolul 47 la acord, atât timp cât domeniul de aplicare al Acordului dintre
Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană
privind comerțul cu produse agricole se extinde asupra Principatului
Liechtenstein. Cu toate acestea, decizia a intrat în vigoare abia la 1.4.2013
din cauza întârzierilor în notificarea „îndeplinirii cerințelor
constituționale” de către Norvegia și Islanda. În
consecință, orice trimitere din prezentul document de orientare la
„state membre” trebuie înțeleasă ca incluzând, de asemenea, aceste
trei țări. [6] Document
disponibil online la adresa: http://ec.europa.eu/enterprise/policies/single-market-goods/files/goods/docs/art34-36/new_guide_ro.pdf.
Articolul 36 din TFUE este abordat începând cu pagina 26. [7] Obligația de aplicare a principiului
recunoașterii reciproce pentru produsele fabricate și/sau
comercializate în mod legal în Turcia se bazează pe articolele 5-7 din
Decizia 1/95 a Consiliului de asociere CE-Turcia din 22 decembrie 1995 privind
punerea în aplicare a fazei finale a uniunii vamale (JO L 35 din 13 februarie 1996),
care prevede eliminarea măsurilor care au un efect echivalent unor
restricții cantitative între UE și Turcia. În temeiul articolului 66
din Decizia 1/95, în scopul punerii în aplicare și aplicării
articolelor 5-7 produselor reglementate de uniunea vamală, aceste articole
trebuie interpretate în conformitate cu hotărârile pertinente ale
Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin urmare, principiile care
rezultă din jurisprudența Curții de Justiție (în special
din cauza „Cassis de Dijon”) privind aspecte legate de articolele 34 și 36
din TFUE se aplică și Turciei. [8] A se vedea mai sus. Cu toate acestea, Turcia a adoptat
un regulament național privind recunoașterea reciprocă în
domeniile nearmonizate, în vigoare de la 1 ianuarie 2013. [9] Regulamentul (CE) nr. 765/2008 al Parlamentului European
și al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a cerințelor de
acreditare și de supraveghere a pieței în ceea ce privește
comercializarea produselor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 339/93
(JO L 218, 13.8.2008, p. 30-47). [10] Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE)
nr. 765/2008. [11] Articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul (CE)
nr. 765/2008. [12] Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a
produselor (JO L 11, 15.1.2002, p. 4-17). [13] Articolul 79 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al
Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar stipulează
următoarele: „Punerea în liberă circulație conferă
mărfurilor necomunitare statutul vamal de mărfuri comunitare. Aceasta
atrage după sine aplicarea măsurilor de politică
comercială, încheierea celorlalte formalități prevăzute cu
privire la importul mărfurilor și la aplicarea drepturilor legal
datorate.” [14] Directiva privind siguranța generală a
produselor permite statelor membre să ia rapid măsuri restrictive cu
privire la produsele periculoase sau care este probabil să fie
periculoase, în temeiul articolelor 8, 11 sau 12 și 18 din directivă. [15] Această dovadă din partea autorității
competente din statul membru în care produsul SEE este comercializat în mod
legal reprezintă doar una dintre mai multe posibilități:
prezentarea acestei dovezi nu poate fi impusă de către autoritatea
competentă din statul membru de destinație. A se vedea punctul 63 din
hotărârea din 8 mai 2003 (ATRAL/Statul belgian, cauza C-14/02), în
care Curtea a precizat că a impune drept condiție atestarea
conformității produselor SEE cu standardele sau normele tehnice care
garantează un nivel de protecție echivalent cu cel solicitat de
statul membru de destinație reprezintă o încălcare a articolului
34 din TFUE. [16] A se vedea, în acest sens, hotărârea Curții din 17
iunie 1987, Comisia Comunităților Europene/Republica Italiană,
cauza 154/85, Culegerea de jurisprudență a Curții de
Justiție 1987, p. 2717. [17] În situația excepțională a unei proceduri
de autorizare prealabilă, comercializarea poate avea loc numai după
obținerea autorizației. Trebuie subliniat faptul că, astfel cum
se explică în considerentul 12 din Regulamentul privind recunoașterea
reciprocă, „Cerința ca introducerea pe piață a unui produs
să facă obiectul unei autorizări prealabile nu ar trebui să
reprezinte, ca atare, o normă tehnică [...], astfel încât o decizie
de excludere sau de retragere a unui produs de pe piață pe motiv
că acesta nu dispune de o autorizație prealabilă valabilă
nu ar trebui să constituie o decizie căreia i se aplică
prezentul regulament.” [18] A se vedea nota de subsol 13. [19] Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European
și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și
a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a
Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de
stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare.