Accept Refuse

EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 02013R0549-20150824

Regulamentul (UE) nr . 549/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 mai 2013 privind Sistemul european de conturi naționale și regionale din Uniunea Europeană (Text cu relevanță pentru SEE)

ELI: http://data.europa.eu/eli/reg/2013/549/2015-08-24

2013R0549 — RO — 24.08.2015 — 001.002


Acest document reprezintă un instrument de documentare, iar instituţiile nu îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul său.

►B

REGULAMENTUL (UE) NR. 549/2013 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI

din 21 mai 2013

privind Sistemul european de conturi naționale și regionale din Uniunea Europeană

(Text cu relevanță pentru SEE)

(JO L 174 26.6.2013, p. 1)

Astfel cum a fost modificat prin:

 

 

Jurnalul Oficial

  NR.

Pagina

Data

►M1

REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2015/1342 AL COMISIEI din 22 aprilie 2015

  L 207

35

4.8.2015


rectificat prin

►C1

Rectificare, JO L 297, 13.11.2015, p.  10 (2015/1342)




▼B

REGULAMENTUL (UE) NR. 549/2013 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI

din 21 mai 2013

privind Sistemul european de conturi naționale și regionale din Uniunea Europeană

(Text cu relevanță pentru SEE)



PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 338 alineatul (1),

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

având în vedere avizul Băncii Centrale Europene ( 1 ),

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară ( 2 ),

întrucât:

(1)

Elaborarea de politici în Uniune și monitorizarea economiilor statelor membre și a uniunii economice și monetare (UEM) necesită informații comparabile, actualizate și fiabile cu privire la structura economiei și la evoluția situației economice din fiecare stat membru sau regiune.

(2)

Comisia ar trebui să aibă un rol în monitorizarea economiilor statelor membre și a UEM și, în special, să informeze în mod regulat Consiliul în legătură cu progresele statelor membre în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor lor privind UEM.

(3)

Cetățenii Uniunii au nevoie de conturi economice, ca instrument de bază pentru analizarea situației economice a unui stat membru sau a unei regiuni. În interesul comparabilității, astfel de conturi ar trebui redactate pe baza unui set unic de principii care să nu lase loc unor interpretări diferite. Informațiile puse la dispoziție ar trebui să fie cât mai exacte, complete și actuale, pentru a se asigura o transparență maximă pentru toate sectoarele.

(4)

Comisia ar trebui să utilizeze agregate de conturi naționale și regionale pentru calculele administrative ale Uniunii și, în special, pentru calculele bugetare.

(5)

În 1970 a fost publicat un document administrativ intitulat „Sistemul european de conturi economice integrate (SEC)”, care acoperă domeniul reglementat de prezentul regulament. Documentul respectiv a fost redactat în exclusivitate de Oficiul de Statistică al Comunităților Europene și numai pe răspunderea acestuia și a fost rezultatul mai multor ani de eforturi depuse de oficiul respectiv, împreună cu institutele naționale de statistică ale statelor membre, având ca scop crearea un sistem de conturi naționale care să satisfacă cerințele politicii economice și sociale a Comunităților Europene. Documentul respectiv constituia versiunea comunitară a Sistemului de conturi naționale al Organizației Națiunilor Unite, care fusese utilizat de Comunități până atunci. Pentru a actualiza textul original, a doua ediție a documentului a fost publicată în 1979 ( 3 ).

(6)

Regulamentul (CE) nr. 2223/96 al Consiliului din 25 iunie 1996 privind Sistemul european de conturi naționale și regionale din Comunitate ( 4 ) a instituit un sistem de conturi naționale pentru a răspunde cerințelor politicilor economice, sociale și regionale ale Comunității. Sistemul respectiv era, în ansamblu, coerent cu ceea ce era la vremea respectivă noul Sistem de conturi naționale, care fusese adoptat de Comisia de statistică a Organizației Națiunilor Unite în februarie 1993 (SCN 1993), astfel încât rezultatele din toate țările membre ale Organizației Națiunilor Unite să fie comparabile la nivel internațional.

(7)

SCN 1993 a fost actualizat sub forma unui nou Sistem de conturi naționale (SCN 2008) adoptat de Comisia de statistică a Organizației Națiunilor Unite în februarie 2009 pentru o mai bună adaptare a conturilor naționale la noul mediu economic, la evoluția cercetării metodologice și la necesitățile utilizatorilor.

(8)

Este necesară revizuirea Sistemului european de conturi instituit prin Regulamentul (CE) nr. 2223/96 (SEC 95) pentru a ține cont de noile evoluții ale SCN, astfel încât Sistemul european de conturi revizuit, astfel cum este stabilit prin prezentul regulament, să constituie o versiune a SCN 2008 adaptată la structurile economiilor statelor membre, iar datele Uniunii să fie comparabile cu cele compilate de principalii săi parteneri internaționali.

(9)

În scopul creării conturilor economice de mediu sub formă de conturi satelit pentru Sistemul european de conturi revizuit, Regulamentul (UE) nr. 691/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2011 privind conturile economice de mediu europene ( 5 ) a stabilit un cadru comun pentru colectarea, compilarea, transmiterea și evaluarea conturilor economice de mediu europene.

(10)

În cazul conturilor de mediu și sociale, ar trebui să se țină seama pe deplin și de Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European din 20 august 2009, intitulată „Dincolo de PIB: măsurarea progreselor într-o lume în schimbare”. Există necesitatea de a continua în mod energic studiile metodologice și testele privind datele, în special în privința aspectelor legate de „PIB și dincolo de acesta”, precum și de Strategia Europa 2020, cu scopul de a elabora o modalitate mai cuprinzătoare de măsurare a bunăstării și a progresului, în sprijinul promovării unei creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii. În acest context, ar trebui abordată problema efectelor externe asupra mediului, precum și cea a inegalităților sociale. De asemenea, ar trebui să se țină seama de chestiunea schimbărilor în materie de productivitate. Aceasta ar trebui să permită furnizarea cât mai curând posibil de date care să vină în completarea PIB-ului. Comisia ar trebui să prezinte Parlamentului European și Consiliului, în 2013, o comunicare actualizată privind tematica abordată în documentul „Dincolo de PIB” și, după caz, să prezinte propuneri legislative în 2014. Datele referitoare la conturile naționale și regionale ar trebui privite ca o modalitate de realizare a obiectivelor menționate.

(11)

Ar trebui studiată posibilitatea aplicării unor metode noi de colectare a datelor, care să permită colectarea automată și în timp real.

(12)

Sistemul european de conturi revizuit instituit prin prezentul regulament (SEC 2010) include o metodologie și un program de transmitere care definește conturile și tabelele care trebuie furnizate de toate statele membre în conformitate cu termenele specificate. Comisia ar trebui să pună aceste conturi și tabele la dispoziția utilizatorilor la date precise și, după caz, în funcție de un calendar de difuzare anunțat în prealabil, în special în ceea ce privește monitorizarea convergenței economice și realizarea unei strânse coordonări a politicilor economice ale statelor membre.

(13)

Ar trebui adoptată o abordare de publicare a datelor orientată pe utilizator, punând astfel la dispoziția cetățenilor și a altor părți interesate din Uniune informații accesibile și utile.

(14)

SEC 2010 urmează să înlocuiască treptat toate celelalte sisteme, ca un cadru de referință de standarde, definiții, clasificări și norme contabile comune pentru întocmirea de către statele membre a conturilor pentru obiectivele Uniunii, astfel încât să se obțină rezultate comparabile între statele membre.

(15)

În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1059/2003 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 mai 2003 privind instituirea unui nomenclator comun al unităților teritoriale de statistică (NUTS) ( 6 ), toate statisticile statelor membre care sunt transmise Comisiei și care urmează să fie împărțite pe unități teritoriale ar trebui să utilizeze nomenclatorul NUTS. Prin urmare, pentru a stabili statistici regionale comparabile, unitățile teritoriale ar trebui definite în conformitate cu clasificarea NUTS.

(16)

Transmiterea datelor de către statele membre, inclusiv transmiterea datelor confidențiale, este reglementată de normele stabilite în Regulamentul (CE) nr. 223/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2009 privind statisticile europene ( 7 ). În mod corespunzător, măsurile care sunt adoptate în conformitate cu prezentul regulament ar trebui, prin urmare, să asigure protecția datelor confidențiale și faptul că nu are loc nicio divulgare ilegală și nicio utilizare în alte scopuri decât cele statistice atunci când statisticile europene sunt realizate și difuzate.

(17)

A fost instituit un grup operativ care să aprofundeze subiectul tratamentului serviciilor de intermediere financiară indirect măsurate (SIFIM) în conturile naționale, inclusiv prin examinarea unei metode ajustate la risc care să excludă riscul din calculele aferente SIFIM pentru a reflecta costul viitor estimat al riscului realizat. Ținând cont de constatările grupului operativ, ar putea fi necesar să se modifice metodologia de calcul și alocare a SIFIM, prin intermediul unui act delegat, în scopul de a oferi rezultate îmbunătățite.

(18)

Cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea reprezintă investiții și, prin urmare, ar trebui înregistrate ca formare brută de capital fix. Cu toate acestea, este necesar să se specifice, prin intermediul unui act delegat, formatul datelor privind cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea care trebuie înregistrate ca formare brută de capital fix, atunci când se atinge un nivel suficient de încredere în legătură cu fiabilitatea și comparabilitatea datelor în urma unui exercițiu de testare bazat pe elaborarea unor tabele suplimentare.

(19)

Directiva 2011/85/UE a Consiliului din 8 noiembrie 2011 privind cerințele referitoare la cadrele bugetare ale statelor membre ( 8 ) prevede publicarea de informații relevante referitoare la datoriile contingente cu impact potențial major asupra bugetelor publice, inclusiv informații cu privire la garanțiile de stat, creditele neperformante și pasivele care rezultă din funcționarea societăților publice, inclusiv cuantumul pasivelor. Cerințele respective impun o obligație suplimentară în materie de publicare față de cerințele prevăzute în prezentul regulament.

(20)

În iunie 2012, Comisia (Eurostat) a constituit un grup operativ care să examineze implicațiile Directivei 2011/85/UE asupra colectării și a diseminării datelor bugetare, activitatea acestui grup operativ fiind axată pe chestiunea punerii în aplicare a cerințelor legate de datoriile contingente și de alte informații relevante care pot indica un impact potențial major asupra bugetelor publice, inclusiv garanțiile de stat, pasivele societăților publice, parteneriatele public-privat (PPP), creditele neperformante și participarea statului la capitalul societăților. Punerea în aplicare pe deplin a activităților acestui grup operativ ar contribui la o analiză corespunzătoare a relațiilor economice subiacente contractelor privind parteneriatele public-privat, inclusiv a riscului de construcție, de disponibilitate sau, după caz, de cerere, precum și la captarea datoriilor implicite ale PPP-urilor extrabilanțiere, promovând astfel o transparență crescută, precum și fiabilitatea statisticilor referitoare la datorii.

(21)

Comitetul pentru politică economică (CPE) instituit prin Decizia 74/122/CEE a Consiliului ( 9 ) desfășoară anumite activități legate de sustenabilitatea pensiilor și de reformele în materie de pensii. Activitatea experților în statistică, pe de o parte, și cea a experților în domeniul îmbătrânirii demografice care își desfășoară activitatea sub egida CPE, pe de altă parte, ar trebui să fie strâns coordonate, atât la nivel național, cât și la nivel european, în ceea ce privește ipotezele macroeconomice și alți parametri actuariali, pentru a asigura coerența rezultatelor și comparabilitatea lor de la o țară la alta, precum și pentru a asigura o comunicare eficientă a datelor și a informațiilor legate de pensii către utilizatori și către părțile interesate. De asemenea, ar trebui să se clarifice faptul că nivelul drepturilor de pensie acumulate până la o anumită dată în cadrul sistemelor de asigurări sociale nu reprezintă în sine un indicator al sustenabilității finanțelor publice.

(22)

Date și informații cu privire la pasivele contingente ale statelor membre sunt furnizate în contextul activităților legate de procedura supravegherii multilaterale din Pactul de stabilitate și creștere. Până în iulie 2018, Comisia ar trebui să prezinte un raport în care să se evalueze dacă aceste date ar trebui puse la dispoziție în contextul SEC 2010.

(23)

Se subliniază importanța pe care o prezintă conturile regionale ale statelor membre pentru politicile Uniunii în materie de coeziune regională, economică și socială, precum și pentru analiza interdependențelor economice. De asemenea, se recunoaște necesitatea de a spori transparența conturilor la nivel regional, inclusiv a conturilor administrațiilor publice. Comisia (Eurostat) ar trebui să acorde o atenție deosebită datelor bugetare din regiunile în care statele membre au regiuni sau guverne autonome.

(24)

Pentru a modifica anexa A la prezentul regulament în vederea asigurării unei interpretări armonizate sau a comparabilității internaționale, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) ar trebui delegată Comisiei. Este deosebit de importantă realizarea de către Comisie a unor consultări adecvate în etapa pregătitoare, inclusiv consultarea Comitetului Sistemului statistic european instituit prin Regulamentul (CE) nr. 223/2009. De asemenea, în temeiul articolului 127 alineatul (4) și al articolului 282 alineatul (5) din TFUE, este importantă consultarea de către Comisie în etapa pregătitoare, acolo unde se dovedește relevant, a Băncii Centrale Europene, în domeniile de competență ale acesteia din urmă. Comisia, atunci când pregătește și elaborează acte delegate, ar trebui să asigure o transmitere simultană, în timp util și adecvată a documentelor relevante către Parlamentul European și Consiliu.

(25)

Majoritatea agregatelor statistice utilizate în contextul guvernanței economice a Uniunii, în special în cadrul procedurii aplicabile deficitelor excesive și al procedurii privind dezechilibrele macroeconomice, sunt definite prin raportarea la SEC. Atunci când furnizează date și rapoarte în cadrul procedurilor respective, Comisia ar trebui să prezinte informații corespunzătoare cu privire la impactul pe care îl au asupra agregatelor relevante schimbările în metodologia SEC 2010 introduse prin acte delegate în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament.

(26)

Comisia va efectua o evaluare pentru a analiza dacă datele privind cercetarea și dezvoltarea au atins un nivel calitativ suficient atât în prețuri curente, cât și în termeni de volum în scopul întocmirii conturilor naționale înainte de sfârșitul lunii mai 2013, în strânsă cooperare cu statele membre, în vederea asigurării fiabilității și a comparabilității datelor SEC privind cercetarea și dezvoltarea.

(27)

Deoarece punerea în aplicare a prezentului regulament va necesita adaptări majore ale sistemelor statistice naționale, Comisia va acorda derogări statelor membre. În special, programul de transmitere a datelor referitoare la conturile naționale ar trebui să ia în considerare schimbările politice și statistice fundamentale survenite în unele state membre în decursul perioadelor de referință ale programului. Derogările acordate de Comisie ar trebui să aibă un caracter temporar și ar trebui să fie revizuite. Comisia ar trebui să ofere sprijin statelor membre vizate, în cadrul eforturilor acestora de a implementa adaptările necesare la nivelul sistemelor lor statistice, astfel încât derogările respective să poată înceta în cel mai scurt timp posibil.

(28)

Reducerea termenelor de transmitere ar putea adăuga sarcini și costuri suplimentare importante pentru respondenți și pentru institutele naționale de statistică din Uniune, cu riscul scăderii calității datelor produse. Prin urmare, la stabilirea termenelor pentru transmiterea datelor ar trebui avut în vedere echilibrul dintre avantaje și dezavantaje.

(29)

Pentru a se asigura condiții uniforme pentru punerea în aplicare a prezentului regulament, Comisiei ar trebui să i se confere competențe de executare. Respectivele competențe ar trebui să fie exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie ( 10 ).

(30)

Deoarece obiectivul prezentului regulament, și anume instituirea unui Sistem european de conturi revizuit, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre și poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la respectivul articol, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(31)

A fost consultat Comitetul Sistemului statistic european.

(32)

Au fost consultate Comitetul pentru statistici monetare, financiare și referitoare la balanțe de plăți, instituit prin Decizia 2006/856/CE a Consiliului din 13 noiembrie 2006 de instituire a unui comitet pentru statistici monetare, financiare și referitoare la balanțe de plăți ( 11 ), și Comitetul pentru venitul național, brut instituit prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1287/2003 al Consiliului din 15 iulie 2003 privind armonizarea venitului național brut la prețurile pieței (Regulamentul VNB) ( 12 ),

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:



Articolul 1

Obiect

(1)  Prezentul regulament instituie Sistemul european de conturi 2010 (denumit în continuare „SEC 2010” sau „SEC”).

(2)  SEC 2010 prevede:

(a) o metodologie (anexa A) privind standardele, definițiile, clasificările și normele contabile comune, destinate utilizării pentru elaborarea conturilor și a tabelelor, pe baze comparabile, în scopurile Uniunii, împreună cu rezultatele cerute în temeiul articolului 3;

(b) un program (anexa B) care stabilește termenele până la care statele membre transmit Comisiei (Eurostat) conturile și tabelele care trebuie compilate conform metodologiei menționate la litera (a).

(3)  Fără a aduce atingere articolelor 5 și 10, prezentul regulament se aplică tuturor actelor Uniunii care se referă la SEC sau la definițiile sale.

(4)  Prezentul regulament nu obligă niciunul dintre statele membre să utilizeze SEC 2010 la întocmirea conturilor în scopuri proprii.

Articolul 2

Metodologie

(1)  Metodologia SEC 2010 menționată la articolul 1 alineatul (2) litera (a) este prezentată în anexa A.

(2)  Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 7, în ceea ce privește modificări ale metodologiei SEC 2010, pentru a clarifica și ameliora conținutul metodologiei respective în vederea asigurării unei interpretări armonizate sau a comparabilității internaționale, cu condiția ca aceste modificări să nu modifice conceptele sale de bază, să nu necesite resurse suplimentare pentru producători în cadrul Sistemului statistic european pentru punerea lor în aplicare și să nu conducă la o schimbare la nivelul resurselor proprii.

(3)  În cazul unor dubii cu privire la punerea în aplicare corectă a normelor contabile SEC 2010, statul membru în cauză solicită clarificări Comisiei (Eurostat). Comisia (Eurostat) acționează cu promptitudine atât în ceea ce privește examinarea solicitării, cât și în ceea ce privește comunicarea recomandării sale referitoare la clarificarea solicitată, către statul membru în cauză și către toate celelalte state membre.

(4)  Statele membre efectuează calculul și alocarea serviciilor de intermediere financiară indirect măsurate (SIFIM) în conturile naționale în conformitate cu metodologia descrisă în anexa A. Comisia este împuternicită să adopte, înainte de 17 septembrie 2013, acte delegate în conformitate cu articolul 7 care să stabilească o metodologie revizuită de calcul și alocare a SIFIM. În exercitarea competenței conferite în temeiul prezentului alineat, Comisia garantează că astfel de acte delegate nu impun o sarcină administrativă suplimentară importantă statelor membre sau unităților de respondenți.

(5)  Cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea se înregistrează, de către statele membre, ca formare brută de capital fix. Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 7 pentru a asigura fiabilitatea și comparabilitatea datelor SEC 2010 ale statelor membre privind cercetarea și dezvoltarea. În exercitarea competenței conferite în temeiul prezentului alineat, Comisia garantează că astfel de acte delegate nu impun o sarcină administrativă suplimentară importantă statelor membre sau unităților de respondenți.

Articolul 3

Transmiterea datelor către Comisie

(1)  Statele membre transmit Comisiei (Eurostat) conturile și tabelele care figurează în anexa B, în termenele specificate în respectiva anexă pentru fiecare tabel.

(2)  Statele membre transmit Comisiei datele și metadatele cerute de prezentul regulament în conformitate cu un standard de schimb specificat și alte modalități practice.

Datele sunt transmise sau încărcate prin mijloace electronice la punctul unic de intrare al datelor la Comisie. Standardul de schimb și alte modalități practice pentru transmiterea datelor se definesc de către Comisie prin acte de punere în aplicare. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 8 alineatul (2).

Articolul 4

Evaluarea calității

(1)  În scopul prezentului regulament, criteriile de calitate prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 223/2009 se aplică datelor de transmis în conformitate cu articolul 3 din prezentul regulament.

(2)  Statele membre furnizează Comisiei (Eurostat) un raport privind calitatea datelor de transmis în conformitate cu articolul 3.

(3)  În cadrul aplicării criteriilor de calitate menționate la alineatul (1) datelor acoperite de prezentul regulament, modalitățile, structura, periodicitatea și indicatorii de evaluare ai rapoartelor de calitate se definesc de către Comisie prin acte de punere în aplicare. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 8 alineatul (2).

(4)  Comisia (Eurostat) evaluează calitatea datelor transmise.

Articolul 5

Data aplicării și a primei transmiteri de date

(1)  SEC 2010 se aplică pentru prima dată datelor obținute în conformitate cu anexa B care se transmit începând cu 1 septembrie 2014.

(2)  Datele se transmit Comisiei (Eurostat) în conformitate cu termenele stabilite în anexa B.

(3)  În conformitate cu alineatul (1), până la prima transmitere de date bazată pe SEC 2010, statele membre continuă să trimită Comisiei (Eurostat) conturile și tabelele obținute prin aplicarea SEC 95.

(4)  Fără a aduce atingere articolului 19 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 2007/436/CE, Euratom privind sistemul resurselor proprii al Comunităților Europene ( 13 ), Comisia și statul membru în cauză verifică aplicarea corectă a prezentului regulament și prezintă rezultatele acestor verificări comitetului menționat la articolul 8 alineatul (1) din prezentul regulament.

Articolul 6

Derogări

(1)  În măsura în care un sistem statistic național necesită adaptări majore în vederea aplicării prezentului regulament, Comisia acordă derogări temporare statelor membre prin acte de punere în aplicare. Respectivele derogări expiră nu mai târziu de 1 ianuarie 2020. Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 8 alineatul (2).

(2)  Comisia acordă o derogare în temeiul alineatului (1) numai pe o perioadă suficientă pentru a permite statului membru în cauză să își adapteze sistemele statistice. Proporția pe care o ocupă PIB-ul statului membru în cauză în cadrul Uniunii sau al zonei euro nu constituie, în sine, o justificare pentru acordarea unei derogări. În situațiile în care acest lucru este adecvat, Comisia furnizează sprijin statelor membre în cauză în cadrul eforturilor acestora de a asigura adaptările necesare la nivelul sistemelor lor statistice.

(3)  În scopul prevăzut la alineatele (1) și (2), statul membru în cauză prezintă Comisiei o cerere întemeiată în mod corespunzător cel târziu până la 17 octombrie 2013.

După consultarea Comitetului Sistemului statistic european, Comisia raportează Parlamentului European și Consiliului, cel târziu până la 1 iulie 2018, cu privire la aplicarea derogărilor acordate, pentru a se verifica dacă acestea continuă să fie justificate.

Articolul 7

Exercitarea delegării

(1)  Competența de a adopta acte delegate este conferită Comisiei în condițiile prevăzute în prezentul articol.

(2)  Competența de a adopta actele delegate menționată la articolul 2 alineatele (2) și (5) se conferă Comisiei pe o perioadă de cinci ani de la 16 iulie 2013. Competența de a adopta actele delegate menționată la articolul 2 alineatul (4) se conferă Comisiei pe o perioadă de două luni de la 16 iulie 2013. Comisia prezintă un raport privind delegarea de competențe cel târziu cu nouă luni înainte de încheierea perioadei de cinci ani. Delegarea de competențe se prelungește tacit cu perioade de timp identice, cu excepția cazului în care Parlamentul European sau Consiliul se opun prelungirii respective cel târziu cu trei luni înainte de încheierea fiecărei perioade.

(3)  Delegarea de competențe menționată la articolul 2 alineatele (2), (4) și (5) poate fi revocată oricând de Parlamentul European sau de Consiliu.

O decizie de revocare pune capăt delegării de competențe specificată în decizia respectivă. Decizia produce efecte din ziua următoare datei publicării acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau de la o dată ulterioară menționată în decizie. Decizia nu aduce atingere actelor delegate care sunt deja în vigoare.

(4)  De îndată ce adoptă un act delegat, Comisia îl notifică simultan Parlamentului European și Consiliului.

(5)  Un act delegat adoptat în temeiul articolului 2 alineatele (2), (4) și (5) intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul European și nici Consiliul nu au formulat obiecțiuni în termen de trei luni de la notificarea acestuia către Parlamentul European și Consiliu sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, Parlamentul European și Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecțiuni. Respectivul termen se prelungește cu trei luni la inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului.

Articolul 8

Comitetul

(1)  Comisia este asistată de Comitetul Sistemului statistic european, înființat prin Regulamentul (CE) nr. 223/2009. Comitetul respectiv este un comitet în sensul Regulamentului (UE) nr. 182/2011.

(2)  Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.

Articolul 9

Colaborarea cu alte comitete

(1)  În toate chestiunile care sunt de competența Comitetului pentru statistici monetare, financiare și ale balanței de plăți instituit prin Decizia 2006/856/CE, Comisia solicită avizul comitetului menționat, în conformitate cu articolul 2 din decizia respectivă.

(2)  Comisia informează Comitetul pentru venitul național brut (Comitetul VNB), instituit prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1287/2003, în legătură cu orice informații privind punerea în aplicare a prezentului regulament necesare îndeplinirii sarcinilor Comitetului VNB.

Articolul 10

Dispoziții tranzitorii

(1)  În scopuri bugetare și legate de resursele proprii, Sistemul european de conturi astfel cum este menționat la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1287/2003 și al textelor juridice relative, în special Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 și Regulamentul (CEE, Euratom) nr. 1553/89 al Consiliului din 29 mai 1989 privind regimul unitar definitiv de colectare a resurselor proprii provenite din taxa pe valoarea adăugată ( 14 ) continuă să fie SEC 95 atât timp cât Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene ( 15 ) rămâne în vigoare.

(2)  În scopul determinării resurselor proprii bazate pe TVA și prin derogare de la alineatul (1), statele membre pot utiliza date bazate pe SEC 2010 în perioada în care Decizia 2007/436/CE, Euratom rămâne în vigoare, în cazurile în care datele detaliate SEC 95 necesare nu sunt disponibile.

Articolul 11

Raportarea cu privire la pasivele implicite

Până în 2014, Comisia prezintă un raport Parlamentului European și Consiliului care conține informații existente cu privire la parteneriatele public-privat și la alte pasive implicite, inclusiv pasivele contingente, din afara administrației publice.

Până în 2018, Comisia prezintă un alt raport Parlamentului European și Consiliului în care evaluează măsura în care informațiile cu privire la pasive publicate de Comisie (Eurostat) reprezintă totalitatea pasivelor implicite, inclusiv pasive contingente, din afara administrației publice.

Articolul 12

Revizuire

Până la 1 iulie 2018 și, ulterior, din cinci în cinci ani, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind punerea în aplicare a prezentului regulament.

Raportul evaluează, printre altele:

(a) calitatea datelor privind conturile naționale și regionale;

(b) eficacitatea prezentului regulament și procesul de monitorizare aplicat pentru SEC 2010; și

(c) progresele înregistrate în ceea ce privește datele privind pasivele contingente și disponibilitatea datelor SEC 2010.

Articolul 13

Intrarea în vigoare

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.




ANEXA A

CAPITOLUL 1

CARACTERISTICI GENERALE ȘI PRINCIPII DE BAZĂ

CARACTERISTICI GENERALE

Globalizarea

FUNCȚIILE SEC 2010

Cadrul de analiză și definire a politicilor

Caracteristicile conceptelor SEC 2010

Clasificarea pe sectoare

Conturile satelit

SEC 2010 și SCN 2008

SEC 2010 și SEC 95

PRINCIPII DE BAZĂ ALE SEC 2010 CA SISTEM

Unitățile statistice și regruparea acestora

Unități și sectoare instituționale

UAE și ramuri de activitate economică la nivel local

Unități rezidente și nerezidente; economia totală și restul lumii

Fluxurile și stocurile

Fluxuri

Operațiuni

Proprietățile operațiunilor

Operațiuni între unități instituționale și operațiuni care au loc în interiorul unității

Operațiuni monetare și nemonetare

Operațiuni cu și fără contraparte

Modificări în modul de tratare a anumitor operațiuni

Reclasarea operațiunilor

Divizarea operațiunilor

Identificarea părții principale a unei operațiuni

Cazuri-limită

Alte modificări de active

Alte modificări de volum ale activelor și pasivelor

Câștiguri și pierderi din deținere

Stocuri

Sistemul de conturi și agregate

Norme contabile

Terminologia referitoare la cele două părți ale contului

Intrări duble sau cvadruple

Evaluare

Norme speciale de evaluare a produselor

Evaluarea la prețuri constante

Momentul înregistrării

Consolidarea și înregistrarea netă

Consolidarea

Înregistrarea netă

Conturile, soldurile contabile și agregatele

Secvența conturilor

Contul de bunuri și servicii

Contul restului lumii

Soldurile contabile

Agregate

PIB: un agregat esențial

Sistemul intrări-ieșiri

Tabelele resurselor și utilizărilor

Tabelele intrări-ieșiri simetrice

CAPITOLUL 2

UNITĂȚILE ȘI REGRUPAREA UNITĂȚILOR

DELIMITAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

UNITĂȚI INSTITUȚIONALE

Sediile sociale și societățile holding

Grupurile de societăți

Entități cu scop special

Instituțiile financiare captive

Filialele artificiale

Unitățile cu scop special ale administrației publice

SECTOARE INSTITUȚIONALE

Societăți nefinanciare (S.11)

Subsector: Societăți nefinanciare publice (S.11001)

Subsector: Societăți nefinanciare private naționale (S.11002)

Subsector: Societăți nefinanciare sub control străin (S.11003)

Societăți financiare (S.12)

Intermediarii financiari

Auxiliari financiari

Alte societăți financiare decât intermediarii financiari și auxiliarii financiari

Unitățile instituționale incluse în sectorul societăților financiare

Subsectoare ale societăților financiare

Combinarea subsectoarelor societăților financiare

Subdivizarea subsectoarelor societăților financiare în societăți financiare publice, private naționale și sub control străin

Banca centrală (S.121)

Societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală (S.122)

Fondurile de piață monetară (S.123)

Fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară (S.124)

Alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.125)

Societățile vehicul investițional angajate în operațiuni de securitizare (SVI)

Intermediari de valori mobiliare și produse financiare derivate, societăți financiare care desfășoară activități de creditare și societăți financiare specializate

Auxiliari financiari (S.126)

Instituții financiare captive și alte entități creditoare (S.127)

Societăți financiare (S.128)

Fonduri de pensii (S.129)

Administrații publice (S.13)

Administrația centrală (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1311)

Administrațiile statelor federale (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1312)

Administrațiile locale (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1313)

Administrațiile de securitate socială (S.1314)

Gospodăriile populației (S.14)

Angajatori și lucrători pe cont propriu (S.141 și S.142)

Angajați (S.143)

Beneficiari de venituri din proprietate (S.1441)

Beneficiari de pensii (S.1442)

Beneficiari de alte venituri din transferuri (S.1443)

Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (S.15)

Restul lumii (S.2)

Clasificarea sectorială a unităților producătoare pe baza formelor juridice de proprietate standard

UNITĂȚI CU ACTIVITATE ECONOMICĂ ȘI RAMURI DE ACTIVITATE ECONOMICĂ LA NIVEL LOCAL

Unitatea cu activitate economică locală

Ramura de activitate

Clasificarea ramurilor de activitate

UNITĂȚILE DE PRODUCȚIE OMOGENĂ ȘI RAMURILE OMOGENE

Unitatea de producție omogenă

Ramura omogenă

CAPITOLUL 3

OPERAȚIUNI CU PRODUSE ȘI ACTIVE NEPRODUSE

OPERAȚIUNI CU PRODUSE ÎN GENERAL

PRODUCȚIA ȘI REZULTATUL PRODUCȚIEI

Activități principale, secundare și auxiliare

Producția (P.1)

Unități instituționale: distincția între piață, pentru consumul final propriu și non-piață

Momentul înregistrării și evaluării producției

Produse ale agriculturii, silviculturii și pescuitului (secțiunea A)

Produse fabricate (Secțiunea C); Lucrări de construcție (Secțiunea F)

Servicii de comerț cu ridicata și cu amănuntul; servicii de reparații a autovehiculelor și a motocicletelor (Secțiunea G)

Transport și depozitare (Secțiunea H)

Servicii hoteliere și de alimentație (Secțiunea I)

Servicii financiare și de asigurări (Secțiunea K): producția băncii centrale

Servicii financiare și de asigurări (Secțiunea K): servicii financiare în general

Serviciile financiare realizate cu plată directă

Servicii financiare plătite prin perceperea de dobânzi

Servicii financiare de achiziționare și reglementare a unor active și pasive financiare de pe piețele financiare

Servicii financiare realizate în cadrul sistemelor de asigurări și de pensii, în cazul în care activitatea este finanțată prin perceperea de cotizații de asigurare și din venitul realizat din economii

Servicii imobiliare (Secțiunea L)

Servicii profesionale, științifice și tehnice (Secțiunea M); servicii administrative și de asistență (Secțiunea N)

Serviciile de administrație publică și apărare; servicii obligatorii de asigurări sociale (Secțiunea O)

Servicii de învățământ (Secțiunea P); servicii de sănătate și asistență socială (Secțiunea Q)

Servicii artistice, de artă scenică și recreative (Secțiunea R); alte servicii (Secțiunea S)

Gospodăriile private ca angajatori (Secțiunea T)

CONSUMUL INTERMEDIAR (P.2)

Momentul înregistrării și evaluării consumului intermediar

CONSUMUL FINAL (P.3, P.4)

Cheltuiala pentru consum final (P.3)

Consumul final efectiv (P.4)

Momentul înregistrării și evaluării cheltuielilor pentru consumul final

Momentul înregistrării și evaluării consumului final efectiv

FORMAREA BRUTĂ DE CAPITAL (P.5)

Formarea brută de capital fix (P.51g)

Momentul înregistrării și evaluării formării brute de capital fix

Consumul de capital fix (P.51c)

Variația stocurilor (P.52)

Momentul înregistrării și evaluării variației stocurilor

Achiziții minus cedări de obiecte de valoare (P. 53)

EXPORTURI ȘI IMPORTURI DE BUNURI ȘI SERVICII (P.6 ȘI P.7)

Exporturi și importuri de bunuri (P.61 și P.71)

Exporturi și importuri de servicii (P.62 și P.72)

OPERAȚIUNI CU BUNURI EXISTENTE

ACHIZIȚII MINUS CEDĂRI DE ACTIVE NEPRODUSE (NP)

CAPITOLUL 4

OPERAȚIUNI DE REPARTIȚIE

REMUNERAREA ANGAJAȚILOR (D.1)

Salarii și indemnizații (D.11)

Salarii și indemnizații în bani

Salarii și indemnizații în natură

Cotizații sociale în sarcina angajatorilor (D.12)

Cotizațiile sociale efective în sarcina angajatorilor (D.121)

Cotizațiile sociale imputate în sarcina angajatorilor (D.122)

IMPOZITE PE PRODUCȚIE ȘI IMPORTURI (D.2)

Impozite pe produse (D.21)

Taxe de tip TVA (D.211)

Impozite și drepturi asupra importurilor, exclusiv TVA (D.212)

Impozite pe produse, exclusiv TVA și impozitele pe importuri (D.214)

Alte impozite pe producție (D.29)

Impozite pe producție și importuri plătite instituțiilor Uniunii Europene

Impozite pe producție și importuri: momentul înregistrării și sumele de înregistrat

SUBVENȚII (D.3)

Subvenții pe produse (D.31)

Subvenții pe importuri (D.311)

Alte subvenții pe produse (D.319)

Alte subvenții pentru producție (D.39)

VENITURI DIN PROPRIETATE (D.4)

Dobânzi (D.41)

Dobânda aferentă depozitelor și creditelor

Dobânda aferentă titlurilor de natura datoriei

Dobânda aferentă bonurilor și instrumentelor similare cu termen scurt

Dobânda aferentă obligațiunilor și obligațiunilor negarantate

Operațiuni swap pe rata dobânzii și contractele forward pe rata dobânzii

Dobânzi aferente contractelor de leasing financiar

Alte dobânzi

Momentul înregistrării

Venituri distribuite ale societăților (D.42)

Dividende (D.421)

Retrageri din veniturile cvasisocietăților (D.422)

Beneficii reinvestite din investiții străine directe (D.43)

Alte venituri din investiții (D.44)

Venituri din investiții atribuite titularilor de polițe de asigurări (D.441)

Venituri din investiții de plătit în drepturi de pensie (D.442)

Venituri din investiții atribuite acționarilor fondurilor colective de investiții (D.443)

Rente (D.45)

Rente din terenuri

Rente din active din subsol

IMPOZITE CURENTE PE VENIT, PE PATRIMONIU ETC. (D5)

Impozite pe venit (D.51)

Alte impozite curente (D.59)

COTIZAȚII ȘI PRESTAȚII SOCIALE (D.6)

Cotizații sociale nete (D.61)

Cotizații sociale efective în sarcina angajatorilor (D.611)

Cotizațiile sociale imputate în sarcina angajatorilor (D.612)

Cotizații sociale efective în sarcina gospodăriilor (D.613)

Cotizații sociale suplimentare în sarcina gospodăriilor (D.614)

Prestații sociale, altele decât transferurile sociale în natură (D.62)

Prestații de securitate socială în bani (D.621)

Alte prestații de asigurări sociale (D.622)

Prestații de asistență socială în bani (D.623)

Transferuri sociale în natură (D.63)

Transferuri sociale în natură – producția nonpiață a administrațiilor publice și a IFSLSGP (D.631)

Transferuri sociale în natură – producția de piață cumpărată de administrațiile publice și IFSLSGP (D.632)

ALTE TRANSFERURI CURENTE (D.7)

Prime nete de asigurare generală – daune (D.71)

Indemnizații de asigurare generală – daune (D.72)

Transferuri curente între administrațiile publice (D.73)

Cooperare internațională curentă (D.74)

Transferuri curente diverse (D.75)

Transferuri curente către IFSLSGP (D.751)

Transferuri curente între gospodării (D.752)

Alte transferuri curente diverse (D.759)

Amenzi și penalități

Loterii și jocuri de noroc

Plăți compensatorii

Resurse proprii UE bazate pe TVA și pe VNB (D.76)

AJUSTARE PENTRU VARIAȚIA DREPTURILOR DE PENSIE (D.8)

TRANSFERURI DE CAPITAL (D.9)

Impozite pe capital (D.91)

Ajutoare pentru investiții (D.92)

Alte transferuri de capital (D.99)

OPȚIUNI PE ACȚIUNI ALE ANGAJAȚILOR (OAA)

CAPITOLUL 5

OPERAȚIUNI FINANCIARE

CARACTERISTICI GENERALE ALE OPERAȚIUNILOR FINANCIARE

Active financiare, creanțe financiare și pasive

Active contingente și pasive contingente

Categorii de active și pasive financiare

Conturi de patrimoniu, cont financiar și alte fluxuri

Evaluare

Înregistrarea netă și brută

Consolidarea

Compensarea

Norme contabile pentru operațiunile financiare

Operațiunea financiară cu un transfer curent sau de capital ca operațiune în contraparte

Operațiunea financiară cu venituri din proprietate ca operațiune în contraparte

Momentul înregistrării

Un cont financiar „de-la-cine-cui”

CLASIFICAREA OPERAȚIUNILOR FINANCIARE PE CATEGORII ÎN DETALIU

Aur monetar și drepturi speciale de tragere (F.1)

Aur monetar (F.11)

DST (F.12)

Numerar și depozite (F.2)

Numerar (F.21)

Depozite (F.22 și F.29)

Depozite transferabile (F.22)

Alte depozite (F.29)

Titluri de natura datoriei (F.3)

Caracteristicile principale ale titlurilor de natura datoriei

Clasificarea în funcție de scadența inițială și de monedă

Clasificarea în funcție de tipul de rată a dobânzii

Titluri de natura datoriei cu rată a dobânzii fixă

Titluri de natura datoriei cu rată a dobânzii variabilă

Titluri de natura datoriei cu rată a dobânzii mixtă

Plasamente private

Securitizarea

Obligațiuni garantate

Credite (F.4)

Principalele trăsături ale creditelor

Clasificarea creditelor în funcție de scadența inițială, de valută și de scopul creditării

Distincția între operațiunile cu credite și operațiunile cu depozite

Distincția dintre operațiunile cu credite și operațiunile cu titluri de natura datoriei

Distincția dintre operațiunile cu credite, creditele comerciale și efectele de comerț

Acordarea sub formă de împrumut a titlurilor de valoare și acordurile de răscumpărare

Leasinguri financiare

Alte tipuri de credite

Active financiare excluse din categoria creditelor

Participații și acțiuni/unități ale fondurilor de investiții (F.5)

Participații (F.51)

Certificate de depozit

Acțiuni cotate (F.511)

Acțiuni necotate (F.512)

Oferta publică inițială, listarea, delistarea și răscumpărarea acțiunilor

Active financiare excluse din titluri de valoare de tip participație

Alte participații (F.519)

Evaluarea operațiunilor cu participații

Acțiuni/unități ale fondurilor de investiții (F.52)

Acțiuni sau unități ale fondurilor de piață monetară (F.521)

Acțiuni /unități ale fondurilor de investiții, altele decât cele de piață monetară (F.522)

Evaluarea operațiunilor cu acțiuni sau unități ale fondurilor de investiții

Sisteme de asigurări, de pensii și scheme de garanții standardizate (F.6)

Provizioane tehnice de asigurări generale (F.61)

Drepturi asupra asigurărilor de viață și a rentelor (F.62)

Drepturi de pensie (F.63)

Drepturi de pensie contingente

Drepturi ale fondurilor de pensii asupra administratorilor fondurilor de pensii (F.64)

Drepturi cuvenite, altele decât pensiile (F.65)

Provizioane pentru executarea garanțiilor standardizate (F.66)

Garanții standardizate și garanții unice

Instrumente financiare derivate și opțiunile pe acțiuni ale angajaților (F.7)

Instrumente financiare derivate (F.71)

Opțiuni

Contracte la termen

Opțiuni vizavi de contractele la termen de tip forward

Swapuri

Contracte forward pe rata dobânzii (forward rate agreements – FRA)

Instrumente derivate de credit

Swapuri pe riscul de nerambursare a unui credit

Instrumente financiare care nu sunt incluse în instrumentele financiare derivate

Opțiuni pe acțiuni ale angajaților (F.72)

Evaluarea operațiunilor cu instrumente financiare derivate și cu opțiuni pe acțiuni ale angajaților

Alte conturi de primit/de plătit (F.8)

Credite comerciale și avansuri (F.81)

Alte conturi de primit/de plătit, exclusiv credite comerciale și avansuri (F.89)

ANEXA 5.1 —

CLASIFICAREA OPERAȚIUNILOR FINANCIARE

Clasificarea operațiunilor financiare pe categorii

Clasificarea operațiunilor financiare în funcție de posibilitatea de a fi negociate

Titluri de valoare structurate

Clasificarea operațiunilor financiare în funcție de tipul de venit

Clasificarea operațiunilor financiare în funcție de tipul de dobândă

Clasificarea operațiunilor financiare în funcție de scadență

Scadența cu termen scurt și cu termen lung

Scadența inițială și scadența restantă

Clasificarea operațiunilor financiare în funcție de valută

Agregate monetare

CAPITOLUL 6

ALTE FLUXURI

INTRODUCERE

ALTE MODIFICĂRI DE ACTIVE ȘI PASIVE

Alte modificări ale volumului activelor și pasivelor (K.1-K.6)

Apariția economică a activelor (K.1)

Dispariția economică a activelor neproduse (K.2)

Distrugeri de active cauzate de catastrofe (K.3)

Confiscări fără compensație (K.4)

Alte modificări de volum, neclasificate în altă parte (K.5)

Modificări de clasificare (K.6)

Modificări de clasificare sectorială și de structură ale unităților instituționale (K.61)

Modificări de clasificare a activelor și pasivelor (K.62)

Câștiguri și pierderi nominale din deținere (K7)

Câștiguri și pierderi neutre din deținere (K.71)

Câștiguri și pierderi reale din deținere (K.72)

Câștiguri și pierderi din deținere în funcție de tipurile de active și pasive financiare

Aur monetar și drepturi speciale de tragere (DST) (AF.1)

Numerar și depozite (AF.2)

Titluri de natura datoriei (AF.3)

Credite (AF.4)

Participații și acțiuni/unități ale fondurilor de investiții (AF.5)

Sisteme de asigurări, de pensii și scheme de garanții standardizate (AF.6)

Instrumente financiare derivate și opțiuni pe acțiuni ale angajaților (AF.7)

Alte conturi de primit/de plătit (AF.8)

Active financiare în monedă străină

CAPITOLUL 7

CONTURILE DE PATRIMONIU

TIPURI DE ACTIVE ȘI PASIVE

Definirea unui activ

ELEMENTE EXCLUSE DIN SFERA ACTIVELOR ȘI PASIVELOR

CATEGORII DE ACTIVE ȘI PASIVE

Active nefinanciare produse (AN.1)

Active nefinanciare neproduse (AN.2)

Active și pasive financiare (AF)

EVALUAREA ÎNREGISTRĂRILOR ÎN CONTURILE DE PATRIMONIU

Principii generale de evaluare

ACTIVE NEFINANCIARE (AN)

Active nefinanciare produse (AN.1)

Active fixe (AN.11)

Drepturi de proprietate intelectuală (AN.117)

Costuri legate de transferul de proprietate asupra activelor nefinanciare neproduse (AN.116)

Stocuri (AN.12)

Obiecte de valoare (AN.13)

Active nefinanciare neproduse (AN.2)

Resurse naturale (AN.21)

Terenuri (AN.211)

Rezerve de minereuri și resurse energetice (AN.212)

Alte active naturale (AN.213, AN.214 și AN.215)

Contracte, contracte de leasing și licențe (AN.22)

Achiziții minus vânzări de fonduri comerciale și active comerciale (AN.23)

ACTIVE ȘI PASIVE FINANCIARE (AF)

Aur monetar și DST (AF.1)

Numerar și depozite (AF.2)

Titluri de natura datoriei (AF.3)

Credite (AF.4)

Participații și acțiuni/unități ale fondurilor de investiții (AF.5)

Sisteme de asigurări, de pensii și scheme de garanții standardizate (AF.6)

Instrumente financiare derivate și opțiuni pe acțiuni ale angajaților (AF.7)

Alte conturi de primit/de plătit (AF.8)

CONTURILE DE PATRIMONIU FINANCIAR

POSTURI PRO MEMORIA

Bunuri de consum de folosință îndelungată (AN.m)

Investiții străine directe (AF.m1)

Credite neperformante (AF.m2)

Înregistrarea creditelor neperformante

ANEXA 7.1

CUPRINSUL FIECĂREI CATEGORII DE ACTIVE

ANEXA 7.2

O IMAGINE A RUBRICILOR DE LA CONTUL DE PATRIMONIU DE DESCHIDERE LA CONTUL DE PATRIMONIU DE ÎNCHIDERE

CAPITOLUL 8

SECVENȚA DE CONTURI

INTRODUCERE

Secvența conturilor

SECVENȚA DE CONTURI

Conturile operațiunilor curente

Contul de producție (I)

Conturile de distribuire și utilizare a de venitului (II)

Conturile de distribuire primară a venitului (II.1)

Contul de exploatare (II.1.1)

Contul de alocare a veniturilor primare (II.1.2)

Contul de venit al întreprinderii (II.1.2.1)

Contul de alocare a altor venituri primare (II.1.2.2)

Contul de distribuire secundară a venitului (II.2)

Contul de redistribuire a venitului în natură (II.3)

Contul de utilizare a venitului (II.4)

Contul de utilizare a venitului disponibil (II.4.1)

Contul de utilizare a venitului disponibil ajustat (II.4.2)

Conturile operațiunilor de acumulare (III)

Contul de capital (III.1)

Contul variației valorii nete datorate economiei și transferurilor de capital (III.1.1)

Contul achizițiilor de active nefinanciare (III.1.2)

Contul financiar (III.2)

Contul altor modificări de active (III.3)

Contul altor modificări ale volumului activelor (III.3.1)

Contul de reevaluare (III.3.2)

Contul câștigurilor și pierderilor neutre din deținere (III.3.2.1)

Contul câștigurilor și pierderilor reale din deținere (III.3.2.2)

Conturile de patrimoniu (IV)

Contul de patrimoniu de deschidere (IV.1)

Contul de variație a patrimoniului (IV.2)

Contul de patrimoniu de închidere (IV.3)

CONTURILE RESTULUI LUMII (V)

Conturile operațiunilor curente

Contul exterior al operațiunilor cu bunuri și servicii (V.I)

Contul exterior al veniturilor primare și transferurilor curente (V.II)

Conturile exterioare ale operațiunilor de acumulare (V.III)

Contul de capital (V.III.1)

Contul financiar (V.III.2)

Contul altor modificări de active (V.III.3)

Conturile de patrimoniu (V.IV)

CONTUL DE BUNURI ȘI SERVICII (0)

CONTURILE ECONOMICE INTEGRATE

AGREGATE

Produsul intern brut la prețuri de piață (PIB)

Excedentul de exploatare al economiei totale

Venitul mixt al economiei totale

Venitul întreprinderilor din economia totală

Venitul național (la prețuri de piață)

Venitul național disponibil

Economia

Soldul operațiunilor curente cu exteriorul

Capacitatea (+) / necesarul (–) net de finanțare al economiei totale

Valoarea netă a economiei totale

Cheltuielile Și veniturile administrațiilor publice

CAPITOLUL 9

TABELELE RESURSELOR ȘI UTILIZĂRILOR ȘI SISTEMUL INTRĂRI-IEȘIRI

INTRODUCERE

DESCRIERE

INSTRUMENT STATISTIC

INSTRUMENT PENTRU ANALIZĂ

TABELE MAI DETALIATE ALE RESURSELOR ȘI UTILIZĂRILOR

Clasificări

Principiile evaluării

Marja de comerț și de transport

Impozite minus subvenții pe producție și importuri

Alte concepte de bază

Informații suplimentare

SURSELE DE DATE ȘI ECHILIBRAREA DATELOR

INSTRUMENTUL DE ANALIZĂ ȘI EXTINDERE

CAPITOLUL 10

MĂSURAREA PREȚURILOR ȘI A VOLUMELOR

SFERA DE APLICARE A INDICILOR DE PREȚ ȘI DE VOLUM ÎN CONTURILE NAȚIONALE

Sistemul integrat de indici de preț și de volum

Alți indici de preț și de volum

PRINCIPII GENERALE DE MĂSURARE A INDICILOR DE PREȚ ȘI VOLUM

Definiția prețurilor și a volumelor produselor de piață

Calitate, preț și produse omogene

Prețuri și volum

Produse noi

Principii aplicabile serviciilor non-piață

Principii de evaluare a valorii adăugate și a produsului intern brut

DIFICULTĂȚI SPECIFICE PRIVIND APLICAREA PRINCIPIILOR GENERALE

Impozite și subvenții pe produse și importuri

Alte impozite și subvenții pentru producție

Consumul de capital fix

Remunerarea salariaților

Stocurile de active fixe produse și variația stocurilor

MĂSURAREA VENITULUI REAL DIN ECONOMIA TOTALĂ

INDICI DE PREȚ ȘI DE VOLUM COMPARABILI LA NIVEL INTERNAȚIONAL

CAPITOLUL 11

POPULAȚIA ȘI FORȚA DE MUNCĂ OCUPATĂ

POPULAȚIA TOTALĂ

POPULAȚIA ACTIVĂ DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC

POPULAȚIA OCUPATĂ

Salariații

Lucrătorii care desfășoară o activitate independentă

Populația ocupată și rezidența

ȘOMAJUL

LOCURI DE MUNCĂ

Locuri de muncă și rezidență

ECONOMIA NEOBSERVATĂ

TOTALUL ORELOR LUCRATE

Definiția orelor efectiv lucrate

ECHIVALENT NORMĂ ÎNTREAGĂ

VOLUMUL MUNCII SALARIATE CU REMUNERARE CONSTANTĂ

MĂSURAREA PRODUCTIVITĂȚII

CAPITOLUL 12

CONTURILE NAȚIONALE TRIMESTRIALE

INTRODUCERE

ASPECTE SPECIFICE CONTURILOR NAȚIONALE TRIMESTRIALE

Momentul înregistrării

Producția în curs de execuție

Activități concentrate în perioade specifice ale unui an

Plățile cu frecvență redusă

Estimările-semnal

Echilibrarea și aplicarea bazei de referință în conturile naționale trimestriale

Echilibrarea

Coerența dintre conturile trimestriale și cele anuale – aplicarea bazei de referință

Măsurarea înlănțuită a variațiilor de preț și volum

Ajustări sezoniere și calendaristice

Secvența de calcul a măsurărilor înlănțuite de volum ajustate sezonier

CAPITOLUL 13

CONTURILE REGIONALE

INTRODUCERE

TERITORIUL REGIONAL

UNITĂȚILE ȘI CONTURILE REGIONALE

Unități instituționale

Unitățile cu activitate economică locale și activitățile regionale de producție, pe ramuri de activitate

METODE DE REGIONALIZARE

AGREGATE PENTRU ACTIVITĂȚILE DE PRODUCȚIE

Valoarea adăugată brută și produsul intern brut, pe regiuni

Alocarea SIFIM către întreprinderile utilizatoare

Forța de muncă

Remunerarea salariaților

Tranziția de la VAB regională la PIB regional

Ratele de creștere a volumului pentru VAB regională

CONTURILE REGIONALE REFERITOARE LA VENITURILE GOSPODĂRIILOR POPULAȚIEI

CAPITOLUL 14

SERVICII DE INTERMEDIERE FINANCIARĂ INDIRECT MĂSURATE (SIFIM)

CONCEPTUL DE SIFIM ȘI IMPACTUL ALOCĂRII LOR LA SECTOARELE UTILIZATOARE ASUPRA AGREGATELOR PRINCIPALE

CALCULAREA PRODUCȚIEI DE SIFIM PENTRU SECTOARELE S.122 ȘI S.125

Datele statistice necesare

Ratele de referință

Rata de referință internă

Ratele de referință externe

Defalcare detaliată a SIFIM pe sectoare instituționale

Defalcarea în consum intermediar și final al SIFIM alocate gospodăriilor populației

CALCULAREA IMPORTURILOR DE SIFIM

SIFIM ÎN TERMENI DE VOLUM

CALCULAREA SIFIM PE RAMURI DE ACTIVITATE

PRODUCȚIA BĂNCII CENTRALE

CAPITOLUL 15

CONTRACTE, CONTRACTE DE LEASING ȘI LICENȚE

INTRODUCERE

DISTINCȚIA DINTRE LEASINGURILE OPERAȚIONALE, LEASINGURILE DE RESURSE ȘI LEASINGURILE FINANCIARE

Leasinguri operaționale

Leasinguri financiare

Leasinguri de resurse

Permise de utilizare a resurselor naturale

Permise de exercitare a unor activități specifice

Parteneriatele public-privat (PPP)

Contracte de concesionare a serviciilor

Contracte de leasing operațional comercializabile (AN.221)

Drepturi de exclusivitate asupra unor bunuri și servicii viitoare (AN.224)

CAPITOLUL 16

ASIGURĂRI

INTRODUCERE

Asigurare directă

Reasigurare

Unitățile implicate

PRODUCȚIA ASIGURĂRILOR DIRECTE

Primele încasate

Prime suplimentare

Indemnizațiile ajustate de plătit și prestațiile datorate

Indemnizații ajustate de asigurări generale de plătit

Prestații de asigurări de viață datorate

Provizioane tehnice de asigurare

Definirea producției asigurărilor

Asigurarea generală

Asigurarea de viață

Reasigurare

OPERAȚIUNI ASOCIATE CU ASIGURĂRILE GENERALE

Alocarea producției asigurărilor între utilizatori

Serviciile de asigurare furnizate restului lumii și serviciile de asigurare furnizate de restul lumii

Înregistrările contabile

OPERAȚIUNI DE ASIGURĂRI DE VIAȚĂ

OPERAȚIUNI ASOCIATE CU REASIGURAREA

OPERAȚIUNI ASOCIATE CU AUXILIARII DE ASIGURARE

RENTE

ÎNREGISTRAREA INDEMNIZAȚIILOR DE ASIGURĂRI GENERALE

Tratarea indemnizațiilor ajustate

Tratarea distrugerilor de active cauzate de catastrofe

CAPITOLUL 17

ASIGURĂRILE SOCIALE INCLUSIV PENSIILE

INTRODUCERE

Sistemele de asigurări sociale, asistența socială și polițele de asigurare individuală

Prestații sociale

Prestațiile sociale furnizate de administrațiile publice

Prestațiile sociale furnizate de alte unități instituționale

Pensiile și alte tipuri de prestații

PRESTAȚIILE DE ASIGURĂRI SOCIALE, ALTELE DECÂT PENSIILE

Sistemele de securitate socială, altele decât sistemele de pensii

Alte sisteme de asigurări sociale legate de forța de muncă

Înregistrarea stocurilor și a fluxurilor pe tip de sistem de asigurări sociale altele decât pensiile

Sistemele de securitate socială

Sisteme de asigurări sociale legate de forța de muncă altele decât pensiile

PENSIILE

Tipuri de sisteme de pensii

Sisteme de pensii de securitate socială

Alte sisteme de pensii legate de forța de muncă

Sisteme de cotizații predefinite

Sisteme de prestații predefinite

Sisteme fictive de cotizații predefinite și sisteme hibride

Comparație între sistemele cu prestații predefinite și sistemele cu cotizații predefinite

Administratorul fondului de pensii, managerul fondului de pensii, fondul de pensii și sistemul multipatronal de pensii

Înregistrarea stocurilor și a fluxurilor pe tip de sistem de pensii în cadrul asigurărilor sociale

Operațiuni pentru sistemele de pensii de securitate socială

Operațiuni pentru alte sisteme de pensii legate de forța de muncă

Operațiuni pentru sistemele de pensii cu cotizații predefinite

Alte fluxuri legate de sistemele de pensii cu cotizații predefinite

Operațiuni pentru sistemele de pensii cu prestații predefinite

TABEL SUPLIMENTAR PENTRU DREPTURILE DE PENSIE ACUMULATE LA ZI ÎN CADRUL ASIGURĂRILOR SOCIALE

Structura tabelului suplimentar

Coloanele tabelului

Rândurile tabelului

Bilanțuri de deschidere și de închidere

Variații ale drepturilor de pensie datorate operațiunilor

Variații ale drepturilor de pensie ca urmare a altor fluxuri economice

Indicatori asociați

Ipoteze actuariale

Drepturi acumulate până la o anumită dată

Rata de actualizare

Creșterea salariilor

Ipoteze demografice

CAPITOLUL 18

CONTURILE RESTULUI LUMII

INTRODUCERE

TERITORIUL ECONOMIC

Rezidența

UNITĂȚI INSTITUȚIONALE

SUCURSALELE ÎN CONTURILE INTERNAȚIONALE ALE BALANȚEI DE PLĂȚI

UNITĂȚI REZIDENTE FICTIVE

ÎNTREPRINDERI MULTITERITORIALE

ÎMPĂRȚIREA GEOGRAFICĂ

CONTURILE INTERNAȚIONALE ALE BALANȚEI DE PLĂȚI

SOLDURILE DIN CONTURILE CURENTE ALE CONTURILOR INTERNAȚIONALE

CONTURILE SECTORULUI RESTUL LUMII ȘI RELAȚIA LOR CU CONTURILE INTERNAȚIONALE DIN BALANȚA DE PLĂȚI

Contul exterior de operațiuni cu bunuri și servicii

Evaluare

Bunuri destinate prelucrării

Achizițiile și revânzările internaționale („merchanting”)

Bunuri care fac obiectul achizițiilor și revânzărilor internaționale

Importuri și exporturi de SIFIM

Contul exterior al veniturilor primare și secundare

Contul veniturilor primare

Veniturile din investiții directe

Contul veniturilor secundare (transferuri curente) din MBP6

Contul de capital exterior

Contul financiar exterior și poziția investițională internațională (PII)

CONTURILE DE PATRIMONIU PENTRU SECTORUL RESTUL LUMII

CAPITOLUL 19

CONTURILE EUROPENE

INTRODUCERE

DE LA CONTURILE NAȚIONALE LA CONTURILE EUROPENE

Conversia datelor în monede diferite

Instituții europene

Contul restului lumii

Echilibrarea operațiunilor

Măsurarea prețurilor și a volumelor

Conturi de patrimoniu

Matricele „de la cine cui”

ANEXA 19.1. —

CONTURILE INSTITUȚIILOR EUROPENE

Resurse

Utilizări

Consolidarea

CAPITOLUL 20

CONTURILE ADMINISTRAȚIILOR PUBLICE

INTRODUCERE

DEFINIREA SECTORULUI ADMINISTRAȚIILOR PUBLICE

Identificarea unităților administrației publice

Unitățile administrației publice

IFSL clasificate în sectorul administrațiilor publice

Alte unități ale administrațiilor publice

Controlul public

Delimitarea piață/non-piață

Noțiunea de prețuri semnificative din punct de vedere economic

Criteriile cumpărătorului producției unui producător public

Producția este vândută în principal societăților și gospodăriilor populației

Producția este vândută doar administrațiilor publice

Producția este vândută administrațiilor publice și altora

Testul piață/non-piață

Intermedierea financiară și limitele administrațiilor publice

Cazuri limită

Sediile centrale ale societăților publice

Fondurile de pensii

Cvasisocietățile

Agențiile de restructurare

Agențiile de privatizare

Structurile de anulare a datoriilor

Entitățile cu scop special

Asociații în participațiune

Agențiile de reglementare a pieței

Autoritățile supranaționale

Subsectoarele administrațiilor publice

Administrația centrală

Administrațiile statelor federale

Administrațiile locale

Fonduri de securitate socială

PREZENTAREA DATELOR STATISTICE FINANCIARE ALE ADMINISTRAȚIILOR PUBLICE

Cadrul

Veniturile

Impozitele și cotizațiile sociale

Vânzările

Alte venituri

Cheltuielile

Remunerarea salariaților și consumul intermediar

Cheltuielile cu prestațiile sociale

Dobânzi

Alte cheltuieli curente

Cheltuielile de capital

Legătura cu cheltuiala pentru consumul final al administrațiilor publice (P.3)

Cheltuielile administrațiilor publice conform funcției (CFAP)

Soldurile contabile

Capacitatea/necesarul net de finanțare (B.9)

Variații ale valorii nete datorate economiei și transferurilor de capital (B.101)

Finanțarea

Operațiunile cu active

Operațiunile cu pasive

Alte fluxuri economice

Contul de reevaluare

Alte modificări de volum al conturilor de active

Conturile de patrimoniu

Consolidarea

ASPECTE CONTABILE CARE PRIVESC ADMINISTRAȚIILE PUBLICE

Veniturile din impozite

Caracterul veniturilor din impozite

Creditele fiscale

Sumele de înregistrat

Sumele necolectabile

Momentul înregistrării

Înregistrarea în conformitate cu principiul dreptului constatat

Înregistrarea impozitelor în conformitate cu principiul dreptului constatat

Dobânzi

Obligațiunile cu discount și obligațiunile cu cupon zero

Titlurile de valoare indexate

Instrumente financiare derivate

Deciziile judecătorești

Cheltuielile militare

Relațiile administrațiilor publice cu societățile publice

Investițiile de tip participații în societăți publice și distribuirea câștigurilor

Investițiile de tip participații

Infuziile de capital

Subvențiile și infuziile de capital

Normele aplicabile în circumstanțe speciale

Operațiunile fiscale

Distribuirile societăților publice

Dividende versus retrageri de participații

Impozite versus retrageri de participații

Privatizarea și naționalizarea

Privatizarea

Privatizările indirecte

Naționalizarea

Operațiunile cu banca centrală

Restructurările, fuziunile, și reclasificările

Operațiunile cu datorii

Preluarea de datorii, anularea de datorii și scoaterea din evidențele contabile a datoriilor

Preluarea și anularea de datorii

Preluarea de datorii care implică un transfer de active nefinanciare

Scoaterea din evidențele contabile sau diminuarea valorii contabile a datoriilor

Alte modalități de restructurare a datoriei

Cumpărarea de datorie la o valoare mai mare decât cea de piață

Operațiuni de anulare și de salvare

Garanțiile pentru datorii

Garanțiile din categoria instrumentelor financiare derivate

Garanțiile standard

Garanțiile unice (cu risc incert)

Securitizarea

Definiție

Criteriile de recunoaștere a vânzării

Înregistrarea fluxurilor

Alte aspecte

Obligațiile privind pensiile

Plățile forfetare

Parteneriatele public-privat

Sfera de cuprindere a PPP

Proprietatea economică și alocarea activului

Aspecte de contabilitate

Operațiunile cu organizații internaționale și supranaționale

Asistența pentru dezvoltare

SECTORUL PUBLIC

Deținerea controlului în sectorul public

Băncile centrale

Cvasisocietățile publice

Entitățile cu scop special și nerezidenții

Asocierile în participație

CAPITOLUL 21

LEGĂTURILE DINTRE CONTABILITATEA ÎNTREPRINDERILOR ȘI CONTURILE NAȚIONALE ȘI MĂSURAREA ACTIVITĂȚII ÎNTREPRINDERILOR

REGULI ȘI METODE SPECIFICE ALE CONTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERILOR

Momentul înregistrării

Contabilitate pe principiul intrărilor duble și cvadruple

Evaluare

Contul de profit și pierdere și bilanțul

CONTURILE NAȚIONALE ȘI CONTABILITATEA ÎNTREPRINDERILOR: ASPECTE PRACTICE

TRANZIȚIA DE LA CONTABILITATEA ÎNTREPRINDERILOR LA CONTURILE NAȚIONALE: EXEMPLUL ÎNTREPRINDERILOR NEFINANCIARE

Ajustări conceptuale

Ajustări pentru realizarea coerenței cu conturile altor sectoare

Exemple de ajustări în scopul exhaustivității

ASPECTE SPECIFICE

Câștiguri/pierderi din deținere

Globalizarea

Fuziuni și achiziții

CAPITOLUL 22

CONTURILE SATELIT

INTRODUCERE

Clasificările funcționale

PRINCIPALE CARACTERISTICI ALE CONTURILOR SATELIT

Conturile satelit funcționale

Conturile sectoarelor speciale

Includerea de date nemonetare

Detalii și concepte suplimentare

Concepte de bază diferite

Utilizarea modelelor sau includerea de rezultate experimentale

Conceperea și elaborarea conturilor satelit

NOUĂ CONTURI SATELIT SPECIFICE

Conturile în domeniul agriculturii

Conturile de mediu

Conturile în domeniul sănătății

Conturile de producție a gospodăriilor populației

Conturile în domeniul forței de muncă și MCS

Conturile în domeniul productivității și creșterii

Conturile în domeniul cercetării și dezvoltării

Conturile în domeniul protecției sociale

Conturile satelit în domeniul turismului

CAPITOLUL 23

CLASIFICĂRI

INTRODUCERE

CLASIFICAREA SECTOARELOR INSTITUȚIONALE (S)

CLASIFICAREA OPERAȚIUNILOR ȘI ALTOR FLUXURI

Operațiuni pe produse (P)

Operațiuni cu active nefinanciare neproduse (coduri NP)

Operațiuni de repartiție (D)

Transferuri curente în bani și în natură (D.5-D.8)

Operațiuni cu active și pasive financiare (F)

Alte modificări de active (K)

CLASIFICAREA SOLDURILOR CONTABILE ȘI A VALORII NETE (B)

CLASIFICAREA ÎNREGISTRĂRILOR ÎN CONTURILE DE PATRIMONIU (L)

CLASIFICAREA ACTIVELOR (A)

Active nefinanciare (AN)

Active financiare (AF)

CLASIFICAREA RUBRICILOR SUPLIMENTARE

Credite neperformante

Servicii de capital

Tabel privind pensiile

Bunuri de consum de folosință îndelungată

Investiții străine directe

Poziții contingente

Numerar și depozite

Clasificarea titlurilor de natura datoriei în funcție de scadență

Titluri de natura datoriei cotate și necotate

Credite pe termen lung cu scadență sub un an și credite pe termen lung garantate prin ipotecă

Acțiuni cotate și necotate ale fondurilor de investiții

Arierate de dobânzi și de rambursare a creditelor

Sume individuale și totale transferate de lucrători

REGRUPAREA ȘI CODIFICAREA RAMURILOR DE ACTIVITATE (A) ȘI A PRODUSELOR (P)

CLASIFICAREA FUNCȚIILOR ADMINISTRAȚIILOR PUBLICE (COFOG)

CLASIFICAREA CONSUMULUI INDIVIDUAL PE DESTINAȚII (Coicop)

CLASIFICAREA FUNCȚIILOR INSTITUȚIILOR FĂRĂ SCOP LUCRATIV ÎN SERVICIUL GOSPODĂRIILOR POPULAȚIEI (COPNI)

CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PRODUCĂTORILOR PE DESTINAȚII (COPP)

CAPITOLUL 24

CONTURILE

Tabelul 24.1

Contul 0: Contul de bunuri și servicii

Tabelul 24.2

Secvența completă a conturilor pentru economia totală

Tabelul 24.3

Secvența completă a conturilor societăților nefinanciare

Tabelul 24.4

Secvența completă a conturilor societăților financiare

Tabelul 24.5

Secvența completă a conturilor administrațiilor publice

Tabelul 24.6

Secvența completă a conturilor gospodăriilor populației

Tabelul 24.7

Secvența completă a conturilor instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației




CAPITOLUL 1

CARACTERISTICI GENERALE ȘI PRINCIPII DE BAZĂ

CARACTERISTICI GENERALE

1.01. Sistemul european de conturi (denumit în continuare „SEC 2010” sau „SEC”) este un cadru contabil compatibil pe plan internațional care permite descrierea analitică și sistematică a unei economii totale (cu alte cuvinte, o regiune, o țară sau un grup de țări), a componentelor sale și a relațiilor acesteia cu alte economii totale.

1.02. Versiunea precedentă a SEC 2010, Sistemul european de conturi 1995 (SEC 95) a fost publicată în 1996 ( 16 ). În primele 13 capitole, metodologia SEC 2010 astfel cum este specificată în prezenta anexă are aceeași structură ca publicația SEC 95, dar acesta mai cuprinde 11 noi capitole care abordează aspecte ale sistemului care reflectă evoluțiile înregistrate în privința măsurării economiilor moderne sau a utilizării SEC 95 în Uniunea Europeană (UE).

1.03. Structura acestui manual este următoarea: capitolul 1 se referă la caracteristicile de bază ale sistemului din punct de vedere al conceptelor utilizate, prezintă principiile SEC și descrie unitățile statistice fundamentale și regruparea acestora. Acest capitol oferă o imagine generală a secvenței conturilor și o descriere scurtă a agregatelor principale, precum și a rolului tabelelor resurselor și utilizărilor și al sistemului intrări-ieșiri. Capitolul 2 descrie unitățile instituționale utilizate la măsurarea economiei și modul în care aceste unități sunt clasificate pe sectoare și alte grupuri pentru a permite efectuarea de analize. Capitolul 3 descrie toate operațiunile din sistem referitoare la produse (bunuri și servicii), precum și la active neproduse. Capitolul 4 descrie toate operațiunile din economie prin care se distribuie și se redistribuie venitul și patrimoniul în economie. Capitolul 5 descrie operațiunile financiare din economie. Capitolul 6 descrie variațiile pe care le poate înregistra valoarea activelor ca urmare a unor evenimente care nu sunt de natură economică sau din cauza variației prețurilor. Capitolul 7 descrie conturile de patrimoniu și tabelele de clasificare a activelor și pasivelor. Capitolul 8 prezintă secvența conturilor și soldurile contabile asociate fiecărui cont. Capitolul 9 descrie tabelele resurselor și utilizărilor și rolul avut de acestea în armonizarea măsurării venitului, producției și cheltuielilor din economie. De asemenea, acest capitol descrie tabelele intrări-ieșiri care pot fi obținute pe baza tabelelor resurselor și utilizărilor. Capitolul 10 descrie baza conceptuală pentru măsurarea prețurilor și a volumelor, asociată cu valorile nominale constatate în conturi. Capitolul 11 descrie măsurările privind populația și piața forței de muncă ce pot fi utilizate împreună cu măsurările conturilor naționale în scopul analizei economice. Capitolul 12 oferă o scurtă descriere a conturilor naționale trimestriale și a modului în care acestea diferă față de conturile anuale în privința aspectelor evidențiate.

1.04. Capitolul 13 descrie scopul, conceptele și problemele de compilare întâlnite în elaborarea unui set de conturi regionale. Capitolul 14 se referă la măsurarea serviciilor financiare asigurate de intermediarii financiari și finanțate prin încasările din dobânzi nete și reflectă activitățile de cercetare și dezvoltare care au durat ani întregi în statele membre pentru a obține măsuri solide și armonizate în toate statele membre. Capitolul 15 referitor la contracte, contracte de leasing și licențe este necesar pentru a descrie un domeniu care devine din ce în ce mai important în conturile naționale. Capitolele 16 și 17 privind asigurările, asigurările sociale și pensiile descriu modul în care acestea sunt tratate în conturile naționale, având în vedere faptul că interesul față de problemele legate de redistribuire crește odată cu îmbătrânirea populației. Capitolul 18 se referă la conturile restului lumii, care sunt conturile naționale echivalente conturilor sistemului de măsurare a balanței de plăți. Capitolul 19 privind conturile europene, care este de asemenea un capitol nou, abordează aspecte ale conturilor naționale față de care acordurile instituționale și comerciale europene se confruntă cu probleme care necesită o abordare armonizată. Capitolul 20 descrie conturile pentru sectorul administrațiilor publice – un domeniu de interes special, deoarece aspectele legate de prudența fiscală din partea statelor membre continuă să fie cruciale în aplicarea politicii economice în UE. Capitolul 21 descrie legăturile dintre conturile întreprinderilor și conturile naționale, domeniu care capătă un interes sporit pe măsură ce în toate țările crește responsabilitatea societăților multinaționale pentru o parte din ce în ce mai mare a produsului intern brut (PIB). Capitolul 22 descrie relația dintre conturile satelit și principalele conturi naționale. Capitolele 23 și 24 sunt prezentate doar cu titlu de referință; capitolul 23 stabilește clasificările utilizate în SEC 2010 pentru sectoare, activități și produse, iar capitolul 24 stabilește secvența completă a conturilor pentru fiecare sector.

1.05. Structura SEC 2010 respectă metodologia revizuită la nivel mondial a contabilității naționale care figurează în Sistemul Conturilor Naționale din 2008 (SCN 2008), cu excepția anumitor diferențe de prezentare și a gradului mai ridicat de precizie a anumitor concepte SEC 2010 care sunt folosite în anumite scopuri specifice UE. Organizația Națiunilor Unite (ONU), Fondul Monetar Internațional (FMI), Biroul Statistic al Uniunii Europene (Eurostat), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și Banca Mondială au fost responsabile cu producerea acestei metodologii. SEC 2010 se axează pe condițiile și cerințele de date ale Uniunii Europene. Ca SCN 2008, SEC 2010 este armonizat cu conceptele și clasificările utilizate în multe alte statistici economice și sociale (de exemplu, statisticile privind forța de muncă, statisticile privind industria producătoare și cele privind comerțul exterior). Prin urmare, SEC 2010 servește drept cadru central de referință pentru statisticile sociale și economice ale UE și ale statelor membre ale acesteia.

1.06. Cadrul SEC cuprinde două serii de tabele principale:

(a) conturile sectoarelor instituționale;

(b) sistemul intrări-ieșiri și conturile pe ramuri de activitate.

1.07. Conturile sectoarelor furnizează, pentru fiecare sector instituțional, o descriere sistematică a diferitelor etape ale procesului economic: producția, formarea veniturilor, distribuirea veniturilor, redistribuirea și utilizarea veniturilor și acumularea financiară și nefinanciară. Conturile sectoarelor cuprind, de asemenea, conturile de patrimoniu pentru a descrie situația stocurilor de active și pasive și valoarea netă de la începutul și sfârșitul perioadei contabile.

1.08. Sistemul intrări-ieșiri, prin tabelele resurselor și utilizărilor, descrie mai detaliat procesul de producție (structura costurilor, formarea veniturilor și forța de muncă) și fluxurile de bunuri și servicii (producție, importuri, exporturi, consum final, consum intermediar și formarea de capital pe grupe de produse). În acest sistem se reflectă două identități contabile importante: suma veniturilor generate într-o ramură de activitate este egală cu valoarea adăugată produsă de ramura de activitate respectivă; iar pentru orice produs sau grup de produse, cererea este egală cu oferta.

1.09. SEC 2010 cuprinde și conceptele de populație și forță de muncă. Aceste concepte sunt relevante pentru conturile sectoarelor, conturile pe ramuri de activitate și cadrul resurselor și utilizărilor.

1.10. SEC 2010 nu se limitează doar la stabilirea conturilor anuale, ci se aplică și conturilor trimestriale și conturilor pentru perioade mai scurte sau mai lungi. Se aplică, de asemenea, conturilor regionale.

1.11. SEC 2010 coexistă cu SCN 2008 datorită utilizării măsurilor privind conturile naționale din UE. Statele membre sunt responsabile cu colectarea și prezentarea propriilor conturi naționale pentru a descrie situația economică din țara lor. De asemenea, statele membre elaborează un set de conturi care sunt transmise Comisiei (Eurostat) în cadrul unui program de reglementare de transmitere a datelor pentru utilizările principale din domeniul social, economic și al politicii fiscale în Uniune. Aceste utilizări includ stabilirea unor contribuții monetare din partea statelor membre la bugetul UE, prin intermediul „celei de a patra resurse”, pentru ajutorul acordat regiunilor UE prin programul de fonduri structurale și supravegherea performanței economice a statelor membre în cadrul procedurii deficitului excesiv și al Pactului de stabilitate și de creștere.

1.12. În vederea distribuirii prelevărilor și a prestațiilor conform unor măsuri elaborate și prezentate consecvent, statisticile economice utilizate în acest scop se realizează în funcție de aceleași concepte și reguli. SEC 2010 este un regulament care stabilește normele, convențiile, definițiile și clasificările care trebuie să fie aplicate la producerea conturilor naționale în statele membre care sunt implicate în programul de transmitere a datelor, astfel cum se prevede în anexa B la prezentul regulament.

1.13. Având în vedere sumele foarte mari de bani care circulă în sistemul de cotizații și prestații al UE, este esențial să se asigure aplicarea consecventă a sistemului de măsurare în fiecare stat membru. În acest context, este important să se abordeze cu precauție estimările care nu pot fi observate direct pe piață, evitându-se utilizarea procedurilor bazate pe modele pentru estimarea măsurilor din conturile naționale.

1.14. Conceptele utilizate în SEC 2010 sunt, în unele cazuri, mai specifice și mai precise decât cele utilizate în SCN 2008 cu scopul de a asigura un grad cât mai ridicat de consecvență între statele membre în privința măsurilor derivate din conturile naționale. Această cerință majoră privind consecvența strictă a estimărilor a dus la identificarea unui set principal de conturi naționale în UE. În cazurile în care nivelul de consecvență a măsurării în statele membre este insuficient, estimările menționate anterior sunt, în general, incluse în așa-numitele „conturi din afara setului principal” care se referă la tabelele suplimentare și la conturile satelit.

1.15. Un exemplu de domeniu în care s-a considerat că este nevoie de mai multă precauție în conceperea SEC 2010 este cel al pasivelor asociate pensiilor. Nevoia de măsurare a acestora în scopul utilizării la analizele economice este considerabilă, dar cerințele stricte de la nivelul UE privind producerea de conturi care să fie consecvente în timp și spațiu au determinat adoptarea unei abordări precaute.

Globalizarea

1.16. Caracterul din ce în ce mai global al activității economice a contribuit la dezvoltarea comerțului internațional sub toate formele acestuia și a sporit numărul provocărilor cu care se confruntă țările în privința înscrierii economiilor lor naționale în conturile naționale. Globalizarea este procesul dinamic și multidimensional prin care resursele naționale devin mai mobile la nivel internațional, pe măsură ce economiile naționale devin din ce în ce mai interdependente. Aspectul globalizării care poate cauza cele mai multe probleme de măsurare pentru conturile naționale constă în ponderea din ce în ce mai mare a operațiunilor internaționale efectuate de societățile multinaționale, în cazurile în care operațiunile transfrontaliere se desfășoară între societățile mamă, filiale și societăți afiliate. Cu toate acestea, există și alte provocări, o listă mai completă a problemelor legate de date fiind prezentată mai jos:

1. prețul de transfer între societățile afiliate (evaluarea importurilor și a exporturilor);

2. sporirea prelucrărilor în regim de subcontractare (toll processing), în care mărfurile fac obiectul comerțului internațional fără schimbare de proprietate (bunuri destinate prelucrării), și activitățile de achiziție și revânzare pe plan internațional (merchanting);

3. comercializarea internațională prin internet, atât pentru societăți, cât și pentru gospodăriile populației;

4. comercializarea și utilizarea internațională de active de proprietate intelectuală;

5. lucrătorii care muncesc în străinătate și care transferă familiilor lor din țara de origine o parte semnificativă a încasărilor din salarii (sume transferate de către lucrători ca parte a transferurilor de bani personale);

6. societățile multinaționale care își organizează transfrontalier activitatea pentru a spori la maximum eficiența și a reduce la minimum cuantumul impozitelor. Aceasta poate duce la structuri artificiale ale societăților, care este posibil să nu reflecte realitatea economică;

7. utilizarea de instrumente financiare off-shore (entități cu scop special și altele) pentru a asigura finanțarea activităților globale;

8. reexportarea de bunuri și în UE transportul de bunuri între statele membre după intrarea în Uniune (cvasitransport);

9. înmulțirea relațiilor de investiții străine directe și nevoia de a identifica și aloca fluxurile de investiții directe.

1.17. Din pricina acestor aspecte ale globalizării care sunt din ce în ce mai des întâlnite, identificarea și măsurarea cu acuratețe a fluxurilor transfrontaliere devin o provocare din ce în ce mai mare pentru statisticienii de la nivel național. Chiar și dispunând de un sistem cuprinzător și fiabil de colectare și măsurare pentru înregistrările din sectorul restului lumii (și, prin urmare, și din conturile internaționale din balanța de plăți), globalizarea va crește nevoia de eforturi suplimentare în vederea menținerii calității conturilor naționale pentru toate economiile și toate grupările de economii.

FUNCȚIILE SEC 2010

Cadrul de analiză și definire a politicilor

1.18. Cadrul SEC poate fi utilizat pentru a analiza și evalua:

(a) Structura unei economii totale. Exemple de tipuri de măsurători utilizate sunt următoarele:

1. valoarea adăugată și forța de muncă pe ramuri de activitate;

2. valoarea adăugată și forța de muncă pe regiuni;

3. venitul distribuit pe sectoare;

4. importurile și exporturile pe grupe de produse;

5. cheltuiala pentru consum final pe categorii funcționale și pe grupe de produse;

6. formarea de capital fix și stocul de capital fix pe ramuri de activitate;

7. structura stocurilor și a fluxurilor de active financiare pe tipuri de active și pe sectoare.

(b) Părți sau aspecte specifice ale unei economii. Exemple:

1. sectorul bancar și financiar în economia națională;

2. rolul administrațiilor publice și poziția financiară a acestora;

3. structura economică a unei regiuni date (raportată la țară, în ansamblul ei);

4. nivelul de economie și cel de îndatorare a gospodăriilor populației.

(c) Dezvoltarea unei economii de-a lungul timpului. Exemple:

1. analiza ratelor de creștere a PIB;

2. analiza inflației;

3. analiza caracterului sezonier al cheltuielilor gospodăriilor populației pe baza conturilor trimestriale;

4. analiza variației în timp a importanței anumitor tipuri de instrumente financiare, de exemplu creșterea importanței instrumentelor financiare derivate;

5. comparația pe termen lung între structurile ramurilor de activitate din economia națională.

(d) Comparația între o economie totală dată și alte economii. Exemple:

1. comparația între rolul și dimensiunea administrațiilor publice din statele membre ale UE;

2. analiza interdependențelor între economiile UE, luând în considerare statele membre și regiunile acestora;

3. analiza structurii și destinației exporturilor UE;

4. compararea ratelor de creștere a PIB sau a venitului disponibil pe cap de locuitor în Uniunea Europeană și în alte economii dezvoltate.

1.19. Datele obținute în cadrul SEC sunt esențiale pentru definirea și urmărirea politicilor economice și sociale ale UE și ale statelor membre.

Următoarele exemple ilustrează utilizările cadrului SEC:

(a) monitorizarea și orientarea procesului de elaborare a politicii monetare și macroeconomice în zona euro și definirea unor criterii de convergență pentru Uniunea Economică și Monetară (UEM) pe baza cifrelor din conturile naționale (de exemplu, ratele de creștere a PIB);

(b) definirea criteriilor pentru procedura deficitului excesiv: măsurarea deficitului public și a datoriei publice;

(c) acordarea de sprijin financiar regiunilor UE: alocarea de fonduri pentru cheltuieli către regiuni necesită utilizarea de statistici referitoare la conturile regionale;

(d) calculul resurselor proprii ale bugetului UE. Acestea din urmă depind de datele din conturile naționale în trei moduri:

1. totalul resurselor UE este calculat ca procent din venitul național brut (VNB) însumat al statelor membre;

2. a treia resursă proprie a UE este resursa proprie bazată pe TVA. Contribuțiile statelor membre la această resursă sunt stabilite într-o mare măsură în funcție de datele din conturile naționale, întrucât aceste cifre sunt utilizate la calcularea unei rate medii a TVA;

3. contribuția relativă a fiecărui stat membru la a patra resursă proprie a UE este bazată pe estimarea venitului național brut al statelor membre. Aceste estimări reprezintă baza pentru majoritatea plăților efectuate de statele membre.

Caracteristicile conceptelor SEC 2010

1.20. Pentru a asigura echilibrul între cerințele de date și posibilitățile de colectare, conceptele utilizate în SEC 2010 prezintă unele caracteristici importante. Aceste caracteristici ale conturilor sunt:

(a) compatibilitatea pe plan internațional;

(b) armonizarea cu alte sisteme statistice economice și sociale;

(c) consecvența;

(d) caracterul operațional în sensul posibilității de măsurare practică;

(e) diferența față de cea mai mare parte a conceptelor administrative;

(f) stabilitatea pe o perioadă îndelungată;

(g) axarea pe descrierea procesului economic în termeni monetari și ușor de monitorizat;

(h) capacitatea de aplicare în diverse situații și cu scopuri diferite.

1.21. Conceptele SEC 2010 sunt compatibile pe plan internațional deoarece:

(a) conceptele SEC 2010 sunt consecvente cu cele stabilite în metodologiile din întreaga lume referitoare la conturile naționale, și anume în SCN 2008;

(b) pentru statele membre, SEC 2010 constituie norma pentru transmiterea datelor contabilității naționale către toate organismele internaționale;

(c) compatibilitatea internațională a conceptelor este esențială pentru comparațiile statistice între țări.

1.22. Conceptele SEC 2010 sunt armonizate cu cele din alte statistici economice și sociale. Având în vedere faptul că SEC 2010 utilizează concepte și clasificări [de exemplu, Clasificarea statistică a activităților economice din Uniunea Europeană „NACE Rev. 2” ( 17 )] care sunt folosite pentru elaborarea altor statistici sociale și economice ale statelor membre, de exemplu statisticile industriale, cele privind comerțul exterior sau forța de muncă, diferențele conceptuale sunt minime. În plus, aceste concepte și clasificări SEC 2010 sunt armonizate cu cele ale ONU.

Această armonizare cu statisticile economice și sociale ajută la corelarea și compararea acestor cifre, astfel încât calitatea cifrelor din conturile naționale poate fi asigurată. În plus, informațiile conținute de aceste statistici specifice pot fi corelate mai bine cu statisticile generale referitoare la economia națională.

1.23. Utilizarea de concepte comune în întregul cadru al conturilor naționale și în celelalte sisteme de statistici sociale și economice permite elaborarea de măsuri consecvente. De exemplu, se pot calcula următoarele rate:

(a) cifre privind productivitatea, cum ar fi valoarea adăugată pe oră lucrată (aceste cifre necesită consecvență între conceptele de valoare adăugată și oră lucrată);

(b) venitul național disponibil pe cap de locuitor (această rată presupune consecvență între conceptele de venit național disponibil și măsurările populației);

(c) formarea de capital fix ca procent din stocul de capital fix (această rată impune consecvență între definițiile fluxurilor și ale stocurilor respective);

(d) deficitul public și datoria publică, ca procente din produsul intern brut (aceste cifre necesită consecvență între conceptele de deficit public, datorie publică și produs intern brut).

Consecvența internă dintre concepte permite calcularea unor estimări prin sold; de exemplu, economia poate fi estimată ca diferență între venitul disponibil și cheltuiala pentru consum final.

1.24. Conceptele SEC 2010 se aplică prin prisma colectării datelor și a măsurării. Caracterul operațional reiese în diverse moduri din metodologia de elaborare a conturilor:

(a) activitățile sau elementele sunt descrise numai când dimensiunea acestora e semnificativă. De exemplu: producția de bunuri pentru consumul propriu al gospodăriilor populației, precum țesăturile pentru confecții și producția de ceramică, nu se înregistrează drept producție, deoarece acestea sunt nesemnificative pentru țările din UE;

(b) unele concepte sunt însoțite de orientări privind procedura de estimare a acestora. De exemplu, pentru definirea consumului de capital fix, se face trimitere la amortizarea lineară. Pentru estimarea stocului de capital fix trebuie aplicată metoda inventarului permanent, în cazurile în care lipsesc informații directe privind stocul de active fixe. Un alt exemplu este cel al evaluării producției pentru consumul propriu: în principiu, aceasta este evaluată la prețul de bază, dar, dacă este necesar, evaluarea prețului de bază poate fi aproximată prin însumarea diferitelor costuri implicate;

(c) s-au adoptat unele convenții. De exemplu, serviciile colective prestate de administrațiile publice sunt clasificate, în totalitate, drept cheltuieli pentru consum final.

1.25. Cu toate acestea, este posibil ca cerințele de date pentru statisticile conturilor naționale să nu fie ușor de colectat în mod direct, întrucât conceptele care stau la baza acestora diferă, de obicei, în unele privințe față de conceptele care stau la baza surselor de date administrative. Exemple de surse administrative sunt statisticile referitoare la conturile întreprinderilor, înregistrările privind diferite tipuri de impozite (TVA, impozit pe venit, taxe de import etc.), statisticile privind securitatea socială și datele furnizate de organele de supraveghere a sectorului bancar și de asigurări. Aceste date administrative folosesc la elaborarea conturilor naționale. În general, acestea sunt transformate pentru a fi conforme cu SEC.

Conceptele SEC diferă, de obicei, de cele administrative întrucât:

(a) conceptele administrative diferă de la o țară la alta. În consecință, nu se poate obține compatibilitatea internațională prin utilizarea conceptelor administrative;

(b) conceptele administrative se modifică în timp. În consecință, nu se pot face comparații în timp cu ajutorul conceptelor administrative;

(c) conceptele care stau la baza surselor de date administrative nu sunt, de obicei, consecvente între diferite sisteme administrative. Cu toate acestea, corelarea și compararea datelor, elemente esențiale pentru elaborarea conturilor naționale, se pot realiza numai pe baza acelorași concepte;

(d) în general, conceptele administrative nu sunt optime pentru analize economice și pentru evaluarea politicii economice.

1.26. Cu toate acestea, sursele de date administrative răspund cerințelor de date ale conturilor naționale și ale altor statistici, deoarece:

(a) conceptele și clasificările elaborate, inițial, în scopuri statistice sunt adoptate, de asemenea, pentru scopuri administrative, de exemplu clasificarea cheltuielilor administrațiilor publice pe tipuri;

(b) sursele de date administrative țin cont, în mod explicit, de anumite cerințe de date statistice (specifice); este cazul, de exemplu, sistemului Intrastat pentru furnizarea de informații referitoare la schimburile de bunuri între statele membre.

1.27. Principalele concepte ale SEC 2010 sunt bine definite și stabilite pentru o perioadă îndelungată, deoarece:

(a) acestea au fost adoptate ca standarde internaționale pentru mulți ani;

(b) în metodologiile internaționale succesive privind conturile naționale, s-au schimbat foarte puține concepte de bază.

Această continuitate conceptuală reduce nevoia recalculării seriilor temporale. Mai mult decât atât, ea limitează vulnerabilitatea conceptelor la presiunile politice naționale și internaționale. Din aceste motive, cifrele din conturile naționale au putut servi ca bază obiectivă de date pentru analizele și politicile economice.

1.28. Conceptele SEC 2010 sunt axate pe descrierea procesului economic în termeni monetari și ușor observabili. Stocurile și fluxurile care nu sunt ușor observabile în termeni monetari, ori care nu au o contraparte monetară clară, nu sunt înregistrate în SEC.

Acest principiu nu a fost aplicat cu strictețe, pentru că trebuie să se țină seama în egală măsură de cerințele privind consecvența și de cerințele utilizatorilor. De exemplu, consecvența cere ca valoarea serviciilor colective furnizate de către administrațiile publice să fie înregistrată ca producție, deoarece plata remunerării angajaților și achiziția tuturor bunurilor și serviciilor de către administrația publică sunt ușor observabile în termeni monetari. În plus, din perspectiva analizei și politicii economice, descrierea serviciilor colective ale administrațiilor publice în raport cu restul economiei naționale crește utilitatea conturilor naționale, în ansamblu.

1.29. Gradul de acoperire al conceptelor din SEC poate fi ilustrat prin abordarea câtorva cazuri limită semnificative.

Următoarele exemple se înregistrează la limita producției din SEC (a se vedea punctele 3.07-3.09):

(a) producția de servicii individuale și colective de către administrațiile publice;

(b) producția pentru consum propriu a serviciilor de locuință prestate de către gospodăriile proprietarilor ocupanți;

(c) producția de bunuri pentru consumul final propriu, de exemplu produsele agricole;

(d) activități de construcție pentru uz propriu, inclusiv cele realizate de gospodăriile populației;

(e) producția de servicii oferite de către personalul casnic remunerat;

(f) piscicultura în ferme piscicole;

(g) producția interzisă prin lege, în măsura în care toate unitățile implicate în operațiune au participat în mod voluntar;

(h) activitățile de producție ale căror venituri nu sunt declarate în totalitate autorităților fiscale, de exemplu producția clandestină de textile.

1.30. Următoarele exemple se înscriu în afara limitelor producției și nu se înregistrează în SEC:

(a) serviciile personale și gospodărești produse și consumate în cadrul aceleiași gospodării, de exemplu curățenia, gătitul sau îngrijirea persoanelor bolnave sau în vârstă;

(b) serviciile voluntare care nu reprezintă o producție de bunuri, de exemplu îngrijirea persoanelor, administrarea bunurilor sau activități de menaj neremunerate;

(c) creșterea naturală a peștilor în mări deschise.

1.31. SEC contabilizează tot ce se obține din producție în sectorul productiv. Cu toate acestea, producția activităților auxiliare nu se înregistrează. Toate resursele consumate de o activitate auxiliară trebuie tratate drept intrări pentru activitatea pe care aceasta o susține. În cazul în care o unitate care desfășoară numai activități auxiliare poate fi urmărită din punct de vedere statistic, și anume dacă sunt disponibile conturi separate pentru producția pe care o obține sau dacă aceasta se situează într-o zonă geografică diferită de unitățile pe care le deservește, aceasta trebuie înregistrată drept unitate separată și trebuie să fie atribuită ramurii de activitate în care se încadrează principala sa activitate, atât în conturile naționale, cât și în cele regionale. În absența unor date de bază adecvate, producția activității auxiliare poate fi estimată prin însumarea costurilor.

1.32. Dacă activitățile sunt considerate ca producție și se înregistrează rezultatul productiv al acestora, atunci se înregistrează și venitul, forța de muncă, consumul final etc. aferente. De exemplu, dacă producția pentru consum propriu a serviciilor de locuință prestate de către gospodăriile proprietarilor ocupanți este înregistrată ca producție, la fel se înregistrează venitul și cheltuiala pentru consum final care rezultă pentru proprietarii ocupanți respectivi. Având în vedere faptul că, prin definiție, nu este implicată nicio prestație a forței de muncă în producția de servicii a locuințelor ocupate de proprietar, mâna de lucru nu se înregistrează. Astfel se menține consecvența cu sistemul statisticilor forței de muncă, în care nu se înregistrează mâna de lucru pentru deținerea de locuințe. Principiul invers este aplicabil atunci când activitățile nu sunt înregistrate ca producție: serviciile gospodărești produse și consumate în cadrul aceleiași gospodării nu generează venit și cheltuială pentru consum final și nu implică recurgerea la forța de muncă.

1.33. În cadrul SEC se stabilesc, de asemenea, convenții privind:

(a) evaluarea producției administrațiilor publice;

(b) evaluarea producției serviciilor de asigurare și de intermediere financiară indirect măsurate;

(c) înregistrarea tuturor serviciilor colective furnizate de administrațiile publice drept cheltuială pentru consum final și nu drept consum intermediar.

Clasificarea pe sectoare

1.34. Conturile sectoarelor sunt create prin alocarea unităților pe sectoare, iar acest lucru permite prezentarea pe sectoare a operațiunilor și a soldurilor contabile. Prezentarea pe sectoare evidențiază multe măsuri esențiale pentru politica economică și fiscală. Principalele sectoare sunt gospodăriile populației, administrațiile publice, societățile (financiare și nefinanciare), instituțiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor (IFSLSGP) și restul lumii.

Distincția între activitate de piață și activitate nonpiață este importantă. O entitate care se află sub controlul administrațiilor publice și care se dovedește a fi o societate care efectuează operațiuni pe piață este clasificată în sectorul societăților, în afara sectorului administrațiilor publice. Astfel, nivelul deficitului public și al datoriei publice pentru societatea respectivă nu va fi inclus în deficitul public și datoria publică aferente administrațiilor publice.

1.35. Este important să se stabilească criterii clare și solide de distribuire a entităților pe sectoare.

Sectorul public este format din toate unitățile instituționale rezidente în economie care se află sub controlul administrațiilor publice. Sectorul privat este format din toate celelalte unități rezidente.

Tabelul 1.1 stabilește criteriile utilizate pentru a se face distincție între sectorul public și cel privat; în cadrul sectorului public – între sectorul administrațiilor publice și cel al societăților publice; iar în cadrul sectorului privat – între sectorul IFSLSGP și sectorul societăților private.



Tabelul 1.1

Criterii

Sub controlul administrațiilor publice

(sectorul public)

Sub control privat

(sectorul privat)

Producția nonpiață

Administrații publice

IFSLSGP

Producția de piață

Societăți publice

Societăți private

1.36. Controlul este definit drept capacitatea de a stabili politica generală sau programul unei unități instituționale. Mai multe detalii în legătură cu definiția controlului figurează la punctele 2.35-2.39.

1.37. Diferențierea între sectorul pieței și sectorul nonpiață, iar pentru entitățile din sectorul public clasificarea acestora în sectorul administrațiilor publice sau în sectorul societăților, depinde de următoarea regulă:

O activitate este considerată drept activitate de piață în cazul în care bunurile și serviciile aferente acesteia sunt comercializate în următoarele condiții:

1. comercianții caută să-și sporească la maximum profitul pe termen lung și în acest sens vând liber pe piață bunuri și servicii oricui poate plăti prețul solicitat;

2. cumpărătorii caută un grad cât mai ridicat de utilitate, având în vedere resursele lor limitate, cumpărând acele produse care răspund cel mai bine cerințelor lor, la prețul oferit;

3. piețele eficace sunt cele la care cumpărătorii și comercianții au acces și despre care aceștia dispun de informații. O piață eficace poate funcționa chiar dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite în totalitate.

1.38. Detalierea cadrului conceptual al SEC oferă posibilitatea unei mari flexibilități: unele concepte nu sunt prezente explicit în SEC, cu toate acestea ele pot fi ușor deduse din el. Un exemplu în acest sens îl reprezintă crearea de noi sectoare prin rearanjarea subsectoarelor definite în SEC.

1.39. Flexibilitatea este conferită și prin posibilitatea de a introduce criterii suplimentare, care să nu fie în contradicție cu logica sistemului. De exemplu, aceste criterii pot permite elaborarea conturilor subsectoarelor în funcție de clasa de mărime a forței de muncă pentru unitățile de producție sau de mărimea venitului pentru gospodăriile populației. Pentru forța de muncă, se pot introduce subclasificări pe niveluri de educație, vârstă și sex.

Conturile satelit

1.40. Pentru unele cerințe de date, ar trebui elaborate conturi satelit separate.

Exemple:

(a) matricea de contabilitate socială (MCS);

(b) rolul turismului în economia națională;

(c) analiza costului și finanțării asistenței medicale;

(d) cercetarea și dezvoltarea recunoscute drept formare de capital pentru proprietatea intelectuală;

(e) recunoașterea capitalului uman drept valoare a economiei naționale;

(f) analiza veniturilor și cheltuielilor gospodăriilor populației pe baza conceptelor microeconomice de venituri și cheltuieli;

(g) interacțiunea dintre mediul înconjurător și economie;

(h) producția din cadrul gospodăriilor populației;

(i) analiza evoluției bunăstării populației;

(j) analiza diferențelor dintre conturile naționale și conturile întreprinderilor și a influenței lor asupra bursei și pieței de schimb;

(k) estimarea veniturilor din impozite.

1.41. Conturile satelit răspund acestor cerințe de date prin:

(a) furnizarea de detalii suplimentare acolo unde este necesar și eliminarea detaliilor inutile;

(b) extinderea gradului de acoperire al cadrului contabil prin adăugarea de informații nemonetare referitoare, de exemplu la poluare sau la active de mediu;

(c) modificarea unor concepte de bază, de exemplu prin extinderea conceptului de formare de capital prin includerea cheltuielilor cu învățământul.

1.42. O matrice de contabilitate socială (MCS) este o prezentare matricială care permite legătura între tabelele resurselor și utilizărilor și conturile sectoriale. O MCS furnizează informații suplimentare referitoare la volumul și structura forței de muncă, prin subdivizarea remunerării angajaților pe categorii de persoane angajate. Această repartizare se aplică atât pentru utilizarea populației ocupate pe ramuri de activitate, așa cum rezultă din tabelul utilizărilor, cât și pentru repartizarea forței de muncă pe subgrupe socioeconomice, așa cum reiese din contul de alocare primară a veniturilor pe subsectoare ale gospodăriilor populației. În acest mod, distribuția și utilizarea diferitelor categorii de forță de muncă sunt prezentate într-un mod sistematic.

1.43. În conturile satelit, se rețin toate conceptele și clasificările de bază din cadrul central al SEC 2010. Modificările referitoare la concepte se introduc numai când acesta este scopul conturilor satelit. În astfel de cazuri, contul satelit include, de asemenea, un tabel în care se prezintă legăturile între principalele agregate din contul satelit și agregatele din cadrul central. Astfel, cadrul central își menține rolul său de cadru de referință și, în același timp, se vor îndeplini mai multe cerințe specifice.

1.44. În general, cadrul central nu include măsurile fluxurilor și stocurilor care nu sunt ușor observabile în termeni monetari (sau care nu au o contraparte monetară clară). Natura acestor fluxuri și stocuri face posibilă analiza lor și prin elaborarea unor statistici nemonetare, spre exemplu:

(a) producția gospodăriilor populației poate fi descrisă ca ore alocate activităților alternative;

(b) învățământul poate fi descris în funcție de tipul de învățământ, numărul de elevi, numărul mediu al anilor de studiu necesar pentru obținerea unei diplome etc.;

(c) efectele poluării pot fi descrise în funcție de variația numărului de specii vii, sănătatea copacilor din păduri, volumul de deșeuri, cantitatea de monoxid de carbon și de emisiuni radioactive etc.

1.45. Conturile satelit permit corelarea unui astfel de tip de unități nemonetare cu conturile naționale din cadrul central. Prin utilizarea clasificărilor folosite în cadrul central pentru aceste statistici nemonetare este posibilă realizarea unor conexiuni, de exemplu clasificarea pe tip de gospodării ale populației sau clasificarea pe ramuri de activitate. În acest fel se obține un cadru extins și coerent. Acest cadru poate servi ca bază de date pentru analizarea și evaluarea interacțiunilor între variabilele cadrului central și cele ale cadrului extins.

1.46. Cadrul central și agregatele sale principale nu descriu schimbările în evoluția bunăstării. Pot fi întocmite conturi extinse pentru a include valorile monetare imputate, de exemplu pentru:

(a) serviciile personale și gospodărești produse și consumate în cadrul aceleiași gospodării;

(b) variația timpului liber;

(c) avantajele și dezavantajele vieții urbane;

(d) inegalitățile în distribuirea veniturilor între persoane.

1.47. Conturile extinse pot reclasifica, de asemenea, cheltuielile finale pentru cerințe nedorite (de exemplu, pentru apărare) ca fiind consum intermediar, și anume, drept cheltuieli care nu contribuie la bunăstare. În mod similar, pagubele provocate de inundații sau de alte calamități naturale pot fi considerate ca făcând parte din consumul intermediar, pentru că au ca efect reducerea bunăstării (în termeni absoluți). Astfel, se poate încerca să se construiască un indicator foarte general și imperfect de evoluție a bunăstării. Cu toate acestea, bunăstarea are multiple dimensiuni, însă majoritatea lor nu au cea mai bună exprimare în termeni monetari. Prin urmare, o soluție mai bună pentru a măsura bunăstarea este utilizarea unor indicatori și unități de măsură distincte pentru fiecare dimensiune. Acești indicatori ar putea fi, de exemplu, mortalitatea infantilă, speranța de viață, rata de alfabetizare a adulților și venitul național pe cap de locuitor. Acești indicatori pot fi încorporați într-un cont satelit.

1.48. Pentru a realiza un cadru consecvent și compatibil pe plan internațional, SEC nu a recurs la concepte administrative. Cu toate acestea, pentru toate tipurile de funcții naționale, se poate dovedi foarte utilă obținerea datelor pornind de la concepte administrative. De exemplu, pentru estimarea veniturilor din impozite este necesar să se dispună de statistici privind veniturile impozabile. Aceste statistici pot fi obținute prin operarea unor modificări în statisticile conturilor naționale.

1.49. O abordare similară ar putea fi adoptată pentru concepte utilizate în politica economică națională, de exemplu pentru:

(a) conceptul de inflație utilizat pentru majorarea pensiilor, a ajutorului de șomaj sau a remunerației funcționarilor publici;

(b) conceptele de impozit, cotizații sociale, administrație publică și sector colectiv utilizate în dezbaterile cu privire la dimensiunea optimă a sectorului public;

(c) conceptul de sectoare sau de ramuri de activitate „strategice” utilizat în politica economică națională sau a UE;

(d) conceptul de „investiții în afaceri” utilizat în politica economică națională;

(e) un tabel care prezintă o înregistrare completă a pensiilor.

Conturile satelit sau tabelele suplimentare pot fi suficiente pentru a răspunde unor astfel de cerințe de date.

SEC 2010 și SCN 2008

1.50. SEC 2010 se bazează pe conceptele SCN 2008, care oferă orientări la nivel mondial cu privire la conturile naționale. Cu toate acestea, există câteva diferențe între SEC 2010 și SCN 2008:

(a) diferențe de prezentare:

1. în SEC 2010 există capitole distincte pentru operațiunile pe produse, pentru operațiunile de repartiție și pentru operațiunile financiare. Dimpotrivă, în SCN 2008 aceste operațiuni sunt prezentate pe capitole, fiecare abordând un anume cont, de exemplu contul de producție, contul de alocare primară a veniturilor, contul de capital și contul restului lumii;

2. SEC 2010 descrie un concept prin prezentarea definiției și a listei de elemente incluse și excluse. De obicei, SCN 2008 descrie conceptele în termeni generali și explică logica pe care se bazează convențiile adoptate;

(b) în unele cazuri, conceptele din SEC 2010 sunt mai specifice și mai precise decât cele din SCN 2008, de exemplu:

1. SCN 2008 nu conține criterii specifice privind distincția dintre producția de piață, cea pentru consumul final propriu și producția nonpiață. Prin urmare, SEC a introdus orientări mai detaliate pentru a asigura o abordare uniformă;

2. SEC 2010 pleacă de la principiul conform căruia mai multe tipuri de producții de bunuri realizate în gospodăriile populației, cum ar fi țesăturile și mobila, nu sunt semnificative în statele membre și, prin urmare, nu trebuie înregistrate;

3. SEC 2010 face trimitere la sistemele instituționale din UE, cum ar fi sistemul Intrastat pentru înregistrarea fluxurilor de bunuri intra-UE și a contribuțiilor statelor membre către UE;

4. SEC 2010 prevede clasificări specifice UE, de exemplu Clasificarea produselor în funcție de activitățile economice (CPA) ( 18 ) pentru produse și NACE Rev. 2 pentru ramurile de activitate (ambele fiind armonizate cu clasificările corespunzătoare ale ONU);

5. SEC 2010 conține o clasificare suplimentară pentru toate operațiunile cu exteriorul: acestea sunt împărțite în operațiuni externe între rezidenții UE și cele cu rezidenți din afara UE;

6. SEC 2010 cuprinde o rearanjare a subsectoarelor SCN 2008 pentru sectorul societăților financiare, cu scopul de a răspunde cerințelor Uniunii Monetare Europene. SEC 2010 poate fi mai specific decât SCN 2008, deoarece SEC 2010 se adresează în primul rând statelor membre. Pentru nevoile de date ale Uniunii, ESA 2010 ar trebui, de asemenea, să fie mai specific.

SEC 2010 ȘI SEC 95

1.51. SEC 2010 diferă de SEC 95 atât din punct de vedere al domeniului de aplicare, cât și al conceptelor. Majoritatea diferențelor corespund celor observate între SCN 1993 și SCN 2008. Diferențele principale constau în:

(a) recunoașterea cercetării și a dezvoltării drept formare de capital care rezultă în active de proprietate intelectuală. Această schimbare se va înregistra într-un cont satelit și se va include în setul principal de conturi la momentul în care se va constata un grad suficient de soliditate și armonizare între statele membre;

(b) cheltuielile cu sistemele de armament care corespund definiției generale a activelor au fost clasificate drept formare de capital fix, mai curând decât drept cheltuieli intermediare;

(c) conceptul analitic al serviciilor de capital a fost introdus pentru producția de piață, astfel că se poate produce un tabel suplimentar în care acestea figurează drept componentă a valorii adăugate;

(d) activele financiare au fost extinse pentru a acoperi într-o mai mare măsură contractele pentru instrumente financiare derivate;

(e) noi norme privind înregistrarea drepturilor asupra fondurilor de pensii. S-a introdus în conturi un tabel suplimentar pentru a permite înregistrarea estimărilor pentru toate drepturile la asigurări sociale, indiferent dacă sunt finanțate sau nefinanțate. Întreaga gamă de informații necesare pentru o analiză cuprinzătoare este prezentată în acest tabel, în care figurează drepturile și fluxurile asociate pentru toate sistemele de pensii private și publice, indiferent dacă sunt finanțate sau nefinanțate, inclusiv în domeniul sistemelor de pensii de securitate socială;

(f) aplicarea normelor privind schimbarea de proprietate asupra bunurilor a devenit universală, fapt care a dus la schimbări privind înregistrarea activităților de achiziție și revânzare pe plan internațional și a bunurilor trimise spre a fi prelucrate, atât în străinătate, cât și în cadrul economiei naționale. Astfel, bunurile trimise în străinătate spre a fi prelucrate sunt înregistrate la valoare netă, spre deosebire de SCN 1993 și SEC 95, în care acestea erau înregistrate la valoare brută. Această schimbare are implicații importante asupra înregistrării unor astfel de activități în cadrul resurselor și utilizărilor;

(g) mai multe orientări sunt oferite privind societățile financiare în general și privind entitățile cu scop special (ESS). Regimul ESS din străinătate controlate la nivel guvernamental a fost schimbat pentru a garanta faptul că pasivele ESS figurează în conturile administrației publice;

(h) a fost clarificat regimul super dividendelor plătite de societățile publice, de exemplu acestea trebuie tratate drept plăți excepționale și retrageri din participații;

(i) au fost stabilite principiile pentru regimul parteneriatelor public-privat, iar regimul agențiilor în curs de restructurare a fost extins;

(j) operațiunile între administrațiile publice și societățile publice și cele cu vehicule de securitizare au fost clarificate pentru a îmbunătăți înregistrarea elementelor care ar putea afecta semnificativ datoria publică;

(k) regimul garanțiilor pentru credite a fost clarificat și un nou regim a fost introdus pentru garanții standardizate de credite, precum garanțiile pentru creditele pentru export și garanțiile pentru creditele studenților. Noul regim constă în faptul că, în măsura în care este posibilă o chemare în garanție, un pasiv și un activ financiar trebuie să fie constituite în conturi.

1.52. Modificările din SEC 2010 față de SEC 95 nu se limitează la modificări conceptuale. Există diferențe majore privind gradul de acoperire, precum și capitole noi privind conturile satelit, conturile administrațiilor publice și conturile restului lumii. De asemenea, s-au extins considerabil capitolele privind conturile trimestriale și conturile regionale.

PRINCIPII DE BAZĂ ALE SEC 2010 CA SISTEM

1.53. Principalele caracteristici ale sistemului sunt următoarele:

(a) unitățile statistice și regruparea acestora;

(b) fluxurile și stocurile;

(c) sistemul de conturi și agregatele;

(d) sistemul intrări-ieșiri.

Unitățile statistice și regruparea acestora

1.54. Sistemul SEC 2010 utilizează două tipuri de unități și două moduri aferente de subdivizare a economiei care sunt destul de diferite și răspund unor scopuri analitice specifice.

1.55. Primul scop – de a descrie fluxul de venituri și cheltuieli, fluxurile financiare și conturile de patrimoniu – se realizează prin regruparea unităților instituționale pe sectoare, pe baza funcțiilor, comportamentului și obiectivelor lor principale.

1.56. Cel de-al doilea scop – reprezentarea proceselor de producție și în același timp pentru analiza intrări-ieșiri – se realizează prin regruparea unităților locale cu activitate economică (UAE locale) pe ramuri de activitate, pe baza tipului de activitate desfășurată de acestea. Orice activitate este caracterizată de o intrare de produse, un proces de producție și o ieșire de produse.

Unități și sectoare instituționale

1.57. Prin unități instituționale se înțeleg unitățile economice care au capacitatea de a deține bunuri și active, de a subscrie angajamente, a exercita activități economice și a realiza, în nume propriu, operațiuni cu alte unități. În sistemul SEC 2010 unitățile instituționale sunt regrupate în cinci sectoare instituționale naționale care se exclud reciproc:

(a) societăți nefinanciare;

(b) societăți financiare;

(c) administrațiile publice;

(d) gospodăriile populației;

(e) instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației.

Împreună, cele cinci sectoare constituie economia națională totală. Fiecare sector este, de asemenea, divizat în subsectoare. Sistemul SEC 2010 permite stabilirea unui ansamblu complet de conturi de flux și de conturi de patrimoniu pentru fiecare sector și subsector, cât și pentru economia totală. Unitățile nerezidente pot interacționa cu aceste cinci sectoare naționale și sunt evidențiate interacțiuni între cele cinci sectoare naționale și un al șaselea sector instituțional: sectorul restului lumii.

UAE și ramuri de activitate economică la nivel local

1.58. În cazul în care unitățile instituționale desfășoară mai multe activități, acestea sunt divizate în funcție de tipul de activitate desfășurată. UAE locale permit efectuarea acestei prezentări.

O UAE locală regrupează ansamblul părților unei unități instituționale în calitatea sa de producător, care sunt situate într-un singur loc sau în mai multe locuri apropiate și care contribuie la exercitarea unei activități la nivel clasă (patru cifre) din NACE Rev.2.

1.59. UAE locale se înregistrează pentru fiecare activitate secundară; cu toate acestea, în absența documentelor contabile necesare pentru a permite să se stabilească o distincție între aceste activități secundare, o UAE locală poate să exercite una sau mai multe activități secundare. Toate UAE locale care exercită aceeași activitate sau activități economice similare constituie o ramură de activitate.

O unitate instituțională este compusă din una sau mai multe UAE locale; o UAE locală aparține numai unei singure unități instituționale.

1.60. În scopul analizei proceselor de producție, s-a recurs la o unitate analitică de producție. Această unitate este observabilă numai în cazul în care o UAE locală produce un singur tip de produs, nedesfășurând nicio activitate secundară. Această unitate este cunoscută sub numele de unitate de producție omogenă. Grupările de astfel de unități constituie ramuri omogene.

Unități rezidente și nerezidente; economia totală și restul lumii

1.61. Economia totală este definită ca unități rezidente. O unitate este rezidentă a unei țări când centrul său de interes economic predominant este situat pe teritoriul economic al acelei țări, ceea ce înseamnă că ea desfășoară activități economice pe o perioadă extinsă de timp (un an sau mai mulți) pe acest teritoriu. Sectoarele instituționale prezentate la punctul 1.57 regrupează unități instituționale rezidente.

1.62. Unitățile rezidente realizează operațiuni cu unitățile nerezidente (mai precis, unități care sunt rezidente în alte economii). Aceste operațiuni reprezintă operațiunile externe ale economiei și sunt regrupate în contul restului lumii. Astfel, restul lumii joacă un rol asemănător cu acela al unui sector instituțional, deși unitățile nerezidente nu sunt incluse decât în momentul în care ele realizează operațiuni cu unitățile instituționale rezidente.

1.63. Unitățile rezidente fictive, tratate în sistemul SEC 2010 ca unități instituționale, sunt definite astfel:

(a) acele părți ale unităților nerezidente al căror centru de interes economic predominant (care realizează, de obicei, operațiuni economice timp de un an sau mai mulți ani) este situat pe teritoriul economic al țării;

(b) unitățile nerezidente, în calitate de proprietari de terenuri sau clădiri pe teritoriul economic al țării, dar numai pentru operațiuni care au ca obiect aceste terenuri sau clădiri.

Fluxurile și stocurile

1.64. Se înregistrează două tipuri de informații de bază: fluxuri și stocuri.

Fluxurile fac referire la acțiunile și efectele evenimentelor care au loc în cursul unei perioade date, în timp ce stocurile reflectă o situație la un moment dat.

Fluxuri

1.65. Fluxurile reflectă crearea, transformarea, schimbarea, transferul sau dispariția unei valori economice. Ele determină o variație a valorii activelor sau pasivelor unei unități instituționale. Se disting două tipuri de fluxuri economice: operațiuni și alte modificări de active.

Operațiunile apar în toate conturile și tabelele în care sunt contabilizate fluxurile, cu excepția contului altor modificări de volum al activelor și a contului de reevaluare. Celelalte modificări de active sunt înregistrate numai în aceste ultime două conturi.

Operațiunile elementare și alte fluxuri sunt grupate într-un număr relativ limitat de categorii, în funcție de natura lor.

1.66. O operațiune este un flux economic care reprezintă o interacțiune între unitățile instituționale care acționează de comun acord sau o acțiune în interiorul aceleiași unități instituționale pe care aceasta este interesată să o trateze ca o operațiune deoarece unitatea în discuție prezintă două calități diferite. Operațiunile se divizează în patru grupuri principale:

(a) operațiuni pe produse: care descriu originea (producția internă sau importuri) și utilizarea produselor (consumul intermediar, consum final, formare de capital – care acoperă consumul de capital fix – sau exporturi);

(b) operațiuni de repartiție: care descriu modul în care valoarea adăugată generată de producție este distribuită între mâna de lucru, capital și administrațiile publice și detaliază procesul de redistribuire a venitului și a averii (impozit pe venit și avere și alte transferuri);

(c) operațiuni financiare: care descriu achiziția netă de active financiare sau creșterea netă de pasive pe fiecare tip de instrument financiar. Astfel de operațiuni se realizează atât ca contraparte a operațiunilor nefinanciare, cât și ca operațiuni care implică numai instrumente financiare;

(d) operațiuni care nu sunt incluse în cele trei grupe menționate mai sus: achiziții minus cedările de active nefinanciare neproduse.

1.67. Majoritatea operațiunilor implică o relație între două unități instituționale sau mai multe. Cu toate acestea, sistemul SEC 2010 înregistrează ca operațiuni și pe cele care au loc în interiorul aceleiași unități instituționale. Înregistrarea acestor operațiuni interne are ca scop obținerea unei descrieri mai bune din punct de vedere analitic a producției, a utilizărilor finale și a costurilor.

1.68. O operațiune internă este consumul de capital fix, pe care sistemul SEC 2010 îl contabilizează ca un cost. Majoritatea celorlalte operațiuni interne sunt operațiuni pe produse, cazul tipic fiind acela al unei unități instituționale care, acționând în același timp în calitate de producător și de consumator final, consumă o parte din producția proprie. Acest lucru este frecvent întâlnit în cazul gospodăriilor populației și al administrațiilor publice.

1.69. Se înregistrează totalitatea producției pe care o unitate instituțională o afectează propriului consum final. Producția utilizată pentru consumul intermediar din cadrul aceleiași unități instituționale este contabilizată numai dacă producția și consumul intermediar au loc în UAE locale diferite din cadrul aceleiași unități instituționale. Producția rezultată și utilizată drept consum intermediar în cadrul aceleiași UAE locale nu este înregistrată.

1.70. Operațiunile sunt de natură monetară atunci când unitățile respective efectuează sau primesc plăți, contractează pasive sau intră în posesia activelor exprimate în unități monetare.

Operațiunile care nu implică un schimb de bani ori de active sau pasive exprimate în unități monetare constituie operațiuni de tip nemonetar. Operațiunile care au loc în interiorul unei unități sunt operațiuni nemonetare. Operațiunile nemonetare care implică mai multe unități instituționale apar printre operațiuni de produse (barter), operațiuni de repartiție (remunerații în natură, transferuri în natură etc.) și alte operațiuni (barterul activelor nefinanciare și neproduse). Sistemul SEC 2010 înregistrează toate operațiunile de tip monetar. Valorile de înregistrat pentru operațiunile de tip nemonetar trebuie, prin urmare, să fie calculate indirect sau estimate într-un alt mod.

1.71. Operațiunile în care sunt implicate mai multe unități sunt de două feluri. Acestea pot fi de tipul „ceva contra altceva”, și anume operațiuni cu contraparte, sau de tipul „ceva contra nimic”, și anume operațiuni fără contraparte. Operațiunile cu contraparte constituie schimburi între unitățile instituționale, de exemplu furnizarea de bunuri, servicii sau active în schimbul unei contrapărți, de exemplu bani. Operațiunile fără contraparte cuprind plățile în bani sau în natură efectuate de către o unitate instituțională către o alta, fără contraparte. Operațiunile cu contraparte au loc în toate cele patru grupuri de operațiuni, în timp ce operațiunile fără contraparte sunt, în special, operațiuni de repartiție, cum ar fi impozitele, prestațiile de asistență socială sau cadourile. Astfel de operațiuni fără contraparte sunt denumite transferuri.

1.72. Operațiunile sunt înregistrate în modul în care ele sunt percepute de către unitățile instituționale implicate. Cu toate acestea, anumite operațiuni sunt tratate diferit pentru a se evidenția mult mai clar relațiile economice. Operațiunile pot fi rearanjate în trei moduri: reclasarea operațiunilor, împărțirea operațiunilor și identificarea părții principale a unei operațiuni.

1.73. O operațiune care, pentru unitățile implicate, are loc direct între o unitate A și o unitate C poate fi înregistrată în conturi ca derulându-se în mod indirect prin intermediul unei a treia unități B. Astfel, operațiunea unică între A și C este înregistrată ca două operațiuni: una între A și B și o alta între B și C. În acest caz, operațiunea este reclasată.

1.74. Un exemplu de reclasare îl reprezintă modul în care cotizațiile sociale ale angajatorilor plătite direct de către aceștia fondurilor de asigurări sociale sunt înregistrate în conturi. Sistemul înregistrează aceste plăți ca două operațiuni: angajatorii plătesc mai întâi cotizațiile sociale către angajații lor, iar aceștia le varsă fondurilor de asigurări sociale. Scopul tuturor reclasărilor este de a aduce la suprafață substratul economic al operațiunii, în acest caz scopul fiind de a prezenta cotizațiile sociale plătite de angajatori drept cotizații plătite în beneficiul angajaților.

1.75. Un alt tip de reclasare este acela al operațiunilor care se înregistrează ca derulându-se între două unități instituționale sau mai multe, deși în realitate între părțile implicate nu a avut loc nicio operațiune. Ca exemplu se poate cita modul de tratare a veniturilor din proprietate care sunt obținute din anumite fonduri de asigurări, care sunt păstrate de către societățile de asigurare. Sistemul consideră că aceste venituri din proprietate sunt plătite de către societățile de asigurări titularilor polițelor, care la rândul lor le plătesc integral societăților de asigurare sub formă de supliment de primă.

1.76. Acest tratament constă în descompunerea unei operațiuni considerată unică de către părțile implicate în două sau mai multe operațiuni, care sunt apoi înregistrate în mod diferit. Divizarea operațiunilor nu presupune intervenția altor unități instituționale în afara celor implicate în operațiune.

1.77. Un exemplu clasic de operațiune scindată este acela al plăților primelor de asigurare generală. Cu toate că asiguratul și asigurătorul consideră o asemenea plată ca o operațiune unică, sistemul SEC 2010 o împarte în două operațiuni total distincte: pe de o parte, remunerarea serviciului de asigurări generale furnizat și, pe de altă parte, prima netă de asigurare generală. Înregistrarea vânzării unui produs drept vânzarea produsului și vânzarea unui adaos comercial reprezintă un alt exemplu de divizare a operațiunilor.

1.78. Atunci când o unitate efectuează o operațiune în numele unei alte unități (unitatea principală) și este finanțată de unitatea respectivă, operațiunea se înregistrează exclusiv în contul unității principale. De regulă, nu trebuie să se extindă acest principiu și să se încerce, de exemplu, să se aloce debitorilor sau beneficiarilor finali impozitele sau subvențiile, pornind de la ipoteze.

Un exemplu în acest sens este colectarea impozitelor de către o unitate a administrației publice în numele altei unități. Se atribuie un impozit unei unități a administrației publice care are autoritatea de a impune impozitul în cauză (fie în calitate de unitate principală, fie prin intermediul autorității delegate a unității principale) și ia decizia finală cu privire la stabilirea și modificarea ratei de impozitare.

1.79. Definiția unei operațiuni prevede că trebuie să existe un acord comun între unitățile instituționale implicate. Atunci când o operațiune este realizată de comun acord, cunoașterea și consimțământul prealabil al unităților instituționale sunt implicite. Plata de impozite, amenzi și penalități se stabilește de comun acord, plătitorul fiind un cetățean supus legii teritoriului în cauză. Cu toate acestea, sechestrarea fără compensare a unui activ nu este considerată operațiune, chiar dacă este impusă prin lege.

Activitățile economice ilicite sunt considerate operațiuni atunci când toate unitățile implicate s-au angajat în aceste activități de comun acord. Astfel, achiziția, vânzarea sau schimbul ilicit de droguri sau proprietăți furate constituie operațiuni, în timp ce furtul nu este o operațiune.

1.80. Alte modificări de active înregistrează modificările care nu sunt rezultatul operațiunilor. Acestea sunt:

(a) alte modificări de volum ale activelor și pasivelor; sau

(b) câștiguri și pierderi din deținere.

1.81. Alte modificări de volum ale activelor și pasivelor înregistrează modificări împărțite în trei categorii principale:

(a) aparițiile sau disparițiile normale ale activelor, altfel decât prin operațiuni;

(b) modificări ale activelor și pasivelor datorate unor evenimente excepționale, neașteptate, care nu sunt de natură economică;

(c) modificări de clasificare și de structură.

1.82. Exemple de modificări din cadrul categoriei menționate la punctul 1.81 litera (a) sunt descoperirea sau epuizarea de zăcăminte sau creșterea naturală a resurselor biologice necultivate. Exemple de modificări din cadrul categoriei menționate la punctul 1.81 litera (b) sunt pierderile datorate unor calamități naturale, războaie sau delicte majore. Anulările unilaterale de datorii și sechestrele de active fără compensare aparțin, de asemenea, categoriei menționate la litera (b). Un exemplu de modificare din cadrul categoriei menționate la punctul 1.81 litera (c) îl constituie reclasificarea unei unități instituționale de la un sector la altul.

1.83. Câștigurile și pierderile din deținere se realizează atunci când au loc variații de preț ale activelor. Ele implică toate tipurile atât de active financiare și nefinanciare, cât și pasivele. Câștigurile și pierderile din deținere cresc pentru proprietarii de active și pasive doar ca rezultat al deținerii activelor și pasivelor în timp, fără a le transforma în vreun fel.

1.84. Câștigurile și pierderile din deținere măsurate pe baza prețurilor curente ale activelor pe piață se numesc câștiguri și pierderi nominale din deținere. Acestea pot fi descompuse în câștiguri și pierderi neutre din deținere, care reflectă variația nivelului general al prețurilor, și în câștiguri și pierderi reale din deținere, care țin cont de fluctuația prețurilor activelor, în afara fluctuației generale a prețurilor.

Stocuri

1.85. Prin stocuri se înțeleg activele și pasivele deținute la un anumit moment. Stocurile sunt înregistrate la începutul și la sfârșitul fiecărei perioade contabile. Conturile care pun în evidență stocurile se numesc conturi de patrimoniu.

1.86. De asemenea, stocurile sunt contabilizate pentru populație și pentru forța de muncă. Cu toate acestea, aceste stocuri sunt înregistrate ca valori medii pe toată perioada contabilă. Valorile stocurilor sunt contabilizate pentru toate activele definite în sistem; cu alte cuvinte, activele și pasivele financiare sau activele nefinanciare produse sau neproduse. Cu toate acestea, acoperirea este limitată la activele care sunt utilizate în activitățile economice și fac obiectul dreptului de proprietate.

1.87. Astfel, stocurile nu sunt înregistrate în cazul activelor cum ar fi capitalul uman și resursele naturale care nu au proprietar.

În aceste limite, sistemul SEC 2010 este exhaustiv în ceea ce privește fluxurile și stocurile. Acest lucru presupune că toate variațiile de stoc pot fi explicate în totalitate prin fluxurile înregistrate.

Sistemul de conturi și agregate

Norme contabile

1.88. Un cont înregistrează variațiile valorii acumulate pentru o unitate sau un sector în funcție de natura fluxurilor economice care figurează în cont, sub forma unui tabel cu două coloane. Conturile curente sunt conturile care prezintă producția, generarea și alocarea venitului, distribuirea și redistribuirea venitului și utilizarea acestuia. Conturile de acumulare sunt conturile capitale și cele financiare și conturile altor modificări de volum.

1.89. Sistemul SEC 2010 prezintă „resursele” în partea dreaptă a contului de operațiuni curente în care se înregistrează operațiunile care au ca efect creșterea valorii economice a unei unități sau a unui sector. Partea stângă a conturilor prezintă „utilizările” – operațiunile care reduc valoarea economică. Partea dreaptă a conturilor de acumulare prezintă„variația pasivelor și a valorii nete” și partea lor stângă prezintă „variația activelor”. Conturile de patrimoniu înregistrează „pasivele și valoarea netă” (diferența dintre active și pasive) în partea dreaptă și activele în partea stângă. Din compararea a două conturi de patrimoniu succesive reiese variația pasivelor și a valorii nete, precum și variația activelor.

1.90. SEC face distincție între proprietatea legală și proprietatea economică. Criteriul de înregistrare a transferului de bunuri de la o unitate la alta este trecerea proprietății economice de la o unitate la cealaltă. Proprietarul legal este unitatea care, conform legii, are dreptul de a beneficia de posesia bunurilor. Cu toate acestea, proprietarul legal poate contracta o altă unitate pentru ca aceasta din urmă să accepte riscurile și beneficiile care rezultă din utilizarea bunurilor în producție, contra unei plăți convenite de comun acord. Un astfel de acord îmbracă forma unui contract de leasing financiar, în care plățile reflectă numai punerea de către furnizor a activului la dispoziția împrumutatului. De exemplu, în cazul în care o bancă deține în mod legal un avion, dar încheie un contract de leasing financiar cu o companie aeriană în vederea exploatării avionului, atunci compania aeriană este considerată drept proprietarul avionului în ceea ce privește operațiunile din conturi. În timp ce compania aeriană apare drept cumpărător al avionului, banca impută acesteia un credit care reflectă suma datorată, pe viitor, pentru utilizarea avionului.

1.91. În contabilitatea națională, operațiunile efectuate de către o unitate sau un sector fac obiectul unei înregistrări în partidă dublă. Fiecare operațiune se înregistrează de două ori, o dată ca resursă (sau ca variație de pasive) și o dată ca utilizare (sau ca variație de active). Totalul operațiunilor înregistrate ca resurse sau ca variația pasivelor trebuie să fie egal cu cel al operațiunilor înregistrate ca utilizări sau ca variație a activelor, ceea ce permite verificarea coerenței conturilor.

1.92. Conturile naționale – cu toate unitățile și sectoarele lor – se bazează pe principiul intrărilor cvadruple, întrucât majoritatea operațiunilor implică două unități instituționale. Fiecare operațiune se înregistrează de două ori, pe fiecare dintre cele două operațiuni implicate. De exemplu, o prestație socială plătită în bani de către o unitate a administrației publice pentru o gospodărie a populației este contabilizată în conturile administrațiilor publice în utilizări, pe postul de transferuri, și în achiziții negative de active, pe postul numerar și depozite; în timp ce în contul sectorului gospodăriilor populației, ea este înregistrată ca o resursă, pe postul de transferuri, și în achiziții de active, pe postul numerar și depozite.

1.93. Operațiunile care au loc în interiorul aceleiași unități (cazul unităților care consumă propria producție) nu necesită decât două intrări, ale căror valori trebuie să fie estimate.

Evaluare

1.94. Cu excepția anumitor variabile referitoare la populație și forța de muncă, toate fluxurile și stocurile prezentate în sistemul SEC 2010 sunt exprimate în termeni monetari. Fluxurile și stocurile se măsoară în conformitate cu valoarea lor de schimb, și anume valoarea la care fluxurile și stocurile sunt sau pot fi schimbate contra banilor. Prin urmare, prețurile de piață reprezintă referința SEC în materie de evaluare.

1.95. În cazul operațiunilor monetare și al deținerilor de active și pasive în bani, valorile necesare sunt direct disponibile. În majoritatea celorlalte cazuri, cea mai bună metodă de evaluare este cea care ia în considerare prețul practicat pe piață pentru bunuri, servicii sau active similare. Această metodă se folosește spre exemplu pentru operațiunile de barter și pentru serviciile de locuință prestate de către gospodăriile proprietarilor ocupanți. Atunci când nu sunt disponibile prețurile de piață pentru produse similare, de exemplu în cazul serviciilor nonpiață produse de administrațiile publice, evaluarea se realizează prin însumarea costurilor de producție. Dacă nu există niciun preț de piață pentru referință și nu sunt disponibile costurile, atunci fluxurile și stocurile se pot evalua la valoarea actualizată a veniturilor viitoare estimate. Această metodă trebuie folosită numai ca ultimă soluție.

1.96. Stocurile se evaluează la prețurile curente la data stabilirii contului de patrimoniu și nu la data producției sau achiziției bunurilor sau activelor care formează stocurile. Este necesar să se evalueze stocurile pe baza estimării valorii de achiziție amortizate sau a costurilor de producție.

1.97. Ca urmare a cheltuielilor de transport, a adaosurilor comerciale și impozitelor, minus subvențiile pe produse, producătorul și utilizatorul unui produs dat au o percepție diferită a valorii acestuia. Pentru a apropia pe cât posibil punctele de vedere ale operatorilor, sistemul SEC 2010 înregistrează toate utilizările la prețul de achiziție, care include costurile de transport, adaosurile comerciale și impozitele, minus subvențiile pe produs, în timp ce producția se înregistrează la prețul de bază, care exclude aceste elemente.

1.98. Importurile și exporturile de produse se înregistrează la valoarea de la frontieră. Toate importurile și exporturile sunt evaluate la punctul vamal de frontieră al exportatorului, sau franco la bord (FOB). Serviciile de transport extern și asigurarea între frontiera exportatorului și cea a importatorului nu sunt incluse în valoarea bunului, dar sunt înregistrate ca servicii. Deoarece se poate să nu fie posibilă obținerea valorii FOB pentru toate subdiviziunile de produse, tabelele detaliate de comerț exterior prezintă importurile evaluate la frontiera importatorului (valoarea CIF). Toate serviciile de transport și asigurare până la frontiera vamală a importatorului sunt incluse în valoarea mărfurilor importate. În măsura în care aceste servicii sunt furnizate de întreprinderi naționale, se face o ajustare globală FOB/CIF în cadrul acestei prezentări.

1.99. Evaluarea la prețuri constante constă în evaluarea fluxurilor și stocurilor unei perioade contabile la prețurile perioadei anterioare. Scopul acestei evaluări în prețuri constante este descompunerea în timp a variațiilor valorii fluxurilor și stocurilor în variații de preț și variații de volum. Fluxurile și stocurile în prețuri constante sunt exprimate în termeni de volum.

1.100. Multe fluxuri și stocuri, ca de exemplu veniturile, nu au dimensiuni proprii în termeni de preț și cantitate. Cu toate acestea, puterea de cumpărare a acestor variabile poate fi obținută prin deflatarea valorilor curente cu un indice de preț adecvat, ca de exemplu indicele de preț al utilizărilor finale naționale, exceptând variația stocurilor. Fluxurile și stocurile astfel deflatate sunt exprimate în termeni reali. Un exemplu ar putea fi venitul real disponibil.

Momentul înregistrării

1.101. Fluxurile se înregistrează pe bază de angajament, mai precis atunci când se creează, se transformă sau se stinge o valoare economică sau când apar, se transformă ori se anulează creanțe sau obligații.

1.102. Producția se înregistrează atunci când este realizată și nu atunci când este plătită de un cumpărător. Vânzarea unui activ se înregistrează atunci când activul își schimbă proprietarul, nu atunci când se efectuează plata pentru cumpărarea acestuia. Dobânzile se înregistrează în perioada contabilă în care se acumulează, indiferent dacă sunt plătite sau nu în perioada respectivă. Înregistrarea pe bază de angajament se aplică tuturor fluxurilor, atât pentru cele monetare, cât și pentru cele nemonetare, fie că au avut loc între unități sau în interiorul aceleiași unități.

1.103. Poate fi necesar ca această abordare să fie mai puțin strictă în cazul impozitelor și altor fluxuri legate de administrațiile publice, care sunt adesea înregistrate în conturile lor ca lichidități. Se poate dovedi dificilă efectuarea unei transpuneri exacte a acestor fluxuri din lichidități în baza de angajament, prin urmare se poate utiliza o metodă aproximativă.

1.104. Ca excepție de la normele generale referitoare la înregistrarea impozitelor și cotizațiilor sociale care trebuie plătite administrației publice, acestea pot fi înregistrate fără a include partea a cărei colectare este improbabilă sau, dacă această parte este inclusă, ea trebuie neutralizată în același exercițiu contabil printr-un transfer de capital de la administrația publică la sectoarele în cauză.

1.105. Fluxurile se înregistrează în același moment pentru toate unitățile instituționale implicate și în toate conturile. Unitățile instituționale nu aplică întotdeauna aceleași norme contabile. Chiar atunci când ele o fac, diferențe la nivelul înregistrării efective se pot produce din motive practice, cum ar fi întârzierile în comunicare. În consecință, operațiunile se pot înregistra la momente diferite de către părțile implicate. Astfel de discrepanțe se elimină prin ajustări.

Consolidarea și înregistrarea netă

1.106. Consolidarea înseamnă eliminarea atât din utilizări, cât și din resurse, a operațiunilor care au loc între unitățile regrupate, precum și eliminarea activelor și pasivelor financiare reciproce. Aceste eliminări au loc concomitent în cazul în care conturile subsectoarelor administrațiilor publice sunt combinate.

1.107. În principiu, fluxurile și stocurile dintre unitățile componente din cadrul subsectoarelor sau sectoarelor nu trebuie consolidate.

1.108. Cu toate acestea, conturile consolidate pot fi elaborate în vederea descrierilor sau a analizelor complementare. Informațiile privind operațiunile din aceste (sub)sectoare cu celelalte sectoare și pozițiile financiare „externe” corespunzătoare pot fi mai semnificative decât cifrele globale brute.

1.109. În plus, conturile și tabelele ce prezintă relația creditor-debitor oferă un aspect detaliat al finanțării economiei și sunt considerate foarte utile pentru cunoașterea canalelor prin care surplusurile financiare sunt transferate de la creditorii finali la debitorii finali.

1.110. Orice operațiune realizată de o unitate individuală sau de un sector poate fi contabilizată atât în utilizări, cât și în resurse (de exemplu, a plăti și a primi dobânzi); de asemenea, orice instrument financiar poate fi înregistrat atât ca activ, cât și ca pasiv. Abordarea din SEC constă în înregistrarea pe o bază brută, făcând astfel abstracție de modul detaliat de înregistrare netă care este specifică clasificărilor.

1.111. Pentru numeroase categorii de operațiuni, înregistrarea netă este implicită, cazul cel mai cunoscut fiind cel al „variației stocurilor”, care mai mult decât a urmări intrările și ieșirile zilnice, redă în mod global formarea de capital, aspect sensibil mai interesant pentru analiză. În același mod, cu câteva excepții, contul financiar și contul altor modificări de active înregistrează creșterile de active și pasive pe o bază netă, prezentând rezultatul final al acestor fluxuri la sfârșitul perioadei contabile.

Conturile, soldurile contabile și agregatele

1.112. Pentru unități sau grupurile de unități, operațiunile care sunt legate de un anumit aspect al vieții economice (de exemplu, producția) se înregistrează în conturi diferite. Pentru contul de producție, operațiunile nu prezintă un echilibru între utilizări și resurse fără a introduce un sold contabil. În mod similar, un sold contabil (valoare netă) trebuie introdus între totalul activelor și totalul pasivelor unei unități instituționale sau unui sector. Soldurile contabile, prin ele însele, constituie deja instrumente precise de măsurare a performanțelor economice. Atunci când sunt însumate la nivelul economiei totale, ele devin agregate semnificative.

Secvența conturilor

1.113. Sistemul SEC 2010 este construit în jurul unei secvențe de conturi interconectate. Secvența completă de conturi ale unităților și sectoarelor instituționale cuprinde conturile de operațiuni curente, conturile de acumulări și conturile de patrimoniu.

1.114. Conturile de operațiuni curente tratează producția, formarea, distribuirea și redistribuirea venitului și utilizarea acestui venit sub formă de consum final. Conturile de acumulare cuprind toate variațiile de active, pasive și valoarea netă (adică, pentru fiecare unitate sau grup de unități instituționale, diferențele între activele și pasivele sale). Conturile de patrimoniu se ocupă de stocurile de active și pasive și de valoarea netă.

1.115. Secvența de conturi ale UAE locale și ale ramurilor de activitate locale se limitează la primele conturi de operațiuni curente: contul de producție și contul de exploatare, al cărui sold contabil este excedentul de exploatare.

Contul de bunuri și servicii

1.116. Contul de bunuri și servicii prezintă, pentru economia totală sau pentru grupe de produse, totalul resurselor (producția și importurile) și utilizările de bunuri și servicii (consumul intermediar, consumul final, variația stocurilor, formarea brută de capital fix, achizițiile minus cedările de obiecte de valoare și exporturile). Acest cont nu este un cont în același sens ca celelalte din secvență și nu generează un sold contabil care se transferă contului următor din secvență. Acesta este, mai curând, prezentarea sub formă de tabel a unei identități contabile, conform căreia cererea este egală cu oferta pentru toate produsele și grupele de produse din economie.

Contul restului lumii

1.117. Contul restului lumii acoperă operațiunile între unități instituționale rezidente și nerezidente și stocurile de active și de pasive corespunzătoare.

Deoarece restul lumii are în structura contabilă un rol identic cu cel al unui sector instituțional, contul său este elaborat din punctul de vedere al restului lumii. O resursă pentru restul lumii este deci o utilizare pentru economia totală și viceversa. Un sold contabil pozitiv reprezintă un surplus pentru restul lumii și un deficit pentru economia totală și invers, dacă soldul contabil este negativ.

Contul restului lumii este diferit de conturile celorlalte sectoare în sensul că nu prezintă toate tranzacțiile contabile din restul lumii, ci numai pe cele care au o contraparte măsurată în economia națională.

Soldurile contabile

1.118. Un sold contabil este obținut prin deducerea valorii totale a intrărilor într-o parte a unui cont din valoarea totală în cealaltă parte.

Soldurile contabile conțin numeroase informații utile, unele dintre ele cuprinzând înregistrări contabile importante, așa cum poate fi observat din următoarele exemple: valoarea adăugată, excedentul de exploatare, venitul disponibil, economia, capacitatea/necesarul net de finanțare.

Diagrama de mai jos prezintă secvența conturilor sub formă de flux – fiecare sold contabil este marcat cu litere îngroșate.

image

1.119. Primul cont din secvență este contul de producție, care înregistrează intrările și ieșirile procesului de producție, lăsând valoarea adăugată drept sold contabil.

1.120. Valoarea adăugată este transferată următorului cont, și anume contului de exploatare. Aici se înregistrează remunerarea angajaților în procesul de producție, precum și impozitele datorate administrațiilor publice datorită producției, astfel încât excedentul de exploatare (sau venitul mixt al lucrătorilor pe cont propriu din sectorul gospodăriilor populației) să poată fi dedus drept sold contabil pentru fiecare sector. Această etapă este necesară pentru a se putea măsura valoarea adăugată din sectorul de producție, care a fost reținută drept excedent de exploatare sau venit mixt.

1.121. Apoi, valoarea adăugată, defalcată pe remunerarea angajaților, impozite și excedent de exploatare/venit mixt, este transferată cu această defalcare în contul de alocare primară a veniturilor. Defalcarea permite alocarea venitului pentru fiecare factor către sectorul beneficiar, și nu către sectorul producător. De exemplu, toate compensațiile acordate angajaților se alocă între sectorul gospodăriilor populației și sectorul restului lumii, în timp ce excedentul de exploatare rămâne în sectorul societăților în care a fost generat. De asemenea, tot în acest cont se înregistrează și fluxurile de venit din proprietate care intră în sector, și cele care ies din sector, astfel încât soldul contabil este soldul veniturilor primare care intră în sector.

1.122. Contul următor înregistrează redistribuirea acestor venituri prin operațiuni - contul de distribuire secundară a venitului. Principalele instrumente de redistribuire sunt impozitele la stat și prestațiile sociale pentru sectorul gospodăriilor populației. Soldul contabil este venitul disponibil.

1.123. Principala secvență de conturi din setul principal continuă cu utilizarea contului venitului disponibil; un cont relevant pentru sectorul gospodăriilor populației, deoarece în acesta se înregistrează cheltuielile finale ale gospodăriilor populației, lăsând drept sold contabil economia gospodăriilor populației.

1.124. În același timp, se creează un cont paralel – contul de redistribuire a venitului în natură. Acest cont are scopul special de a prezenta transferurile sociale în natură drept transfer imputat din partea sectorului administrației publice către sectorul gospodăriilor populației, astfel încât venitul gospodăriilor populației poate crește datorită valorii serviciilor individuale ale administrației publice. În următorul cont (utilizarea contului venitului disponibil ajustat), utilizarea de către gospodăriile populației a venitului disponibil crește cu aceeași sumă, ca și când sectorul gospodăriilor populației ar cumpăra serviciile individuale furnizate de administrațiile publice. Aceste două imputări se anulează reciproc, astfel încât soldul contabil reprezintă economii identice cu cele din secvența principală de conturi.

1.125. Economiile sunt apoi transferate în contul de capital, unde sunt utilizate pentru a finanța formarea de capital, permițând transferurile de capital către și dinspre sectoare. Resursele necheltuite sau depășirea cheltuielilor prevăzute pentru achiziția de active reale apar în soldul contabil drept capacitate/necesar net de finanțare. Capacitatea netă de finanțare reprezintă un surplus care este împrumutat, iar necesarul net de finanțare este finanțarea unui deficit.

1.126. În cele din urmă, se ajunge la conturile financiare, unde se prezintă detaliat capacitatea și necesarul de finanțare pentru fiecare sector, astfel încât se observă un sold contabil pentru capacitatea sau necesarul net de finanțare. Acesta ar trebui să corespundă exact soldului contabil pentru capacitatea/necesarul net de finanțare din contul de capital, iar orice diferență constatată trebuie interpretată drept discrepanță de măsurare între înregistrările reale și cele financiare ale activității economice.

1.127. Pe ultimul rând al diagramei, contul din partea stângă este soldul de deschidere, care prezintă nivelul tuturor activelor și pasivelor – atât reale, cât și financiare – de la începutul unei anumite perioade de timp. Prosperitatea unei economii se măsoară prin valoarea sa netă (active minus pasive) și figurează în partea de jos a contului de patrimoniu.

1.128. Modificările activelor și pasivelor, care se produc în cursul perioadei contabile, se înregistrează de la stânga la dreapta în soldurile de deschidere. Contul de capital și contul financiar prezintă modificările datorate operațiunilor cu active reale și active financiare și, respectiv, cu pasive reale și pasive financiare. În absența altor efecte, aceasta ar permite calcularea imediată a poziției de închidere prin adăugarea modificărilor survenite față de poziția de deschidere.

1.129. Dar modificările se pot produce și în afara ciclului economic de producție și consum, iar aceste tipuri de modificări vor afecta valorile activelor și pasivelor în perioada de închidere. Un tip de modificare sunt modificările de volum al activelor – modificări reale ale capitalului fix care se datorează unor evenimente care nu fac parte din economie. Un exemplu în acest sens sunt distrugerile de active cauzate de catastrofe precum cutremurele puternice, distrugerea activelor nefiind provocată de operațiuni economice de schimb sau transfer. Aceste distrugeri trebuie înregistrate în contul altor modificări de volum al activelor, pentru a permite justificarea nivelului mai scăzut decât cel așteptat al activelor prin trecerea în revistă a evenimentelor de natură economică. Un al doilea mod în care se poate modifica valoarea activelor (și a pasivelor), altfel decât prin operațiuni economice, este printr-o modificare a prețului din care rezultă câștiguri și pierderi din deținere în stocul de active deținut. Această modificare se înregistrează în conturile de reevaluare. Acceptarea acestor două efecte suplimentare asupra valorilor stocului de active și pasive permite estimarea valorilor soldului de închidere drept poziția de deschidere ajustată pentru a ține cont de variația conturilor de flux din ultimul rând de cifre.

Agregate

1.130. Agregatele sunt valori complexe care măsoară rezultatul activității economiei totale; de exemplu, cel al producției, valorii adăugate, venitului disponibil, consumului final, economiilor, formării de capital etc. Deși calculul agregatelor nu constituie unicul obiectiv al SEC, acestea sunt importante ca indicatori de sinteză pentru analize macroeconomice și pentru compararea în timp și în spațiu.

1.131. Se deosebesc două tipuri de agregate:

(a) agregate care fac trimitere directă la operațiunile înregistrate în sistemul SEC 2010, cum ar fi producția de bunuri și servicii, consumul final, formarea brută de capital fix, remunerarea angajaților etc.;

(b) agregate care constituie solduri contabile în conturi, precum PIB la prețul pieței, excedentul de exploatare al economiei totale, VNB, venitul național disponibil, economiile, soldul operațiunilor curente cu exteriorul și valoarea netă a economiei totale (patrimoniul național).

1.132. Există utilizări importante pentru conturile naționale care sunt măsurate pe cap de locuitor. Pentru agregatele importante precum PIB, venitul național sau consumul final al gospodăriilor populației, numitorul curent utilizat este populația (rezidentă) totală. Atunci când se folosește descompunerea pe subsectoare a conturilor sau a unei părți din conturile sectorului gospodăriilor populației, se utilizează date referitoare la numărul de persoane și de gospodării ale populației care aparțin fiecărui subsector.

1.133. PIB este unul dintre agregatele esențiale ale SEC. PIB reprezintă măsura totalului activităților economice care se desfășoară pe un teritoriu economic care au drept rezultat o producție care răspunde cerințelor finale ale economiei. Există trei modalități de măsurare a PIB la prețul pieței:

1. metoda bazată pe producție, exprimată drept suma valorilor adăugate pentru toate activitățile producătoare de bunuri și servicii, plus impozite, minus subvenții pe produse;

2. metoda bazată pe cheltuieli, exprimată drept totalul tuturor cheltuielilor finale efectuate fie în cadrul consumului producției finale a economiei, fie prin adăugarea la patrimoniu, plus exporturi, minus importuri de bunuri și servicii;

3. metoda bazată pe venituri, exprimată drept suma tuturor veniturilor obținute în procesul producției de bunuri și servicii, plus impozite pe producție și importuri, minus subvenții.

1.134. Aceste trei metode de măsurare a PIB reflectă, de asemenea, moduri diferite în care poate fi analizat PIB din punct de vedere al componentelor. Valoarea adăugată poate fi defalcată pe sectoare instituționale și pe tipuri de activități sau pe ramuri de activitate care contribuie la total, de exemplu agricultură, industrie, construcții, servicii etc.

Cheltuielile finale se pot defalca pe tipuri de cheltuieli: cheltuielile gospodăriilor populației, cheltuieli finale ale instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (IFSLSGP), cheltuieli finale ale administrațiilor publice, variația stocurilor, formarea de capital fix și exporturile, minus costul importurilor.

Veniturile totale obținute se pot defalca pe tipuri de venit – remunerarea angajaților și excedent de exploatare.

1.135. Pentru a se obține cea mai bună estimare a PIB, o bună practică o reprezintă includerea elementelor din aceste trei metode într-un cadru de resurse și utilizări. Aceasta permite armonizarea estimărilor privind valoarea adăugată și veniturile, precum și echilibrarea cererii și ofertei pentru produse. Această abordare integrată asigură consecvența între componentele PIB și o estimare mai bună a PIB decât cea care s-ar obține cu ajutorul uneia din cele trei metode. Scăzând consumul de capital fix din PIB, se obține produsul intern net (PIN) la prețul pieței.

Sistemul intrări-ieșiri

1.136. Sistemul intrări-ieșiri reunește componente ale valorii adăugate brute (VAB), intrări și ieșiri pe ramuri de activitate, cererea și oferta de produse și componența utilizărilor și a resurselor pentru toate sectoarele instituționale din economie. Acest sistem presupune defalcarea economiei pentru a evidenția operațiunile cu toate bunurile și serviciile efectuate între ramuri de activitate și consumatorii finali pe parcursul unei singure perioade de timp (de exemplu, un trimestru sau un an). Informațiile pot fi prezentate în două moduri:

(a) tabele ale resurselor și utilizărilor;

(b) tabele intrări-ieșiri simetrice.

Tabelele resurselor și utilizărilor

1.137. Tabelele resurselor și utilizărilor prezintă întreaga economie pe ramuri de activitate (de exemplu, industria automobilelor) și pe produse (de exemplu, echipamente sportive). Tabelele evidențiază legăturile dintre componentele VAB, intrările și ieșirile ramurilor de activitate, precum și cererea și oferta de produse. Tabelele resurselor și utilizărilor creează o legătură între diverse sectoare instituționale ale economiei (de exemplu, societățile publice) și detalii privind importurile și exporturile de bunuri și servicii, cheltuielile administrațiilor publice, cheltuielile gospodăriilor populației, cheltuielile IFSLSGP și formarea de capital.

1.138. Producerea de tabele ale resurselor și utilizărilor permite o examinare a consecvenței și a coerenței componentelor conturilor naționale într-un singur cadru detaliat și, prin încorporarea componentelor din cele trei metode de măsurare a PIB (și anume metoda bazată pe producție, cea bazată pe venituri și cea bazată pe cheltuieli), permite obținerea unei estimări unitare a PIB.

1.139. Atunci când sunt echilibrate în mod integrat, tabelele resurselor și utilizărilor asigură, de asemenea, coerență și consecvență în conectarea componentelor din trei conturi diferite, și anume:

1. contul de bunuri și servicii;

2. contul de producție (pe ramuri de activitate și pe sectoare instituționale); și

3. contul de exploatare (pe ramuri de activitate și pe sectoare instituționale).

Tabelele intrări-ieșiri simetrice

1.140. Tabelele simetrice intrări-ieșiri sunt realizate pe baza datelor prezentate în tabelele resurselor și utilizărilor și din alte surse suplimentare, cu scopul a forma baza teoretică pentru analize ulterioare.

1.141. Tabelele respective conțin tabele simetrice (produs cu produs sau ramură de activitate cu ramură de activitate), matricea inversă a lui Leontief și alte analize de diagnostic, precum multiplicatorii de producție. Tabelele respective prezintă separat consumul de bunuri și servicii realizate la nivel național și importate, oferind un cadru teoretic pentru o analiză structurală mai amănunțită a economiei, inclusiv a compoziției acesteia și a efectului avut de variațiile cererii finale asupra economiei.




CAPITOLUL 2

UNITĂȚILE ȘI REGRUPAREA UNITĂȚILOR

2.01. Economia unei țări este un sistem în cadrul căruia instituțiile și persoanele interacționează prin schimburi și transferuri de bunuri, servicii și mijloace de plată (de exemplu, bani), pentru producția și consumul de bunuri și servicii.

În cadrul economiei, unitățile care interacționează sunt entități economice care sunt capabile să dețină active, să subscrie angajamente și să întreprindă activități economice și operațiuni cu alte entități. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de unități instituționale.

Definirea unităților utilizate în conturile naționale servește mai multor obiective. În primul rând, aceste unități sunt elemente de bază pentru definirea economiilor în termeni geografici, precum, de exemplu, națiuni, regiuni, și grupări naționale, cum ar fi uniunile monetare sau politice. În al doilea rând, acestea sunt esențiale pentru gruparea unităților pe sectoare instituționale. În al treilea rând, unitățile sunt indispensabile pentru definirea fluxurilor și stocurilor care trebuie înregistrate. Operațiunile dintre diversele părți ale aceleiași unități instituționale nu sunt, în principiu, înregistrate în conturile naționale.

2.02. Unitățile și grupările unităților utilizate în cadrul contabilității naționale sunt definite în funcție de tipul analizelor economice cărora le sunt destinate, și nu după tipurile de unități utilizate în mod obișnuit în anchetele statistice. Acestea din urmă (de exemplu, întreprinderi, societăți holding, unități cu activitate economică, unități locale, administrațiile publice, instituții fără scop lucrativ, gospodării ale populației etc.) pot să nu satisfacă cerințele conturilor naționale, deoarece ele se bazează pe criterii de natură juridică, administrativă sau contabilă.

Statisticienii țin seama de definițiile unităților de analiză prevăzute în SEC 2010 pentru a se asigura că, în anchetele prin care se colectează datele, sunt introduse, în mod progresiv, toate elementele informative necesare pentru calculul datelor referitoare la unitățile analizate în SEC 2010.

2.03. Una dintre caracteristicile sistemului SEC 2010 este utilizarea a trei tipuri de unități corespunzătoare diverselor moduri de împărțire a economiei:

1. pentru a analiza fluxurile și pozițiile, este esențial să fie selectate unitățile care permit analiza relațiilor comportamentale între agenții economici;

2. pentru a analiza procesul de producție, este important să se aleagă unități care pun în evidență relațiile de ordin tehnico-economic sau care reflectă activități locale;

3. pentru a putea efectua analize regionale, este nevoie de unități care reflectă tipurile de activități locale.

Unitățile instituționale sunt definite pentru a îndeplini primul dintre aceste obiective. Relațiile comportamentale descrise la punctul 1 necesită unități care să reflecte întreaga lor activitate economică instituțională.

Procesele de producție, relațiile tehnico-economice și analizele regionale menționate la punctele 2 și 3 necesită unități precum UAE locale. Aceste unități vor fi descrise ulterior în prezentul capitol.

Înainte de a defini unitățile utilizate în SEC 2010, este necesar să se precizeze limitele economiei naționale.

DELIMITAREA ECONOMIEI NAȚIONALE

2.04. Unitățile care constituie economia unei țări și ale căror fluxuri și stocuri sunt înregistrate în SEC 2010 sunt unitățile rezidente. O unitate instituțională este rezidentă într-o țară atunci când își are centrul de interes economic predominant pe teritoriul economic al țării respective. Aceste unități sunt cunoscute drept unități rezidente, indiferent de naționalitatea, forma juridică sau de prezența efectivă a acestora pe teritoriul economic la momentul desfășurării unei operațiuni.

2.05. Teritoriul economic constă în:

(a) zona (teritoriul geografic) care se află sub administrarea efectivă și controlul economic al unei singure administrații publice;

(b) toate zonele libere, inclusiv depozitele și uzinele aflate sub control vamal;

(c) spațiul aerian național, apele teritoriale și platforma continentală situată în apele internaționale, asupra cărora țara dispune de drepturi exclusive;

(d) enclavele teritoriale, adică teritoriile geografice situate în restul lumii și utilizate, în virtutea unor tratate internaționale sau acorduri între state, de către administrațiile publice ale țării (precum ambasade, consulate, baze militare, baze științifice etc.);

(e) zăcăminte de petrol, gaze naturale etc. situate în apele internaționale în afara platformei continentale a țării și exploatate de unități rezidente pe teritoriul care a fost definit la literele (a)-(d).

Navele de pescuit, alte nave, platformele mobile și aeronavele sunt tratate în SEC drept echipament mobil, aparținând și/sau fiind exploatate de unitățile rezidente sau care aparțin de unități nerezidente și sunt exploatate de unități rezidente. Operațiunile care implică proprietatea (formarea brută de capital fix) și exploatarea (închiriere, asigurări etc.) echipamentului mobil sunt atribuite economiei țării în care proprietarul și/sau operatorul sunt rezidenți. În cazul leasingului financiar se presupune o schimbare de proprietate.

Teritoriul economic poate fi o zonă mai extinsă sau mai restrânsă decât se precizează în definiția de mai sus. Un exemplu de zonă mai extinsă este o uniune monetară precum Uniunea Monetară Europeană; un exemplu de zonă mai restrânsă este o parte dintr-o țară, de exemplu o regiune.

2.06. Teritoriul economic exclude enclavele extrateritoriale.

Se exclud, de asemenea, acele părți din teritoriul geografic propriu al țării care sunt utilizate de către următoarele organizații:

(a) agențiile guvernamentale ale altor țări;

(b) instituții și organisme ale Uniunii Europene; precum și

(c) organizațiile internaționale care fac obiectul unor tratate internaționale între state.

Teritoriile utilizate de către instituțiile și organismele Uniunii Europene și de către organizațiile internaționale sunt teritorii economice separate. O caracteristică a acestor teritorii este faptul că singurii lor rezidenți sunt instituțiile.

2.07. „Centru de interes economic predominant” indică faptul că există pe teritoriul economic al unei țări un loc în care o unitate exercită activități și operațiuni economice importante, pentru o perioadă fie nedeterminată, fie determinată, dar relativ lungă (un an sau mai mult). Proprietatea asupra unui teren sau a unei clădiri de pe teritoriul economic este considerată a fi suficientă pentru ca proprietarul să aibă acolo un centru de interes economic predominant.

Întreprinderile sunt, aproape întotdeauna, conectate la o singură economie. Impozitarea și alte cerințe juridice tind să determine utilizarea unei entități juridice separate pentru operațiunile aflate sub fiecare jurisdicție legală. În plus, o unitate instituțională separată este identificată în scop statistic în cazurile în care o singură entitate juridică efectuează operațiuni importante în două sau mai multe teritorii (de exemplu, pentru filiale, proprietatea funciară și întreprinderile multiteritoriale). Ca urmare a separării unor astfel de entități juridice, rezidența fiecăreia dintre întreprinderile identificate ulterior este clară. „Centru de interes economic predominant” nu presupune că entitățile care desfășoară operațiuni substanțiale în două sau mai multe teritorii nu ar trebui să fie divizate.

În lipsa unei prezențe fizice a întreprinderii, rezidența acesteia este determinată în funcție de teritoriul economic a cărui legislație este respectată pentru constituirea sau înregistrarea întreprinderii respective.

2.08. Unitățile considerate a fi rezidente ale unei țări pot fi subdivizate în:

(a) unități a căror funcție o constituie activitatea de producție, finanțare, asigurare sau redistribuire, pentru toate operațiunile lor, exceptând cele legate de activitatea lor în calitate de proprietari ai terenurilor și clădirilor;

(b) unități a căror funcție principală o reprezintă consumul, pentru toate operațiunile lor, exceptând cele legate de activitatea lor în calitate de proprietari ai terenurilor și clădirilor;

(c) toate unitățile pentru activitățile lor de proprietari de terenuri și clădiri, cu excepția proprietarilor de enclave extrateritoriale ce fac parte din teritoriul economic al altor țări sau constituie state independente.

2.09. Pentru alte unități decât gospodăriile populației, în privința tuturor operațiunilor acestora, exceptând cele legate de activitatea lor în calitate de proprietari ai terenurilor și clădirilor, se pot distinge următoarele două cazuri:

(a) activitatea este exercitată exclusiv pe teritoriul economic al țării: unitățile care efectuează aceste activități sunt unități rezidente ale țării;

(b) activitatea este exercitată pe o durată de un an sau mai mult pe teritoriul economic al mai multor țări: doar partea din unitate care are un centru de interes economic predominant pe teritoriul economic al statului este considerată ca unitate rezidentă a țării respective.

O unitate instituțională rezidentă poate fi o unitate rezidentă fictivă căreia i se atribuie activitatea exercitată în țară pe o durată de un an sau mai mult de către o unitate care este rezidentă într-o altă țară. Atunci când activitatea se desfășoară timp de mai puțin de un an, aceasta rămâne încadrată printre activitățile unității instituționale producătoare și nu este recunoscută o unitate instituțională separată. Atunci când activitatea este nesemnificativă, chiar dacă aceasta se desfășoară timp de mai mult de un an și în scopul instalării de echipamente în străinătate, nu se recunoaște o unitate separată, iar activitățile sunt înregistrate drept activități ale unității instituționale producătoare.

2.10. Gospodăriile populației, mai puțin în privința calității lor de proprietari de terenuri și clădiri, sunt unități rezidente ale teritoriului economic în care au un centru de interes economic predominant. Acestea sunt rezidente indiferent de perioadele mai scurte de un an petrecute în străinătate. Acestea includ, în special, următoarele categorii:

(a) lucrătorii frontalieri, definiți ca persoanele care trec zilnic frontiera unei țări pentru a lucra într-o țară vecină;

(b) lucrătorii sezonieri, definiți ca persoanele care își părăsesc țara de origine timp de câteva luni, nedepășind un an, în funcție de sezon, cu scopul de a lucra într-o altă țară;

(c) turiștii, pacienții, studenții, oficialitățile invitate, oamenii de afaceri, comercianții, artiștii și membrii echipajelor care călătoresc în străinătate;

(d) agenții locali ai administrațiilor publice străine, care lucrează în enclavele extrateritoriale;

(e) personalul instituțiilor Uniunii Europene și al organizațiilor internaționale, atât civile, cât și militare, cu sediul în enclave extrateritoriale;

(f) reprezentanții oficiali, civili și militari ai administrațiilor publice naționale (inclusiv gospodăriile acestora) stabiliți în enclave teritoriale.

Studenții sunt tratați întotdeauna drept rezidenți, indiferent de durata studiilor acestora în străinătate.

2.11. Toate unitățile, în calitatea lor de proprietari de terenuri și/sau clădiri, situate pe teritoriul economic, sunt unități rezidente sau unități rezidente fictive ale țării în care sunt situate geografic terenurile și clădirile respective.

UNITĂȚI INSTITUȚIONALE

2.12.  Definiție: o unitate instituțională este o entitate economică caracterizată prin autonomie de decizie în exercitarea funcției sale principale. O unitate rezidentă este considerată drept unitate instituțională pe teritoriul economic în care se află centrul acesteia de interes economic predominant în cazul în care beneficiază de autonomie de decizie și când ea dispune de o contabilitate completă sau este în măsură să elaboreze un set complet de conturi.

Pentru a dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcției principale, o entitate trebuie să aibă:

(a) dreptul să dețină în nume propriu bunuri și active; este în măsură să schimbe proprietatea bunurilor și activelor prin operațiuni cu alte unități instituționale;

(b) capacitatea de a lua decizii economice și de a exercita activități economice, pentru care este responsabilă în fața legii;

(c) capacitatea de a subscrie angajamente în nume propriu, de a contracta datorii și alte angajamente și de a încheia contracte în nume propriu; și

(d) capacitatea de a elabora un set complet de conturi, format din înregistrări contabile care să cuprindă toate operațiunile pe care le-a efectuat în cursul unei perioade de referință contabilă, precum și un bilanț al activelor și pasivelor.

2.13. În cazul entităților care nu prezintă caracteristicile unei unități instituționale, se vor aplica următoarele principii:

(a) gospodăriile populației se consideră că beneficiază de autonomie de decizie în exercitarea funcției principale și, prin urmare, sunt considerate totuși unități instituționale, chiar dacă nu dispun de contabilitate completă;

(b) entitățile care nu dispun de contabilitate completă și care nu sunt în măsură să elaboreze, dacă este li se solicită, un set complet de conturi, nu sunt unități instituționale;

(c) entitățile care, deși dispun de o contabilitate completă, nu dispun de autonomie de decizie sunt cuprinse în unitățile care le controlează;

(d) nu este necesar ca entitățile să facă publice conturile pentru a fi considerate unități instituționale;

(e) entitățile care fac parte dintr-un grup de unități ce execută activități de producție și dispun de o contabilitate completă sunt considerate unități instituționale, chiar dacă cedează o parte din autonomia lor de decizie organizației centrale (sediului social) care își asumă conducerea generală a grupului; sediul social însuși este considerat ca unitate instituțională distinctă de unitățile pe care le controlează;

(f) cvasisocietățile sunt entități care dispun de o contabilitate completă și nu au statut juridic. Acestea au un comportament economic și financiar diferit de cel al proprietarilor lor și similar celui al societăților. Se consideră că acestea se bucură de autonomie de decizie și sunt definite ca unități instituționale distincte.

Sediile sociale și societățile holding

2.14. Sediile sociale și societățile holding sunt unități instituționale. Cele două tipuri sunt:

(a) Un sediu social este o unitate care exercită control managerial asupra filialelor sale. Sediile sociale sunt alocate sectorului societăților nefinanciare dominante ale filialelor acestora, cu excepția cazului în care toate sau majoritatea filialelor acestora sunt societăți financiare, caz în care acestea sunt tratate drept auxiliari financiari (S.126) în sectorul societăților financiare.

În cazul în care există un amestec de filiale nefinanciare și financiare, atunci ponderea predominantă de valoare adăugată determină clasificarea sectorului.

Sediile sociale sunt descrise în Clasificarea internațională industrială tip a tuturor ramurilor de activitate economică revizuită (ISIC Rev. 4) secțiunea M clasa 7010 (NACE Rev. 2, M 70.10), după cum urmează:

Această clasă include supravegherea și administrarea altor unități ale societății sau întreprinderii; realizarea planificării strategice sau organizatorice și rolul de luare a deciziilor al societății sau al întreprinderii; exercitarea controlului operațional și gestionarea funcționării de zi cu zi a unităților afiliate.

(b) O societate holding care deține activele societăților filiale, dar nu întreprinde activități de management, este o instituție financiară captivă (S.127) și este clasificată drept societate financiară.

Societățile holding sunt descrise la ISIC Rev. 4 secțiunea K clasa 6420 (NACE Rev. 2, K 64.20), după cum urmează:

Această clasă include activitățile societăților holding, și anume ale unităților care dețin activele (care dețin cote de control din capitalul întreprinderii) unui grup de societăți filiale și a căror activitate principală constă în calitatea de proprietare ale grupului. Societățile holding din această clasă nu oferă niciun alt serviciu întreprinderilor în care este deținută participația, adică acestea nu administrează și nici nu gestionează alte unități.

Grupurile de societăți

2.15. Grupurile mari de societăți sunt create atunci când o societate mamă controlează mai multe filiale care, la rândul lor, pot controla propriile lor filiale și așa mai departe. Fiecare membru al grupului este tratat drept unitate instituțională separată cu condiția să corespundă definiției unei unități instituționale.

2.16. Un avantaj al netratării grupurilor de societăți drept unități instituționale separate constă în faptul că grupurile nu sunt întotdeauna stabile în timp și nici nu sunt ușor de identificat în practică. Se poate dovedi dificilă obținerea datelor privind grupurile ale căror activități nu sunt strâns integrate. Multe grupuri sunt prea mari și eterogene pentru a fi tratate ca unități separate, iar dimensiunea și compoziția lor poate varia în timp ca urmare a fuziunilor și a preluărilor de societăți.

Entități cu scop special

2.17. O entitate cu scop special (SPE) sau o societate vehicul investițional (SPV) este, de obicei, o societate cu răspundere limitată sau un parteneriat cu răspundere limitată, creat pentru a îndeplini obiective precise, specifice sau temporare și pentru a izola un risc financiar, un impozit specific sau un risc de reglementare.

2.18. Nu există o definiție comună a unei SPE, dar următoarele caracteristici sunt tipice:

(a) nu au angajați și nici nu dețin active nefinanciare;

(b) prezența lor fizică se limitează la o societate „paravan” sau un semn care confirmă locul lor de înregistrare;

(c) sunt întotdeauna legate de o altă societate, de multe ori în calitate de filială;

(d) sunt rezidente pe un alt teritoriu decât teritoriul de rezidență al societăților afiliate. În lipsa unei prezențe fizice a întreprinderii, rezidența acesteia este determinată în funcție de teritoriul economic potrivit legislației căruia întreprinderea este constituită în societate sau înregistrată;

(e) sunt administrate de angajații unei alte societăți care poate să fie sau nu o societate afiliată. SPE plătește taxe pentru serviciile care îi sunt prestate, solicitând apoi, la rândul său, din partea societății mamă sau a altor societăți afiliate o taxă menită să acopere aceste costuri. Aceasta este singura producție în care SPE este implicată, deși adesea contractează datorii în numele proprietarului său și primește, de obicei, venituri din investiții și câștiguri din deținere pentru activele pe care le deține.

2.19. Indiferent dacă o unitate prezintă toate sau niciuna dintre aceste caracteristici și dacă este descrisă sau nu ca o SPE sau unele denumiri similare, ea este tratată în același mod ca orice altă unitate instituțională, fiind alocată unui sector și unei ramuri de activitate în funcție de activitatea sa principală, cu excepția cazului în care SPE în cauză nu are drept de acțiune independentă.

2.20. Prin urmare, instituțiile financiare captive, filialele artificiale și unitățile cu scop special ale administrațiilor publice care nu dispun de autonomie de acțiune sunt alocate sectorului aferent organismului care le controlează. Excepție face situația în care acestea sunt unități nerezidente, caz în care sunt recunoscute separat de organismul care le controlează. În cazul administrațiilor publice, activitățile filialei se reflectă în conturile administrațiilor publice.

Instituțiile financiare captive

2.21. O societate holding care deține doar activele filialelor este un exemplu de instituție financiară captivă. Exemple de alte unități care sunt, de asemenea, considerate a fi instituții financiare „captive” sunt unitățile care prezintă caracteristicile SPE descrise mai sus, inclusiv fondurile de investiții și fondurile de pensii și unitățile utilizate pentru deținerea și administrarea averii persoanelor fizice sau familiilor, care emit titluri de creanță în numele societăților afiliate (o astfel de societate poate fi numită „intermediar”) și care îndeplinesc alte funcții financiare.

2.22. Gradul de independență față de societatea mamă poate fi demonstrat prin exercitarea unui control substanțial asupra activelor și pasivelor sale, în ceea ce privește măsura în care sunt suportate riscurile și sunt obținute avantajele aferente activelor și pasivelor. Aceste unități sunt clasate în sectorul societăților financiare.

2.23. O entitate de acest tip care nu poate acționa independent față de societatea mamă și este pur și simplu un deținător pasiv al activelor și pasivelor (uneori fiind descrisă ca activând „pe pilot automat”) nu este tratată ca o unitate instituțională separată, cu excepția cazului în care este rezidentă într-o economie diferită de cea a societății mamă. În cazul în care este rezidentă în aceeași economie ca societatea mamă, este tratată ca o „filială artificială”, conform descrierii de mai jos.

Filialele artificiale

2.24. O filială, deținută în totalitate de către o societate mamă, poate fi creată pentru a furniza servicii societății mamă sau altor societăți din același grup, pentru a evita impozitele, pentru a reduce datoriile în caz de faliment sau pentru a asigura alte avantaje tehnice în conformitate cu legislația fiscală sau cu legislația societăților în vigoare într-o anumită țară.

2.25. În general, aceste tipuri de entități nu respectă definiția unei unități instituționale din cauza lipsei capacității de a acționa independent față de societatea mamă și pot fi supuse unor restricții asupra capacității lor de a deține sau de a efectua operațiuni cu activele reflectate în contul de patrimoniu. Nivelul lor de producție și prețul pe care îl primesc pentru aceasta sunt determinate de societatea mamă care (eventual împreună cu alte societăți din același grup) este singurul lor client. Prin urmare, ele nu sunt tratate ca unități instituționale distincte, ci ca parte integrantă a societății mamă, iar conturile lor sunt consolidate cu cele ale societății mamă, cu excepția cazului în care sunt rezidente într-un teritoriu economic diferit de cel în care este rezidentă societatea mamă.

2.26. O distincție trebuie făcută între filialele artificiale, conform descrierii anterioare, și o unitate care efectuează numai activități auxiliare. Activitățile auxiliare se limitează la tipul de servicii de care, practic, toate întreprinderile au nevoie într-o oarecare măsură, cum ar fi curățenia, derularea plății salariilor sau furnizarea de infrastructură pentru tehnologia informației necesară întreprinderii (a se vedea capitolul 1 punctul 1.31).

Unitățile cu scop special ale administrației publice

2.27. Administrațiile publice pot, de asemenea, să înființeze unități cu scop special, cu caracteristici și funcții similare celor ale instituțiilor financiare captive și ale filialelor artificiale. Aceste unități nu pot acționa independent și sunt supuse unor limite în ceea ce privește operațiunile în care se pot angaja. Ele nu suportă riscurile și nu beneficiază de avantajele asociate activelor și pasivelor pe care le dețin. Astfel de unități, dacă sunt rezidente, sunt tratate ca o parte integrantă a administrației publice, și nu ca unități distincte. Dacă acestea nu sunt nerezidente, sunt tratate ca unități distincte. Orice operațiune efectuată de acestea în străinătate se reflectă în operațiunile corespunzătoare efectuate cu administrațiile publice. Astfel, o unitate care împrumută din străinătate se consideră că împrumută, ulterior, aceeași sumă administrației publice, în aceleași condiții cu cele ale împrumutului inițial.

2.28. Pe scurt, conturile entităților cu scop special care nu au drept de acțiune independentă sunt consolidate cu cele ale societății mamă, cu excepția cazului în care sunt rezidente într-o economie diferită de cea a societății mamă. Există o excepție de la această regulă generală, aceasta fiind situația în care o SPE nerezidentă este înființată de administrațiile publice.

2.29. Unitățile rezidente fictive sunt definite ca:

(a) acele părți ale unităților nerezidente al căror centru de interes economic predominant (adică, în majoritatea cazurilor, unități care realizează producție economică timp de un an sau mai mult) este situat pe teritoriul economic al țării;

(b) unitățile nerezidente, în calitate de proprietari de terenuri sau clădiri pe teritoriul economic al țării, dar numai pentru operațiuni care au ca obiect aceste terenuri sau clădiri.

Unitățile rezidente fictive, indiferent dacă mențin doar o contabilitate parțială și indiferent dacă dispun sau nu de autonomie de decizie, sunt tratate drept unități instituționale.

2.30. Următoarele sunt considerate drept unități instituționale:

(a) unitățile care țin o contabilitate completă și beneficiază de autonomie de decizie, precum:

1. societăți cu capital privat și public;

2. societățile cooperatiste sau asociațiile dotate cu personalitate juridică;

3. producători publici cărora, în virtutea unei legislații speciale, li se conferă personalitate juridică;

4. instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică; precum și

5. agențiile guvernamentale;

(b) unitățile care țin o contabilitate completă și care beneficiază de autonomie de decizie, chiar dacă nu sunt înregistrate separat față de societatea lor mamă: cvasisocietățile;

(c) unitățile care nu țin în mod obligatoriu o contabilitate completă, dar care beneficiază de autonomie de decizie, și anume:

1. gospodăriile populației;

2. unitățile rezidente fictive.

SECTOARE INSTITUȚIONALE

2.31. Analiza macroeconomică nu ia în considerare acțiunile fiecărei unități instituționale separat – aceasta ia în considerare activitățile agregate ale instituțiilor similare. Prin urmare, unitățile sunt regrupate în ansambluri denumite sectoare instituționale, dintre care unele pot fi divizate în subsectoare.



Tabelul 2.1 —  Sectoare și subsectoare

Sectoare și subsectoare

 

Publice

Private naționale

Sub control străin

Societăți nefinanciare

S.11

S.11001

S.11002

S.11003

Societăți financiare

S.12

 

 

 

Instituții financiare monetare (IFM)

Banca centrală

S.121

 

 

 

Alte instituții financiare monetare (AIFM)

Societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală

S.122

S.12201

S.12202

S.12203

Fonduri de piață monetară (FPM)

S.123

S.12301

S.12302

S.12303

Societăți financiare, exclusiv IFM și Societăți de asigurare și fonduri de pensii (SAFP)

Fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară

S.124

S.12401

S.12402

S.12403

Alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii

S.125

S.12501

S.12502

S.12503

Auxiliari financiari

S.126

S.12601

S.12602

S.12603

Instituții financiare captive și alte entități creditoare

S.127

S.12701

S.12702

S.12703

SAPF

Societăți de asigurare (SA)

S.128

S.12801

S.12802

S.12803

Fondurile de pensii (FP)

S.129

S.12901

S.12902

S.12903

Administrații publice

S.13

 

 

 

Administrația centrală (exclusiv fondurile de securitate socială)

S.1311

 

 

 

Administrațiile statelor federale (exclusiv fondurile de securitate socială)

S.1312

 

 

 

Administrațiile locale (exclusiv fondurile de securitate socială)

S.1313

 

 

 

Fonduri de securitate socială

S.1314

 

 

 

Gospodăriile populației

S.14

 

 

 

Angajatori și lucrători pe cont propriu

S.141 + S.142

 

 

 

Angajați

S.143

 

 

 

Beneficiari de venituri din proprietate și din transferuri

S.144

 

 

 

Beneficiari de venituri din proprietate

S.1441

 

 

 

Beneficiari de pensii

S.1442

 

 

 

Beneficiari de alte venituri din transferuri

S.1443

 

 

 

Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației

S.15

 

 

 

Restul lumii

S.2

 

 

 

State membre și instituții și organisme ale Uniunii Europene

S.21

 

 

 

State membre ale Uniunii Europene

S.211

 

 

 

Instituții și organisme ale Uniunii Europene

S.212

 

 

 

State nonmembre și organizații internaționale nerezidente ale Uniunii Europene

S.22

 

 

 

2.32. Fiecare sector sau subsector grupează unitățile instituționale care au comportamente economice asemănătoare.

Diagrama 2.1 –    Alocarea pe sectoare a unităților image

2.33. Unitățile instituționale sunt clasate în sectoare în funcție de categoria de producători de care aparțin și de natura activităților și a funcțiilor lor principale, aceste două caracteristici fiind considerate ca reprezentative pentru comportamentul lor economic.

2.34. Diagrama 2.1 arată modul în care unitățile sunt alocate principalelor sectoare. Pentru a determina sectorul unei unități rezidente care nu este gospodărie a populației, conform diagramei, este necesar să se stabilească dacă aceasta este controlată sau nu de administrațiile publice și dacă este un producător de piață sau de nonpiață.

2.35. Controlul asupra societăților financiare sau nefinanciare este definit drept capacitatea de a stabili politica generală a societății, de exemplu prin alegerea directorilor adecvați, dacă este necesar.

2.36. Pentru a avea controlul asupra unei societăți sau a unei cvasisocietăți, o unitate instituțională (o altă societate, o gospodărie a populației, o instituție fără scop lucrativ sau o unitate a administrației publice) trebuie să dețină mai mult de jumătate din acțiuni cu drept de vot sau să controleze într-un alt mod mai mult de jumătate din voturile atribuite acționarilor săi.

2.37. Pentru a controla mai mult de jumătate din drepturile de vot ale acționarilor, o unitate instituțională nu are nevoie să dețină propriile ei acțiuni de vot. O societate dată, societatea C, poate fi o filială a unei societăți B unde majoritatea acțiunilor cu drept de vot sunt deținute de o a treia societate, A. Se consideră că o societate C este filiala unei societăți B atunci când fie societatea B controlează mai mult de jumătate din drepturile de vot din societatea C, fie este acționar la societatea C și dispune de dreptul de a numi sau revoca majoritatea directorilor societății C.

2.38. O administrație publică poate exercita controlul asupra unei societăți ca rezultat al unui act normativ – lege, decret sau regulament – care îi conferă puterea să determine politica societății. Indicatorii prezentați în continuare sunt principalii factori care trebuie luați în considerare atunci când se decide dacă o societate se află sau nu sub control de stat:

(a) deținerea de către stat a majorității drepturilor de vot;

(b) controlul statului asupra consiliului de administrație sau a organismului de conducere;

(c) controlul statului asupra numirii și destituirii personalului care deține funcții cheie;

(d) controlul statului asupra comitetelor principale din cadrul entității;

(e) deținerea de către stat a unei „acțiuni de aur” (acțiune cu drepturi preferențiale);

(f) regulamente speciale;

(g) statul este client dominant;

(h) împrumutul de la stat.

Un singur indicator poate fi suficient pentru a stabili controlul, dar în alte cazuri pot fi necesari mai mulți indicatori diferiți care, împreună, să indice controlul.

2.39. Pentru instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică, cei cinci indicatori de control care trebuie luați în considerare sunt următorii:

(a) numirea pe post a funcționarilor;

(b) atribuirea de competențe juridice;

(c) acorduri contractuale;

(d) gradul de finanțare;

(e) gradul de expunere la risc a administrațiilor publice.

La fel ca în cazul societăților, un singur indicator poate fi suficient pentru a stabili în unele cazuri controlul, dar în alte cazuri pot fi necesari mai mulți indicatori diferiți care, împreună, să indice controlul.

2.40. Diferențierea între sectorul „piață” și sectorul „nonpiață” și în continuare clasarea entităților sectorului public la sectorul administrațiilor publice și sectorul societăților depinde de criteriile enunțate la punctul 1.37.

2.41. Un sector se divide în subsectoare conform criteriilor relevante pentru sectorul în cauză; de exemplu, administrațiile publice se pot împărți în administrații centrale, ale statelor federale și locale și în administrațiile de securitate socială. Acest fapt permite o descriere mai precisă a comportamentului economic al unităților.

Conturile sectoarelor și subsectoarelor înregistrează toate activitățile, principale sau secundare, ale unităților instituționale care se găsesc în sectoarele respective.

O unitate instituțională nu poate aparține decât unui singur sector sau subsector.

2.42. În cazul în care funcția principală a unității instituționale este de a produce bunuri și servicii, trebuie stabilită mai întâi categoria de producător pentru a-l putea aloca unui sector.

2.43. Categoriile de producători și activitățile și funcțiile principale care permit caracterizarea fiecărui sector figurează în tabelul 2.2.



Tabelul 2.2 —  Categorii de producători și activități și funcții principale pe sectoare

Tip de producător

Activități și funcții principale

Sector

Producător de piață

Producția de bunuri și servicii nefinanciare de piață

Societăți nefinanciare (S.11)

Producător de piață

Intermediere financiară, inclusiv asigurare

Activități financiare auxiliare

Societăți financiare (S.12)

Producător nonpiață public

Producția și furnizarea de bunuri și servicii nonpiață destinate consumului individual și colectiv; efectuarea operațiunilor de redistribuire a venitului și a avuției naționale

Administrații publice (S.13)

Producător de piață sau producător privat pentru consum final propriu

Consum

Producția de bunuri și servicii de piață și de bunuri și servicii pentru consum final propriu

Gospodăriile populației (S.14)

În calitate de consumatori

În calitate de întreprinzători

Producător nonpiață privat

Producția și furnizarea de bunuri și servicii nonpiață pentru consum individual

Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (S.15)

2.44. Sectorul restului lumii (S.2) se referă la fluxurile și pozițiile dintre unitățile rezidente și unitățile nerezidente – unitățile nerezidente nu sunt caracterizate de obiective și comportamente similare, dar sunt recunoscute numai prin fluxurile și pozițiile lor față de unitățile rezidente.

Societăți nefinanciare (S.11)

2.45.  Definiție: sectorul societăți nefinanciare (S.11) cuprinde unitățile instituționale dotate cu personalitate juridică, care sunt producători de piață și a căror activitate principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare. Sectorul societăți nefinanciare acoperă și cvasisocietățile nefinanciare [a se vedea punctul 2.13 litera (f)].

2.46. Unitățile instituționale vizate sunt:

(a) societățile cu capital privat și de stat care sunt producători de piață și a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare;

(b) societățile cooperatiste și asociațiile dotate cu personalitate juridică și care sunt producători de piață, a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare;

(c) producători publici care sunt dotați cu personalitate juridică, sunt producători de piață și a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare;

(d) instituțiile fără scop lucrativ sau asociațiile care deservesc societățile nefinanciare, sunt dotate cu personalitate juridică și care sunt producători de piață, a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare;

(e) sediile centrale ce controlează un grup de societăți care sunt producători de piață, unde activitatea preponderentă a acestui grup de societăți în ansamblu – măsurată pe baza valorii adăugate – este producția de bunuri și servicii nefinanciare;

(f) SPE a căror activitate principală este furnizarea de bunuri sau servicii nefinanciare;

(g) cvasisocietățile private și publice care sunt producători de piață, a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare.

2.47. „Cvasisocietăți nefinanciare” sunt toate entitățile care sunt producători de piață, a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare și care îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate drept cvasisocietăți [a se vedea punctul 2.13 litera (f)].

Cvasisocietățile nefinanciare trebuie să dețină suficiente informații pentru a permite elaborarea unui set complet de conturi și să fie administrate ca societăți. Relația de facto cu proprietarii este asemănătoare cu cea dintre o societate și acționarii săi.

Cvasisocietățile nefinanciare care aparțin gospodăriilor populației, unităților administrației publice sau instituțiilor fără scop lucrativ sunt grupate împreună cu societățile nefinanciare în sectorul societăților nefinanciare, și nu în sectorul proprietarului lor.

2.48. Existența unei contabilități complete, inclusiv a bilanțului contabil, nu este o condiție suficientă pentru ca producătorii de piață să fie tratați drept unități instituționale, cum ar fi cvasisocietățile. Chiar dacă dispun de o contabilitate completă, asociațiile și producătorii publici, alții decât cei de la punctul 2.46 literele (a), (b), (c) și (f), precum și întreprinderile individuale nu sunt, în general, unități instituționale, pentru că nu se bucură de autonomie de decizie. Gestionarea lor rămâne, de fapt, plasată sub controlul gospodăriilor populației, instituțiilor fără scop lucrativ sau administrațiilor publice care sunt proprietarii.

2.49. Societățile nefinanciare includ unitățile rezidente fictive care sunt tratate drept cvasisocietăți.

2.50. Sectorul societăților nefinanciare este subdivizat în trei subsectoare:

(a) societăți nefinanciare publice (S.11001);

(b) societăți nefinanciare private naționale (S.11002);

(c) societăți nefinanciare sub control străin (S.11003).

Subsector: Societăți nefinanciare publice (S.11001)

2.51.  Definiție: subsectorul societăți nefinanciare publice regrupează toate societățile nefinanciare, cvasisocietățile și instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică, care sunt producători de piață și care sunt supuse controlului din partea administrațiilor publice.

2.52. Cvasisocietățile publice sunt cvasisocietățile deținute direct de administrațiile publice.

Subsector: Societăți nefinanciare private naționale (S.11002)

2.53.  Definiție: subsectorul societăți nefinanciare private naționale regrupează toate societățile nefinanciare, cvasisocietățile și instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică, care sunt producători pe piață și care nu sunt supuse controlului din partea administrațiilor publice sau a unităților instituționale nerezidente.

Acest subsector cuprinde societățile și cvasisocietățile de investiții străine directe care nu sunt clasate în subsectorul societăților nefinanciare sub control străin (S.11003).

Subsector: Societăți nefinanciare sub control străin (S.11003)

2.54.  Definiție: subsectorul societăți nefinanciare sub control străin grupează toate societățile și cvasisocietățile nefinanciare controlate de unitățile instituționale nerezidente.

Acest subsector conține:

(a) toate filialele societăților nerezidente;

(b) toate societățile controlate de o unitate instituțională nerezidentă care nu este ea însăși o societate; de exemplu, o societate controlată de o administrație publică străină. Sunt incluse unitățile controlate de un grup de unități nerezidente care exercită împreună acest control;

(c) toate stabilimentele sau alte agenții, neconstituite în societăți, de societăți nerezidente sau producători neconstituiți în societăți care sunt unități rezidente fictive.

Societăți financiare (S.12)

2.55.  Definiție: sectorul societăți financiare (S.12) cuprinde unitățile instituționale dotate cu personalitate juridică, care sunt producători de piață și a căror activitate principală constă în producerea de servicii financiare. Astfel de unități instituționale cuprind toate societățile și cvasisocietățile care realizează, în principal:

(a) intermedieri financiare (în calitate de intermediari financiari); și/sau

(b) activități financiare auxiliare (în calitate de auxiliari financiari).

Sunt incluse, de asemenea, unitățile instituționale care furnizează servicii financiare, atunci când majoritatea activelor sau pasivelor acestora nu se tranzacționează pe piețe deschise.

2.56. Intermedierea financiară este activitatea prin care o unitate instituțională achiziționează active financiare și contractează pasive pe cont propriu, angajându-se în operațiuni financiare pe piață. Activele și pasivele intermediarilor financiari sunt transformate sau regrupate pe baza unor criterii, cum ar fi cel de scadență, volum, gradul de risc etc., în cadrul proceselor de intermediere financiară.

Activitățile financiare auxiliare sunt activitățile legate de intermedierea financiară, dar care nu presupun realizarea intermedierii financiare.

Intermediarii financiari

2.57. Procesul de intermediere financiară direcționează fonduri între părți terțe care dețin un surplus de fonduri și cele care sunt în lipsă de fonduri. Intermediarul financiar nu acționează doar ca un agent în contul acestor unități instituționale, ci se expune el însuși riscului achiziționând active financiare și contractând angajamente pentru propriile interese.

2.58. Operațiile de intermediere financiară pot da naștere oricărui tip de pasiv, cu excepția pasivelor din categoria altor conturi de plătit (AF.8). Activele financiare care fac obiectul procesului de intermediere financiară se pot clasa în orice categorie, cu excepția categoriei sisteme de asigurări, de pensii și scheme de garantare standard (AF.6), dar pot fi incluse și în categoria alte conturi de primit. Intermediarii financiari pot investi fondurile lor în active nefinanciare, inclusiv în bunuri imobiliare. Pentru a fi considerată drept intermediar financiar, o societate trebuie să subscrie angajamente pe piață și să transforme fonduri. Societățile imobiliare nu sunt intermediari financiari.

2.59. Funcția societăților de asigurare și a fondurilor de pensii este mutualizarea riscurilor. Pasivele acestor instituții sunt constituite din sisteme de asigurări, de pensii și scheme de garantare standard (AF.6). Contrapărțile pasivelor sunt investițiile societăților de asigurare și ale fondurilor de pensii, care acționează în calitate de intermediari financiari.

2.60. Fondurile de investiții, menționate în continuare drept fonduri de piață monetară și fonduri de investiții, altele decât cele de piață monetară, contractează angajamente în principal prin emiterea de acțiuni sau unități ale fondurilor de investiții (AF.52). Ele transferă apoi capitalurile astfel colectate, achiziționând active financiare și/sau bunuri imobiliare. Fondurile de investiții sunt clasificate drept intermediari financiari. Orice variație a valorii activelor și pasivelor, altele decât propriile acțiuni, este reflectată în fondurile lor proprii (a se vedea punctul 7.07). Dat fiind faptul că valoarea acestor fonduri proprii este egală cu cea a acțiunilor sau unităților fondului, orice variație a valorii activelor și pasivelor fondului se va reflecta în valoarea pe piață a acțiunilor sau unităților respective. Fondurile de investiții care investesc în bunuri imobiliare sunt intermediari financiari.

2.61. Intermedierea financiară se limitează la achizițiile de active și contractarea de angajamente cu publicul larg sau cu subgrupe specifice relativ importante ale acestuia. Atunci când operațiunile privesc numai gospodăriile populației sau subgrupe restrânse de persoane, nu are loc o intermediere financiară.

2.62. Pot exista excepții de la regula care limitează intermedierea financiară la operațiuni financiare pe piață. De exemplu, băncile municipale de credit și economii, care sunt strâns legate de municipalitățile respective, sau societățile de leasing financiar, care depind de un grup mamă de societăți pentru a cumpăra sau investi fonduri. Pentru a fi considerate intermediari financiari, activitatea acestor societăți de împrumut sau de economie trebuie să fie independentă de municipalitatea implicată sau de grupul mamă.

Auxiliari financiari

2.63. Activitățile financiare auxiliare cuprind activitățile auxiliare de efectuare a operațiunilor cu active și pasive financiare și de transformare sau regrupare de fonduri. Auxiliarii financiari nu se expun ei înșiși la riscuri atunci când achiziționează active sau subscriu angajamente. Ei facilitează încheierea operațiunilor de intermediere financiară. Sediile sociale ale căror filiale sunt, toate sau în marea lor majoritate, societăți financiare sunt auxiliari financiari.

Alte societăți financiare decât intermediarii financiari și auxiliarii financiari

2.64. Alte societăți financiare decât intermediarii financiari și auxiliarii financiari sunt unitățile instituționale care furnizează servicii financiare și ale căror active sau pasive nu sunt, în marea lor majoritate, tranzacționate pe piețele libere.

Unitățile instituționale incluse în sectorul societăților financiare

2.65. Unitățile instituționale incluse în sectorul societăți financiare (S.12) sunt următoarele:

(a) societățile cu capital privat sau public a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și/sau în exercitarea de activități financiare auxiliare;

(b) societățile cooperatiste și asociațiile dotate cu personalitate juridică a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și/sau în exercitarea de activități financiare auxiliare;

(c) producătorii publici dotați cu personalitate juridică și a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și/sau în exercitarea de activități financiare auxiliare;

(d) instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică, a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediare financiară și/sau în exercitarea de activități financiare auxiliare sau care sunt în serviciul societăților financiare;

(e) sediile sociale în cazul în care majoritatea filialelor acestora realizează în principal, în calitate de societăți financiare, intermedieri financiare și/sau activități financiare auxiliare. Aceste sedii sociale sunt clasificate drept auxiliari financiari (S.126);

(f) societățile holding, în cazul în care rolul principal este deținerea activelor unui grup de societăți filiale. Natura grupului poate fi financiară sau nefinanciară – acest lucru nu afectează clasificarea societăților holding drept instituții financiare captive (S.127);

(g) entități cu scop special (SPE) a căror activitate principală este furnizarea de servicii financiare;

(h) fondurile de investiții neconstituite în societăți, care îmbracă forma unor titluri de portofoliu constituite de către grupări de investitori, a căror gestiune este, în general, asigurată de alte societăți financiare. Astfel de fonduri constituie unități instituționale distincte de societățile financiare care le administrează;

(i) unitățile neconstituite în societăți, a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și care sunt supuse unei reglementări și unui control (în majoritatea cazurilor clasificate drept societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală, societăți de asigurare sau fonduri de pensii), se bucură de autonomie decizională și au o gestiune autonomă de cea a proprietarilor lor; comportamentul lor economic și financiar este similar celui al societăților financiare. În acest caz ele sunt tratate ca unități instituționale distincte. De exemplu, sucursalele societăților financiare nerezidente.

Subsectoare ale societăților financiare

2.66. Sectorul societăților financiare cuprinde următoarele subsectoare:

(a) banca centrală (S.121);

(b) societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală (S.122);

(c) fonduri de piață monetară (FPM) (S.123);

(d) fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară (S.124);

(e) alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.125.);

(f) auxiliari financiari (S.126);

(g) instituții financiare captive și alte entități creditoare (S.127);

(h) societăți de asigurare (S.128); precum și

(i) fonduri de pensii (S.129).

Combinarea subsectoarelor societăților financiare

2.67. Instituțiile financiare monetare (IFM), astfel cum sunt definite de BCE, reprezintă toate unitățile instituționale incluse în subsectoarele banca centrală (S.121), societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală (S.122) și fonduri de piață monetară (S.123).

2.68. Alte instituții financiare monetare acoperă intermediarii financiari prin care efectele politicii monetare ale băncii centrale (S.121) sunt transmise celorlalte entități ale economiei. Acestea sunt societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală (S.122) și fonduri de piață monetară (S.123).

2.69. Intermediarii financiari care se ocupă cu mutualizarea riscurilor sunt societățile de asigurare și fondurile de pensii (SAFP). Acestea se împart în subsectoarele societăți de asigurare (S.128) și fonduri de pensii (S.129).

2.70. Societățile financiare, cu excepția IFM și SAFP, cuprind subsectoarele fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară (S.124), alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.125), auxiliari financiari (S.126) și instituții financiare captive și alte entități creditoare (S.127).

Subdivizarea subsectoarelor societăților financiare în societăți financiare publice, private naționale și sub control străin

2.71. Cu excepția subsectorului S.121, fiecare subsector este subdivizat în:

(a) societăți financiare publice;

(b) societăți financiare private naționale; precum și

(c) societăți financiare sub control străin.

Criteriile de subdivizare sunt identice cu cele aplicate societăților nefinanciare (a se vedea punctele 2.51-2.54).



Tabelul 2.3 –  Sectorul societăților financiare și subsectoarele acestuia

Sectoare și subsectoare

Publice

Private naționale

Sub control străin

Societăți financiare

S.12

 

 

 

Instituții financiare monetare (IFM)

Banca centrală

S.121

 

 

 

Alte instituții financiare monetare (AIFM)

Societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală

S.122

S.12201

S.12202

S.12203

Fonduri de piață monetară (FPM)

S.123

S.12301

S.12302

S.12303

Societăți financiare, exclusiv IFM și SAFP

Fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară

S.124

S.12401

S.12402

S.12403

Alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii

S.125

S.12501

S.12502

S.12503

Auxiliari financiari

S.126

S.12601

S.12602

S.12603

Instituții financiare captive și alte entități creditoare

S.127

S.12701

S.12702

S.12703

Societăți de asigurare și fonduri de pensii (SAFP)

Societăți de asigurare (SA)

S.128

S.12801

S.12802

S.12803

Fondurile de pensii (FP)

S.129

S.12901

S.12902

S.12903

Banca centrală (S.121)

2.72.  Definiție: subsectorul banca centrală (S.121) grupează toate societățile și cvasisocietățile financiare a căror funcție principală constă în emiterea de monedă, în menținerea valorii sale interne și externe și în administrarea unei părți sau a totalității rezervelor de schimb valutare ale țării.

2.73. Următorii intermediari financiari sunt clasați în subsectorul S.121:

(a) banca centrală națională, inclusiv atunci când aceasta participă la Sistemul European al Băncilor Centrale;

(b) organismele monetare centrale, în special cele publice (de exemplu, organismele însărcinate cu gestionarea rezervelor de schimb sau cu emiterea de monedă), care țin o contabilitate completă și se bucură de o autonomie de decizie în raport cu administrația centrală. În cazurile în care aceste activități sunt exercitate fie de către administrația centrală, fie de către banca centrală, nu există alte unități instituționale distincte.

2.74. Subsectorul S.121 nu include organismele și agențiile, altele decât banca centrală, care au sarcina de a reglementa sau controla societățile financiare sau piețele financiare. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126.

Societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală (S.122)

2.75.  Definiție: subsectorul societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală (S.122) cuprinde toate societățile și cvasisocietățile financiare, cu excepția celor clasate în subsectoarele banca centrală și fonduri de piață monetară, care sunt implicate în principal în intermediere financiară și a căror activitate constă în primirea de depozite și/sau substitute apropiate pentru depozite de la alte unități instituționale, prin urmare nu numai de la IFM, și, pe cont propriu, acordarea de împrumuturi și/sau efectuarea de investiții în titluri de valori.

2.76. Societățile care acceptă depozite, exclusiv banca centrală, nu pot fi denumite pur și simplu „bănci”, pentru că acestea pot cuprinde, pe de o parte, anumite societăți financiare care nu-și pot lua titulatura de bănci și unele societăți financiare care nu sunt autorizate în acest sens în anumite țări, în timp ce alte societăți financiare care se prezintă ele însele drept bănci nu pot fi, de fapt, societăți care acceptă depozite. Următorii intermediari financiari sunt incluși în subsectorul S.122:

(a) băncile comerciale, băncile „universale”, băncile „multifuncționale”;

(b) băncile de economii (inclusiv bănci cooperatiste de economii și casele de economii și asociațiile de credit);

(c) instituții emitente de cecuri și viramente poștale, băncile poștale;

(d) băncile și casele de credit municipal, rural sau agricol;

(e) cooperativele de credit bancar, casele de ajutor reciproc;

(f) băncile specializate (de exemplu, băncile de afaceri, casele de emisiuni sau băncile private); precum și

(g) instituțiile care gestionează bani electronici și care au ca activitate principală intermedierea financiară.

2.77. Intermediarii financiari enumerați mai jos sunt clasați în subsectorul S.122, în cazul în care activitatea lor constă în a primi fonduri publice, fie sub formă de depozite, fie sub o altă formă, cum ar fi emisiunea continuă de titluri de datorie pe termen lung:

(a) societăți ce acordă credite ipotecare (inclusiv băncile ipotecare, societățile de credit imobiliar și organismele de credit funciar);

(b) instituțiile de credit municipal.

În caz contrar, intermediarii financiari sunt clasați în subsectorul S.124.

2.78. Subsectorul S.122 nu cuprinde:

(a) sediile sociale care supraveghează și gestionează alte unități ale unui grup constituit în mod predominant din societăți care acceptă depozite, exclusiv banca centrală, dar care nu sunt societăți care acceptă depozite. Aceste sedii sociale aparțin subsectorului S.126;

(b) instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică și care deservesc societăți care acceptă depozite, dar care nu exercită nicio activitate de intermediere financiară. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126; precum și

(c) instituțiile care gestionează bani electronici și care nu au ca activitate principală intermedierea financiară.

Fondurile de piață monetară (S.123)

2.79.  Definiție: subsectorul fonduri de piață monetară (S.123) este format din toate societățile financiare și cvasisocietățile, cu excepția celor clasificate în subsectoarele banca centrală și instituții de credit, care sunt implicate în principal în intermedierea financiară. Activitatea acestora constă în a emite acțiuni sau unități ale fondurilor de investiții drept substitut pentru depozite și a investi în principal în acțiuni/unități ale fondurilor de investiții monetare, titluri pe termen scurt de natura datoriei și/sau depozite.

2.80. Următorii intermediari financiari sunt incluși în subsectorul S.123: fondurile de investiții, inclusiv fondurile comune de plasament, organisme de plasament colectiv și alte fonduri de investiții ale căror acțiuni sau unități sunt substitut pentru depozite.

2.81. Subsectorul S.123 nu cuprinde:

(a) sediile sociale care supraveghează și gestionează un grup constituit în mod predominant din fonduri de piață monetară, dar care nu sunt, ele însele, fonduri de piață monetară. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126;

(b) instituțiile fără scop lucrativ, dotate cu personalitate juridică și care deservesc fonduri de piață monetară, dar care nu exercită nicio activitate de intermediere financiară. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126.

Fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară (S.124)

2.82.  Definiție: subsectorul fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară (S.124) cuprinde toate sistemele de investiții colective, cu excepția celor clasificate în subsectorul fondurilor de piață monetară, care sunt implicate în principal în intermediere financiară. Activitatea acestora constă în emiterea de acțiuni sau unități ale fondurilor de investiții care nu sunt substitut pentru depozite și efectuarea, pe cont propriu, de investiții în principal în active financiare, altele decât active financiare pe termen scurt, și în active nefinanciare (de obicei, bunuri imobiliare).

2.83. Fondurile de investiții, altele decât fondurile de piață monetară, includ fondurile comune de plasament și alte fonduri de investiții colective ale căror acțiuni sau unități de fond de investiții nu sunt considerate drept substitut pentru depozite.

2.84. Subsectorul S.124 cuprinde următorii intermediari financiari:

(a) fondurile deschise de investiții ale căror acțiuni sau unități de fonduri de investiții sunt, la cererea deținătorilor, recumpărate sau recuperate direct sau indirect din activele întreprinderii;

(b) fondurile închise de investiții care dispun de un capital de acțiuni fix, în care investitorii care investesc sau se retrag din fond trebuie să cumpere sau, respectiv, să vândă acțiunile existente;

(c) fondurile de investiții imobiliare;

(d) fondurile de investiții care investesc în alte fonduri („fonduri ale fondurilor”);

(e) fondurile speculative (de hedging) care acoperă o gamă variată de fonduri de investiții colective și care necesită investiții minime ridicate, reglementare permisivă și o gamă largă de strategii de investiții.

2.85. Subsectorul S.124 nu cuprinde:

(a) fondurile de pensii care aparțin subsectorului fonduri de pensii;

(b) fondurile cu scop special ale administrațiilor publice, denumite fonduri suverane de investiții. Un fond cu scop special este clasificat drept instituție financiară captivă în cazul în care este clasificat drept societate financiară. Clasificarea unui „fond cu scop special al administrațiilor publice” ca aparținând fie sectorului administrații publice, fie sectorului societăți financiare este determinată de criteriile privind unitățile cu scop special aparținând administrației publice, stabilite la punctul 2.27;

(c) sediile sociale care supraveghează și gestionează un grup constituit în mod predominant din fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară, dar care nu sunt, ele însele, fonduri de investiții. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126;

(d) instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică care deservesc fondurile de investiții, altele decât fondurile de piață monetară, dar care nu exercită nicio activitate de intermediere financiară. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126.

Alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.125)

2.86.  Definiție: subsectorul alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.125) cuprinde toate societățile și cvasisocietățile financiare a căror activitate principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară prin subscrierea de angajamente provenind de la unități instituționale sub alte forme decât bani, depozite sau titluri de participare la fondurile de investiții sau angajamente legate de domeniul asigurărilor, pensii și sisteme standardizate de garantare.

2.87. Subsectorul S.125 include intermediari financiari implicați predominant în finanțarea pe termen lung. În cele mai multe cazuri, această scadență predominantă face distincția între subsectorul menționat și subsectoarele AIFM (S.122 și S.123). Având în vedere inexistența pasivelor sub formă de acțiuni ale fondurilor de investiții care nu sunt considerate drept substituiri pentru depozite sau sisteme de asigurări, de pensii și scheme de garanții standard, se poate determina limita extinderii față de subsectoarele fonduri de investiții, altele decât fondurile de piață monetară (S.124), societăți de asigurare (S.128) și fonduri de pensii (S.129).

2.88. Subsectorul alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.125) se împarte, mai departe, în subsectoarele care constau în: societăți vehicul investițional angajate în operațiuni de securitizare (SVI), brokeri în valori mobiliare și produse financiare derivate, societăți financiare care desfășoară activități de creditare și societăți financiare specializate, după cum se arată în tabelul 2.4.

Tabelul 2.4 –    Subsectorul alți intermediari financiari, exclusiv societățile de asigurare și fondurile de pensii (S.125) și subdiviziunile acestuia

Societăți vehicul investițional angajate în operațiuni de securitizare (SVI)

Brokeri în valori mobiliare și produse financiare derivate

Societăți financiare care desfășoară activități de creditare

Societăți financiare specializate

2.89. Subsectorul S.125 nu cuprinde instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică și care deservesc alți intermediari financiari, dar care nu exercită nicio activitate de intermediere financiară. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126.

2.90.  Definiție: societățile vehicul investițional angajate în operațiuni de securitizare (SVI) sunt unități care efectuează operațiuni de securitizare. SVI care îndeplinesc criteriile unei unități instituționale sunt clasificate în S.125, în caz contrar acestea fiind considerate drept parte integrantă a societății mamă.

2.91. Intermediarii de valori mobiliare și produse financiare derivate (pe cont propriu) sunt intermediari financiari care acționează pe cont propriu.

2.92. Societățile financiare care desfășoară activități de creditare includ, de exemplu, intermediarii financiari implicați în:

(a) leasing financiar;

(b) activități de închiriere-vânzare și furnizarea de finanțări personale sau comerciale; sau

(c) factoring.

2.93. Societățile financiare specializate sunt intermediari financiari, cum ar fi, de exemplu:

(a) societăți speculatoare de capital cu un grad înalt de risc și capital de amortizare;

(b) societățile finanțatoare ale exporturilor/importurilor; sau

(c) intermediarii financiari care cumpără depozite și/sau substitute apropiate pentru depozite sau care subscriu credite numai față de instituțiile financiare monetare; acești intermediari financiari includ, de asemenea, casele de compensare în contraparte centrală (CPC) care realizează operațiuni de acord de recumpărare între instituții financiare monetare.

2.94. Sediile sociale care supraveghează și administrează un grup de filiale care realizează, în principal, activități de intermediere financiară și/sau activități financiare auxiliare sunt clasate în subsectorul S.126.

Auxiliari financiari (S.126)

2.95.  Definiție: subsectorul auxiliari financiari (S.126) cuprinde toate societățile și cvasisocietățile financiare a căror funcție principală constă în exercitarea de activități strâns legate de intermedierea financiară, fără a fi, ele însele, intermediari financiari.

2.96. Sunt incluse în subsectorul S.126 următoarele societăți și cvasisocietăți financiare:

(a) brokerii de asigurări, organismele de salvare și de avarie, consilierii în asigurări și în pensii etc.;

(b) brokerii de credite, de valori mobiliare, consilierii în plasament etc.;

(c) societățile de emisiuni de titluri;

(d) societățile a căror funcție principală constă în girarea efectelor de comerț și a instrumentelor similare;

(e) societățile ce pregătesc (fără a emite) produse financiare derivate și instrumentele de acoperire, precum swapurile, opțiunile și contractele la termen;

(f) societățile ce furnizează infrastructurile necesare pentru funcționarea piețelor financiare;

(g) autoritățile centrale de control al intermediarilor financiari și al piețelor financiare, atunci când ele constituie unități instituționale distincte;

(h) gestionarii fondurilor de pensii, ai organismelor de plasament colectiv etc.;

(i) bursele de valori mobiliare sau contractele de asigurări;

(j) instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică care deservesc societățile financiare, dar care nu exercită nicio activitate de intermediere financiară [a se vedea punctul 2.46 litera d)];

(k) instituțiile de plată (care facilitează plățile între cumpărător și vânzător).

2.97. Subsectorul S.126 cuprinde, de asemenea, sediile sociale ale căror filiale sunt, toate sau în marea lor majoritate, societăți financiare.

Instituții financiare captive și alte entități creditoare (S.127)

2.98.  Definiție: subsectorul instituții financiare captive și alte entități creditoare (S.127) cuprinde toate societățile și cvasisocietățile financiare care nu sunt implicate nici în activități de intermediere financiară, nici în furnizarea de servicii auxiliare și ale căror active sau pasive nu sunt, în marea lor majoritate, tranzacționate pe piețele libere.

2.99. În subsectorul S.127 sunt incluse, în special, următoarele societăți și cvasisocietăți financiare:

(a) unități de tipul unor entități juridice precum trusturi, agenții imobiliare, organisme de contabilitate sau societăți „paravan”;

(b) societățile holding care dețin cote de control în capitalul unui grup de societăți filiale și a căror activitate principală constă în calitatea de proprietare ale grupului, fără a furniza niciun alt serviciu întreprinderilor în care este deținut capitalul, adică acestea nu administrează și nici nu gestionează alte unități;

(c) entități cu scop special (SPE) care se califică drept unități instituționale și care colectează fonduri pe piețele libere pentru a fi utilizate de societatea mamă;

(d) unități care oferă servicii financiare, exclusiv din fondurile proprii sau din fondurile asigurate de un sponsor, unor categorii de clienți și care suportă riscul financiar al debitorului. Exemple în acest sens sunt entitățile creditoare, societățile implicate în acordarea de credite studenților sau pentru comerțul exterior din fonduri primite de la un sponsor, precum o unitate a administrației publice sau o instituție fără scop lucrativ, și casele de împrumut pe amanet care desfășoară, în principal, activități de împrumut;

(e) fondurile cu scop special ale administrațiilor publice, de obicei denumite fonduri suverane de investiții, în cazul în care acestea sunt clasificate drept instituții financiare.

Societăți financiare (S.128)

2.100.  Definiție: subsectorul societăți de asigurare (S.128) cuprinde toate societățile și cvasisocietățile financiare a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară rezultate din mutualizarea riscurilor, în principal sub formă de asigurări directe sau reasigurări (a se vedea punctul 2.59).

2.101. Societățile de asigurări furnizează servicii de:

(a) acordare de asigurări de viață și asigurări generale către unități individuale sau către grupuri de unități;

(b) acordare de reasigurări către alte societăți de asigurare.

2.102. Serviciile oferite de societățile de asigurare generală pot fi furnizate sub formă de asigurări în următoarele domenii:

(a) incendii (de exemplu, pentru proprietățile comerciale și private);

(b) răspundere civilă (victime);

(c) autovehicule (daune suferite de autovehiculul proprietate personală și răspundere civilă față de terțe părți);

(d) asigurări maritime, aeriene și de transport (inclusiv riscurile energetice);

(e) accident și sănătate; sau

(f) asigurări financiare (furnizarea de garanții sau fidejusiuni).

Societățile de asigurări financiare sau de asigurări de credit, denumite și bănci garante, oferă garanții sau fidejusiuni pentru a susține securitizarea și alte produse de credit.

2.103. Societățile de asigurare sunt, în marea lor majoritate, constituite în societăți sau sunt entități mutuale. Entitățile constituite în societăți sunt deținute de acționari și multe dintre ele sunt cotate la bursele de valori. Entitățile mutuale sunt deținute de deținătorii polițelor lor de asigurare, profitul lor revenind deținătorilor de polițe „cu profit” sau „participanți” sub formă de dividende sau prime. Asigurătorii „captivi” sunt, de obicei, deținuți de o societate nefinanciară, iar majoritatea activității lor constă în a asigura riscurile acționarilor lor.



Caseta 2.1 –  Tipuri de asigurări

Tip de asigurare

Sector/Subsector

Asigurare directă

Asigurarea de viață

Deținătorul poliței efectuează plăți regulate sau unice către un asigurător și primește în schimb din partea asigurătorului garanția că acesta îi va plăti o sumă convenită sau o rentă, la o dată anume sau mai devreme.

Societăți de asigurare

Asigurarea generală

Asigurare pentru riscuri precum accidentele, boala, incendiile, creditul etc.

Societăți de asigurare

Reasigurare

Asigurarea contractată de un asigurător pentru a se proteja împotriva unui număr neașteptat de mare de indemnizații de asigurare-daune sau împotriva unor indemnizații de asigurare-daune excepțional de importante.

Societăți de asigurare

Asigurări sociale

Securitate socială

Participanții sunt obligați de administrațiile publice să se asigure împotriva anumitor riscuri sociale.

Pensii de securitate socială

Fonduri de securitate socială

Alte tipuri de securitate socială

Asigurări sociale legate de forța de muncă, altele decât securitatea socială

Angajatorii pot impune ca o condiție a angajării faptul ca angajații să se asigure împotriva anumitor riscuri sociale.

Pensii legate de forța de muncă

Sectorul angajatori, societăți de asigurare și fonduri de pensii sau instituții fără scop lucrativ care deservesc gospodăriile populației

Alte asigurări sociale legate de forța de muncă

2.104. Subsectorul S.128 nu cuprinde:

(a) unitățile instituționale care îndeplinesc cele două criterii menționate la punctul 2.117. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.1314;

(b) sediile sociale care supraveghează și gestionează un grup constituit în mod predominant din societăți de asigurare, dar care nu sunt, ele însele, societăți de asigurare. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126;

(c) instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică și care deservesc societățile de asigurare, dar care nu exercită nicio activitate de intermediere financiară. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126.

Fonduri de pensii (S.129)

2.105.  Definiție: subsectorul fonduri de pensii (S.129) cuprinde toate societățile și cvasisocietățile financiare a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară rezultate din mutualizarea riscurilor sociale și necesităților persoanelor asigurate (asigurări sociale). Fondurile de pensii în calitate de sisteme de asigurări sociale asigură venituri după pensionare și, adesea, indemnizații în caz de deces sau handicap.

2.106. Subsectorul S.129 cuprinde numai fondurile de pensii de asigurări sociale care constituie unități instituționale separate de unitățile care le-au creat. Astfel de fonduri autonome dispun de autonomie de decizie și țin o contabilitate completă. Fondurile de pensii neautonome nu sunt unități instituționale și rămân parte integrantă din unitățile instituționale care le-au creat.

2.107. Printre contribuabilii sistemelor de fonduri de pensii se numără, de exemplu, angajații aceleiași întreprinderi sau aceluiași grup de întreprinderi, angajații din același sector sau aceeași ramură de activitate sau persoanele ce exercită aceeași profesie. Prestațiile incluse în contractul de asigurare pot fi:

(a) plătite după decesul persoanei asigurate către văduv(ă) și copiii persoanei asigurate;

(b) plătite după pensionare; sau

(c) plătite după ce persoana asigurată a devenit handicapată.

2.108. În anumite țări, toate aceste tipuri de riscuri pot fi asigurate atât de către societățile de asigurare de viață, cât și de fondurile de pensii. În alte țări, este obligatoriu ca unele dintre aceste categorii de riscuri să fie asigurate prin societăți de asigurare de viață. Spre deosebire de societățile de asigurare de viață, fondurile de pensii au fost limitate, prin lege, la anumite grupe specifice de angajați și lucrători independenți.

2.109. Sistemele de fonduri de pensii pot fi organizate de angajatori sau de stat. Ele pot fi organizate, de asemenea, prin intermediul societăților de asigurare, în numele angajaților; sau se pot stabili unități instituționale separate pentru a deține și a gestiona activele care urmează a fi utilizate pentru a onora drepturile de pensie și pentru a distribui pensiile.

2.110. Subsectorul S.129 nu cuprinde:

(a) unitățile instituționale care îndeplinesc cele două criterii menționate la punctul 2.117. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.1314;

(b) sediile sociale care supraveghează și gestionează un grup constituit în mod predominant din fonduri de pensii, dar care nu sunt, ele însele, fonduri de pensii. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126;

(c) instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică și care deservesc fondurile de pensii, dar care nu exercită nicio activitate de intermediere financiară. Acestea sunt clasificate în subsectorul S.126.

Administrații publice (S.13)

2.111.  Definiție: sectorul administrații publice (S.13) cuprinde toate unitățile instituționale care sunt producători nonpiață și a căror producție este destinată consumului individual și colectiv și care sunt finanțate din contribuțiile obligatorii vărsate de unitățile aparținând altor sectoare și de toate unitățile instituționale, a căror activitate principală constă în efectuarea de operații de redistribuire a veniturilor și a avuției naționale.

2.112. Unitățile instituționale clasificate în sectorul S.13 sunt, de exemplu, următoarele:

(a) unitățile administrației publice create pe baza unei legi pentru a exercita o autoritate juridică asupra unităților de pe teritoriul economic și a gestiona și finanța un grup de activități, care furnizează, în principal, bunuri și servicii nonpiață destinate comunității;

(b) o societate sau cvasisocietate care este unitate a administrației publice, dacă producția sa este, în principal, nonpiață și dacă se află sub controlul unei unități a administrației publice;

(c) instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică din categoria producători nonpiață și care sunt controlate și finanțate de către administrațiile publice;

(d) fondurile de pensii autonome, în cazul în care există o obligație juridică de cotizare, iar administrațiile publice gestionează fondurile în ceea ce privește regularizarea și aprobarea cotizațiilor și prestațiilor.

2.113. Sectorul administrații publice este subdivizat în patru subsectoare:

(a) administrația centrală (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1311);

(b) administrațiile statelor federale (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1312);

(c) administrațiile locale (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1313);

(d) administrațiile de securitate socială (S.1314).

Administrația centrală (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1311)

2.114.  Definiție: acest subsector cuprinde toate organismele administrației de stat și alte organisme centrale a căror competență se întinde, în general, pe tot teritoriul economic, cu excepția administrațiilor de securitate socială.

Fac parte din subsectorul S.1311 instituțiile fără scop lucrativ care sunt controlate de administrația centrală și ale căror competențe se întind pe întreg teritoriul economic.

Organismele de reglementare a pieței, care sunt în exclusivitate sau în principal distribuitoare de subvenții, se clasifică în S.1311. Organizațiile care au drept activitate principală sau exclusivă cumpărarea, deținerea și vânzarea produselor agricole sau alimentare sunt clasificate în sectorul S.11.

Administrațiile statelor federale (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1312)

2.115.  Definiție: acest subsector reunește acele tipuri de administrații publice care, în calitate de unități instituționale distincte, exercită anumite funcții de administrație, cu excepția administrării de fonduri de securitate socială la un nivel inferior celui al administrației centrale și superior celui al unităților instituționale publice locale.

Fac parte din subsectorul S.1312 instituțiile fără scop lucrativ care sunt controlate de administrațiile statelor federale și ale căror competențe se limitează la teritoriul economic al statelor.

Administrațiile locale (exclusiv fondurile de securitate socială) (S.1313)

2.116.  Definiție: acest subsector cuprinde toate administrațiile publice a căror competență se întinde numai pe o subdiviziune locală din teritoriul economic, cu excepția administrațiilor de securitate socială locale ale administrațiilor locale.

Fac parte din subsectorul S.1313 instituțiile fără scop lucrativ care sunt controlate de administrațiile locale și ale căror competențe se limitează la teritoriul economic al administrațiilor locale.

Administrațiile de securitate socială (S.1314)

2.117.  Definiție: subsectorul administrațiile de securitate socială reunește unitățile instituționale centrale, ale statelor federale și unitățile instituționale locale a căror activitate principală constă în a furniza prestații sociale și care îndeplinesc următoarele două criterii:

(a) anumite grupuri ale populației sunt obligate să participe la sistem sau să verse cotizații în virtutea unor acte cu putere de lege sau norme administrative; precum și

(b) independent de rolul pe care ele îl îndeplinesc în calitate de organisme tutelare sau în calitate de angajatori, administrațiile publice sunt responsabile de gestionarea acestor unități în ceea ce privește fixarea sau aprobarea cotizațiilor și a prestațiilor.

De obicei, nu există nicio legătură directă între valoarea cotizației sociale vărsate de un individ și riscurile la care acesta este expus.

Gospodăriile populației (S.14)

2.118.  Definiție: sectorul gospodăriile populației (S.14) cuprinde persoane sau grupuri de persoane atât în calitate de consumatori, cât și de întreprinzători, producători de bunuri de piață sau de servicii financiare și nefinanciare de piață (producători de piață), cu condiția ca producția de bunuri și servicii să nu fie realizată de unități distincte tratate drept cvasisocietăți. Acest sector include, de asemenea, persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice în calitate de producători de bunuri și servicii nefinanciare exclusiv pentru consum final propriu.

În calitate de consumatori, gospodăriile populației se pot defini ca mici grupuri de persoane ce împart aceeași locuință, folosesc în comun veniturile și patrimoniul lor și consumă colectiv anumite bunuri și servicii, în principal locuința și alimentele.

Principalele resurse ale gospodăriilor populației sunt următoarele:

(a) remunerarea angajaților;

(b) venituri din proprietate;

(c) transferuri efectuate de alte sectoare;

(d) încasări obținute din vânzarea producției; precum și

(e) încasări imputate pentru producția destinată consumului final propriu.

2.119. Sectorul gospodăriilor populației cuprinde:

(a) persoanele sau grupurile de persoane a căror funcție principală este consumul;

(b) persoanele ce trăiesc în permanență în instituții și a căror autonomie de acțiune sau de decizie în sfera economică este foarte limitată sau inexistentă (este cazul, de exemplu, al membrilor ordinelor religioase ce trăiesc în mănăstiri, al pacienților spitalizați pe perioade lungi, al deținuților ce ispășesc pedepse de lungă durată sau al persoanelor în vârstă care trăiesc în aziluri de bătrâni). Aceste persoane sunt tratate drept unitate instituțională distinctă: o singură gospodărie a populației;

(c) persoane sau grupuri de persoane a căror funcție principală este consumul și care produc bunuri și servicii nefinanciare numai pentru propriul consum final; SEC se interesează numai de cele două categorii de servicii produse pentru consumul propriu: serviciile de locuință prestate de către gospodăriile proprietarilor ocupanți și serviciile gospodărești rezultate din utilizarea de personal remunerat;

(d) întreprinderile individuale și asociațiile de persoane fără personalitate juridică (altele decât cvasisocietățile) care sunt producători de piață; precum și

(e) instituțiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor fără personalitate juridică, precum și cele care au personalitate juridică, dar a căror importanță este redusă.

2.120. În SEC 2010, sectorul gospodăriilor populației cuprinde următoarele subsectoare:

(a) angajatori (S.141) și lucrători pe cont propriu (S.142);

(b) angajați (S.143);

(c) beneficiari de venituri din proprietate (S.1441);

(d) beneficiari de pensii (S.1442);

(e) beneficiari de alte venituri din transferuri (S.1443).

2.121. Cele mai importante surse de venituri (veniturile angajatorilor, remunerarea angajaților etc.) din cadrul gospodăriilor populației sunt cele care determină subsectoarele de care aparțin. Când o gospodărie primește mai multe venituri de la aceeași sursă, clasificarea se face pe baza venitului total al gospodăriei pentru fiecare categorie distinctă.

Angajatori și lucrători pe cont propriu (S.141 și S.142)

2.122.  Definiție: subsectorul angajatori și lucrători pe cont propriu cuprinde gospodăriile a căror principală sursă de venit este constituită din veniturile (mixte) (B.3) primite de către proprietarii de întreprinderi individuale neconstituite în societăți, ca producători de bunuri și servicii de piață cu sau fără angajați, obținând cele mai mari surse de venituri pentru gospodărie din această activitate, chiar dacă această sursă de venit nu contribuie cu mai mult de jumătate la venitul total al gospodăriei.

Angajați (S.143)

2.123.  Definiție: subsectorul angajați cuprinde gospodăriile a căror sursă principală de venit este constituită din remunerarea angajaților (D.1).

Beneficiari de venituri din proprietate (S.1441)

2.124.  Definiție: subsectorul beneficiari de venituri din proprietate cuprinde gospodăriile a căror sursă principală de venit este constituită din veniturile din proprietate (D.4).

Beneficiari de pensii (S.1442)

2.125.  Definiție: subsectorul beneficiari de pensii cuprinde gospodăriile a căror principală sursă de venit este constituită din pensii.

Gospodăriile pensionarilor sunt gospodăriile pentru care cea mai mare sursă de venit constă în pensia pentru limită de vârstă sau alte pensii, inclusiv pensiile vărsate de foști angajatori.

Beneficiari de alte venituri din transferuri (S.1443)

2.126.  Definiție: subsectorul beneficiari de alte venituri din transferuri cuprinde gospodăriile a căror sursă principală de venit este constituită din alte venituri din transferuri curente.

Alte transferuri curente cuprind toate transferurile curente, altele decât veniturile din proprietate, pensiile și veniturile persoanelor care trăiesc în permanență în instituții.

2.127. În cazul în care nu sunt disponibile informații privind cotizațiile relative ale surselor de venit ale gospodăriei care să permită determinarea subsectorului de care aceasta aparține, atunci se folosește în scopul clasificării venitul persoanei de referință din cadrul gospodăriei. Persoana de referință este cea care beneficiază de venitul cel mai mare. În cazul când aceste informații nu sunt disponibile, se poate considera în acest scop venitul persoanei care declară că este persoana de referință.

2.128. Se pot folosi și alte criterii pentru clasificarea pe subsectoare a gospodăriilor populației, precum, de exemplu, împărțirea pe activități a gospodăriilor în calitate de întreprinzători: gospodării agricole și gospodării neagricole.

Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (S.15)

2.129.  Definiție: sectorul instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (IFSLSGP) (S.15) cuprinde instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică care deservesc gospodăriile populației și care sunt producători nonpiață privați. Resursele lor principale sunt cotizații voluntare, în bani sau în natură, efectuate de gospodăriile populației în calitate de consumatori, din vărsămintele provenite de la administrațiile publice și din veniturile din proprietate.

2.130. Atunci când aceste instituții sunt mai puțin importante, ele nu sunt cuprinse în sectorul IFSLSGP, ci în sectorul gospodăriilor populației (S.14), operațiunile sale confundându-se cu cele din sectorul gospodăriilor populației. IFSLSGP nonpiață aflate sub controlul administrațiilor publice sunt clasificate în sectorul administrații publice (S.30).

Sectorul IFSLSGP cuprinde două mari categorii de IFSLSGP ce furnizează bunuri și servicii nonpiață gospodăriilor populației:

(a) sindicatele, grupurile profesionale, societățile științifice, asociațiile de consumatori, partidele politice, bisericile și comunitățile religioase (inclusiv cele finanțate, dar necontrolate de administrațiile publice), cluburile sociale, culturale, recreative și sportive; precum și

(b) organizațiile de caritate și asociațiile de binefacere finanțate prin transferuri voluntare, în bani sau în natură, provenite de la alte unități instituționale.

Organismele de caritate și asociațiile de binefacere în serviciul unităților nerezidente fac parte din sectorul S.15, contrar unităților pentru care calitatea de membru dă dreptul la un ansamblu predefinit de bunuri și/sau de servicii.

Restul lumii (S.2.)

2.131.  Definiție: sectorul restul lumii (S.2.) este o grupare de unități care nu se caracterizează prin funcții și resurse; aceasta cuprinde unitățile nerezidente în măsura în care acestea efectuează operațiuni cu unități instituționale rezidente sau au alte relații economice cu unitățile rezidente. Conturile acestui sector furnizează o vedere de ansamblu a relațiilor economice care leagă economia țării cu restul lumii. Sunt incluse instituțiile UE și organizațiile internaționale.

2.132. Restul lumii nu este un sector care dispune de contabilitate completă, dar este mai simplu ca acesta să fie tratat drept sector. Sectoarele sunt obținute din dezagregarea economiei totale în grupe mai omogene de unități instituționale rezidente ce au comportament economic, obiective și funcții similare, ceea ce nu este cazul și pentru sectorul restul lumii. Pentru acest sector, se contabilizează operațiuni și alte fluxuri ale societăților financiare și nefinanciare, ale instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației, ale gospodăriilor populației și ale administrațiilor publice cu unitățile instituționale nerezidente, cât și alte relații economice între rezidenți și nerezidenți, de exemplu creanțele rezidenților asupra nerezidenților.

2.133. Conturile restului lumii nu includ decât operațiunile efectuate de unitățile instituționale rezidente cu unitățile nerezidente, cu următoarele excepții:

(a) serviciile de transport (până la frontiera țării exportatoare) furnizate de unitățile rezidente pentru bunurile importate sunt contabilizate în restul lumii împreună cu importurile FOB, chiar dacă este vorba de o producție a unităților rezidente;

(b) operațiunile referitoare la creanțele asupra străinătății, efectuate între rezidenți aparținând unor sectoare diferite ale economiei naționale, sunt preluate în contul financiar detaliat al restului lumii. Aceste operațiuni nu afectează poziția financiară a țării față de restul lumii, dar afectează relația financiară dintre fiecare sector individual și restul lumii;

(c) operațiunile referitoare la angajamentele țării, efectuate între nerezidenți aparținând unor zone geografice diferite, sunt preluate în contul restului lumii și împărțite geografic. Deși aceste operațiuni nu modifică angajamentele financiare globale ale țării față de restul lumii, ele au influență asupra angajamentelor financiare ale țării față de subdiviziunile din restul lumii.

2.134. Sectorul restul lumii (S.2) este împărțit în:

(a) state membre, instituții și organisme ale Uniunii Europene (S.21):

1. state membre ale Uniunii Europene (S.211);

2. instituții și organisme ale Uniunii Europene (S.212);

(b) state nonmembre ale UE și organizații internaționale nerezidente ale UE (S.22).

Clasificarea sectorială a unităților producătoare pe baza formelor juridice de proprietate standard

2.135. Tabelul următor și punctele 2.31-2.44 recapitulează principiile clasificării sectoriale a unităților producătoare, utilizând terminologia standardizată de descriere a principalelor tipuri de instituții.

2.136. Societățile de capital privat și public care sunt producători de piață sunt clasificate în felul următor:

(a) cele a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare: în sectorul S.11 (societăți nefinanciare);

(b) cele a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și în exercitarea activităților financiare auxiliare: în sectorul S.12 (societăți financiare).

2.137. Societățile cooperatiste și asociațiile de persoane, care sunt dotate cu personalitate juridică și sunt producători de piață, sunt clasificate în felul următor:

(a) cele a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare: în sectorul S.11 (societăți nefinanciare);

(b) cele a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și în exercitarea activităților financiare auxiliare: în sectorul S.12 (societăți financiare).

2.138. Producătorii publici care, în temeiul unei legislații speciale, sunt dotați cu personalitate juridică și care sunt producători de piață sunt clasificați în felul următor:

(a) cei a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare: în sectorul S.11 (societăți nefinanciare);

(b) cei a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și în exercitarea activităților financiare auxiliare: în sectorul S.12 (societăți financiare).

2.139. Producătorii publici – producători de piață – care nu sunt dotați cu personalitate juridică sunt clasificați în felul următor:

(a) dacă sunt cvasisocietăți:

1. cei a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare: în sectorul S.11 (societăți nefinanciare);

2. cei a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și în exercitarea activităților financiare auxiliare: în sectorul S.12 (societăți financiare);

(b) dacă nu sunt cvasisocietăți: în sectorul S.13 (administrația publică), deoarece rămân parte integrantă din unitățile care le controlează.

2.140. Instituțiile fără scop lucrativ (asociații și fundații) dotate cu personalitate juridică sunt clasificate după cum urmează:

(a) cele care sunt producători de piață a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare: în sectorul S.11 (societăți nefinanciare);

(b) cele a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și în exercitarea activităților financiare auxiliare: în sectorul S.12 (societăți financiare);

(c) cele care sunt producători nonpiață:

1. în sectorul S.13 (administrații publice), în cazul în care sunt producători publici controlați de administrațiile publice;

2. în sectorul S.15 (instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației), în cazul în care sunt producători privați.

2.141. Întreprinderile individuale și asociațiile de persoane care nu sunt dotate cu personalitate juridică și sunt producători de piață sunt clasificate astfel:

(a) dacă sunt cvasisocietăți:

1. cele a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nefinanciare: în sectorul S.11 (societăți nefinanciare);

2. cele a căror funcție principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară și în exercitarea activităților financiare auxiliare: în sectorul S.12 (societăți financiare);

(b) dacă nu sunt cvasisocietăți, în sectorul S.14 (gospodăriile populației).

2.142. Sediile sociale sunt clasificate după cum urmează:

(a) în sectorul S.11 (societăți nefinanciare), dacă activitatea predominantă a grupului de producători de piață este producția de bunuri și servicii nefinanciare [a se vedea punctul 2.46 litera (e)];

(b) în sectorul S.12 (societăți financiare), în cazul în care activitatea predominantă a grupului este furnizarea de servicii de intermediere financiară [a se vedea punctul 2.65 litera (e)].

Societățile holding care dețin activele unui grup de societăți filiale sunt tratate întotdeauna drept societăți financiare. Societățile holding dețin activele unui grup de societăți, dar nu realizează nicio activitate de administrare pentru grupul respectiv.

2.143. Tabelul 2.5 prezintă sub formă schematică diversele cazuri care au fost enumerate mai sus.



Tabelul 2.5 –  Clasificarea sectorială a unităților producătoare din punctul de vedere al formelor juridice de proprietate standard

Tipul de producător

Formă juridică standard

Producători de piață (bunuri și servicii nefinanciare)

Producători de piață (intermediere financiară)

Producători nonpiață

Producători publici

Producători privați

Societăți cu capital privat și public

S.11 Societăți nefinanciare

S.12 Societăți financiare

 

 

Societăți cooperatiste și asociații dotate cu personalitate juridică

S.11 Societăți nefinanciare

S.12 Societăți financiare

 

 

Producători publici cărora, în virtutea unei legislații speciale, li se conferă personalitate juridică

S.11 Societăți nefinanciare

S.12 Societăți financiare

 

 

Producători publici care nu sunt dotați cu personalitate juridică

care prezintă caracteristicile cvasisocietăților

S.11 Societăți nefinanciare

S.12 Societăți financiare

 

 

altele

 

 

S.13 Administrații publice

 

Instituțiile fără scop lucrativ dotate cu personalitate juridică

S.11 Societăți nefinanciare

S.12 Societăți financiare

S.13 Administrații publice

S.15 Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației

Asociații de persoane care nu sunt dotate cu personalitate juridică

Întreprinderi individuale

care prezintă caracteristicile cvasisocietăților

S.11 Societăți nefinanciare

S.12 Societăți financiare

 

 

altele

S.14 Gospodăriile populației

S.14 Gospodăriile populației

 

 

Sediile sociale care controlează un grup de societăți a căror activitate principală este producția de:

bunuri și servicii nefinanciare

S.11 Societăți nefinanciare

 

 

 

servicii financiare

 

S.12 Societăți financiare

 

 

UNITĂȚI CU ACTIVITATE ECONOMICĂ ȘI RAMURI DE ACTIVITATE ECONOMICĂ LA NIVEL LOCAL

2.144. Majoritatea unităților instituționale ce produc bunuri și servicii exercită simultan o combinație de activități. Acestea pot desfășura o activitate principală, unele activități secundare și unele activități auxiliare.

2.145. O activitate rezultă din participarea mai multor mijloace (echipamente, forță de muncă, procedee de fabricație, rețele de informații și produse) ce conduc la crearea de bunuri sau de servicii specifice. Orice activitate este caracterizată de o intrare de produse, un proces de producție și o ieșire de produse.

Activitățile pot fi stabilite în funcție de nivelul specific din NACE Rev. 2 (Clasificarea statistică a activităților economice în Uniunea Europeană).

2.146. Atunci când mai multe activități sunt exercitate în cadrul aceleiași unități, activitățile care nu sunt activități auxiliare (a se vedea capitolul 3 punctul 3.12) sunt ordonate în funcție de valoarea adăugată brută pe care ele o realizează. În acest caz se poate face distincția între activitatea principală, și anume cea care generează valoarea adăugată brută cea mai importantă, și activitățile secundare.

2.147. Pentru a analiza fluxurile generate de procesele de producție și de utilizarea bunurilor și a serviciilor se aleg unitățile care permit să se evidențieze relațiile de ordin tehnico-economic. Aceste necesități analitice impun ca unitățile instituționale să fie împărțite în unități mai mici și mai omogene din punct de vedere al tipului de producție la care se referă. Conceptul de unitate cu activitate economică locală a fost creat pentru a răspunde acestor exigențe din punct de vedere operațional.

Unitatea cu activitate economică locală

2.148.  Definiție: unitatea cu activitate economică locală (UAE locală) este acea parte dintr-o unitate cu activitate economică (UAE) relevantă la nivel local. În SCN 2008 și în CITI Rev. 4, UAE locală este denumită „unitate”. O UAE grupează toate părțile unei unități instituționale în calitate de producător ce participă la exercitarea unei activități la nivelul de clasă (patru cifre) al NACE Rev. 2 și corespunde uneia sau mai multor subdiviziuni operaționale ale unității instituționale. Unitatea instituțională trebuie să dispună de un sistem de informații care permite furnizarea sau calculul, pentru fiecare UAE locală, cel puțin a valorii producției, consumului intermediar, remunerării angajaților, excedentului de exploatare, formării brute de capital fix, cât și a forței de muncă utilizate.

Unitatea locală corespunde unei unități instituționale sau unei părți a unei unități instituționale producătoare de bunuri și servicii situată într-un loc identificabil din punct de vedere geografic.

O UAE locală poate să corespundă unei unități instituționale în calitatea sa de producător; pe de altă parte, aceasta nu poate să aparțină la două unități instituționale diferite.

2.149. Dacă o unitate instituțională producătoare de bunuri sau servicii exercită o activitate principală și una sau mai multe activități secundare, ea va fi împărțită în tot atâtea UAE, iar activitățile secundare vor fi clasificate la alte rubrici ale clasificării decât activitatea principală. Dimpotrivă, activitățile auxiliare nu sunt disociate de activitățile principale sau secundare pe care ele le servesc. Totuși, UAE care sunt afectate unei anumite poziții din clasificare pot genera produse în afara grupelor omogene care caracterizează activitatea lor, din cauza activităților secundare care le sunt atașate și care nu pot fi identificate separat din documentele contabile disponibile. O UAE poate, deci, exercita una sau mai multe activități secundare.

Ramura de activitate

2.150.  Definiție: o ramură de activitate cuprinde un grup de UAE locale care exercită o activitate economică identică sau similară. La nivelul cel mai detaliat de clasificare, o ramură de activitate cuprinde toate UAE locale ce aparțin aceleași clase (patru cifre) din NACE Rev. 2 și care exercită aceeași activitate, așa cum este definită în NACE Rev. 2.

Ramurile de activitate regrupează atât UAE locale producătoare de bunuri și servicii de piață, cât și UAE locale producătoare de bunuri și servicii nonpiață. Prin definiție, o ramură de activitate constituie o regrupare de UAE locale care exercită același tip de activitate productivă, indiferent de faptul că unitățile instituționale de care ele aparțin generează sau nu o producție de piață sau de nonpiață.

2.151. Ramurile de activitate sunt clasificate în trei categorii:

(a) ramurile de activitate producătoare de bunuri și servicii de piață (ramuri cu activitate cu producție de piață) sau bunuri și servicii pentru utilizarea finală proprie. Serviciile pentru utilizarea finală proprie sunt serviciile de locuință prestate de către gospodăriile proprietarilor ocupanți și serviciile gospodărești produse de personalul remunerat;

(b) ramuri de activitate producătoare de bunuri și servicii nonpiață, ale administrațiilor publice (ramuri de activitate cu producție nonpiață ale administrațiilor publice);

(c) ramuri de activitate producătoare de bunuri și servicii nonpiață ale instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației (ramuri de activitate cu producție nonpiață ale instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populației).

Clasificarea ramurilor de activitate

2.152. Clasificarea utilizată pentru regruparea UAE locale pe ramuri de activitate este NACE Rev. 2.

UNITĂȚILE DE PRODUCȚIE OMOGENĂ ȘI RAMURILE OMOGENE

2.153. Pentru analiza procesului de producție, unitatea cea mai adecvată în scopul analizei este unitatea de producție omogenă. Acest tip de unitate desfășoară o activitate unică definită prin intrările sale de produse, procesul de producție și ieșirile sale de produse.

Unitatea de producție omogenă

2.154.  Definiție: o unitate de producție omogenă (UPO) desfășoară o activitate unică identificată prin intrările sale de produse, procesul de producție și ieșirile sale de produse. Produsele care constituie intrările și ieșirile sunt, ele însele, caracterizate atât în funcție de caracteristicile lor fizice, cât și de stadiul de prelucrare și tehnica de producție utilizată. Acestea pot fi identificare printr-o clasificare a produselor (Clasificarea produselor în funcție de activitățile economice – CPA). CPA este o clasificare a produselor ale cărei elemente sunt structurate în funcție de criteriul ramurii de origine, definit de NACE Rev.2.

Ramura omogenă

2.155.  Definiție: ramura omogenă este formată dintr-o grupare de unități de producție omogenă. Ansamblul de activități incluse într-o ramură omogenă este descris prin trimitere la o clasificare de produse. Ramura omogenă produce numai bunurile și serviciile descrise în clasificare.

2.156. Ramurile omogene sunt unități concepute pentru analiza economică. De regulă, unitățile cu producție omogenă nu pot fi observate direct; ele sunt, din acest motiv, reconstituite pornind de la datele primite de la unitățile incluse în anchetele statistice.




CAPITOLUL 3

OPERAȚIUNI CU PRODUSE ȘI ACTIVE NEPRODUSE

OPERAȚIUNI CU PRODUSE ÎN GENERAL

3.01.  Definiție: produsele reprezintă toate bunurile și serviciile create în sfera producției. Producția este definită la punctul 3.07.

3.02. În SEC se identifică următoarele categorii principale de operațiuni cu produse:



Categorii de operațiuni

Cod

Producția

P.1

Consumul intermediar

P.2

Cheltuiala pentru consum final

P.3

Consumul final efectiv

P.4

Formarea brută de capital

P.5

Exporturi de bunuri și servicii

P.6

Importuri de bunuri și servicii

P.7

3.03. Operațiunile cu produse sunt înregistrate după cum urmează:

(a) în contul bunurilor și serviciilor, producția și importurile se înregistrează ca resurse, iar celelalte operațiuni cu produse se înregistrează ca utilizări;

(b) în contul producției, producția se înregistrează ca resursă, iar consumul intermediar se înregistrează ca utilizare; valoarea brută adăugată este soldul contabil al acestor două operațiuni cu produse;

(c) în contul de utilizare a venitului disponibil, cheltuiala pentru consum final se înregistrează ca utilizare;

(d) în contul de utilizare a venitului disponibil ajustat, consumul final efectiv se înregistrează ca utilizare;

(e) în contul de capital, formarea brută de capital se înregistrează ca utilizare (o modificare a activelor nefinanciare);

(f) în contul exterior al bunurilor și serviciilor, importurile de bunuri și servicii se înregistrează ca resursă, iar exporturile de bunuri și servicii se înregistrează ca utilizări.

Multe dintre soldurile contabile din conturi, precum valoarea adăugată, produsul intern brut, venitul național și venitul disponibil, sunt definite în termeni de operațiuni cu produse. Definiția operațiunilor cu produse definește respectivele solduri contabile.

3.04. În tabelul resurselor (a se vedea punctul 1.136), producția și importurile sunt înregistrate ca resurse. În tabelul utilizărilor, consumul intermediar, formarea brută de capital, cheltuiala pentru consum final și exporturile sunt înregistrate ca utilizări. În tabelul simetric intrări-ieșiri, producția și importurile sunt înregistrate ca resurse, iar celelalte operațiuni cu produse ca utilizări.

3.05. Resursele de produse sunt evaluate la prețuri de bază (a se vedea punctul 3.44). Utilizările produselor sunt evaluate la prețurile de achiziție (a se vedea punctul 3.06). Pentru unele tipuri de resurse și utilizări, de exemplu pentru importurile și exporturile de bunuri, se aplică principii de evaluare mai specifice.

3.06.  Definiție:

prețul de achiziție este prețul pe care îl plătește cumpărătorul pentru produse. Prețul de achiziție include următoarele:

(a) impozitele minus subvențiile pentru produse (dar excluzând impozitele deductibile, cum ar fi TVA-ul pe produse);

(b) cheltuielile de transport plătite separat de către cumpărător pentru a intra în posesia produselor la momentul și locul dorit;

(c) deducerile pentru orice reduceri aplicate cumpărării en gros sau în afara perioadelor de vârf față de prețurile sau taxele standard.

Prețul de achiziție exclude următoarele:

(a) dobânzile sau taxele pentru servicii adăugate în temeiul condițiilor de creditare;

(b) taxe suplimentare implicate în caz de plată cu întârziere, ceea ce înseamnă neefectuarea plății în intervalul de timp precizat la data la care se face achiziția.

În cazul în care data utilizării nu coincide cu aceea a cumpărării, se efectuează ajustări ale valorii pentru a se ține seama de modificarea prețului ca urmare a scurgerii timpului (într-o manieră simetrică față de modificările prețurilor stocurilor). Astfel de modificări sunt importante în cazul în care prețurile produselor în cauză se modifică semnificativ în decurs de un an.

PRODUCȚIA ȘI REZULTATUL PRODUCȚIEI

3.07.  Definiție: producția este o activitate efectuată sub controlul, responsabilitatea și administrarea unei unități instituționale care utilizează resurse reprezentate de forță de muncă, capital, bunuri și servicii pentru a produce bunuri și servicii.

Producția nu cuprinde procese naturale lipsite de orice intervenție sau control uman, cum ar fi creșterea necontrolată a peștelui în apele internaționale, în schimb producția include piscicultura.

3.08. Producția cuprinde:

(a) producția tuturor bunurilor și serviciilor individuale sau colective care sunt livrate unor unități distincte față de producătorii lor;

(b) producția pentru consum propriu a tuturor bunurilor reținute de producătorii lor în scopul consumului final propriu sau formării brute de capital fix propriu.

Exemple de producție pentru consum propriu pentru formarea brută de capital fix sunt producția de active fixe cum ar fi construcțiile, crearea de software și prospecțiuni miniere pentru formarea brută de capital fix propriu. Conceptul de formare brută de capital fix este descris la punctele 3.124-3.138.

Producția de bunuri pentru consum propriu de către gospodăriile populației se referă, în general, la:

1. construcția de locuințe pentru uz propriu;

2. producția și stocarea de produse agricole;

3. prelucrarea produselor agricole, cum ar fi măcinarea grâului, uscarea și conservarea fructelor, producția produselor lactate (de exemplu, unt, brânzeturi), producția de bere, de vin sau băuturi alcoolice;

4. producția altor produse primare, cum ar fi extracția sării, a turbei, aprovizionarea cu apă;

5. alte tipuri de prelucrări, cum ar fi producția de țesături, olăritul, fabricarea mobilei;

(c) producția pentru consum propriu de servicii de locuință prestate de proprietarii-ocupanți;

(d) producția de servicii casnice și personale de către personalul casnic remunerat;

(e) activități de voluntariat care se soldează cu realizarea de bunuri. Exemple de astfel de activități sunt construcția de locuințe, biserici sau alte clădiri. Activitățile de voluntariat din care nu rezultă bunuri, de exemplu îngrijirea persoanelor, administrarea bunurilor și curățenia realizate fără remunerare, sunt excluse.

Activitățile menționate la literele (a)-(e) sunt incluse ca producție indiferent dacă sunt ilegale sau neînregistrate la autoritățile fiscale, de securitate socială, statistice sau alte autorități publice.

Producția de bunuri pentru uz propriu de către gospodăriile populației se înregistrează în cazul în care acest tip de producție este semnificativă, adică în cazul în care cantitățile de produse sunt semnificative în raport cu oferta totală a respectivului bun dintr-o țară.

Singurele tipuri de producție de bunuri pentru uz propriu de către gospodăriile populației care se includ sunt construcția de locuințe și producția, stocarea și prelucrarea produselor agricole.

3.09. Producția exclude producția de servicii casnice și personale care sunt produse și consumate în cadrul aceleiași gospodării a populației. Exemple de servicii casnice excluse care sunt produse de către înseși gospodăriile respective sunt:

(a) curățarea, decorarea și întreținerea locuinței, în măsura în care aceste activități revin în egală măsură locatarilor;

(b) curățarea, întreținerea și repararea bunurilor de folosință îndelungată;

(c) pregătirea și servirea hranei;

(d) îngrijirea, instruirea și educarea copiilor;

(e) îngrijirea bolnavilor, a persoanelor infirme sau a persoanelor în vârstă; precum și

(f) transportul membrilor gospodăriei populației sau a bunurilor acestora.

Serviciile casnice și personale produse de către personal casnic remunerat și serviciile de locuință prestate de proprietarii-ocupanți sunt incluse în producție.

Activități principale, secundare și auxiliare

3.10.  Definiție: activitatea principală a unei UAE locale este activitatea a cărei valoare adăugată este superioară valorii oricărei alte activități efectuate de unitatea respectivă. Clasificarea activității principale este determinată prin referire la NACE Rev. 2, în primul rând la cel mai înalt nivel de clasificare, iar apoi la nivele mai detaliate.

3.11.  Definiție: activitatea secundară este o activitate efectuată în cadrul unei singure UAE locale în plus față de activitatea principală. Producția unei activități secundare este un produs secundar.

3.12.  Definiție: o activitate auxiliară este o activitate al cărei rezultat este destinat a fi utilizat în cadrul unei întreprinderi.

O activitate auxiliară este o activitate de sprijin desfășurată în cadrul unei întreprinderi cu scopul de a facilita desfășurarea activității principale sau a celor secundare ale unei UAE locale. Toate resursele consumate de către o activitate auxiliară – materiale, forță de muncă, consum de capital fix etc. – sunt tratate ca resurse ale activității principale sau secundare pe care le sprijină.

Exemple de activități auxiliare sunt:

(a) cumpărarea;

(b) vânzarea;

(c) comercializarea;

(d) contabilitatea;

(e) prelucrarea datelor;

(f) transportul;

(g) depozitarea;

(h) întreținerea;

(i) curățenia; precum și

(j) servicii de securitate.

Întreprinderile au de ales între a desfășura activități auxiliare sau a achiziționa astfel de servicii de pe piață, de la producători de servicii specializate.

Formarea de capital pentru uz propriu nu este o activitate auxiliară.

3.13. Activitățile auxiliare nu sunt izolate pentru a forma entități distincte, nici separate de activitățile principale sau secundare sau de entitățile pe care le deservesc. În consecință, activitățile auxiliare trebuie integrate în UAE locale pe care le deservesc.

Activitățile auxiliare pot fi desfășurate în locuri distincte, situate în alte regiuni decât în acelea în care sunt stabilite UAE locale pe care le deservesc. Aplicarea strictă a regulii menționate la primul paragraf pentru repartizarea geografică a activităților auxiliare ar conduce la o subestimare a agregatelor pentru regiunile în care sunt concentrate activitățile auxiliare. În consecință, conform principiului rezidenței, activitățile auxiliare trebuie să fie alocate regiunii în care sunt desfășurate; ele rămân în cadrul aceleiași ramuri de activitate a UAE locale pe care o deservesc.

Producția (P.1)

3.14.  Definiție: producția este totalul produselor realizate în cursul unei perioade contabile.

Exemple de producție includ următoarele:

(a) bunurile și serviciile pe care o UAE locală le furnizează altei UAE locale aparținând aceleiași unități instituționale;

(b) bunurile produse de o UAE locală care rămân în stoc la sfârșitul perioadei în cursul căreia au fost produse, oricare ar fi utilizarea lor ulterioară. Bunurile și serviciile produse și consumate în cursul aceleiași perioade contabile și în cadrul aceleiași UAE locale nu sunt identificate separat. Ele nu sunt înregistrate ca parte din producție sau din consumul intermediar al respectivei UAE locale.

3.15. Atunci când o unitate instituțională cuprinde mai multe UAE locale, producția unității instituționale este suma producțiilor acestor UAE locale componente, incluzând producțiile livrate între UAE locale componente.

3.16. În SEC 2010 sunt identificate trei tipuri de producție:

(a) producția de piață (P.11);

(b) producția pentru consumul final propriu (P.12);

(c) producția non-piață (P.13).

Această distincție se aplică și UAE locale, precum și unităților instituționale:

(a) producători de piață;

(b) producători pentru consumul final propriu;

(c) producători non-piață.

Distincția între piață, pentru consumul final propriu și non-piață este fundamentală din perspectiva următoarelor aspecte:

(a) ea afectează evaluarea producției și a conceptelor aferente, precum valoarea adăugată, produsul intern brut și cheltuiala pentru consum final efectuată de administrația publică și de IFSLSGP;

(b) ea afectează clasificarea unităților instituționale pe sectoare, de exemplu, care unități sunt incluse în sectorul administrațiilor publice și care nu.

Distincția determină principiile de evaluare care se aplică producției. Producția de piață și producția realizată pentru consum final propriu sunt evaluate la prețuri de bază. Producția totală a producătorilor non-piață este evaluată prin însumarea costurilor de producție. Producția unei unități instituționale este evaluată ca suma producțiilor realizate de UAE locale aferente acesteia și astfel depinde și de distincția dintre piață, pentru consum final propriu și non-piață.

Distincția este utilizată și pentru clasificarea unităților instituționale pe sectoare. Producătorii non-piață sunt clasificați în sectoarele administrații publice sau instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor.

Distincțiile sunt definite într-o manieră „de sus în jos”, adică distincția este definită în primul rând în funcție de unitățile instituționale, apoi în funcție de UAE locale și în final în funcție de producția lor.

La nivel de produs, producția se clasifică drept producție de piață, producție pentru consum final propriu și producție non-piață, în funcție de caracteristicile unității instituționale și ale UAE locale care realizează producția.

3.17.  Definiție: producția de piață reprezintă producția introdusă pe piață sau destinată introducerii pe piață.

3.18. Producția de piață cuprinde:

(a) produsele vândute la prețuri semnificative din punct de vedere economic;

(b) produsele schimbate în natură;

(c) produsele utilizate pentru efectuarea de plăți în natură (incluzând remunerarea angajaților în natură și veniturile mixte în natură);

(d) produsele livrate de către o UAE locală altei unități aparținând aceleiași unități instituționale și destinate a fi utilizate ca resursă intermediară sau pentru consum final;

(e) produsele adăugate la stocurile de produse finite și producția neterminată destinate uneia sau mai multor utilizări precizate mai sus (incluzând creșterea naturală a animalelor și a plantelor, precum și construcțiile neterminate al căror cumpărător nu se cunoaște).

3.19.  Definiție: prețurile semnificative din punct de vedere economic sunt prețuri care au un efect substanțial asupra cantităților de produse pe care producătorii sunt dispuși să le ofere și asupra cantităților de produse pe care cumpărătorii doresc să le cumpere. Astfel de prețuri survin în cazul în care se aplică următoarele două condiții:

(a) producătorul are interesul să ajusteze oferta, fie cu scopul de a face un profit pe termen lung, fie cel puțin de a-și acoperi costurile de capital și alte costuri; precum și

(b) consumatorii au libertatea de a cumpăra sau de a nu cumpăra și fac această alegere pe baza prețurilor practicate.

Prețurile nesemnificative din punct de vedere economic sunt susceptibile de a fi practicate atunci când se urmărește creșterea unor venituri sau obținerea unor reduceri în cererea excesivă care ar putea să apară atunci când se furnizează servicii complet gratuit.

Prețul semnificativ din punct de vedere economic al unui produs este definit în relație cu unitatea instituțională și cu UAE locală care a realizat producția. De exemplu, totalitatea producției întreprinderilor neconstituite în societăți deținute de gospodăriile populației care este vândută altor unități instituționale este vândută la prețuri semnificative din punct de vedere economic, adică se consideră producție de piață. Pentru producția altor unități instituționale, capacitatea de a desfășura o activitate de piață la prețuri semnificative din punct de vedere economic va fi verificată îndeosebi prin intermediul unui criteriu cantitativ (criteriul 50 %), utilizând raportul vânzări/cost de producție. Pentru a fi un producător de piață, unitatea publică recuperează cel puțin 50 % din costuri prin vânzările sale de-a lungul unei perioade multianuale lungi.

3.20.  Definiție: producția realizată pentru consumul final propriu constă în bunuri sau servicii reținute fie pentru consumul final propriu, fie pentru formarea de capital de către aceeași unitate instituțională.

3.21. Produsele reținute pentru consumul final propriu pot fi produse numai de sectorul gospodăriilor populației. Exemple de produse reținute pentru consumul final propriu includ:

(a) produsele agricole reținute de către agricultori;

(b) serviciile de locuință prestate de proprietarii-ocupanți;

(c) serviciile casnice produse prin angajarea de personal remunerat.

3.22. Produsele utilizate în scopul formării de capital propriu pot fi produse de orice sector. Exemple de astfel de produse sunt:

(a) mașinile-unelte produse de către întreprinderile de construcții mecanice;

(b) locuințele sau extinderile acestora construite de către gospodăriile populației;

(c) construcțiile pentru uz propriu, inclusiv cele destinate unei comunități realizate de către grupuri de gospodării;

(d) software pentru uz propriu;

(e) cercetare și dezvoltare pentru nevoi proprii. Cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea se înregistrează ca formare de capital fix doar în situația în care s-a obținut un nivel suficient de mare de fiabilitate și comparabilitate a estimărilor pentru toate statele membre.

3.23.  Definiție: producția non-piață este producția care este furnizată altor unități gratuit sau la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic.

Producția non-piață (P.13) este subdivizată în două elemente: „Plăți pentru producția non-piață” (P.131), care constau în diferite onorarii și taxe și „altă producție de piață” (P.132), care este producția furnizată gratis.

Producția non-piață este realizată din următoarele motive:

(a) ar putea fi tehnic imposibil să se determine persoanele să plătească pentru servicii colective deoarece consumul lor de astfel de servicii nu poate fi monitorizat și controlat. Producția de servicii colective este organizată de către unitățile administrației publice și finanțată din alte fonduri decât încasările din vânzări și anume din impozitare sau din alte venituri ale administrației publice;

(b) unitățile administrațiilor publice și IFSLSGP pot, de asemenea, produce și furniza bunuri sau servicii către gospodării individuale ale populației contra cost, dar aleg să nu facă aceasta din motive de politică socială sau economică. Exemple sunt furnizarea de servicii de învățământ sau sănătate gratuit sau la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic.

3.24.  Definiție: producătorii de piață sunt UAE locale sau unități instituționale a căror producție este în cea mai mare parte producție de piață.

În cazul în care o UAE locală sau o unitate instituțională este un producător de piață, producția sa principală este prin definiție o producție de piață deoarece conceptul de producție de piață este definit după ce unității cu activitate economică locale și unității instituționale care au realizat producția respectivă le-a fost aplicată distincția între producția de piață, pentru consum final propriu și non-piață.

3.25.  Definiție: producătorii pentru consumul final propriu sunt UAE locale sau unități instituționale a căror producție este în cea mai mare parte destinată consumului final propriu în cadrul aceleiași unități instituționale.

3.26.  Definiție: producătorii non-piață sunt UAE locale sau unități instituționale a căror producție este în cea mai mare parte oferită gratuit sau la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic.

Unități instituționale: distincția între piață, pentru consumul final propriu și non-piață

3.27. Pentru unitățile instituționale ca producători, distincția între piață, pentru consumul final propriu și non-piață este rezumată în tabelul 3.1. Clasificarea pe sectoare este și ea redată.



Tabelul 3.1 –  Distincția între producătorii de piață, cei pentru consumul final propriu și cei non-piață din perspectiva unităților instituționale

Tip de unitate instituțională

Clasificare

Privată sau publică?

 

Instituție fără scop lucrativ sau nu?

Producător de piață?

Tip de producător

Sector (sectoare)

1.  Producători privați

1.1  Întreprinderi neconstituite în societăți deținute de gospodării populației (exclusiv întreprinderile cvasisocietăți deținute de gospodăriile populației)

 

 

1.1 = de piață sau pentru consumul final propriu

Gospodăriile populației

 

1.2  Alți producători privați (inclusiv întreprinderile cvasisocietăți deținute de gospodăriile populației)

1.2.1  IFSL private

1.2.1.1  Da

1.2.1.1 = Piață

Societăți

 

 

 

1.2.1.2  Nu

1.2.1.2 = Non-piață

IFSLSGP

 

 

1.2.2  Alți producători privați care nu sunt IFSL

 

1.2.2 = Piață

Societăți

2.  Producători publici

 

 

2.1  Da

2.1 = Piață

Societăți

 

 

 

2.2  Nu

2.2 = Non-piață

Administrații publice

3.28. Tabelul 3.1 arată că, pentru a stabili dacă o unitate instituțională ar trebui clasificată ca producător de piață, producător pentru consumul final propriu sau producător non-piață, se efectuează secvențial câteva distincții. Prima distincție este între producătorii privați și cei publici. Un producător public este un producător care este controlat de administrațiile publice, deținerea controlului fiind definită la punctul 2.38.

3.29. Așa cum reiese din tabelul 3.1, producătorii privați se regăsesc în toate sectoarele cu excepția administrațiilor publice. Dimpotrivă, producătorii publici se regăsesc doar în sectorul societăților nefinanciare, în sectorul societăților financiare și în sectorul administrațiilor publice.

3.30. O categorie specifică de producători privați o reprezintă întreprinderile neconstituite în societăți deținute de gospodăriile populației. Ele sunt producători de piață sau producători pentru consumul final propriu. Ultima situație se întâlnește în cazul producției de servicii de locuință prestate de proprietarii-ocupanți și al producției de bunuri pentru uz propriu. Toate întreprinderile neconstituite în societăți deținute de gospodăriile populației sunt clasificate în sectorul gospodăriilor populației, cu excepția întreprinderilor cvasisocietăți deținute de gospodării ale populației. Ele sunt producători de piață și sunt clasificate în sectoarele societăți nefinanciare și societăți financiare.

3.31. Pentru alți producători privați, se face o distincție între instituțiile private fără scop lucrativ și alți producători privați.

Definiție: o instituție privată fără scop lucrativ (IFSL) este definită drept o entitate juridică sau socială care activează în scopul producerii de bunuri și servicii al căror statut nu le permite să fie o sursă de venit, de profit sau de orice alt câștig financiar pentru unitățile care le creează, le controlează sau le finanțează. În situația în care activitățile lor productive generează surplusuri, acestea nu pot fi însușite de alte unități instituționale.

O IFSL privată se clasifică în sectoarele societăți nefinanciare și societăți financiare dacă este un producător de piață.

O IFSL privată se clasifică în sectorul IFSLSGP dacă este un producător non-piață, cu excepția situației în care se află sub controlul administrației publice. În situația în care o IFSL privată este controlată de administrația publică, ea se clasifică în sectorul administrații publice.

Toți ceilalți producători privați care nu sunt IFSL sunt producători de piață. Ei sunt clasificați în sectoarele societăți nefinanciare și societăți financiare.

3.32. În procesul de distingere între producția de piață și cea non-piață și între producătorii de piață și cei non-piață se utilizează câteva criterii. Respectivele criterii piață/non-piață (a se vedea punctul 3.19 cu privire la definiția prețurilor semnificative din punct de vedere economic) urmăresc să evalueze existența circumstanțelor de piață și manifestarea de către producător a unui comportament de piață suficient de autentic. Potrivit criteriului cantitativ piață/non-piață, produsele vândute la prețuri semnificative din punct de vedere economic ar trebui să acopere prin vânzarea lor cel puțin majoritatea costurilor de producție.

3.33. În aplicarea acestui criteriu cantitativ piață/non-piață, vânzările și costurile de producție se definesc în modul următor:

(a) vânzări înseamnă vânzările excluzând impozitele pe produse, dar incluzând toate plățile efectuate de către administrațiile publice sau de către instituțiile Uniunii către orice tip de producător din respectivul domeniu de activitate, adică toate plățile legate de volumul sau valoarea producției sunt incluse, în schimb plățile destinate acoperirii unui deficit global sau stingerii unor datorii sunt excluse.

Această definiție a vânzărilor corespunde celei a producției la prețuri de bază, cu excepția faptului că:

(1) producția la prețuri de bază este definită doar după ce s-a decis dacă producția este de piață sau non-piață: vânzările servesc doar la evaluarea producției de piață; producția non-piață este evaluată pe baza costurilor;

(2) plățile efectuate de către administrațiile publice pentru a acoperi un deficit global al societăților sau cvasisocietăților publice reprezintă o parte din alte subvenții pe produse, astfel cum sunt definite la punctul 4.35 litera (c). Ca urmare, producția de piață la prețuri de bază include plățile efectuate de administrațiile publice pentru acoperirea unui deficit global.

(b) vânzările exclud alte surse de venit, cum ar fi câștigurile din deținere (deși acestea ar putea fi o parte normală și preconizabilă a veniturilor întreprinderii), ajutoare nerambursabile pentru investiții, alte transferuri de capital (de exemplu, stingerea datoriilor), precum și achiziționarea de participații;

(c) în sensul acestui criteriu, costurile de producție sunt egale cu suma dintre consumul intermediar, remunerarea angajaților, consumul de capital fix, alte impozite pe producție plus costurile de capital. Alte subvenții pentru producție nu sunt deduse. Pentru a asigura coerența conceptelor de vânzare și costuri de producție atunci când se aplică criteriul cantitativ piață/non-piață, costurile de producție exclud toate costurile angajate pentru formarea de capital pentru uz propriu. Din motive de simplitate, costurile de capital pot, în general, să fie aproximate de plățile nete aferente dobânzii efective. Cu toate acestea, pentru producătorii de servicii financiare, se ia considerare dobânda percepută, adică se efectuează o corecție pentru serviciile de intermediere financiară indirect măsurate SIFIM.

Criteriul cantitativ piață/non-piață se aplică prin luarea în considerare a unui interval de câțiva ani. Variațiile mici de volum ale vânzărilor de la un an la altul nu necesită o reclasificare a unităților instituționale (și a UAE locale ale lor și a producției).

3.34. Vânzările pot cuprinde mai multe elemente. De exemplu, în cazul serviciilor de asistență medicală furnizate de către un spital, vânzările pot fi reprezentate de:

(a) achizițiile efectuate de angajatori care se înregistrează ca venit în natură plătit angajaților lor și cheltuiala pentru consum final de către angajații respectivi;

(b) achizițiile efectuate de către societățile private de asigurări;

(c) achizițiile efectuate de administrațiile de securitate socială și de administrațiile publice, care se clasifică drept prestații sociale în natură;

(d) achizițiile efectuate de gospodăriile populației fără restituire (cheltuiala pentru consum final).

Doar alte subvenții pentru producție și donațiile (de exemplu, de la instituțiile de caritate) primite nu sunt tratate ca vânzări.

În mod similar, ca exemplu ilustrativ, vânzarea de servicii de transport de către o întreprindere poate reprezenta consum intermediar al producătorilor, venit în natură furnizat de angajatori, prestații sociale în natură furnizate de administrația publică și achiziții efectuate de gospodăriile populației fără restituire.

3.35. Instituțiile private fără scop lucrativ care deservesc întreprinderile sunt un caz special. De regulă, ele sunt finanțate din cotizații sau abonamente ale grupului de întreprinderi în cauză. Abonamentele nu sunt tratate ca transferuri, ci ca plăți pentru servicii prestate, adică drept vânzări. Prin urmare, aceste IFSL sunt producători de piață și sunt clasificate în sectoarele societăți nefinanciare și societăți financiare.

3.36. În aplicarea criteriului de comparare a vânzărilor și a costurilor de producție ale IFSL private sau publice, includerea în vânzări a tuturor plăților legate de volumul producției poate să conducă la erori în câteva cazuri specifice. Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, în cazul finanțării școlilor private și publice. Plățile efectuate de administrațiile publice pot fi corelate cu numărul de elevi, dar pot face obiectul unor negocieri cu administrația publică. Într-un astfel de caz, plățile respective nu se înregistrează ca vânzări, cu toate că ele au o legătură explicită cu un indicator al volumului producției, adică cu numărul de elevi. Aceasta implică faptul că o școală, finanțată în principal prin astfel de plăți, este un producător non-piață.

3.37. Producătorii publici pot fi producători de piață sau producători non-piață. Producătorii de piață sunt clasificați în sectoarele societăților nefinanciare și financiare. Dacă unitatea instituțională este un producător non-piață, ea este clasificată în sectorul administrații publice.

3.38. UAE locale acționând în calitate de producători de piață și de producători pentru consum final propriu nu pot realiza producție non-piață. Prin urmare, producția lor se poate înregistra doar ca producție de piață sau producție pentru consumul final propriu și se evaluează corespunzător (a se vedea punctele 3.42-3.53).

3.39. UAE locale, în calitate de producători non-piață, pot realiza ca producție secundară producție de piață și producție pentru consumul final propriu. Aceasta din urmă constă în formarea de capital pentru uz propriu. Existența unei producții de piață ar trebui, în principiu, să fie determinată prin aplicarea criteriilor calitative și cantitative piață/non-piață produselor individuale. Astfel de producție de piață secundară realizată de către producători non-piață ar putea fi prezentă, de exemplu, în situația în care spitalele publice practică prețuri semnificative din punct de vedere economic pentru unele dintre serviciile pe care le oferă.

3.40. Alte exemple sunt vânzarea reproducerilor de artă de către muzee publice și vânzarea de servicii de previziuni meteorologice de către institute meteorologice.

3.41. Producătorii non-piață pot avea venituri și din vânzarea producției lor non-piață la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic, de exemplu veniturile unui muzeu obținute din vânzarea biletelor de intrare. Aceste venituri provin din producție non-piață. Cu toate acestea, în cazul în care ambele tipuri de venituri (cele obținute din biletele de intrare și cele obținute din vânzarea de postere și cărți poștale) sunt dificil de distins, ele pot fi toate tratate fie ca venituri din producție de piață, fie ca venituri din producție non-piață. Alegerea între aceste două alternative de înregistrare ar trebui să depindă de presupusa importanță relativă a ambelor tipuri de venit (din bilete versus cele din vânzarea de postere și cărți poștale).

Momentul înregistrării și evaluării producției

3.42. Producția se înregistrează și se evaluează în momentul în care este generată în procesul de producție.

3.43. Întreaga producție se evaluează la prețuri de bază, dar există convenții specifice pentru:

(a) evaluarea producției non-piață;

(b) evaluarea producției totale a unui producător non-piață (UAE locală);

(c) evaluarea producției totale a unei unități instituționale a cărei UAE locală este un producător non-piață.

3.44.  Definiție: prețul de bază este prețul de primit de către producători de la cumpărător pentru o unitate de produs sau serviciu realizată, calculat ca producția minus orice impozit (adică impozitele pe produse) de plătit pentru unitatea respectivă ca urmare a producerii sau vânzării sale, plus orice subvenție (adică subvențiile pentru produse) de primit pentru unitatea respectivă ca urmare a producerii sau vânzării sale. El exclude costurile de transport facturate separat de către producător. De asemenea, sunt excluse și câștigurile și pierderile din deținere aferente activelor financiare și nefinanciare.

3.45. Producția pentru consumul final propriu (P.12) se evaluează la prețurile de bază ale unor produse similare vândute pe piață. Acesta generează excedent net din exploatare sau venit mixt rezultat dintr-o astfel de producție. Un exemplu este reprezentat de serviciile de locuință prestate de proprietarii-ocupanți care generează excedent net din exploatare. Dacă prețurile de bază ale unor produse similare nu sunt disponibile, producția pentru consumul final propriu ar trebui evaluată în funcție de costurile de producție plus un adaos (exceptând producătorii non-piață) corespunzând excedentului net din exploatare sau venitului mixt.

3.46. Adiționările la producția neterminată se evaluează în funcție de prețul de bază actual al produsului finit.

3.47. Pentru a estima în avans valoarea producției tratată ca producție neterminată, valoarea se bazează pe costurile actuale angajate plus un adaos (exceptând producătorii non-piață) corespunzând excedentului net din exploatare estimat sau venitului mixt estimat. Estimările provizorii sunt în continuare înlocuite cu cele obținute prin distribuirea valorii actuale (în momentul în care este cunoscută) a produselor finite de-a lungul perioadei de producție.

Valoarea producției de produse finite este suma valorilor corespunzătoare:

(a) produselor finite vândute sau schimbate în natură;

(b) intrărilor în stoc ale produselor finite, minus ieșirile;

(c) produselor finite pentru consumul final propriu.

3.48. Pentru construcțiile și structurile achiziționate în stare nefinalizată, se estimează o valoare pe baza costurilor suportate până la data achiziționării, incluzând un adaos corespunzător excedentului din exploatare sau venitului mixt. Acest adaos rezultă din faptul că valoarea poate fi estimată pe baza prețurilor unor clădiri sau structuri similare. Valorile plăților eșalonate pot fi utilizate pentru a aproxima valorile formării brute de capital fix efectuate de către cumpărător în fiecare etapă, presupunând că nu există plăți în avans sau arierate.

În situația în care construirea pentru uz propriu a unei structuri nu este finalizată într-o singură perioadă contabilă, valoarea producției este estimată prin metoda următoare. Se calculează raportul dintre costurile angajate în perioada actuală și costurile totale pentru întreaga perioadă de construire. Se aplică acest raport producției totale estimate la prețuri de bază actuale. Dacă nu este posibil să se estimeze valoarea structurii finalizate la prețul de bază actual, ea se evaluează însumând costurile ei totale de producție cu un adaos (exceptând producătorii non-piață) corespunzând excedentului net din exploatare sau venitului mixt. Dacă forța de muncă este gratuită total sau parțial, ca de exemplu în cazul construcțiilor în folosul comunității realizate de gospodăriile populației, în costurile totale de producție estimate se include o estimare a costurilor cu forța de muncă în caz că aceasta ar fi plătită, utilizând valori ale remunerațiilor corespunzătoare unor cheltuieli cu forța de muncă similare.

3.49. Producția totală a unui producător non-piață (UAE locală) se evaluează pe baza costurilor de producție totale, adică însumând:

(a) consumul intermediar (P.2);

(b) remunerarea angajaților (D.1);

(c) consumul de capital fix (P.51c);

(d) alte impozite pe producție (D.29) minus alte subvenții pentru producție (D.39).

Plățile în contul dobânzilor (excluzând SIFIM) nu sunt incluse drept costuri cu producția non-piață. Costurile cu producția non-piață nu includ o imputare nici pentru randamentul net al capitalului, nici pentru valoarea chiriei obținută din clădirile nerezidențiale deținute și utilizate în cadrul producției non-piață.

3.50. Producția totală a unei unități instituționale este suma producțiilor totale ale propriilor UAE locale constituente. Acest calcul se aplică și unităților instituționale care sunt producători non-piață.

3.51. În absența unei producții de piață secundare realizată de producători non-piață, producția non-piață este evaluată în funcție de costurile de producție. În cazul existenței unei producții de piață secundare realizată de producători non-piață, producția non-piață este evaluată ca element rezidual, adică drept diferența dintre costurile totale de producție și veniturile lor din producția de piață.

3.52. Producția de piață realizată de producătorii non-piață este evaluată la prețuri de bază. Producția totală a unei UAE locale care realizează producție de piață, non-piață și pentru consumul final propriu este evaluată însumând costurile de producție. Valoarea producției lor de piață este dată de încasările lor din vânzarea produselor de piață, valoarea producției lor non-piață fiind obținută în mod rezidual, ca diferența dintre valoarea producției sale totale și suma dintre producția sa de piață și producția sa pentru consumul final propriu. Încasările obținute din vânzarea bunurilor și serviciilor non-piață la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic nu se regăsesc în aceste calcule – ele fac parte din valoarea producției non-piață.

3.53. Urmează, în ordinea secțiunilor CPA, o listă de excepții și clarificări referitoare la momentul înregistrării și la evaluarea producției.

Produse ale agriculturii, silviculturii și pescuitului (secțiunea A)

3.54. Producția de produse din agricultură se înregistrează ca și cum s-ar desfășura continuu în întreaga perioada de producție (și nu doar în perioada culesului recoltelor sau sacrificării animalelor).

Culturile în creștere, masa lemnoasă pe picior și efectivele de pești sau animalele crescute pentru consum alimentar sunt tratate ca stocuri ale producției neterminate în cursul procesului și transformate în stocuri de produse finite la momentul finalizării procesului.

Producția exclude orice modificări ale resurselor biologice necultivate, de exemplu creșterea animalelor, a păsărilor, a peștilor necaptivi sau creșterea necultivată a pădurilor.

Produse fabricate (Secțiunea C); Lucrări de construcție (Secțiunea F).

3.55. În cazul construirii unei clădiri sau a altei structuri a cărei construcție se desfășoară în mai multe perioade contabile, producția realizată în fiecare perioadă este tratată ca fiind vândută cumpărătorului la sfârșitul perioadei, adică înregistrată ca formare de capital fix de către cumpărător și nu ca producție neterminată în industria construcțiilor. Producția este tratată ca fiind vândută cumpărătorului în mod eșalonat. Atunci când contractul prevede plăți eșalonate, valoarea producției poate fi aproximată cu ajutorul valorii plăților eșalonate efectuate în fiecare perioadă. În situația în care nu există certitudine cu privire la ultimul cumpărător, producția incompletă realizată în fiecare perioadă este înregistrată ca producție neterminată.

Servicii de comerț cu ridicata și cu amănuntul; servicii de reparații a autovehiculelor și a motocicletelor (Secțiunea G).

3.56. Producția serviciilor de comerț cu ridicata și cu amănuntul este măsurată prin adaosul comercial practicat în cazul bunurilor cumpărate pentru a fi revândute.

Definiție: adaosul comercial este diferența dintre prețul de vânzare efectiv sau imputat practicat pentru un bun cumpărat pentru a fi revândut și prețul care ar trebui să fie plătit de către distribuitor pentru a înlocui bunul în momentul în care este vândut sau cedat într-un alt mod.

Adaosurile comerciale practicate pentru unele bunuri pot fi negative dacă prețurile lor de vânzare sunt reduse. Adaosurile comerciale sunt negative în cazul bunurilor care nu sunt vândute, ci sunt rebutate sau furate. Adaosurile comerciale ale bunurilor acordate angajaților drept remunerație în natură sau retrase în vederea consumului final de către proprietari sunt egale cu zero.

Câștigurile și pierderile din deținere nu sunt incluse în adaosul comercial.

Producția unui vânzător cu ridicata sau cu amănuntul este dată de următoarea formulă:

valoarea producției =

valoarea vânzărilor

plus valoarea bunurilor cumpărate pentru revânzare și utilizate drept consum intermediar, remunerare a angajaților în natură sau venit mixt în natură

minus valoarea bunurilor cumpărate pentru revânzare

plus valoarea adiționărilor la stocurile de bunuri pentru revânzare

minus valoarea bunurilor retrase din stocurile de bunuri pentru revânzare

minus valoarea pierderilor recurente din cauza ratelor normale de rebutare, furt sau pagube accidentale.

Transport și depozitare (Secțiunea H)

3.57. Producția serviciilor de transport este măsurată prin valoarea sumelor de primit pentru transportul de bunuri sau persoane. Transportul pentru uz propriu în cadrul unei UAE locale este considerat activitate auxiliară care nu este identificată sau înregistrată separat.

3.58. Producția aferentă serviciilor de depozitare se măsoară ca valoarea unui adaos la producția neterminată. Creșterile prețurilor bunurilor aflate în stocuri nu ar trebui considerate ca producție neterminată și ca producție, ci tratate drept câștiguri din deținere. Dacă creșterea valorii reflectă o creștere a prețului fără vreo modificare a calității, în acest caz nu există producție suplimentară în perioada respectivă în plus față de costurile de depozitare sau de cumpărarea explicită pentru un serviciu de depozitare. Cu toate acestea, în trei cazuri creșterea valorii este considerată producție:

(a) calitatea bunului se poate îmbunătăți în timp, de exemplu în cazul vinului; doar în cazurile în care maturarea este parte a procesului normal de producție, îmbunătățirea calității produsului este considerată ca fiind producție;

(b) factorii sezonieri care afectează oferta sau cererea pentru un anumit bun care determină variații regulate, previzibile ale prețului în cursul anului, deși calitățile sale fizice pot să nu se fi modificat;

(c) procesul de producție este suficient de lung pentru ca factorii de reducere să se aplice muncii desfășurate cu mult timp înainte de livrare.

3.59. Cele mai multe modificări ale prețurilor bunurilor aflate în stocuri nu sunt adiționări la producția neterminată. Pentru a estima creșterea valorii bunurilor depozitate în condiții de cost mai mari decât cele de depozitare, se poate face uz de creșterea preconizată a valorii peste rata generală a inflației pentru o perioadă predeterminată. Orice câștig care survine în afara perioadei predeterminate continuă să fie înregistrat drept câștig sau pierdere din deținere.

Serviciile de depozitare nu includ vreo modificare a prețului cauzată de deținerea de active financiare, obiecte de valoare sau alte active nefinanciare, precum terenul și clădirile.

3.60. Producția serviciilor agențiilor de turism este măsurată în funcție de valoarea plăților pentru serviciile prestate de agenții (onorarii sau comisioane) și nu de sumele totale plătite de călători agenției de turism, incluzând cheltuielile de transport efectuate de terți.

3.61. Producția serviciilor prestate de operatorii de turism este măsurată prin sumele totale plătite de către călători operatorilor de turism.

3.62. Serviciile agențiilor de turism și cele ale operatorilor de turism se deosebesc prin faptul că serviciile agențiilor de turism se reduc la intermediere în beneficiul clientului, în timp ce serviciile operatorilor de turism creează un nou produs denumit circuit, care are diverse componente reprezentate de călătorie, cazare și divertisment.

Servicii hoteliere și de alimentație (Secțiunea I)

3.63. Valoarea producției serviciilor furnizate de hoteluri, restaurante și cafenele include valoarea alimentelor, băuturilor etc. consumate.

Servicii financiare și de asigurări (Secțiunea K): producția băncii centrale

Banca centrală prestează următoarele servicii:

(a) servicii de politică monetară;

(b) servicii de intermediere financiară;

(c) servicii de supraveghere a societăților financiare.

Producția băncii centrale se măsoară ca sumă a costurilor sale.

Servicii financiare și de asigurări (Secțiunea K): servicii financiare în general

Serviciile financiare constau în următoarele servicii:

(a) intermediere financiară (incluzând servicii de asigurări și de pensii);

(b) servicii ale auxiliarilor financiari; precum și

(c) alte servicii financiare.

3.64. Intermedierea financiară înseamnă administrarea riscului financiar și transformarea lichidităților. Societățile angajate în aceste activități obțin fonduri, de exemplu, prin acceptarea de depozite și emiterea de bilete, obligațiuni și alte titluri de valoare. Societățile utilizează aceste fonduri, precum și fondurile proprii, pentru a achiziționa active financiare prin acordarea de împrumuturi altor entități și prin cumpărarea de bilete, obligațiuni și alte titluri de valoare. Intermedierea financiară include serviciile de asigurări și de pensii.

3.65. Activitățile financiare auxiliare facilitează administrarea riscului financiar și transformarea lichidităților. Auxiliarii financiari acționează în numele altor unități și nu se expun riscurilor prin angajarea de datorii sau prin achiziționarea de active financiare ca parte a unui serviciu intermediar.

3.66. Alte servicii financiare includ serviciile de monitorizare cum ar fi monitorizarea piețelor de acțiuni și obligațiuni, servicii de securitate cum ar fi păzirea bijuteriilor scumpe și a documentelor importante, precum și servicii comerciale cum ar fi intermedierea tranzacționării de valute și de titluri de valoare.

3.67. Serviciile financiare sunt realizate aproape exclusiv de către instituțiile financiare deoarece acestea sunt supravegheate foarte strict. De exemplu, dacă un vânzător cu amănuntul dorește să ofere facilități de creditare clienților săi, acestea sunt, de obicei, oferite de către o societate financiară care este o filială a acestuia sau de către o altă instituție financiară specializată.

3.68. Serviciile financiare pot fi plătite direct sau indirect. Unele operațiuni cu active financiare pot implica atât taxe directe, cât și indirecte. Serviciile financiare sunt realizate și plătite în patru moduri principale:

(a) serviciile financiare realizate cu plată directă;

(b) servicii financiare plătite prin perceperea de dobânzi;

(c) servicii financiare de achiziționare și înstrăinare a unor active și pasive financiare pe piețele financiare;

(d) serviciile financiare realizate în cadrul sistemelor de asigurări și de pensii, în cazul în care activitatea este finanțată prin perceperea de cotizații de asigurare și din venitul realizat din economii.

3.69. Aceste servicii financiare sunt realizate în schimbul unor taxe explicite, acoperind o gamă largă de servicii care pot fi realizate de către diferite tipuri de instituții financiare. Următorul exemplu ilustrează natura serviciilor pentru care se percep taxe în mod direct:

(a) băncile percep taxe de la gospodării pentru a media un credit ipotecar, pentru a administra un portofoliu de investiții și pentru a administra o proprietate imobiliară;

(b) instituțiile specializate percep taxe de la societățile nefinanciare pentru a organiza o preluare sau pentru a administra o restructurare a unui grup de societăți;

(c) societățile care oferă carduri de credit percep taxe de la unități care acceptă carduri de credit, de obicei un procent din fiecare vânzare;

(d) un deținător de card plătește un onorariu explicit, de obicei anual, pentru deținerea cardului.

3.70. De exemplu, în intermedierea financiară, o instituție financiară, de exemplu o bancă, acceptă depozite din partea unor unități care doresc să obțină dobânzi aferente unor fonduri pentru care unitatea nu prevede o utilizare imediată și pe care le oferă ca împrumut altor unități ale căror fonduri sunt insuficiente pentru a le satisface necesitățile. Astfel, banca pune la dispoziție un mecanism prin care prima entitate oferă un împrumut celei de-a doua. Fiecare dintre cele două părți plătește un onorariu băncii pentru serviciul prestat: unitatea care oferă fonduri ca împrumut plătește prin faptul că acceptă o rată a dobânzii mai mică decât rata „de referință” a dobânzii, în timp ce unitatea care ia fondurile cu împrumut plătește prin faptul că acceptă o rată a dobânzii mai mare decât rata „de referință” a dobânzii. Diferența dintre rata dobânzii plătită băncilor de către debitori și rata dobânzii efectiv plătită depunătorilor este o taxă pentru SIFIM.

3.71. Se întâmplă rar ca valoarea fondurilor oferite cu titlu de împrumut de către o instituție financiară să reprezinte exact valoarea fondurile depuse la aceasta. O parte a sumelor bănești ar putea fi depuse, dar nu încă oferite cu titlu de împrumut. Unele fonduri oferite cu titlu de împrumut ar putea fi finanțate din fondurile proprii ale băncii și nu din fonduri dobândite cu titlu de împrumut. Indiferent de sursele de finanțare, se realizează un serviciu pentru acordarea de împrumuturi și acceptarea de depozite. SIFIM sunt imputate pentru toate împrumuturile și depozitele. Aceste taxe indirecte se aplică numai fondurilor acordate ca împrumut și depozitelor acceptate de instituțiile financiare.

3.72. Rata de referință se situează între rata practicată de bancă pentru depozite și cea practicată pentru fondurile acordate ca împrumut. Ea nu corespunde unei medii aritmetice a ratelor practicate pentru depozite și a celor practicate pentru fondurile acordate ca împrumut. Rata predominantă aferentă fondurilor acordate și luate ca împrumut este o alegere adecvată. Totuși, sunt necesare rate de referință diferite pentru fiecare valută în care sunt exprimate fondurile luate ca împrumut și depozitele, în special când este implicată o instituție financiară nerezidentă.

SIFIM sunt descrise în detaliu în capitolul 14.

3.73. În situația în care o instituție financiară oferă spre vânzare un titlu de valoare (de exemplu un bilet sau o obligațiune), se percepe o plată pentru un serviciu. Prețul de cumpărare (prețul cerut) este egal cu valoarea de piață estimată a titlului de valoare plus o marjă. O altă taxă este percepută în situația în care un titlu de valoare este vândut, prețul oferit vânzătorului (prețul oferit) fiind egal cu valoarea de piață minus o marjă. Marjele dintre prețurile de cumpărare și de vânzare se aplică și participațiilor, acțiunile fondurilor de investiții și valutelor străine. Aceste marje sunt aferente prestării de servicii financiare.

3.74. Următoarele servicii financiare se încadrează în această categorie. Fiecare dintre ele determină o redistribuire a fondurilor.

(a) Asigurări generale. În temeiul unei polițe de asigurări generale, societatea de asigurări acceptă o primă de la un client, pe care o păstrează până se plătește o daună sau până când perioada de asigurare expiră. Societatea de asigurări investește prima, iar venitul din proprietate rezultat reprezintă o sursă suplimentară de fonduri. Venitul din proprietate reprezintă venitul la care clientul a renunțat și este tratat ca un supliment implicit la prima efectivă. Societatea de asigurări stabilește valoarea primelor efective astfel încât suma primelor plus câștigul din venituri din proprietate aferente acestora minus plățile preconizate cu titlu de daune să permită existența unei marje pe care societatea de asigurări o va reține drept producția societății de asigurări.

Producția aferentă asigurărilor generale se calculează astfel:

Încasările totale din prime

plus prime suplimentare implicite (egale cu câștigul din veniturile din proprietate aferent provizioanelor tehnice)

minus despăgubirile produse ajustate.

Societatea de asigurări are la dispoziție rezerve constând din primele neîncasate (primele efective aferente perioadei contabile următoare) și daunele exigibile. Daunele exigibile reprezintă daunele care nu au fost încă raportate, au fost raportate dar nu au fost încă soluționate sau au fost raportate și soluționate dar nu au fost încă plătite. Aceste rezerve sunt denumite provizioane tehnice și sunt utilizate pentru a genera venituri din investiții. Câștigurile și pierderile din deținere nu reprezintă venit din investirea provizioanelor tehnice de asigurare. Acestea pot fi investite în activități secundare ale societății de asigurări, de exemplu în închirierea de locuințe sau birouri. Excedentul net din exploatare provenind din aceste activități secundare constituie un venit din investirea provizioanelor tehnice de asigurare.

Nivelul adecvat de daune utilizat în calcularea producției este denumit „daune ajustate”, acestea putând fi determinate în două moduri. Metoda estimării estimează nivelul de daune ajustate cu ajutorul unui model bazat pe istoricul daunelor de plătit de către societate. A doua metodă utilizează informații contabile: daunele ajustate sunt derivate ex post ca daune efective produse plus modificarea provizioanelor de egalizare, adică fondurile constituite pentru a onora daune neașteptat de mari. În cazul în care provizioanele de egalizare sunt insuficiente pentru a aduce despăgubirile ajustate la un nivel normal se adaugă cotizații din fonduri proprii la măsurarea despăgubirilor ajustate. O trăsătură majoră a ambelor metode este aceea că daunele neașteptat de mari nu conduc la estimări volatile și negative ale producției.

Modificările provizioanelor tehnice și ale provizioanelor de egalizare ca răspuns la modificările reglementărilor financiare sunt înregistrate ca alte modificări de volum ale activelor; ele sunt irelevante pentru calcularea producției. Dacă din cauza lipsei informațiilor nu se poate aplica niciuna dintre cele două metode de estimare a daunelor ajustate, poate fi necesar ca producția să fie estimată prin însumarea costurilor, incluzând o ajustare în funcție de profiturile normale.

În cazul serviciilor de asigurări prestate în vederea obținerii unui profit, modificarea provizioanelor se deduce pentru a se obține valoarea producției.

(b) O poliță de asigurări de viață reprezintă un tip de sistem de realizare de economii. Timp de câțiva ani, deținătorul poliței plătește prime societății de asigurări în schimbul promisiunii obținerii unor beneficii la un moment dat în viitor. Aceste beneficii pot fi exprimate în termenii unei formule care să țină cont de primele plătite sau poate fi dependentă de nivelul succesului societății de asigurări în investirea fondurilor. Metoda de calculare a producției în cazul asigurărilor de viață urmează aceleași principii generale cu cele din cazul asigurărilor generale. Totuși, din cauza intervalelor de timp scurs între momentul încasării primelor și cel al plății beneficiilor, trebuie efectuate ajustări speciale pentru provizioanele tehnice. Producția aferentă asigurărilor de viață se calculează ca:

prime încasate,

plus prime suplimentare, minus beneficiile datorate,

minus creșterile (plus scăderile) provizioanelor tehnice ale asigurărilor de viață.

Primele sunt definite exact în același mod pentru asigurările de viață și pentru asigurările generale. Primele suplimentare au însemnătate mai mare pentru asigurările de viață decât pentru asigurările generale. Beneficiile sunt înregistrate pe măsură ce sunt acordate sau plătite. În cazul asigurărilor de viață nu este nevoie să se obțină o estimare ajustată a beneficiilor deoarece volatilitatea neașteptată a plăților aferente unei polițe de viață nu este aceeași. Provizioanele tehnice aferente asigurărilor de viață cresc în fiecare an din cauza noilor prime plătite și a noilor venituri din investiții alocate deținătorilor de polițe (dar neretrase de aceștia) și scad din cauza beneficiilor plătite. Astfel, este posibil să se exprime nivelul producției aferente asigurărilor de viață ca diferența dintre venitul total din investiții câștigat din provizioanele tehnice aferente asigurărilor de viață și partea din aceste investiții alocate efectiv titularilor de polițe și adăugată la provizioanele tehnice de asigurare.

În situația în care această metodă nu este fezabilă din motive legate de date sau ea nu oferă rezultate semnificative, producția aferentă asigurărilor de viață se calculează însumând costurile de producție la care se adaugă o ajustare pentru a se ține cont de „profitul normal”.

(c) Producția aferentă reasigurărilor se determină exact în același mod ca și cea aferentă asigurărilor generale, indiferent dacă se reasigură polițele de asigurări de viață sau cele de asigurări generale.

(d) Producția aferentă unui sistem de asigurări sociale depinde de modul în care organizat. Exemple cu privire la modul în care acestea sunt organizate sunt următoarele:

1. sistemele de securitate socială sunt sisteme de asigurări sociale care vizează comunitatea în ansamblu și care sunt impuse și controlate de administrația publică. Scopul lor este de a oferi beneficii cetățenilor pentru a răspunde nevoilor determinate de vârsta avansată, invaliditate sau deces, boală, accidente de muncă, șomaj, familie și asistență medicală etc. Dacă se deosebesc unități distincte, producția lor este determinată în același mod ca și pentru întreaga producție non-piață, adică drept sumă a costurilor. Dacă nu se deosebesc unități distincte, producția securității sociale este inclusă în producția nivelului de administrație publică în care operează;

2. în cazul în care un angajator operează propriul său sistem de asigurări sociale, valoarea producției este determinată de suma costurilor, incluzând o estimare a randamentului oricărui capital fix utilizat în operarea sistemului. Valoarea producției este măsurată în același mod în cazul în care angajatorul stabilește un fond de pensii separat pentru a administra sistemul;

3. în cazul în care un angajator utilizează o societate de asigurări pentru a administra sistemul în beneficiul său, valoarea producției este reprezentată de onorariul practicat de societatea de asigurări;

4. în cazul unui sistem utilizat de angajatori multipli, valoarea producției este măsurată ca în cazul polițelor de asigurare de viață: venitul din investiții încasat de sisteme minus suma adăugată provizioanelor.

(e) Măsurarea producției schemelor de garantare standard a împrumuturilor depinde de tipul de producător implicat. Dacă o schemă de garantare standard a împrumuturilor operează ca producător de piață, valoarea producției este calculată în același mod ca și în cazul asigurărilor generale. Dacă schema operează ca producător non-piață, valoarea producției este calculată însumând costurile.

Servicii imobiliare (Secțiunea L)

3.75. Producția de servicii de locuință prestate de proprietarii-ocupanți este evaluată în funcție de valoarea estimată a chiriei pe care ar plăti-o un locatar pentru respectiva locuință, ținând cont de factori precum localizarea, vecinătatea față de utilități etc., precum și de dimensiunea și calitatea locuinței. Pentru garajele situate separat de locuință, care sunt utilizate de către proprietarii lor pentru consumul final în asociere cu utilizarea locuinței, se efectuează o imputare similară. Valoarea chiriei pentru locuințele ocupate de proprietari situate în străinătate, de exemplu case de vacanță, nu se înregistrează ca parte a producției interne, ci ca importuri de servicii, excedentul net din exploatare corespunzător fiind înregistrat ca venit primar obținut din restul lumii. În cazul locuințelor ocupate de proprietari deținute de nerezidenți se efectuează înregistrări similare. În cazul locuințelor cu drept de utilizare pe perioadă limitată, se înregistrează un procent din plata pentru serviciul respectiv.

3.76. Pentru a estima valoarea serviciilor de locuință prestate de proprietarii-ocupanți se utilizează metoda stratificării. Stocul de locuințe este stratificat în funcție de localizare, natura locuinței sau alți factori care afectează închirierea. Informațiile despre chiriile efective plătite pentru locuințele închiriate se utilizează pentru a obține o estimare a valorii chiriei pentru stocul total de locuințe. Chiria efectivă medie per strat este aplicată tuturor locuințelor din respectivul strat. Dacă informațiile privind chiriile provin din studii prin sondaj, extrapolarea la stocul total de chirii este în relație atât cu o parte a locuințelor închiriate, cât și cu totalul locuințelor ocupate de proprietari. Procedura detaliată utilizată pentru a determina chiria per strat este efectuată pentru un an de bază și apoi este extrapolată la perioade următoare.

3.77. Chiria de aplicat locuințelor ocupate de proprietari în metoda stratificării este definită ca valoarea de piață a chiriei datorate pentru dreptul de utilizare a unei locuințe nemobilate. Chiriile pentru locuințele nemobilate corespunzătoare tuturor contractelor de pe piața privată sunt utilizate pentru a determina chiriile imputate. Chiriile practicate pe piața privată care au nivel mic din cauza reglementărilor administrației publice sunt incluse. Dacă sursa de informații este locatarul, chiria constatată este corectată prin adăugarea oricărei ajustări specifice care este plătită direct locatorului. Dacă dimensiunea eșantionului pentru chiriile constatate astfel cum sunt definite mai sus nu este suficient de mare, chiriile constatate pentru locuințele mobilate pot fi utilizate în scop de imputare, cu condiția ca ele să fie ajustate în funcție de elementul mobilier. În mod excepțional, se pot utiliza și chiriile majorate pentru locuințele aflate în proprietate publică. Chiriile cu valoare mică corespunzătoare locuințelor închiriate rudelor sau angajaților nu se utilizează.

3.78. Metoda stratificării se utilizează pentru extrapolarea la toate locuințele închiriate. Media chiriei utilizată în imputarea descrisă mai sus poate să nu fie adecvată pentru unele segmente ale pieței chiriilor. De exemplu, chiriile reduse pentru locuințele mobilate sau chiriile majorate pentru locuințele aflate în proprietate publică nu sunt adecvate pentru respectivele locuințe închiriate efectiv. În acest caz sunt necesare straturi separate pentru locuințele mobilate sau sociale închiriate efectiv combinate cu valori adecvate ale chiriilor medii.

3.79. În absența unei piețe a chiriilor suficient de mare în care serviciile de cazare să fie caracteristice pentru locuințele ocupate de proprietar, pentru acestea se aplică metoda costului pentru utilizator.

Conform acestei metode, producția de servicii de locuință este suma dintre consumul intermediar, consumul de capital fix și alte taxe minus subvențiile pentru producție și excedentul net din exploatare (ENE).

ENE se măsoară prin aplicarea unei rate constante, anuale și reale a randamentului la valoarea netă a stocului de locuințe ocupate de proprietari la prețuri actuale (costuri de înlocuire).

3.80. Producția de servicii imobiliare aferentă clădirilor nerezidențiale este măsurată prin valoarea chiriilor datorate.

Servicii profesionale, științifice și tehnice (Secțiunea M); servicii administrative și de asistență (Secțiunea N)

3.81. Producția de servicii de leasing operațional, cum ar fi închirierea de utilaje și echipamente, este măsurată prin valoarea chiriilor plătite. Leasingul operațional este diferit de leasingul financiar: leasingul financiar reprezintă finanțarea achiziționării de active fixe prin realizarea unui împrumut de la locator la locatar. Plățile în cadrul leasingului financiar constau în rambursări ale principalului și plăți în contul dobânzilor, la care se adaugă o mică plată corespunzătoare serviciilor directe prestate (a se vedea capitolul 15: Contracte, contracte de leasing și licențe).

3.82. Cercetarea și dezvoltarea (C&D) este activitatea creativă efectuată în mod sistematic pentru a crește volumul de cunoștințe, precum și utilizarea acestui volum de cunoștințe pentru crearea sau dezvoltarea de produse noi, inclusiv versiuni sau calități îmbunătățite ale produselor existente sau crearea sau dezvoltarea de procese de producție noi sau mai eficiente. C&D care are o amploare semnificativă în raport cu activitatea principală este înregistrată ca activitate secundară a UAE locale. Acolo unde este posibil, UAE locale separate se diferențiază de C&D.

3.83. Producția aferentă serviciilor de C&D este măsurată în modul următor:

(a) C&D efectuată de laboratoarele sau institutele de cercetare comerciale specializate este evaluată în funcție de veniturile din vânzări, contracte, comisioane, onorarii etc. în mod uzual;

(b) producția aferentă C&D care este destinată a fi utilizată în cadrul aceleiași întreprinderi este evaluată pe baza prețurilor de bază estimate care ar fi plătite dacă activitatea de cercetare ar fi subcontractată. În absența unei piețe a subcontractării activităților de C&D similare, producția este evaluată ca suma costurilor de producție plus un adaos (exceptând producătorii non-piață) corespunzător ENE sau venitului mixt;

(c) C&D efectuată de unități ale administrației publice, universități și institute de cercetare non-profit este evaluată ca suma costurilor de producție. Veniturile obținute din vânzarea de servicii de C&D efectuate de producători non-piață se înregistrează ca venituri rezultate din producția de piață secundară.

Cheltuielile cu C&D se disting de cele cu învățământul și formarea profesională. Cheltuielile cu C&D nu includ costurile dezvoltării de software ca activitate principală sau secundară.

Serviciile de administrație publică și apărare; servicii obligatorii de asigurări sociale (Secțiunea O).

3.84. Serviciile de administrație publică, de apărare și cele obligatorii de securitate socială sunt realizate ca servicii non-piață și evaluate în consecință.

Servicii de învățământ (Secțiunea P); servicii de sănătate și asistență socială (Secțiunea Q)

3.85. Pentru serviciile de învățământ și sănătate se efectuează o distincție precisă între producătorii de piață și cei non-piață, precum și între producțiile lor de piață și non-piață. De exemplu, pentru unele tipuri de învățământ și de tratament medical, instituțiile administrației publice (sau alte instituții beneficiind de subvenții specifice) pot percepe taxe nominale, dar pentru alte tipuri de învățământ sau de tratamente medicale pot să practice tarife comerciale. Alt exemplu este situația în care același tip de serviciu (de exemplu, învățământul superior) este prestat pe de o parte, de administrația publică, iar pe de altă parte de institute care operează în condiții de piață.

Serviciile de învățământ și sănătate exclud activitățile de C&D; serviciile de sănătate exclud învățământul medical, de exemplu cel realizat de spitalele universitare.

Servicii artistice, de artă scenică și recreative (Secțiunea R); alte servicii (Secțiunea S)

3.86. Producția de cărți, înregistrări, filme, software, benzi magnetice, discuri etc. este un proces în două etape care se măsoară în consecință:

1. producția rezultată din realizarea de lucrări originale – un produs care încorporează proprietate intelectuală – este măsurată prin prețul plătit dacă acestea sunt vândute sau, dacă nu sunt vândute, prin prețul de bază plătit pentru lucrările originale similare, prin costurile de producție (incluzând un adaos corespunzător ENE) sau prin valoarea actualizată a încasărilor viitoare preconizate a se obține din utilizarea acestor lucrări în procesul de producție;

2. proprietarul acestui activ poate să-l utilizeze direct sau să producă copii în perioadele următoare. Dacă proprietarul a acordat licențe altor producători pentru a utiliza originalul în procesul de producție, onorariile, comisioanele, redevențele etc., primite de la deținătorii de licențe reprezintă producția aferentă acestor servicii. Cu toate acestea, vânzarea originalului reprezintă formare de capital fix negativă.

Gospodăriile private ca angajatori (Secțiunea T)

3.87. Producția de servicii casnice realizată prin angajarea de personal remunerat este evaluată prin valoarea remunerației angajaților respectivi; aceasta include orice remunerație în natură, cum ar fi alimentele sau cazarea.

CONSUMUL INTERMEDIAR (P.2)

3.88.  Definiție: consumul intermediar este reprezentat de bunurile și serviciile utilizate ca resurse în cursul unui proces de producție, excluzând activele fixe al căror consum este înregistrat ca un consum de capital fix. Bunurile și serviciile respective sunt fie transformate, fie consumate în procesul de producție.

3.89. Consumul intermediar include următoarele cazuri:

(a) bunurile și serviciile utilizate ca resurse în activități auxiliare. De exemplu, cumpărări și vânzări, marketing, contabilitate, prelucrarea datelor, transport, depozitare, întreținere, pază etc.). Nici o diferență nu este stabilită între aceste bunuri și servicii și acelea consumate în cadrul activităților principale (sau secundare) ale unei UTA locală;

(b) bunurile și serviciile care sunt primite de la o altă UAE locală aparținând aceleiași unități instituționale;

(c) închirierea de active fixe, de exemplu leasingul operațional de utilaje, automobile, software și lucrări originale din sfera divertismentului;

(d) onorariile pentru contracte, contracte de leasing și licențe pe termen scurt înregistrate ca active neproduse; acestea exclud cumpărarea nerestricționată de astfel de active neproduse;

(e) abonamentele, cotizațiile sau drepturile plătite asociațiilor profesionale fără scop lucrativ (a se vedea punctul 3.35);

(f) bunurile și serviciile care nu sunt tratate ca formare brută de capital, cum sunt:

1. uneltele ieftine utilizate pentru operațiuni frecvente cum ar fi ferăstraie, cazmale, cuțite, topoare, ciocane, șurubelnițe, chei și alte unelte manuale; mici dispozitive, cum ar fi calculatoare de buzunar. Toate cheltuielile pentru astfel de obiecte de folosință îndelungată se înregistrează drept consum intermediar;

2. lucrările regulate de întreținere și reparare a activelor fixe utilizate în procesul de producție;

3. serviciile de pregătire profesională a personalului, de cercetare de piață și activități similare, cumpărate de la o agenție externă sau furnizate de către o UAE locală distinctă aparținând aceleiași unități instituționale;

4. cheltuielile cu C&D vor fi tratate ca formare de capital fix atunci când s-a obținut un nivel suficient de mare de fiabilitate și comparabilitate a estimărilor de către statele membre;

(g) cheltuielile efectuate de angajați, rambursate de angajator, pentru cumpărarea de obiecte necesare în procesul de producție, cum este cazul obligațiilor contractuale ale angajaților de a cumpăra pe cont propriu unelte sau echipament de protecție;

(h) cheltuielile efectuate de către angajatori în beneficiul lor, cât și al angajaților acestora, deoarece sunt necesare în procesul de producție. Exemple:

1. rambursarea cheltuielilor efectuate de angajați pentru călătorie, izolare, mutare și divertisment în cursul exercitării atribuțiunilor ce le revin;

2. cheltuieli pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă.

În secțiunea privind remunerarea angajaților (D.1) este prezentată o listă de cheltuieli relevante (a se vedea punctul 4.07);

(i) plățile pentru servicii de asigurare generală efectuate de UAE locale (a se vedea capitolul 16: Asigurări). Pentru a înregistra drept consum intermediar numai plata pentru serviciu, primele plătite sunt actualizate, adică daunele plătite și variația netă a rezervelor actuariale. Aceasta din urmă se alocă UAE locală ca proporție din primele plătite;

(j) SIFIM cumpărate de producătorii rezidenți;

(k) producția non-piață din producția băncii centrale se alocă în întregime consumului