(1)

Asigurarea de răspundere civilă auto (denumită în continuare „asigurarea RCA”) are o importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau ar putea deveni persoane prejudiciate în urma unui accident. Asigurarea RCA prezintă, de asemenea, o importanță deosebită pentru societățile de asigurare, întrucât constituie un segment important al pieței de asigurare generală din Uniune. Asigurarea RCA are un impact semnificativ, de asemenea, asupra liberei circulații a persoanelor, a bunurilor și a vehiculelor și, implicit, asupra pieței interne. Prin urmare, întărirea și consolidarea pieței interne pentru asigurările RCA ar trebui să reprezinte un obiectiv fundamental al acțiunii Uniunii în domeniul serviciilor financiare.

(2)

În 2017, Comisia a efectuat o evaluare privind funcționarea Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului (3), inclusiv în ceea ce privește eficiența și eficacitatea acesteia, precum și coerența sa cu alte domenii de politică a Uniunii. Concluzia evaluării a fost că Directiva 2009/103/CE funcționează bine în general și că majoritatea aspectelor sale nu necesită modificări. Cu toate acestea, au fost identificate patru domenii în care ar fi oportune modificări specifice: despăgubirea persoanelor prejudiciate în urma accidentelor în cazul insolvenței societății de asigurare vizate, sumele minime asigurate obligatorii, controalele privind asigurarea vehiculelor desfășurate de statele membre, precum și utilizarea certificatelor privind istoricul daunelor ale asiguraților de către o nouă societate de asigurare. Pe lângă cele patru domenii, au fost identificate ca domenii în care ar fi oportune modificări specifice și următoarele: vehiculele expediate, accidentele care implică o remorcă tractată de un vehicul, instrumentele independente de comparare a primelor de asigurare RCA, centrele de informare și informarea persoanelor prejudiciate. În plus, pentru o mai mare claritate a Directivei 2009/103/CE, ar trebui să se înlocuiască, prin modificări corespunzătoare, termenul „victimă”, utilizat în directiva respectivă ca sinonim pentru „persoană vătămată”, cu termenul „persoană prejudiciată”. Modificările respective au ca obiectiv exclusiv armonizarea terminologiei utilizate în directiva respectivă și nu constituie o modificare de fond.

(3)

De la intrarea în vigoare a Directivei 2009/103/CE, pe piață au intrat numeroase tipuri noi de vehicule motorizate. Unele dintre acestea sunt acționate de un motor pur electric, altele de echipamente auxiliare. Astfel de vehicule ar trebui luate în considerare la definirea noțiunii de „vehicul”. Definiția respectivă ar trebui să se bazeze pe caracteristicile generale ale unor astfel de vehicule, în special viteza maximă constructivă și masa proprie maximă a acestora, și ar trebui să se prevadă că include numai vehiculele acționate exclusiv în mod mecanic. Definiția ar trebui să se aplice indiferent de numărul de roți ale vehiculului. Această definiție nu ar trebui să includă scaunele rulante destinate utilizării de către persoanele cu dizabilități fizice.

(4)

Vehiculele electrice ușoare care nu sunt incluse în definiția noțiunii de „vehicul” ar trebui excluse din domeniul de aplicare al Directivei 2009/103/CE. Cu toate acestea, nicio dispoziție a directivei menționate nu ar trebui să împiedice statele membre să impună, în temeiul dreptului lor intern și sub rezerva unor condiții care urmează să fie stabilite de acestea, obligativitatea încheierii asigurării RCA pentru orice echipament motorizat utilizat pentru transportul pe uscat care nu este inclus în definiția noțiunii de „vehicul” din directiva respectivă și pentru care, în consecință, directiva respectivă nu impune o astfel de asigurare. De asemenea, Directiva 2009/103/CE nu ar trebui să împiedice statele membre să prevadă, în dreptul lor intern, ca victimele accidentelor produse de orice alt echipament motorizat să aibă acces la organismul de despăgubire din statul membru, astfel cum este stabilit în capitolul 4. Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată decide ca rezidenții de pe teritoriul lor să aibă acces la organismul de despăgubire din statul membru în care își au reședința, astfel cum este stabilit în capitolul 4, în cazul în care aceștia sunt persoane prejudiciate într-un accident produs de un astfel de echipament motorizat într-un alt stat membru în care încheierea asigurării RCA nu este obligatorie pentru respectivul echipament motorizat. Organismele de despăgubire din statele membre ar trebui să poată încheia un acord de reciprocitate cu privire la modalitățile în care vor coopera într-o asemenea situație.

(5)

În hotărâri recente ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, și anume în cauzele Vnuk (4), Rodrigues de Andrade (5) și Torreiro (6), Curtea de Justiție a clarificat sensul noțiunii de „utilizare a unui vehicul”. În special, Curtea de Justiție a clarificat faptul că autovehiculele sunt destinate în mod normal pentru a servi ca mijloace de transport, indiferent de caracteristicile unor astfel de vehicule, și că utilizarea unor astfel de vehicule se referă la orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția sa obișnuită ca mijloc de transport, indiferent de terenul pe care este utilizat autovehiculul și indiferent dacă acesta staționează sau este în mișcare. Directiva 2009/103/CE nu se aplică dacă, în momentul accidentului, funcția obișnuită a unui astfel de vehicul reprezintă „o altă utilizare decât cea de mijloc de transport”. Acesta ar putea fi cazul unui vehiculul care nu este „utilizat” în sensul articolului 3 primul paragraf din directiva menționată, atunci când funcția sa obișnuită este, de exemplu, să fie „utilizat ca sursă de energie electrică în industrie sau în agricultură”. În interesul securității juridice, jurisprudența menționată ar trebui să se reflecte în Directiva 2009/103/CE prin introducerea unei definiții a noțiunii de „utilizare a unui vehicul”.

(6)

Unele autovehicule sunt de dimensiuni mai mici și, prin urmare, sunt mai puțin susceptibile decât alte autovehicule să producă vătămări corporale grave sau daune materiale. Includerea lor în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103/CE ar fi disproporționată și nu ar fi adaptată exigențelor viitorului. Includerea lor ar submina, de asemenea, adoptarea unor vehicule mai noi, cum ar fi bicicletele electrice, care nu sunt acționate exclusiv în mod mecanic, și ar descuraja inovarea. În plus, nu există suficiente dovezi că astfel de vehicule de dimensiuni mai mici ar putea provoca accidente cu persoane prejudiciate în aceeași măsură ca alte vehicule, cum ar fi autoturismele sau camioanele. În conformitate cu principiile subsidiarității și proporționalității, cerințele de la nivelul Uniunii ar trebui, așadar, să vizeze doar vehiculele definite ca atare în Directiva 2009/103/CE.

(7)

În principiu, asigurarea RCA ar trebui să acopere accidentele din toate regiunile statelor membre. Cu toate acestea, în anumite state membre există dispoziții speciale care reglementează vehiculele utilizate exclusiv în zone specifice cu acces limitat. Ar trebui să fie posibil ca statele membre respective să prevadă derogări limitate de la articolul 3 din Directiva 2009/103/CE în ceea ce privește zonele cu acces restricționat în care este interzisă circulația persoanelor neautorizate, cum ar fi zone specifice și zonele cu echipamente din porturi și aeroporturi. Un stat membru care decide să prevadă astfel de derogări ar trebui, de asemenea, să ia măsuri corespunzătoare pentru a se asigura că se plătesc despăgubiri pentru orice prejudiciu produs de un astfel de vehicul.

(8)

Totodată, ar trebui să fie posibil ca un stat membru să nu solicite o asigurare obligatorie RCA pentru vehiculele care nu au fost admise pentru circulație pe drumurile publice în conformitate cu dreptul său intern. Cu toate acestea, statul membru respectiv ar trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a se asigura că se acordă despăgubiri pentru orice prejudiciu produs de astfel de vehicule, cu excepția cazului în care statul membru decide, de asemenea, să deroge de la articolul 10 din Directiva 2009/103/CE în ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciile produse de astfel de vehicule în zone care nu sunt accesibile publicului în urma unei restricții legale sau a restricționării fizice a accesului în astfel de zone, astfel cum sunt determinate în dreptul său intern. O astfel de derogare de la articolul 10 ar trebui să se aplice vehiculelor în privința cărora un stat membru a decis să deroge de la obligația de asigurare deoarece vehiculele respective nu sunt admise pentru circulație pe drumurile publice în conformitate cu dreptul său intern, chiar dacă obligația de asigurare pentru vehiculele respective ar putea face și obiectul unei derogări diferite, prevăzute la articolul 5 din Directiva 2009/103/CE.

(9)

În anumite state membre există dispoziții privind cazurile în care vehiculele sunt utilizate ca mijloc de a provoca în mod deliberat vătămări corporale sau daune materiale. Dacă este cazul, în privința infracțiunilor celor mai grave, statelor membre ar trebui să li se permită să își continue practica juridică de a exclude astfel de prejudicii de la asigurarea obligatorie RCA sau de a recupera suma despăgubirilor plătite prin asigurare persoanelor prejudiciate de la persoanele responsabile de vătămarea sau dauna materială respectivă. Cu toate acestea, pentru a nu diminua protecția acordată prin Directiva 2009/103/CE, astfel de practici juridice ar trebui permise numai dacă un stat membru se asigură că, în astfel de cazuri, persoanele prejudiciate sunt despăgubite pentru astfel de prejudicii într-un mod cât mai apropiat de modul în care acestea ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103/CE. Cu excepția cazului în care statul membru a prevăzut un astfel de mecanism alternativ de despăgubire sau o astfel de garanție alternativă, care asigură despăgubirea persoanelor prejudiciate pentru astfel de prejudicii într-un mod cât mai apropiat de modul în care acestea ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103/CE, astfel de prejudicii ar trebui să fie acoperite în conformitate cu directiva respectivă.

(10)

Statele membre nu ar trebui să aplice Directiva 2009/103/CE în cazul utilizării vehiculelor în cadrul evenimentelor și activităților sportive cu motor, inclusiv al curselor și competițiilor, precum și al antrenamentelor, al testărilor și al demonstrațiilor, inclusiv al celor de viteză, fiabilitate sau îndemânare, permise în conformitate cu dreptul lor intern. Astfel de activități exceptate ar trebui să se desfășoare într-o zonă cu acces restricționat și demarcată astfel încât să se asigure că traficul obișnuit, membrii publicului și orice persoană care nu are legătură cu activitatea respectivă nu sunt în măsură, efectiv sau potențial, să împartă traseul pe care se conduce. Astfel de activități includ, de obicei, circuitele sau traseele desemnate ale sporturilor cu motor și zonele din imediata vecinătate, cum ar fi zonele de securitate, standurile și garajele, unde riscul unui accident este mult mai mare în comparație cu drumurile normale și în care ar trebui să fie interzisă circulația persoanelor neautorizate.

(11)

O astfel de exceptare în cazul evenimentelor și activităților sportive cu motor ar trebui să se aplice numai în cazul în care statul membru se asigură că organizatorul evenimentului sau al activității sau orice altă parte a încheiat o asigurare sau o poliță de garanție alternativă care acoperă prejudiciile produse oricărei părți terțe, inclusiv spectatorilor și altor persoane prezente, dar nu neapărat prejudiciile produse conducătorilor auto participanți și vehiculelor acestora. Cu excepția cazului în care organizatorii sau alte părți au încheiat, ca o condiție a exceptării respective, o asigurare sau o poliță de garanție alternativă, prejudiciile ar trebui să fie acoperite în conformitate cu Directiva 2009/103/CE, cu posibila excepție a prejudiciilor produse conducătorilor auto participanți și vehiculelor acestora.

(12)

Pentru a nu reduce protecția acordată prin Directiva 2009/103/CE, statele membre ar trebui să se asigure că, în cadrul evenimentelor și activităților sportive cu motor permise în conformitate cu dreptul lor intern și care sunt eligibile pentru exceptarea respectivă, persoanele prejudiciate sunt despăgubite pentru astfel de prejudicii într-un mod cât mai apropiat de modul în care acestea ar fi despăgubite în temeiul Directivei 2009/103/CE.

(13)

Pe parcursul fabricației și al transportului, vehiculele nu îndeplinesc funcția de transport și nu sunt considerate ca fiind „utilizate” în sensul articolului 3 primul paragraf din Directiva 2009/103/CE. Cu toate acestea, dacă un stat membru alege să nu aplice cerința de a deține o asigurare RCA pentru astfel de vehicule în temeiul articolului 28 alineatul (1) din Directiva 2009/103/CE, ar trebui să existe o asigurare de răspundere comercială care să acopere prejudiciile pe care le-ar putea produce vehiculele respective.

(14)

În prezent, dreptul intern al multor state membre condiționează obligativitatea asigurării de utilizarea unui vehicul în înțelesul articolului 3 primul paragraf din Directiva 2009/103/CE. În astfel de state membre, utilizarea unui vehicul este permisă numai dacă vehiculul este înmatriculat. Legislațiile statelor membre respective prevăd că vehiculul trebuie să fie acoperit de o asigurare RCA pe durata în care vehiculul este efectiv înmatriculat și utilizat în înțelesul articolului 3 primul paragraf din Directiva 2009/103/CE. În consecință, statele membre respective nu impun obligativitatea asigurării pentru utilizarea vehiculelor care sunt radiate permanent sau temporar deoarece, de exemplu, se află într-un muzeu, sunt în curs de restaurare sau nu au fost utilizate timp îndelungat dintr-un alt motiv, cum ar fi utilizarea sezonieră. Astfel de state membre trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru a se asigura că se acordă despăgubiri în conformitate cu despăgubirile prevăzute de Directiva 2009/103/CE pentru orice prejudiciu produs pe teritoriul lor și pe teritoriul altor state membre de vehicule, astfel cum sunt definite în directiva respectivă, care sunt utilizate în înțelesul articolului 3 primul paragraf din directiva în cauză.

(15)

În prezent, unele state membre, în care obligativitatea asigurării RCA nu este condiționată de înmatricularea unui vehicul, aleg să nu impună obligativitatea unei asigurări RCA pentru vehiculele care au fost retrase oficial din circulație în conformitate cu dreptul lor intern. Astfel de retrageri oficiale din circulație includ, de exemplu, trimiterea unei notificări către autoritatea competentă sau către alte părți desemnate care îndeplinesc funcția autorității competente sau luarea altor măsuri fizice verificabile. Statele membre respective trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru a garanta acordarea de despăgubiri în conformitate cu despăgubirile prevăzute de Directiva 2009/103/CE pentru orice prejudiciu produs de astfel de vehicule pe teritoriul lor și pe teritoriul altor state membre.

(16)

În prezent, statele membre trebuie să nu efectueze controale privind asigurarea vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul unui alt stat membru, precum și a vehiculelor care staționează în mod obișnuit pe teritoriul unei țări terțe și care intră pe teritoriul lor de pe teritoriul unui alt stat membru. Noile evoluții tehnologice, precum tehnologia de recunoaștere automată a plăcuțelor de înmatriculare, permit controale privind asigurarea vehiculelor fără oprirea acestora și, prin urmare, fără a afecta libera circulație a persoanelor. Prin urmare, este oportun să se permită respectivele controalele privind asigurarea vehiculelor, dar numai dacă acestea nu sunt discriminatorii, sunt necesare și proporționale, fac parte dintr-un sistem general de control pe teritoriul național care este efectuat și pentru vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul statului membru ce desfășoară controalele și nu necesită oprirea vehiculului.

(17)

Statele membre care optează să înființeze un sistem de prelucrare a datelor cu caracter personal care ulterior pot fi partajate cu alte state membre, cum ar fi date provenite din tehnologia de recunoaștere a plăcuțelor de înmatriculare, trebuie să adopte legislația care să permită prelucrarea datelor cu caracter personal în scopul combaterii conducerii fără asigurare, stabilind în același timp măsuri corespunzătoare pentru protejarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor vizate. Dispozițiile Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului (7) se aplică prelucrării datelor cu caracter personal în scopul combaterii conducerii fără asigurare. Legislațiile statelor membre ar trebui, în special, să precizeze scopul exact, să indice temeiul juridic relevant, să respecte cerințele de securitate relevante și să respecte principiile necesității, proporționalității și al „limitărilor legate de scop”, precum și să stabilească o durată proporțională de păstrare a datelor. În plus, principiul „protecției datelor cu caracter personal începând cu momentul conceperii” și cel al „protecției implicite a datelor cu caracter personal” ar trebui să se aplice tuturor sistemelor de prelucrare a datelor dezvoltate și utilizate în cadrul legislațiilor statelor membre.

(18)

În conformitate cu principiile respective, statele membre nu ar trebui să păstreze datele cu caracter personal exclusiv în scopul efectuării unui control privind asigurarea pentru o durată mai îndelungată decât perioada necesară pentru a verifica dacă un vehicul deține o asigurare valabilă. Dacă se constată că un vehicul este asigurat, toate datele referitoare la verificarea respectivă ar trebui șterse. În cazul în care un sistem de verificare nu poate să stabilească dacă un vehicul este asigurat, datele respective ar trebui păstrate numai pentru o durată limitată, fără a se depăși numărul de zile necesare pentru a stabili dacă asigurarea există. Pentru vehiculele în cazul cărora s-a constatat că nu sunt acoperite de o poliță de asigurare valabilă, este rezonabil să se solicite păstrarea unor astfel de date până când toate procesele administrative sau judiciare sunt finalizate și vehiculele sunt acoperite de o poliță de asigurare valabilă.

(19)

Directiva 2009/103/CE prevede în prezent diferite date de referință pentru recalcularea periodică a sumelor minime asigurate în diferite state membre, ceea ce conduce la sume minime asigurate diferite în funcție de statul membru. Pentru a asigura un nivel egal al protecției minime a persoanelor prejudiciate în întreaga Uniune, respectivele sume minime ar trebui să fie armonizate și ar trebui să fie introdusă o clauză standard de revizuire care utilizează ca referință indicele armonizat al prețurilor de consum, astfel cum este publicat de Eurostat, precum și norme procedurale care să reglementeze o astfel de revizuire și să stabilească un calendar uniform.

(20)

Protecția efectivă și eficientă a persoanelor prejudiciate în urma accidentelor rutiere presupune ca respectivele persoane prejudiciate să aibă dreptul de a solicita despăgubiri în statul membru de reședință și de a primi un răspuns într-un termen rezonabil. De asemenea, aceasta presupune ca, atunci când cererile lor de despăgubire sunt justificate, persoanelor prejudiciate respective să le fie acordate întotdeauna sumele cuvenite pentru vătămările corporale sau pentru orice prejudiciu material suferit, indiferent dacă societatea de asigurare a părții responsabile este sau nu solvabilă. Prin urmare, statele membre ar trebui să înființeze sau să autorizeze un organism care să acorde o despăgubire inițială persoanelor prejudiciate care au reședința pe teritoriul lor și care să aibă dreptul de a solicita respectiva despăgubire de la organismul înființat sau autorizat în același scop în statul membru de origine al societății de asigurare insolvente care a emis polița de asigurare pentru vehiculul părții responsabile. Dacă un stat membru are deja un mecanism de despăgubire, statul membru ar trebui să poată să permită funcționarea în continuare a mecanismului respectiv.

(21)

O societate de asigurare poate deveni insolventă în diverse moduri, de exemplu, ca urmare a declarării falimentului, a neîndeplinirii obligațiilor sale după ce a renunțat la autorizația sa în statul membru de origine sau ca urmare a aplicării unei măsuri de revocare sau a unei decizii de interzicere a activității sale. Atunci când se emite un ordin sau se ia o decizie de deschidere a procedurii de faliment sau de lichidare, ordinul sau decizia respectivă ar trebui să fie făcută publică. Organismul înființat sau autorizat să despăgubească persoanele prejudiciate în cazul insolvenței unei societăți de asigurare în statul membru de origine al societății de asigurare ar trebui să informeze organismele similare din toate celelalte state membre cu privire la ordinul sau decizia respectivă.

(22)

Statele membre ar trebui să se asigure că organismul înființat sau autorizat să despăgubească persoanele prejudiciate în cazul insolvenței unei societăți de asigurare din statul membru de reședință al persoanei prejudiciate este competent, în toate etapele procedurii, să solicite informații, să informeze și să fie informat de celelalte organisme, autorități și părți interesate relevante din Uniune și să coopereze cu acestea. Astfel de informații către și de la alte organisme, autorități și părți interesate relevante ar trebui să fie suficiente pentru ca destinatarul să obțină cel puțin o înțelegere generală a situației. Astfel de informații sunt importante pentru a garanta că organismul care despăgubește o persoană prejudiciată poate, înainte de efectuarea plății despăgubirii, să verifice singur sau împreună cu toate părțile relevante, în temeiul dreptului intern, dacă societatea de asigurare a despăgubit deja solicitantul în legătură cu cererea sa. Cererea de despăgubire prezentată organismului respectiv poate fi chiar transferată societății de asigurare în scopul unei examinări suplimentare sau al unei decizii, în cazul în care dreptul procedural intern impune acest lucru. Statele membre ar trebui să se asigure că organismul solicită și primește informații mai detaliate cu privire la cereri de despăgubire specifice.

(23)

Sistemul de rambursare nu ar trebui să aducă atingere dreptului aplicabil privind nivelurile de acoperire a persoanelor prejudiciate. Aceleași principii ar trebui să se aplice cererilor de despăgubire, indiferent dacă societatea de asigurare este solvabilă sau insolventă. Organismul din statul membru de origine al societății de asigurare care a emis polița de asigurare a părții responsabile ar trebui să efectueze plata către organismul statului membru de reședință al persoanei prejudiciate într-un termen rezonabil după ce organismul din statul membru de origine al societății de asigurare primește o cerere de rambursare a sumelor plătite către persoana prejudiciată de către organismul din statul membru de reședință al persoanei prejudiciate.

(24)

În funcție de diferitele etape ale tratării cererilor de despăgubire, de plățile efectuate către persoanele prejudiciate și de procedurile de rambursare ale diferitelor organisme, pot exista obligații neachitate între organismele înființate sau autorizate să despăgubească persoanele prejudiciate în cazul insolvenței unei societăți de asigurare. Dreptul de subrogație ar trebui să se transmită de la organismul care a plătit primul despăgubirile către organismul celuilalt stat membru, pe măsură ce restituirea sumelor către organism avansează. Prin urmare, în măsura în care un organism a acordat despăgubiri pentru prejudiciul suferit și nu a beneficiat încă de rambursare, acesta ar trebui să se subroge în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei care a provocat accidentul sau împotriva societății de asigurare a respectivei persoane. Cu toate acestea, respectivul organism nu ar trebui să se subroge în drepturile persoanei prejudiciate împotriva asiguratului sau a beneficiarului asigurării care a provocat accidentul în măsura în care societatea de asigurare insolventă preia acoperirea răspunderii persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării în conformitate cu dreptul intern aplicabil. Fiecare stat membru ar trebui să aibă obligația de a recunoaște o astfel de subrogație în drepturi prevăzută de orice alt stat membru.

(25)

Pentru a asigura protecția eficientă și efectivă a persoanelor prejudiciate în cazul insolvenței unei societăți de asigurare, este necesar ca statele membre să ia măsuri adecvate pentru a se asigura că sunt disponibile fondurile necesare pentru despăgubirea persoanelor prejudiciate atunci când sunt datorate despăgubiri. În conformitate cu principiul subsidiarității, măsurile respective ar trebui să fie decise de către statele membre de origine la nivel național. Măsurile respective însă ar trebui să fie în conformitate cu dreptul Uniunii și, în special, cu principii precum lex specialis și lex posterior. Pentru a preveni să fie impusă asigurătorilor o sarcină nejustificată și disproporționată, în cazul în care un stat membru solicită contribuții financiare din partea societăților de asigurare, contribuțiile respective ar trebui colectate numai de la societățile de asigurare autorizate de statul membru respectiv. Prin aceasta nu ar trebui să se aducă atingere finanțării oricăror alte funcții care ar putea fi atribuite organismului înființat sau autorizat să despăgubească persoanele prejudiciate în cazul insolvenței unei societăți de asigurare.

(26)

Pentru a se asigura punerea efectivă în aplicare a cerințelor prevăzute în prezenta directivă privind despăgubirea persoanelor prejudiciate în cazul insolvenței unei societăți de asigurare, organismele cărora li s-a încredințat această sarcină ar trebui să se străduiască să încheie un acord privind funcțiile și obligațiile lor, precum și privind procedurile de rambursare. Dacă nu se ajunge la un astfel de acord în termen de 24 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei directive, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) ar trebui să fie delegată Comisiei în ceea ce privește determinarea sarcinilor și obligațiilor procedurale care revin unor astfel de organisme în legătură cu rambursarea.

(27)

În cazul insolvenței unei societăți de asigurare, persoanele prejudiciate ar trebui să aibă dreptul de a solicita despăgubiri de la un organism din statul lor membru de reședință, inclusiv atunci când sunt prejudiciate în urma accidentelor care au avut loc într-un alt stat membru decât statul lor membru de reședință. Statele membre ar trebui să poată atribui funcția de despăgubire a unor astfel de persoane prejudiciate unui nou organism sau unui organism deja existent, inclusiv organismului de despăgubire înființat sau autorizat în temeiul articolului 24 din Directiva 2009/103/CE. În cazul insolvenței unei societăți de asigurare, statele membre ar trebui, de asemenea, să poată atribui unui singur organism sarcinile de despăgubire a persoanelor prejudiciate în urma accidentelor provocate în statul lor membru de reședință și a celor prejudiciate în urma accidentelor provocate în alte state membre decât statul lor membru de reședință. În cazul persoanelor prejudiciate în alte state membre decât statul lor membru de reședință, este, de asemenea, important să se asigure schimbul de informații și cooperarea cu organismele de despăgubire înființate sau autorizate în temeiul articolului 24 din Directiva 2009/103/CE în toate statele membre și cu reprezentanții însărcinați cu soluționarea cererilor de despăgubire.

(28)

Statele membre au posibilitatea de a înființa sau a autoriza mai multe organisme de despăgubire în temeiul Directivei 2009/103/CE, ceea ce ar putea îngreuna sarcina persoanelor prejudiciate de a identifica organismul căruia trebuie să își adreseze cererile de despăgubire. Statele membre care înființează sau autorizează mai multe organisme de despăgubire ar trebui, prin urmare, să se asigure că persoanele prejudiciate au acces la informații esențiale despre posibilele modalități de a solicita despăgubiri într-un mod care să le permită să înțeleagă cu ușurință care este organismul căruia ar trebui să se adreseze.

(29)

În cazul unui vehicul expediat, persoana responsabilă pentru acoperirea prejudiciilor aduse terților ar trebui să poată opta să încheie o poliță de asigurare fie în statul membru în care este înmatriculat vehiculul, fie, timp de 30 de zile de la data acceptării livrării de către cumpărător, în statul membru de destinație, chiar dacă vehiculul nu a fost înmatriculat oficial în statul membru de destinație. Centrul de informare din statul membru în care este înmatriculat vehiculul și, în cazul în care acesta este diferit, cel din statul membru de destinație, precum și cel din oricare alt stat membru relevant, cum ar fi statul membru pe teritoriul căruia s-a produs un accident sau în care își are reședința o persoană prejudiciată, ar trebui să coopereze reciproc pentru a asigura disponibilitatea informațiilor necesare privind vehiculul expediat de care dispun în conformitate cu articolul 23 din Directiva 2009/103/CE.

(30)

În cazul accidentelor care implică remorci pentru care a fost emisă o asigurare de răspundere civilă separată de cea a vehiculului tractor, persoana prejudiciată ar trebui, dacă dreptul intern prevede acest lucru, să poată introduce cererea de despăgubire împotriva asigurătorului remorcii. La cerere, persoana prejudiciată ar trebui să poată obține de la asigurătorul remorcii informații despre identitatea asigurătorului vehiculului tractor sau, în cazul în care asigurătorul remorcii nu poate identifica asigurătorul vehiculului tractor, deși a depus eforturi rezonabile în acest sens, informații despre mecanismul de despăgubire prevăzut la articolul 10 din Directiva 2009/103/CE.

(31)

Pentru a facilita recunoașterea istoricului daunelor atunci când se încheie o nouă poliță de asigurare, ar trebui să fie posibil să se autentifice cu ușurință istoricul daunelor anterioare ale asiguraților care doresc să încheie noi contracte de asigurare cu societăți de asigurare. Pentru a simplifica verificarea și autentificarea certificatelor privind istoricul daunelor, este important ca formatul și conținutul lor să fie identice în toate statele membre. În plus, societățile de asigurare care iau în considerare certificatele privind istoricul daunelor pentru a stabili primele de asigurare RCA nu ar trebui să discrimineze pe motiv de naționalitate sau exclusiv pe baza statului membru în care asiguratul a avut reședința anterioară. De asemenea, societățile de asigurare ar trebui să trateze un certificat dintr-un alt stat membru privind istoricul daunelor în același mod în care tratează un certificat intern privind istoricul daunelor și ar trebui să aplice unui client din alt stat membru orice reducere de care ar beneficia un client intern aflat într-o situație identică, inclusiv reducerile prevăzute de dreptul intern al unui stat membru, cum ar fi reducerile „bonus-malus”. Statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a adopta acte de drept intern privind sistemele „bonus-malus”, deoarece aceste sisteme au un caracter național și nu au niciun element transfrontalier și, prin urmare, în temeiul principiului subsidiarității, deciziile cu privire la acestea ar trebui să rămână la latitudinea statelor membre. Pentru a permite statelor membre să verifice dacă societățile de asigurare tratează certificatele privind istoricul daunelor și modul în care se realizează acest lucru, societățile de asigurare ar trebui să publice o prezentare generală a politicilor lor în ceea ce privește utilizarea de către acestea a istoricului daunelor la calculul primelor. Fără a aduce atingere Directivei (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului (8), societățile de asigurare nu sunt obligate să publice informații sensibile din punct de vedere comercial, cum ar fi detalii despre politicile de tarifare.

(32)

În vederea asigurării unor condiții uniforme pentru punerea în aplicare a Directivei 2009/103/CE, ar trebui conferite competențe de executare Comisiei în ceea ce privește forma și conținutul certificatului privind istoricul daunelor. Respectivele competențe de executare ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (9).

(33)

Statele membre ar trebui să poată opta pentru certificarea instrumentele care permit consumatorilor să compare prețurile, tarifele și acoperirea între furnizorii de asigurări RCA care îndeplinesc condițiile prevăzute în Directiva 2009/103/CE. Dacă sunt certificate în mod corespunzător, astfel de instrumente ar putea fi denumite „instrumente independente de comparare a primelor de asigurare RCA”. Statele membre ar trebui, de asemenea, să poată stabili instrumente publice de comparare a primelor, gestionate de o autoritate publică.

(34)

Pentru a se asigura că cererile de despăgubire sunt tratate fără dificultăți atunci când este necesar un raport privind accidentul în temeiul dreptului intern care garantează dreptul persoanei prejudiciate de a obține o copie a raportului privind accidentul de la autoritățile competente, este important ca persoana prejudiciată să aibă acces la acesta în timp util.

(35)

Pentru a se asigura că sumele minime asigurate prin asigurarea RCA nu se erodează cu timpul, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din TFUE ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește actualizarea respectivelor sume minime pentru a reflecta schimbările din realitatea economică.

(36)

Atunci când adoptă actele delegate în temeiul competențelor prevăzute în prezenta directivă, este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (10). În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții acestor instituții au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(37)

În cadrul evaluării funcționării Directivei 2009/103/CE, Comisia ar trebui să monitorizeze aplicarea directivei menționate, luând în considerare numărul persoanelor prejudiciate, valoarea cererilor de despăgubire neachitate din cauza întârzierii plăților în cazurile transfrontaliere de insolvență, nivelul sumelor minime asigurate în statele membre, valoarea despăgubirilor datorate din cauza conducerii fără asigurare în ceea ce privește traficul transfrontalier și numărul de plângeri referitoare la certificatele privind istoricul daunelor.

(38)

În plus, Comisia ar trebui să elaboreze un raport de evaluare privind funcționarea organismelor de despăgubire înființate sau autorizate să despăgubească părțile prejudiciate în caz de insolvență a unei societăți de asigurare, privind cooperarea dintre acestea și privind finanțarea lor. Dacă este cazul, raportul ar trebui să fie însoțit de o propunere legislativă.

(39)

Pentru a se asigura că Directiva 2009/103/CE își îndeplinește în continuare scopul, și anume acela de a proteja potențialele persoane prejudiciate prin accidente provocate de autovehicule, Comisia ar trebui, de asemenea, să monitorizeze și să revizuiască directiva respectivă din perspectiva evoluției tehnologice, inclusiv a utilizării sporite a vehiculelor autonome și semiautonome. Totodată, Comisia ar trebui să analizeze utilizarea de către societățile de asigurare a sistemelor în care primele sunt influențate de certificatele privind istoricul daunelor ale asiguraților. În plus, Comisia ar trebui să evalueze eficacitatea sistemelor de schimb de informații utilizate în scopul verificărilor transfrontaliere privind asigurările.

(40)

Întrucât obiectivele prezentei directive, în special asigurarea unui nivel egal al protecției minime a persoanelor prejudiciate în urma unor accidente rutiere în întreaga Uniune, asigurarea protecției acestora în cazul insolvenței societăților de asigurare și garantarea tratamentului egal al certificatelor privind istoricul daunelor de către asigurători pentru potențialii asigurați care trec frontierele interne ale Uniunii, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere efectelor lor, acestea pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor menționate.

(41)

În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative (11), statele membre s-au angajat ca, în cazuri justificate, să transmită alături de notificarea măsurilor lor de transpunere și unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.

(42)

Prin urmare, Directiva 2009/103/CE ar trebui modificată în consecință,

1.

Articolul 1 se modifică după cum urmează:

2.

Articolul 3 se modifică după cum urmează:

3.

Articolul 4 se înlocuiește cu următorul text:

(*2)  Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO L 119, 4.5.2016, p. 1).” "

4.

La articolul 5 se adaugă următoarele alineate:

5.

Articolul 9 se înlocuiește cu următorul text:

(*3)  Regulamentul (UE) 2016/792 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 mai 2016 privind indicii armonizați ai prețurilor de consum și indicele prețului locuințelor, și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2494/95 al Consiliului (JO L 135, 24.5.2016, p. 11).” "

6.

Titlul capitolului 4 se înlocuiește cu următorul text:

„CAPITOLUL 4

DESPĂGUBIREA PREJUDICIILOR PROVOCATE DE UN VEHICUL NEIDENTIFICAT SAU DE UN VEHICUL PENTRU CARE NU A FOST ÎNDEPLINITĂ OBLIGAȚIA DE ASIGURARE PREVĂZUTĂ LA ARTICOLUL 3 ȘI DESPĂGUBIREA ÎN CAZ DE INSOLVENȚĂ ”.

7.

Articolul 10 se modifică după cum urmează:

8.

Se introduce următorul articol:

9.

La articolul 11, primul paragraf se înlocuiește cu următorul text:

„În cazul unui litigiu între organismul menționat la articolul 10 alineatul (1) și asigurătorul de răspundere civilă, referitor la cine trebuie să despăgubească persoana prejudiciată, statele membre adoptă măsurile necesare pentru desemnarea părții care este obligată într-o primă fază să despăgubească, fără întârziere, persoana prejudiciată.”

10.

Titlul capitolului 5 se înlocuiește cu următorul text:

„CAPITOLUL 5

CATEGORII SPECIFICE DE PERSOANE PREJUDICIATE, CLAUZĂ CONTRACTUALĂ DE EXCLUDERE, PRIMA UNICĂ, VEHICULE EXPEDIATE DINTR-UN STAT MEMBRU ÎN ALTUL ”

11.

Titlul articolului 12 se înlocuiește cu următorul text:

„ Categorii speciale de persoane prejudiciate ”.

12.

Articolul 13 se modifică după cum urmează:

13.

La articolul 15, alineatul (1) se înlocuiește cu următorul text:

14.

Se introduce următorul articol:

15.

Articolul 16 se înlocuiește cu următorul text:

16.

Se introduce următorul articol:

17.

Articolul 23 se modifică după cum urmează:

(b)

alineatul (6) se înlocuiește cu următorul text:

18.

Se introduce următorul articol:

19.

La articolul 26, primul paragraf se înlocuiește cu următorul text:

„Statele membre iau toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita punerea, în timp util, la dispoziția persoanelor prejudiciate, asigurătorilor acestora sau reprezentanților lor legali a datelor esențiale necesare pentru soluționarea cererilor de despăgubire.”

20.

Se introduce următorul articol:

21.

La articolul 28 alineatul (1) se adaugă următorul paragraf:

„Statele membre pot prevedea obligativitatea asigurării RCA care îndeplinește cerințele prezentei directive pentru orice echipament motorizat utilizat pentru transportul pe uscat care nu se încadrează în definiția noțiunii de «vehicul» de la articolul 1 punctul 1 și căruia nu i se aplică articolul 3.”

22.

Se introduc următoarele articole:

(*4)  Decizia 2004/9/CE a Comisiei din 5 noiembrie 2003 de instituire a Comitetului European pentru asigurări și pensii ocupaționale (JO L 3, 7.1.2004, p. 34)."

(*5)  Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie (JO L 55, 28.2.2011, p. 13)."

(*6)   JO L 123, 12.5.2016, p. 1.” "

23.

La articolul 30 se adaugă următoarele paragrafe: