(1)

Articolul 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului (4) acordă, în anumite condiții, un tratament preferențial obligațiunilor garantate. Directiva (UE) 2019/2162 a Parlamentului European și a Consiliului (5) precizează elementele principale ale obligațiunilor garantate și prevede o definiție comună a obligațiunilor garantate.

(2)

La 20 decembrie 2013, Comisia a solicitat Autorității Europene de Supraveghere (denumită în continuare Autoritatea Bancară Europeană) („ABE”), instituită prin Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (6) să prezinte un aviz privind adecvarea ponderilor de risc pentru obligațiunile garantate prevăzute la articolul 129 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Potrivit avizului ABE din 1 iulie 2014, tratamentul preferențial privind ponderea de risc prevăzut în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 constituie, în principiu, tratament prudențial adecvat. Cu toate acestea, ABE a recomandat să se ia în considerare completarea cerințelor de eligibilitate pentru tratamentul preferențial privind ponderea de risc pentru a acoperi cel puțin domeniile de diminuare a riscului de lichiditate și supragarantare, rolul autorităților competente și detalierea cerințelor existente privind furnizarea de informații investitorilor.

(3)

Din perspectiva avizului ABE, este oportun să se adopte cerințe suplimentare privind obligațiunile garantate, consolidând astfel calitatea obligațiunilor garantate eligibile pentru tratamentul favorabil privind cerințele de capital în temeiul Regulamentului (UE) nr. 575/2013.

(4)

Autoritățile competente pot deroga parțial de la aplicarea cerinței ca expunerile față de instituțiile de credit din portofoliul de acoperire să se încadreze la nivelul 1 de calitate a creditului și să permită expuneri până la maximum 10 % din cuantumul nominal al obligațiunilor garantate rămase de rambursat ale instituției emitente care să se încadreze în schimb la nivelul 2 de calitate a creditului. Cu toate acestea, o astfel de derogare parțială se aplică numai după ce ABE este în prealabil consultată și numai dacă pot fi dovedite probleme semnificative de concentrare provocate de aplicarea cerinței privind nivelul 1 de calitate a creditului în statele membre vizate. Întrucât cerința ca expunerile să se încadreze la nivelul 1 de calitate a creditului, astfel cum este pus la dispoziție de instituții externe de evaluare a creditului, a devenit tot mai greu de respectat în majoritatea statelor membre, atât în interiorul, cât și în afara zonei euro, aplicarea unei astfel de derogări parțiale a fost considerată necesară de statele membre în care se află cele mai mari piețe de obligațiuni garantate. Pentru a simplifica utilizarea expunerilor față de instituții de credit drept garanții reale pentru obligațiunile garantate și pentru a găsi o soluție eventualelor probleme de concentrare, este necesară modificarea Regulamentului (UE) nr. 575/2013 prin stabilirea unei norme care să permită un nivel al expunerilor față de instituții de credit până la maximum 10 % din cuantumul nominal al obligațiunilor garantate rămase de rambursat ale instituției emitente care se încadrează la nivelul 2 de calitate a creditului în loc să se încadreze la nivelul 1 de calitate a creditului, fără cerința de a consulta ABE. Este necesar să se permită utilizarea nivelului 3 de calitate a creditului pentru depozitele pe termen scurt și instrumentele derivate în anumite state membre, atunci când respectarea cerinței privind nivelul 1 sau 2 de calitate a creditului ar fi prea dificilă. Autoritățile competente desemnate în temeiul Directivei (UE) 2019/2162 ar trebui să aibă posibilitatea, după consultarea ABE, de a permite utilizarea nivelului 3 de calitate a creditului pentru contractele derivate în vederea abordării potențialelor probleme de concentrare.

(5)

Împrumuturile garantate cu unități cu rang superior emise de fonduri comune de securitizare franceze sau de organisme echivalente care securitizează expuneri garantate cu bunuri imobile locative sau cu bunuri imobile comerciale reprezintă active eligibile care pot fi utilizate drept garanții reale pentru obligațiuni garantate până la maximum 10 % din cuantumul nominal al emisiunii de obligațiuni garantate în circulație (denumit în continuare „pragul de 10 %”). Cu toate acestea, articolul 496 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 permite autorităților competente să renunțe la pragul de 10 %. Totodată, articolul 503 alineatul (4) din respectivul regulament prevede obligația Comisiei de a revizui oportunitatea derogării care le permite autorităților competente să renunțe la pragul de 10 %. La 22 decembrie 2013, Comisia a solicitat ABE să emită un aviz în această privință. În avizul său, ABE a afirmat că utilizarea unor unități cu rang superior emise de fonduri comune de securitizare franceze sau de organisme echivalente care securitizează expuneri garantate cu bunuri imobile locative sau cu bunuri imobile comerciale ar genera preocupări de ordin prudențial, din cauza structurii cu două straturi a unui program de obligațiuni garantat cu unități de securitizare, ceea ce ar conduce la o transparență insuficientă în ceea ce privește calitatea creditului portofoliului de acoperire. În consecință, ABE a recomandat ca derogarea de la pragul de 10 % pentru unități de rang superior prevăzută în prezent la articolul 496 din respectivul regulament să fie eliminată după 31 decembrie 2017.

(6)

Numai un număr limitat de cadre naționale în materie de obligațiuni garantate permit includerea în portofoliul de acoperire a titlurilor de valoare garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile locative sau comerciale. Utilizarea acestor structuri este în scădere și se consideră că sporește în mod inutil complexitatea programelor de obligațiuni garantate. Astfel, este oportun să se elimine complet utilizarea acestor structuri drept active eligibile.

(7)

Obligațiunile garantate emise în cadrul structurilor intragrup de obligațiuni garantate puse în comun care sunt conforme cu Regulamentul (UE) nr. 575/2013 au fost, de asemenea, utilizate drept garanții reale eligibile. Structurile intragrup de obligațiuni garantate puse în comun nu prezintă riscuri suplimentare dintr-o perspectivă prudențială deoarece nu comportă aceleași probleme de complexitate ca utilizarea împrumuturilor garantate cu unități cu rang superior emise de fonduri comune de securitizare franceze sau de organisme echivalente care securitizează expuneri garantate cu bunuri imobile locative sau cu bunuri imobile comerciale. Potrivit avizului ABE, garantarea obligațiunilor garantate prin structuri intragrup de obligațiuni garantate puse în comun ar trebui să fie permisă fără limite în ceea ce privește valoarea obligațiunilor garantate rămase de rambursat ale instituției de credit emitente. În consecință, cerința de aplicare a limitei de 15 % sau 10 % în raport cu expunerile față de instituții de credit în cadrul structurilor intragrup de obligațiuni garantate puse în comun ar trebui eliminată. Aceste structuri intragrup de obligațiuni garantate puse în comun sunt reglementate prin Directiva (UE) 2019/2162.

(8)

Pentru ca obligațiunile garantate să îndeplinească cerințele pentru a beneficia de tratament preferențial, acestora li se aplică principiile de evaluare a bunurilor imobile constituite drept garanții reale pentru obligațiunile garantate. Cerințele de eligibilitate privind activele care servesc drept garanții reale pentru obligațiunile garantate au legătură cu caracteristicile generale de calitate care asigură soliditatea portofoliului de acoperire și ar trebui, așadar, să fie reglementate în Directiva (UE) 2019/2162. În consecință, dispozițiile referitoare la metodologia de evaluare ar trebui, de asemenea, să fie reglementată de directiva respectivă iar standardele tehnice de reglementare privind estimarea valorii ipotecare nu ar trebui să se aplice în ceea ce privește respectivele criterii de eligibilitate pentru obligațiunile garantate.

(9)

Limitele privind raportul valoare-împrumut (loan to value – „limite LTV”) sunt o componentă necesară pentru asigurarea calității creditului obligațiunilor garantate. Articolul 129 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 stabilește limite LTV pentru ipoteci și drepturile de retenție maritimă asupra navelor, dar nu precizează cum trebuie aplicate aceste limite. Acest lucru poate conduce la incertitudine. Limitele LTV ar trebui aplicate ca limite de acoperire flexibile. Acest lucru înseamnă că deși nu există limitări privind dimensiunea unui împrumut-suport, un astfel de împrumut poate juca rolul de garanție reală numai în limitele definite de raportul LTV pentru active. Limitele LTV determină porțiunea procentuală din împrumut care contribuie la cerința de acoperire a datoriilor. Prin urmare, este oportun să se precizeze că limitele LTV determină porțiunea din împrumut care contribuie la acoperirea obligațiunii garantate.

(10)

Pentru a asigura o mai mare claritate, limitele LTV ar trebui să se aplice pe întreaga durată a împrumutului. Limitele LTV actuale nu ar trebui să se schimbe, ci ar trebui să rămână la 80 % din valoarea bunului imobil locativ în cazul împrumuturilor locative, respectiv la 60 % din valoarea bunului imobil comercial în cazul împrumuturilor comerciale, cu posibilitatea unei majorări la 70 % din valoarea respectivă și la 60 % din valoarea navelor. Bunurile imobile comerciale ar trebui înțelese în conformitate cu definiția generală potrivit căreia acest tip de proprietate este o proprietate imobiliară nelocativă, chiar și atunci când se află în patrimoniul unei organizații non-profit.

(11)

Pentru a îmbunătăți și mai mult calitatea obligațiunilor garantate care beneficiază de tratamentul preferențial, un astfel de tratament preferențial ar trebui să facă obiectul unui nivel minim de supragarantare, și anume al unui nivel de garanții reale care să depășească cerințele de acoperire prevăzute de Directiva (UE) 2019/2162. O astfel de cerință ar diminua riscurile cele mai relevante rezultate în caz de insolvență sau de rezoluție a emitentului. Decizia statelor membre de a aplica un nivel minim mai ridicat de supragarantare pentru obligațiunile garantate emise de instituțiile de credit situate pe teritoriul lor nu ar trebui să împiedice instituțiile de credit să investească în alte obligațiuni garantate cu un nivel minim mai scăzut de supragarantare, care respectă prezentul regulament, sau să beneficieze de dispozițiile acestuia.

(12)

Instituțiile de credit care investesc în obligațiuni garantate trebuie să primească anumite informații referitoare la respectivele obligațiuni garantate cel puțin semestrial. Cerințele în materie de transparență sunt o parte indispensabilă a obligațiunilor garantate, prin care se asigură un nivel uniform de furnizare a informațiilor și se permite investitorilor să efectueze evaluările necesare ale riscurilor, îmbunătățind astfel comparabilitatea, transparența și stabilitatea pieței. Prin urmare, este oportun să se asigure că cerințele în materie de transparență se aplică tuturor obligațiunilor garantate, prin includerea acestor cerințe în Directiva (UE) 2019/2162. În consecință, astfel de cerințe ar trebui să fie eliminate din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

(13)

Obligațiunile garantate sunt instrumente de finanțare pe termen lung și, ca atare, au o scadență de câțiva ani. Prin urmare, este necesar să se asigure că obligațiunile garantate emise înainte de 31 decembrie 2007 sau înainte de 8 iulie 2022 nu sunt afectate de prezentul regulament. În vederea atingerii acestui obiectiv, obligațiunile garantate emise înainte de 31 decembrie 2007 ar trebui să fie exceptate de la cerințele Regulamentului (UE) nr. 575/2013 în ceea ce privește activele eligibile, supragarantarea și activele de substituire. În plus, alte obligațiuni garantate care sunt conforme cu Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și care sunt emise înainte de 8 iulie 2022 ar trebui să fie exceptate de la cerințele privind supragarantarea și activele de substituire și ar trebui să fie în continuare eligibile până la scadență pentru tratamentul preferențial prevăzut în regulamentul respectiv.

(14)

Prezentul regulament ar trebui aplicat în coroborare cu dispozițiile din dreptul intern care transpun Directiva (UE) 2019/2162. Pentru a asigura aplicarea consecventă a noului cadru de stabilire a caracteristicilor structurale ale emisiunilor de obligațiuni garantate și a cerințelor modificate privind tratamentul preferențial, aplicarea prezentului regulament ar trebui amânată astfel încât să coincidă cu data de la care statele membre urmează să aplice dispozițiile din dreptul intern care transpun directiva menționată.

(15)

Prin urmare, Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ar trebui modificat în consecință,